Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 21

Cărţile lui Daniel Tănase, „uriaş depozit de aripi”

Daniel TĂNASE

Deloc surprinzător pentru mine, Daniel Tănase păşeşte şi îşi conturează inspirat locul în literatură, adică în spaţiul nespaţiu „uriaş depozit de aripi”, printr-o carte, „Aripi la vedere / trei vocaţii” (Muşatinii, 2017), în care motoul din Nichita („Oamenii sunt păsări / cu aripi crescute pe dinăuntru”) nu înseamnă un pretext, ci un reper întru desluşire şi desluşiri. O carte aparent metafizică, aparent existenţială sau poate că din plin metafizică şi existenţială, în care parabola conturează, între Pământ şi Cer, vocaţiile sacerdotale ale fiecărei fiinţe umane, cele trei personaje, Preotul, Profesorul şi Doctorul, sugerate, încă din subtitlu, ca însemnând „trei vocaţii”, consacrând şi delimitând tot atâtea tentaţii iniţiatice, dar şi zăgăzuiri ale spiritului uman. În fond, ne naştem „reporteri” (simbolul unei curiozităţi pe care aş numi-o arhetipală, în ciuda faptului că împărtăşesc în totalitate argumentele lui Lucian Blaga împotriva surogatului arhetipal) şi, tocmai de aceea, preluăm şi vehiculăm valori metafizice şi existenţiale convenite şi acceptate istoric, într-un parcurs liniar care ignoră aripile stănesciene „crescute pe dinăuntru”, conferindu-i iniţiatorului-zăgăzuitor puterea de a fi „un simplu negustor de aripi”, în ciuda faptului că, deşi le tot achiziţionăm, arareori folosim vreo pereche pentru a încerca zborul, capacitatea individuală a spiritului de a se avânta spre libertate.

Fiind vorba de vocaţii, deci de aptitudini de intrare în armonia universală, şi nu doar de personaje ca atare, Preotul lui Daniel Tănase este Sacerdotul, deci creatorul de spiritualitate şi nu doar „bătrânul înţelept care se ocupă de sacrificii”, cum glăsuiesc etimologiile tuturor religiilor lumii, Sacerdotul care, amintind de Iisus, „cu zâmbetul pe buze şi cu bucurie păşeşte” printre desluşiri şi închipuiri, apoi, ostenit de respiraţiile din preajmă, „se opreşte din mers şi cântă”. Preotul ţine ochii închişi şi cântă. Cuvintele sale cântate nu se ridică către cer, cum te-ai gândi, ci cad pe zăpadă. Atunci când ating zăpada ele lasă urme”. Închiderea ochilor înseamnă desprinderea din desluşiri, în toate cărţile religioase ale omenirii, dar, „uneori, sunetele grave, în căderea lor pe zăpadă, lasă forma unei cruci”, iar din „sunetele înalte cad lumânări, de bună seamă în număr mare şi aprinse, care lovesc zăpada”, pentru că lumânarea nu este iluminarea de dincolo de pleoapele ochilor închişi, pentru că „pentru Preot a cânta nu este decât o formă de respiraţie (…) prea puţin înţeleasă de ceilalţi”, vocaţia iniţiatorului în libertatea spiritului înveşnicind vremelnicia, prin faptul şi făptuirea, ca să fac iarăşi o trimitere la Blaga, că el „trăieşte un singur anotimp: anotimpul zăpezii”, iar „călătoriile sale sunt solitare, pentru sine şi întru sine”.

