Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 52

Cu Mihnea Blidariu, luna nu-i amară!

Andi si Mihnea la Vatra Dornei 3

*

Mihnea este un anarhist, adică dorește ordine, în locul dezordinii democrației românești. Ordinea libertății, adică a conștiinței de sine și, de aici, a unei firești asumări de respect. Mihnea este un anarhist, adică un revoluționar, un înnoitor. Crede în legile naturii, care nu sunt și legile firii omenești și, cu atât mai puțin, ale așa-zisei civilizații.

*

Astăzi, Mihnea Blidariu, într-o lună amară (așa sunt toate lunile de după Bucovina Rock Castle, chiar și pentru mine), întinerește cu o clipită. Așa-i este lui ursit, să întinerească mereu. Prin cântec, prin trăire, prin implicare. Prin revoltă și prin compasiune. Prin protest și prin alean. La mulți ani, prietene, și Dumnezeu să te ție numai întru bucurie!


Azi se împlinesc 32 de ani, de când trăiesc!

Dragusanul si Cozmina

*

În urmă cu 32 de ani, pe 7 august 1984, viaţa mea a prins să capete sens, odată cu ivirea scapărului cosmic, a darului dumnezeiesc, pe care l-am numit Ana-Cozmina. De atunci, sunt fericit. De atunci, nu contenesc să-i mulţumesc bunului Dumnezeu pentru copiii, nepoţii şi ginerele pe care mi i-a dat. Aştept şi nora, apoi şi nepoţii dinspre Andi.

*

Eram nedespărţiţi, o duceam cu mine şi prin teatru, şi în turnee, şi în minunata redacţie „Zori noi”, unde Cozmina era atât de aşteptată, încât, atunci când sosea, chiar şi domnii Ion Paranici şi Ion Nedelea, intelectali serioşi şi sobri, lăsau treburile baltă şi se jucau cu ea de-a ascunsa. Avea şi are şarm prinţesa mea, care, după două facultăţi, la Cluj-Napoca şi la Clermont-Ferand, cu master în Franţa, este pe deplin împlinită: are doi copii dumnezeieşti, pe Darius-Andrei şi pe Carina-Ioana, un soţ pe potriva ei, Mihai Ignat, şi o slujbă de inspector în Primăria Cluj-Napoca, dobândită printr-un concurs cinstit – pentru că în primăria condusă de domnul Emil Boc se ţin concursuri cinstite pentru ocuparea de posturi.

*

Astăzi, când îmi sărbătoresc propria-mi renaştere, Cozmi e departe, pe litoralul românesc, dar Mihai mă ţine conectat la marea sărbătoare a drăguşanilor cu fotografii. Nepoţii au ieşit, încă din zorii zilei, la aerosoli.

*

Carina si Darius

*

Iar Cozmi, ca şi mine, se bucură din plin de darul dumnezeiesc, numit viaţă. Pentru că şi ea a avut parte de renaşteri prin copiii ei.

*

Cozmina Carina si Darius

*

La mulţi ani, prinţesă dragă, şi Dumnezeu să te ţie numai întru bucurie! Aşa le urez eu tuturor prietenilor mei, asta îi doresc şi icoanei sufletului meu: La mulţi ani şi toţi numai întru Fericire, Cozmi!


Sculptorul Mircea Dăneasa şi apogeul creaţiei

Daneasa 3

*

Lucrând monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, pentru a fi amplasat în noua piaţă, din faţa Catedralei din Gura Humorului, sculptorul Mircea Dăneasa, printr-o voită şi explicită reinterpretare stilistică a propriei creaţii, a atins apogeul, monumentul humorean obligând la o reconsiderare a întregii lui opere.

