Ruşii, vinovaţi de pierderea unui mare poet

*

Roman Istrati ar fi putut deveni un şi mai mare poet. Sînt convins că acest lucru îl gîndea în 1978 regretatul Laurenţiu Ulici, care a scris o cronică elogioasă la adresa lui Romică, autorul volumului de poezii „Miezul adînc”. Să fii publicat de Editura Eminescu la numai 23 de ani şi să ai parte de cronici favorabile în reviste de specialitate gen „România literară” nu era deloc puţin. Însă, se pare că a fost prea mult pentru tînărul poet, care deja fusese învăluit de aburii celebrităţii odată cu cîştigarea Marelui Premiu al Festivalului Naţional de Poezie „Nicolae Labiş”, cu un an înainte. În anii ’70, editurile erau edituri, revistele literare erau reviste literare, iar Romică era Romică. Un tip cu simţul umorului dezvoltat peste limitele prevăzute de codul bunelor maniere scris de obtuzul regim politic şi cu un talent mult peste medie. Peste media 09.00, să zicem. Dacă talentul lui Romică ar fi fost numai la scris, acesta ar fi ajuns un poet şi mai mare, însă l-au încurcat celelalte talente pe care le avea. Cum ar fi talentul de a se pierde în discuţii filosofice şi talentul de a se face simpatic, din cauza acestui ultim talent fiind invitat la tot felul de întîlniri, care ţineau uneori zile şi nopţi. Mai mult nopţi. Aşa spune lumea. Lumea aia care l-a cunoscut pe Romică cel Tînăr. Cu atîtea talente extrascriitoriceşti, cînd să mai compună Romică poezii? De fapt, el le compunea, dar pînă cînd să le aştearnă pe hîrtie, acestea zburau odată cu timpul petrecut în compania prietenilor cu fustă, cu barbă sau cu toartă. Depinde. Ghinionul care a stat în calea lui Romică Istrati, blocîndu-l pe acesta să devină un şi mai mare poet decît a fost considerat în tinereţe, a fost acela că nu au aflat ruşii de el. Dar nu cititorii ruşi obişnuiţi, ci cititorii ruşi în stele. Dacă cititorii în stele tocmiţi de Kremlin ar fi ştiut că peste ani şi ani Roman Istrati va scrie articole atît de aspre împotriva mai marilor Rusiei, atunci cu siguranţă că ar fi apelat la toate trucurile pentru a-l determina pe acesta să scrie poezie. Multă poezie, pe care ar fi fost în stare să o tipărească în mai multe limbi, astfel încît Roman Istrati să ajungă la concluzia că menirea lui pe acest pămînt este doar aceea de a scrie poeme şi că pînă la sfîrşitul vieţii sale numai asta trebuie să facă. Dacă îl citeşti pe Roman Istrati, ajungi să crezi că ruşii sînt vinovaţi de toate relele pămîntului. Acum pot spune că tot ruşii sînt vinovaţi şi pentru că România a pierdut un mare poet. Şi nu avea decît 23 de ani.

*

Sorin AVRAM

Încă un concert definitivat de “Zicălaşii”

*

Sunt doar 5 muzicieni, toţi tineri, toţi pasionaţi de ceea ce fac. În ordine alfabetică: Ionuţ Chitic, Răzvan Mitoceanu, Petru Oloieru, Adrian Pulpă, Narcis Rotaru. Ei sunt “Zicălaşii”, adică o familie, o stare de spirit, o necontenită curiozitate. Ei au gândit şi lucrat concertul “Rapsodia Română”, cuprinzând creaţii de-ale lui Ciprian Porumbescu, inclusiv “Rapsodia Română”, cu care va şi începe concertul de sâmbătă, 14 octombrie 2017, ora 11, la Centrul Tradiţilor Bucovinene din Suceava. Intrarea, liberă. Cartea lui Roman Istrati, “Rusu’ moralist”, aşijderea. Eu nu am făcut şi nu fac nimic. Doar ascult, trăiesc şi mă bucur. Când mă recuperez, fac poze cu “Zicălaşii”, pe care, seara, le postez pe site.

*

Îl ştiu bine pe Ciprian Porumbescu. I-am scos şi o carte de poezie, în ediţie bilingvă româno-engleză, i-am găsit şi debutul poetic în “Familia” din 1867, revoltând-o pe o profesoară de limba română, deşteaptă şi ştiinţifică precum Buzincu, imbecilizatoare de generaţii care s-a răstit telefonic la poetul Ioan Manole, pe când acesta prezenta numita carte de poezie a lui Ciprian Porumbescu: “Ce imbecilitate! Ce im-be-cili-ta-teee!”. I-am respectat şi despărţirea în silabe, şi îndreptăţirea la beznă, pentru că, vorba lui Voltaire, aproape că sunt gata să-mi dau viaţa pentru drepturile tuturor la a spune. Inclusiv nerozii.

*

Îl ştiu atât de bine pe Ciprian Porumbescu, încât, uneori, pun câte-un pahar cu vin şi pentru el. Doar ca să-i simt prezenţa, întotdeauna mai vie decât toţi viii.

*

*

Muzica, tentația dumnezeirii

*

Dar „muzica, însoţind dansul, ritmul şi melodia, ne uneşte cu divinitatea prin desfătarea şi, totodată, prin frumuseţea artei”, căci „oamenii ating perfecţiunea în imitarea divinităţii atunci când sunt fericiţi” (Strabon, Geografia, II, X, 3, p. 433), iar dacă, în cele din urmă, „s-ar găsi cineva, care să-i pună pe toți oamenii din lume să-și aleagă cele mai bune datini, din câte se află pe pământ, fiecare – după o chibzuire îndelungată – le-ar alege pe ale lui, într-atât sunt încredințați toți că obiceiurile lor sunt cu adevărat cele mai bune” (Herodot, Istorii, III, XXXVIII, p. 241).