Pe un alt palier al degenerescenţei sacralităţii convenite şi istoriceşte acceptată, se află iniţiatorul în lumesc, neguţătorul de aripi care nu folosesc la nimic: Profesorul. Veşnic intersectat cu fireasca şi banala curiozitate umană (Reporterul, care poartă şi un nume, Andrei, pentru că numele vremelniceşte – cum se zice în primele cărţi sacre ale omenirii), Profesorul se iveşte doar atunci când „legenda este o formă deghizată a tăcerii”, când „cuvintele sunt cu totul neputincioase să descrie realitatea, iar tăcerea nu ne apare ca o opţiune comodă”, pentru că „ficţiunea se scrie prin realitate, iar realitatea se scrie prin ficţiune”. Iar iniţierea în nebuniile realităţii creează, în planul degenerescenţei spirituale, o altfel de lumească ierarhie, cea a notorietăţii, admirabil sintetizată de Daniel Tănase prin postulatul deloc întâmplător, conform căruia „în materie de notorietate, nebunul este întotdeauna superior prostului”. În fond, prostul ignoră că e locuit de aripi, iar nebunul le foloseşte nechibzuit şi aglomerat şi, prin asta, „sparge rutina, rupe monotonia”, şocând şi înfricoşând prin întrezărirea involuntară şi haotică a zborului, a desprinderii din convenit şi obligatoriu, din „întunecimea spaţiului strâmt”, în care „fluturii se aşează pe corpul tău”, determinând ultimativ apariţia Doctorului, cel care se ocupă şi se asigură, pe un palier iniţiatic inferior, că „mişcarea persoanelor între grupuri (… este) liberă”. Doctorul, „o licărire neobişnuită acum”, un acum al trupurilor „uriaş depozit de aripi”, cu o anume misiune, care ţine de prezentul continuu, apare „de îndată ce cuvintele se scuturau de sensurile lor obişnuite”, de ordinea firească, cu tentative doar de întrezărire a poeziei – degenerescenţa cântecului sacerdotal al iniţiatului iluminării, care închidea ochii, când „pe zăpada nemărginită”, pe care păşea „fără să lase urme”, şi pentru care „singurul strigăt este cântecul său” – Doctorul, deci, lasă după sine „faimoasele sute de pagini cu versuri scrise” (necântate!), deci de realităţi convenite, dar care „urmau desigur să rămână necitite”, condiţia fundamentală a omenirii fiind uitarea îndatoririlor faţă de memorie.

*

Citind altfel „Aripi la vedere / trei vocaţii”, de Daniel Tănase, cred că mi-a fost dat să întâlnesc o proză care, alături de romanul „Play-list pentru sfârşitul lumii”, de Mihnea Blidariu, chiar înseamnă ceva în literatura română a ultimelor trei decenii.

Cea de a doua carte a lui Daniel Tănase, „Jurnal de guvernator” (Muşatinii, 2016), deşi va trece, în ochii bigoţilor şi ai celorlalţi neştiutori, drept una masonică, este, de fapt, o mărturisire a acestor vremuri, din perspectiva relaţionărilor umane, inclusiv prin acte de caritate. Scrisă ca un raport, ilustrat de numeroase fotografii – mărturii ale unei solidarizări umane atotcuprinzătoare, dar şi ale unei fireşti sloboziri a sufletului de înnegurări istoricizate, cartea înseamnă „un combustibil excelent pentru miile de proiecte” pe care numai solidarizarea umană la poate transforma în realităţi.


Menachem Falek – evreu, român, dar mai ales poet

Poetul Menachem M. Falek

Îl cunosc dintotdeauna şi tot de atunci sunt fascinat de universul liric al cărţilor lui, deşi preşedintele Societăţii Scriitorilor din Ierusalim şi vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Evrei, prietenul şi fratele meu Menachem Mordecay Falek, a scris şi cărţi de proză, inclusiv literatură pentru copii (deh, e şi el… bis-bunic!), dar şi traduceri importante ale operelor unor poeţi evrei cu rădăcini bucovinene (Dan Pagis s-a născut la Rădăuţi, iar Manfred Winckler în nordul huţul al Bucovinei) în limba română, el fiind, după cum singur o declară (mai ales cu fapta) prefericitul fiu al celor două patrii ale sale: Israel şi România, România şi Israel, ecumenul de necontestat reprezentându-l poezia. Datorită acestei multiple vocaţii, mulţi poeţi contemporani din Ţara Sfântă au putut călători şi în limba română, prezenţa lor în Bucovina, cu ocazia lansărilor antologiilor apărute în cadrul Festivalului „Naţiunea Poeţilor”, rămânând de neuitat şi pentru ei, care descoperea o ţară nespus de frumoasă şi un neam românesc admirabil, dar şi pentru noi, care desluşeam, în mod natural, frăţietatea indestructibilă din necuprinsul poeziei.

Menachem Falek, prezentând cartea lui Dan Pagis

În timp, cunoscând bine poezia bucovinenilor, Menahem Falek a antologat poeme de Sofia Vicoveanca, Roman Istrati, Carmen Veronica Steiciuc, Constantin Severin, Alexandru Ovidiu Vintilă, Liviu Dorin Clement, Victor T. Rusu şi un altul, al cărui nume voit îmi scapă, în „Înger cu aripi de gheaţă”, carte apărută doar în limba ebraică şi care a beneficiat de lansări şi la Tel Aviv, şi la Ierusalim.

Menachem Falek, căutând instantanee din oraşul profesorului său (la Universitate), Dan Pagis

Astăzi, poetul Menachem M. Falek schimbă o filă din calendarul trupului. Nu şi al sufletului, care, aparţinând unui poet remarcabil, o să rămână veşnic tânăr. Iar eu profit de prilej ca să-l salut de aici, din nordul înzăpezit al Moldovei, şi să-i urez cu sufletul:

*

La mulţi ani, poetule Menachem Mordecay Falek,

şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!