*

Mircea Dăneasa este un filosof şi un metafizic, adică există, cu mintea şi cu inima, într-o cosmicitate iconară, în care credinţa creştină are condiţionări primordiale. De asta am şi separat cele două dimensiuni, filosofia şi metafizicul, pentru că „legătura” (credinţa) are repere dogmatice care o diferenţiază, aidoma luminilor din curcubeu, de libertăţile imaginative şi nu numai ale filosofiei. Câtă vreme îşi dura simbolistica proprie doar pe repere filosofice, Mircea Dăneasa era, uneori şi, din păcate, de mulţi, greşit înţeles, dar potenţarea metafizicului desluşeşte şi anteriorităţile creative ale sculptorului haţegan, care supravieţuieşte, în Bucovina, şi în spaţiul creaţiei doar datorită îndărătniciei lui ardeleneşti absolut benefică.

*

Daneasa 2

*

Caracteristicile şi canoanele picturii bisericeşti bizantine (longilinul şi expresia), pe care Mircea Dăneasa şi le-a asumat, în realizarea unui Ştefan cel Mare evlavios, rupt parcă şi din statutul de „atlet al lui Hristos” şi de „apărător al creştinătăţii”, pun în evidenţă cerebralul trăit, respirat, frământat în suflet şi în minte timp de o viaţă de om înhăruit. Mircea Dăneasa a fost, întotdeauna, un partizan al expresiei şi tocmai de aceea monumentul primarului-ţăran Vasile Deac, de la Vatra Dornei, care era invitat adesea la Viena, ca să-i ceară şi lui sfatul „drăguţul de Împărat” Franz Iosif, are linii îngroşate şi masivităţi sugestive, de om-piatră, pus de veghe în Muntele Soarelui. Dincoace, la Suceava, într-un adevărat omagiu irimescian, o simbolistică multiplă a tentaţiei zborului, cu vagi trimiteri spre mitul lui Icar, „Bucovina înaripată” (iniţial se numea, după o manifestare culturală pe care o organizam eu, citându-l pe Constantin Loghin,  „Bucovina Eroică şi Martiră”), deşi „beneficiază” de amplasări improprii, total străine concepţiei artistice, în baza toanelor cetăţeanului Ion Lungu, care l-a supus pe artist şi la un linşaj financiar, izbuteşte, şi prin trimiterile la „Maica Glie” din reprezentările neolitice, să sugereze şi logodna cosmică dintre Pământ şi Cer, potenţând raiul pământesc, numit Bucovina (doar după izgonirea din rai, oamenii au priceput ce înseamnă Paradesha), iar conştientizarea simbolisticii pe care v-o mărturisesc a fost dăltuită şi explicit de Mircea Dăneasa, prin crucea de pe cealaltă parte a tentaţiei zborului.

*

Daneasa 1

*

La Gura Humorului, acolo unde marea artă a primarului Marius Ursaciuc constă în a pune în valoare inteligenţele creatoare, inclusiv ale arhitecţilor, complexul arhitectonic, în care noua Catedrală şi monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt redimensionează calea spre munte (AR RA AR AUM – în reformularea lui David, din Psalmul 18: „Iar Dumnezeu şi-a făcut sălaşul în Soare”), sculptorul Mircea Dăneasa, ajuns la apogeul creaţiei, a stabilit şi cheia înţelegerii operei lui, ceea ce, în fond, înseamnă totul.


Radu Beligan, sacerdotul spiritului românesc

Radsu Beligan

*

L-am cunoscut, în tinereţe, când mi-a pus pe suflet pecetea dumnezeirii. Nu aş fi îndrăznit nici măcar să visez că m-aş putea afla, vreodată, în preajma Domniei Sale, dar, fără să mă prevină, Val Plătăreanu, adjunctul directorului Teatrului Naţional din Bucureşti, m-a introdus într-o sală uriaşă, în care lucrau un suflet şi o minte care m-au copleşit. Omul din spatele biroului părea fragil, plăpând ca un lujer şi numai ochii lui, de o ciudată cosmicitate şi de o mângăietoare îndumnezeire mă făcuseră să înţeleg că numai eu sunt un lujer vremelnic, un biet şi neînsemnat închinător în templul spiritualităţii naţionale, acolo unde, ca şi Nicita Stănescu, pe care-l cunoscusem în urmă cu câteva zile, oficia Radu Beligan. Iar Maestrul, Marele Maestru al Identităţii noastre, mi-a citit evlavia şi s-a amuzat. Altminteri nu pot să-mi explic de ce a tăifăsuit, cu tânărul care eram pe atunci, timp de peste un ceas, iar peste o lună, avea să-mi ofere mie şi colegilor mei premiera spectacolului „Ploşniţa”, de Vladimir Maiakovski. Probabil şi pentru faptul că, pe atunci, eu existam în zodia Esenin-Maiakovski, iar Sacerdotul, desluşindu-mă până în firele de iarbă de sub tălpi, a vrut să-mi facă o bucurie.

