Cu pictorii Iosif Csukat şi Radu Bercea, la vernisaj
O expoziţie duioasă, şi prin transparenţa culorilor, dar şi prin dedicarea premeditată a actului creator memoriei lui Tiberiu Cosovan, găzduită de Muzeul Bucovinei, m-a scos din casă, la ceasul timpuriei înserări, pentru că viaţa m-a obişnuit să mă simt ca într-o familie alături de Radu Bercea şi de Iosif Csukat, în pâlcul omenesc din care nu lipsesc niciodată Tiberiu Cosovan şi Roman Istrati, dar nici rătăcitorii prin lumină Constantin Horbovanu, Florin Cramariuc, Ovidiu Ambrozie Bortă-BOA, Constantin Ungureanu-BOX, Iulian Dziubinski, Mihai Sultana Vicol, Gabriela Teişanu, Alexandru Negrea, Toader Ignătescu şi aşa mai departe. Simţi, cu astfel de prilejuri (mai ales eu şi la fel de explozivul Roman Istrati), aura tămăduitoare a acestor oameni, croiţi parcă din aceeaşi stofă a liniştii contemplative şi, atunci când şi înţelegi acest lucru, laşi totul deoparte şi dai ghes să te bucuri şi să te vindeci. Din păcate, la vernisaje, se şi vorbeşte, se azvârle cu copitele citatelor nărăvaşe, de scapără Noica pe pereţi, desprinzând tencuiala. Nimic despre arta care ţi se dezvăluie, prin fireştile ei individualizări, ci numai trufaşe afişări de sine, de preţiozităţi discursive care ascund cea mai jalnică sărăcie culturală. Citatele ne conferă o falsă identitate, cea a unor opere care nu ne-au încăput niciodată, pentru că nu le-am pătruns, şi se substituie minimei datorii a creaţiei, lăsând impresia că ai şi făptuit ceva, deşi lumea creaţiei nu-ţi păstrează nici o urmă, nici măcar colbul discret al umbrei, pe care nemţii îl numesc, printr-un ciudat cuvânt, “roua lăuntrică a focului ceresc”.
Uleiurile pe pânză ale lui Iosif Csukat şi acuarelele în necontenită vibraţie, desprinse din penelul lui Radu Bercea, înseamnă un univers de care eu am nevoie în permanenţă. Le simt şi înainte de a le întâlni şi cred că le şi văd prin ochii Maestrului Ion Irimescu, sacerdotul luminii care descifra lumină şi în talentul plastic al lui Iosif Csukat, dar l-a ratat pe Radu Bercea, care îşi trăia calvarul tinereţii prin temniţele neostoitei laşităţi şi indiferenţe a neamului românesc. Fotografiez lucrările, grăbit şi stânjenit de înghesuială (se adunase multă lume, cu un sfert de oră înainte de vernisaj), încadrând cu strâmbătate şi declanşând clikul înainte ca bietul meu aparat fără bliţ să-şi poată face setările. Nu prea îmi ies fotografiile, dar, dacă vreţi să desluşiţi în adevărata lor frumuseţe lucrările expuse, în numele grupului DOMINO, de Iosif Csukat şi de Radu Bercea, aruncaţi o privire prin sufletul meu şi le veţi regăsi ca atare. Nu-i greu, pentru că şi eu am o risipă de suflet din care poate lua fiecare atât cât îi trebuie. Dacă îi trebuie.