*

Nu știu dacă noi, românii, avem „cele mai bune datini”, dar e sigur că limba noastră este singura din lume care mai păstrează această relicvă a „datului inițial” (Guenon, René, Simboluri ale ştiinţei sacre, p. 18), Datina. Iar Ciprian Porumbescu a izbutit, prin muzica lui, să curețe „datul inițial” de toate „degenerescențele” (Guenon, op. cit., p. 69), înțelegând instinctual că există o regulă inițială a desfășurărilor armonice, îndepărtările ulterioare nefiind nici pe departe creație, ci obișnuințe din ce în ce mai vulgare și mai golite de sacralitate. Trebuie refăcută originea mitului, strigă arcușul pe firele de lumină ale viorii, dar „puţini sunt cei care vor merge mai departe, când ochii li-s luminaţi de dragoste” (The Poetic Edda, II, p. 240), deslușind „cele trei hore: Orânduiala, Dreptatea şi Pacea… prinse-n rotitoare dansuri” (Orfeu, Cele trei hore, în Antologia poeziei greceşti, p. 210), hore care „puzderia de legi o cântă, glorifică înţeleptele datini, / cinstite de nemuritorii slăviţi, cu minunatele glasuri” (Hesiod, Teogonia, p. 5).

Nu lăsaţi muzica lui să moară!

*

Cred că “Zicălaşii” sunt una dintre cele mai frumoase poveşti dintre cele care mi-au fost date ca să le trăiesc. Iar pregătirea concertului cu muzică de Ciprian Porumbescu, concert cu care să-i sărbătorim, pentru prima dată în istoria culturală a românilor, ziua naşterii întrece orice închipuire. Întâlnesc, în orele noastre libere, de după terminarea slujbei de bugetari – artişti, dar bugetari, mai ales din perspectiva ălora de ne-au primit în arendă -, un singur suflet răspândit în trupurile noastre şi o voinţă mai presus de noi, un fel de predestinare. Dezbatem, încercăm, căutăm, aflăm soluţii şi ne conturăm intenţiile finale. De fapt, ce vrem noi? Vrem ca Ciprian Porumbescu, prin muzica lui, să rămână veşnic viu, într-un mereu repetabil “status nascendi”, cum formula Mircea Eliade. Vrem să-i auzim melodiile fredonate de unii, de alţii, pentru că sunt vii şi tămăduitoare, pentru că au în ele o uriaşă dezlănţuire de energii vitale. Nu ne interesează un savantlâc ieftin, dovadă fiind şi formula orchestrală de respirare a muzicii lui Porumbescu. Cumva, ne dorim enorm să recuperăm trăirea aceea idilică din desenul lui Archip Roşca (primul artist plastic modern al Bucovinei, de loc din Braşca Ilişeştilor), pe care o să-l reiau, în detaliu, înainte de a vă prezenta fotografiile de la repetiţia de astăzi, toate salvate “Zicălaşii 10 octombrie 2017”, urmate de o cifră, pentru că eu ştiu că, din perspectiva iniţiativei, este foarte important ceea ce am început noi să facem: revendicăm şi ne mândrim cu ceea ce ne şi reprezintă, ne şi aparţine şi, tocmai de aceea, avem obligaţii de asumat faţă de ea: memoria vie a lui Ciprian Porumbescu.

*

Ascultând “Rapsodia” lui Ciprian Porumbescu

*

Nu ştiu dacă există sau nu români care să fi putut asculta, vreodată, “Rapsodia Română” a lui Ciprian Porumbescu. Oricum, eu am auzit-o astăzi, după orele de repetiţii ale orchestrei Ansamblului “Ciprian Porumbescu”. Mai întâi, pe bucăţi, cu viori şi ţambal, apoi şi cu braci şi contrabas, iar în cele din urmă, de la capăt, la capăt, într-o execuţie care m-a dat gata. Iar mâine va fi şi mai bine, urmând să se repete şi alte piese. La cât a compus Ciprian Porumbescu, cred că vom avea de lucru pentru încă două dintre zilele lui de naştere – doar atât mai am şi eu până la pensionare. Oricum, ne străduim să dăm curs ultimelor lui cuvinte, şoptite în 25 mai / 6 iunie 1883: “Nu lăsaţi muzica mea să moară!”.

*

“Rapsodia Română”, concepută într-o manieră preclasică, aproape romanescă, precum cântecul acela din 1476, pe care l-a adus la Suceava Maria de Mangop şi pe care l-au cântat “Zicălaşii” în Cetatea Sucevei, în urmă cu vreo doi ani, este de o frumuseţe tulburătoare prin nobleţea demnităţii cu care creatorul îşi apără vremelnicia. Exploatează, într-un stil interpretativ vioristic propriu lui Ciprian Porumbescu, stil pe care Narcis Rotaru şi Adrian Pulpă sunt pe cale să-l înţeleagă pe deplin (pe ei, pe viorişti, cade greul spectacolului), mai ales că Răzvan Mitoceanu le-a arătat, la un moment dat, pe vioară, cum se obţin anumite efecte armonice, regăsibile şi în “Balada”. Muncă multă din drag de drag, iar impresia mea că pe o rază de lumină poposise şi Ciprian Porumbescu lângă “Zicălaşi” s-ar putea să ascundă o realitate. De care ne vom convinge sau nu, sâmbătă, 14 octombrie, în ziua naşterii personajului pururi emblematic al Bucovinei.

*

*