*

Aş fi putut să-l revăd, şi după acea zi de neuitat, mai ales că aveam, avem şi vom avea întotdeauna, în Florin Piersic, un prieten comun, dar nu am îndrăznit să mă mai apropii de Altar, ştiindu-mă doar un biet închinător. Am fost la spectacole, n-am ratat nici o piesă în care juca Radu Beligan, de la televizor sau de la radio, dar nu m-am mai apropiat de Domnia Sa, deşi, în câteva rânduri, însoţindu-i pe Gheorghe Cozorici, pe Dinu Ianculescu, pe Constantin Dinulescu sau pe Val Lefescu, era cât pe ce să dau nas în nas cu Maestrul, dar l-am evitat şi m-am ascuns la timp. La fel aş fi procedat doar dacă aş fi avut norocul să fiu contemporan cu Lucian Blaga, între Radu Beligan şi Lucian Blaga existând o tulburătoare apropiere identitară, un sclipăt comun de frăţietate spirituală.

*

Iar mai adineaori, am aflat că şi Radu Beligan a păşit spre altarele străbunilor din ceruri, încredinţându-ne nouă munţii, întru evlavie. În nopţile înstelate, o să-i caut paşii. Numai aşa, ceea ce am trăit cândva se va putea retrăi. Radu Beligan nu a plecat în veşnicie, ci este veşnicie, deşi noi, românii, nu întotdeauna am şi băgat de seamă.


Joi, 7 iulie 2016: Un pumn de cuvinte

Afis ISTRATI 2016 m

*

Există scriitori care ne încredințează doar un pumn de cuvinte, pe care noi, cu îndătinata noastră insesbilitate, le ignorăm, risipind nestemate și abandonându-le sub colbul ignoranței și al nepăsării. Și asta se întâmplă pentru că „nu doar lumpen-proletariatul e plin de zevzeci și nătărăi. Nu doar lumea săracă și incultă e blamabilă sub aspectul lipsei de judecată. Mocofani întîlnim și în sferele înalte ale culturii, artei, în lumea plină de fițe a vedetelor, în sportul de performanță și, mai ales, în politică” (Meditații cu nuiaua), în care nu mai vibrează „imense clopote de humă” (sentiment de toamnă), chiar dacă „țipă sub cerul spart ca o fântână” (însingurare).

*

Un astfel de scriitor, care ne oferă mult, deși nouă ni se pare puțin, este Roman Istrati, poetul, publicistul și filosoful care s-a născut la Rădăuți, în 7 septembrie 1955, şi care avea să debuteze editorial, în 1978, deci la doar 23 de ani, în prestigioasa Editură „Eminescu”, cu placheta „Miezul adânc”, beneficiind şi de o prefaţă frumoasă, scrisă de Constanţa Buzea, următoarea lui carte, „d’istrati: jupânii”, fiind lansată abia în 7 septembrie 2015, adică în ziua în care, „piezișă stea de noapte” (negândire), Roman Istrati, împlinind 60 de ani, devenise „chiar pribeagul care-și cere prânzul” (călcând lumina), pășind pe „neliniștite trepte de untdelemn” (somn).