Constantin-Emil Ursu, un simbol al Sucevei

Rar risipitor de sine, în lumea asta necuprinsă și vrăjmașă, precum suceveanul Constantin-Emil Ursu!

*

Doctor în istorie, descoperitor al așezării de la Baia, datată cel târziu în anul 5000 înainte de Hristos, manager al Muzeului Bucovinei – singurul care a izbutit să restaureze și fosta Căpitănie a Sucevei, și Cetatea, inițiator al tuturor tentativelor culturale menite să asigure notorietate patrimoniului românesc din Bucovina, care i-a fost încredințat spre neostenită veghe, Constantin-Emil Ursu a cam renunțat la sine, trecând nepăsător și pe lângă beteșugurile pe care i le pricinuiește sănătatea și pe lângă nevoile firești de fiecare zi.

*

El există într-o stare de spirit, în netimp, acoperind cu sufletul parcursul aparent de necuprins al respirărilor care s-au înfrățit cu miresmele codrilor în veșnicia pururi vie a Bucovinei de dincolo de noi și de înnegurările de peste clipita unui veac sau a altuia.

*

Constantin-Emil Ursu, un simbol al dăinuirii reale a Sucevei, pune pecetea dumnezeirii, pentru că i-a fost ursit să o facă, peste întâmplări și năzuiri, căutând, căutând, căutând existențe durabile și aflându-se, fără să-și fi propus să se caute, pe sine.

*

La mulți ani, Constantin-Emil Ursu,

și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!


Constantin Severin sau universul săvârșit

 

Constantin Severin, poet, prozator, eseist, pictor – și capitolul nu este nici pe departe încheiat, a izbutit să-și săvârșească universul prin forța cuvintelor și prin astralitatea culorilor, ordonate în structuri arhetipale, conform unui limbaj al iluminării – cum sunt îndeobște numite simbolurile și runele sacre primordiale – care împrumută mult din inefabilul propriilor sale trăiri.

*

Ca poet, Constantin Severin a dat măsura înzestrării sale, apoi, când și-a considerat opera lirică desăvârșită, a trecut la celelalte săvârșiri: pictura, proza, eseistica.

*

Pictura lui Constantin Severin, care încadrează efemeritatea, inclusiv cea care ține de atașamentul omenirii față de scenariile mitologice care au bântuit vremurile, efemerul fiind tratat aproape academic, pentru a fi covârșit de limbajul iluminării ancestral, surprinde de la tablou la tablou și prin vigoarea viziunilor poetice, bine și îndrăzneț definite.

Consecința acestor îndrăzneli creatoare este universul săvârșit, despre care va trebui să se discute, odată și odată, întru definirea operei lui Constantin Severin. Nu o fac eu, trăitorul acestor impresii, în clipa în care mi-am adus aminte că astăzi s-a născut, se naște și se va naște, până în veac, prietenul meu Constantin Severin.

*

La mulți ani Constantin Severin, și

Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!


Prințesa Florilor, Doina Vianora Catargiu

Arareori a izbutit să afle natura un penel mai măiestru, care să o deslușească în toate profunzimile ei, precum cel al pictorului sucevean Doina Vianora Catargiu, om și artist de o sensibilitate tulburătoare, care știe descoperi dumnezeirea în detaliile a tot ceea ce ne înconjoară. Întotdeauna m-au fascinat florile ei, care sunt cea mai perenă natură vie din câte pot exista, care vibrează de viață, de însuflețire, de sfințenie. Florile Doinei Vianora Catargiu primesc și răspândesc viață, întrupând o cosmogonie ancestrală, în care Arborele Vieții își află concretețea definitivă în aparenta fragilitate a unei flori, în bucuria fără de asemuire a triumfului vieții.

Maestru al transparențelor și al spațialității luminii, Doina Vianora Catargiu are, în dispunerea formelor și a culorilor, o muzicalitate neașteptată și o risipă de inefabil liric, revărsate armonios și în pânzele cu flori, dar și în acuarelele cu Bucovina, care ne mută, întru renaștere, într-o frumusețe mai presus de îndătinatul ei renume.

În aceste condiții, nu vi se pare absolut firesc faptul că, în fiecare an, în iernatica zi a nașterii sale, începe primăvara?

*

 La mulți ani, Doina Vianora Catargiu, și

Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!


Pagina 21 din 88« Prima...10...1920212223...304050...Ultima »