*

În tot și în toate, Roman Istrati a fost și rămâne un poet înăscut, chiar și în această carte de publicistică, în care „Ștrumfii Kremlinului” înseamnă doar un pretext geopolitic pentru deslușirea comodității noastre istorice, a celor resemnați mioritic și veșnic nepăsători, deși analiza situație politice nu lipsește, ba, dimpotrivă, e acerbă, lucidă și competentă. Dar și aici, în această incredibilă parabolă a contemporaneității est-europene, „Roman Istrati își face iluzia că este un sceptic, când el este de fapt un luptător mocnit, ca viața însăși, pentru cauze mari. Nu se grăbește să tragă concluzii, și nu reușește să fie cinic… este timp care trece greu, lăsând în urmă poezia agoniei lui, indicând paradoxalele soluții de viață și de bucurie ale celui care știe să piardă și să învețe” (Constanța Buzea). Citatul acesta se referă, desigur, la timpuria lui operă lirică, dar este cât se poate de potrivit și pentru pamfletarda carte „Ștrumfii Kremlinului”, în care pamfletul nu se manifestă doar ca o aciditate la adresa politicilor, ci ca o potență literară, în care „dansează lutul gata să se-aprindă” (nunta), iar „enoriași de lână se închină / din mâna lui Iisus lumina cade / uscată ca un colț de ghilotină” (acuarelă), sentința devenind destin tipologic pentru un popor caracterizat lăuntric și descifrat ca atare, de „plăvanul grobian şi anonim (care) bea tutun, decimează halbe de rachiu, violează, conduce mangă sau o pune de o bătaie cu răngi şi ciomege de baseball”, de „intelectualul rafinat (care) îşi întreţine plictisul cotidian încercînd să descopere sensuri filosofice în texte penibile sau pur şi simplu să întreţină nevinovate discuţii intelectuale despre fenomenele meteo”, de „intelectualul rural, (care), între mulsul vacii şi fierberea lăturilor pentru tenorii guiţului, îşi face timp şi pentru rezolvarea unui rebus sau pentru lectura rezumativă a presei”, de „intelectualii de oraş, absolvenţi ai unor facultăţi de la mare distanţă (care) îşi închipuie că-s mult superiori în toate domeniile şi, de şmecheri ce au ajuns, ca să se distreze, comandă la restaurant apă minerală feliată şi ciorbe de perişoare pătrate spre exasperarea pupezelor cu breton care, în calitatea lor de ospătăriţe, trebuie să ştie rînduiala tacîmurilor, să ştie să toarne discret în pahare, dar mai ales să ştie să rînească elegant după fiecare consumator” (Spionul Floricel).

*

În fața acestei lumi, care îl absoarbe, îl cuprinde și îl sufocă, „gându-i cărarea / trecând ca o spaimă târzie” (rămâne un spațiu), „și liniștea-și culcă genunchiul / umbrit de povară” (rămâne un spațiu), și tocmai de aceea poetul Roman Istrati, care vine dintr-o altă dimensiune spațială, din cea în care „și fructul ascunde în nemișcare o simfonie” (toamna), iar „lumina ei un singur sens arată” (stea), nu se poate resemna cu faptul că „noi, românii, sîntem cum sîntem, dar la fudulie nu ne bate nimeni. Cînd e vorba de scos nasul-n lume şi de organizat paranghelii răsunătoare suntem aşi, spargem orice concurenţă şi-i lăsăm pe toţi muţi de uimire cu făloşenia noastră cosmică” şi că „brandul Bucovinei s-a vrut ctitorit pe trei repere majore: tradiţiile nealterate (nu s-a zis nimic despre manelizarea cvasitotală a folclorului), multiculturalismul bucovinean (de fapt semianalfabetismul multietnic) şi bioland-ul (adică meniul cu produse pur ecologice şi cu certificate bio)” (Jupîn de Pardon). În fond, Roman Istrate vine de şi trăieşte acolo unde „e greu să naști puterea din cuvinte / când chiar cuvintele îți sunt povară” (călcând lumina), de acolo unde „durerea unor faceri se aude” (din tată-n fiu) „şi mâine somnul poate se va rupe / și mâna noastră mângâind va pune / vinul în flori și florile în cupe / brumă prin struguri și rugină-n prune” (țară).

*

„De dragul limbii române”, Roman Istrati aude cum „necuvios de simplu și curat / trece un vaiet sângeriu prin vie / clopotu-și sparge-n gură fluturi / lăptoși ca osul sfânt, de păpădie” (somn) şi se revoltă în faţa primitivismului îndătinat, în care „adoraţia tîmpă rămîne apanajul principal al gloatei, indiferent dacă subiectul adoraţiei e un sfînt, o persoană publică, un obiect sacru sau un fetiş ordinar” (Noi suntem de la Coţuşca/ Unde a-nţărcat dracu, răţuşca), iar „unii opinează chiar că Tatăl Ceresc şi-ar fi scăpat creaţia de sub control şi că oamenii au ajuns să-şi facă d ecap comportîndu-se împotriva naturii. Ca să fiu cinstit, tocmai aceste comportamente umane de la noi sau de aiurea, de pe planetă, îmi dau de multe ori fiori sau îmi creează coşmaruri” (Capra rusească).

*

„De dragul limbii române”, care, după cum sacerdotal susţinea Arune Pumnul, înseamnă „pecetea dumnezeirii” pusă pe identitatea noastră de neam, Roman Istrati se revoltă, precum în poezia din tinereţe, aşa şi în pamfletele literare din „Ştrumfii Kremlinului”, împotriva faptului că, „de multe ori, conştienţi sau fără să vrem, acţionăm împotriva firii. Ne răzvrătim împotriva tradiţiilor, împotriva normelor şi regulilor şi, din păcate, răzbunarea scăpată de sub control se orientează chiar împotriva propriilor persoane. Din idioţenie funciară ori cu rafinament masochist, fiecare ins îşi duce războiul împotriva propriei fiinţe” (Sfinţia Sa MIG-ul) – „Povești voi scrie, dacă timpul cere / și despre colții ierbii voi vorbi / cum stau ascunși în fiecare noapte / și ard precum un fagure de ploi” (fratelui meu). Iar acţionări „împotriva firii” sunt şi decadenţa – „Hai, că asta cu decenţa e doar o gogoriţă, nu o luaţi chiar mot a mot. Că doar n-am ajuns chiar în halul în care ecumenica Udrea să se rujeze cu carioca, Patriciu să se zgîrcească la hîrtia igienică, Becali să renunţa la Maybach-ul lui, Ţiriac să-şi radă mustaţa şi Vanghelie să nu-şi mai recunoască celebra inteligenţă. Păi cam aşa ar trebui să facă toţi. Măcar din adeziune la spiritul de economie” (Şlapi pentru domnul Putin) –, şi traseismul politic – „Uite că adulterul politic nu figurează ca păcat. Şi atunci mă întreb cu îndreptăţire: dacă cercetătorii au stabilit că maimuţele antropoide, că primatele au sentimentul moralităţii, în sensul că deosebesc binele de rău atunci cum se face că primatele politice româneşti, deşi nu deosebesc binele de rău sînt departe de a poseda capacităţi morale” (Capra rusească), şi toate păcatele şi păcătoşeniile noastre istorice, împotriva cărora Roman Istrati, poet înăscut, iar nu făcut, ridică, în sensul înnălţării, un pumn de cuvinte, mărturisind cu candoare: „Atâta doar mi-e puterea mea în brațe / spini luminoși cu care vă ating” (lumina de nectar).

*

Indiferent de scrierile pe care ni le încredinţează, Roman Istrati doar ca risipitor de metafore trebuie înţeles şi citit. Iar primele semne ale unei astfel de inspirate lecturi le-au dat, deja, şi Ambrozie Ovidiu Bortă-BOA, autorul copertei, şi artistul fotograf şi poet Victor T. Rusu, care a realizat, drept simbol al operei, portretul lui Roman Istrati, pe care l-am încredinţat acestei cărţi (I. D.).


Pagina 52 din 83« Prima...102030...5051525354...607080...Ultima »