Doina, religia primordială (III)
În urmă cu peste un veac, George Pascu[1], înţelegând că întreg melosul nostru ancestral, şi nu doar cântecele de jale, se numesc şi fac parte din Doină, supunea atenţiei publice următoarea alternativă: „Ori cântecele, horele, strigăturile, bocetele sunt doine transformate, localizate după împrejurări – când se cânta, doina lua numele de cântec; când se cânta şi se juca, lua numele de horă; când se striga ori chiuia, strigătură ori chiuitură; când se bocea, bocet; ori cântecele, horele, strigăturile (chiuiturile), bocetele au fost, de la capul locului, poezii de alt gen decât doinele, şi numai mai târziu, din cauza asemănărilor de care am vorbit, au trecut în rândul doinelor, aşa că astăzi, pentru ţăran şi deci şi pentru cercetător, o deosebire de fond între doine, de o parte, şi cântece, hore, strigături, bocete, de alta, nu se poate face. Şi, deci, ori toată literatura populară este doină, ori doina a constituit o grupă aparte de poezii, dar care astăzi nu se mai poate deosebi în fond de celelalte grupuri reprezentate prin cântece, hore, strigături, bocete”.
Concluzia finală a lui George Pascu, prin care susţinea că „toată literatura populară este doină”, este cea adevărată şi asta îmi şi propun să probez, uimit doar de faptul că, în 111 ani de căutări naţionale de sine, nimic nu s-a întreprins în acest domeniu, care poziţionează spiritualitatea şi limba română drept continuatoare ale metafizicii şi limbii iniţiatice primordiale. Pentru că atât de temeinică a fost trăirea reperelor zilei şi nopţii, din timpuri primordiale, până astăzi, încât creştinismul le-a preluat integral şi le menţine şi astăzi, chiar dacă denaturate, din ce în ce mai păgubos, de la Augustin, până la Antim Ivireanul – ca să mă folosesc doar de parcursul „latinist”, deşi cel catolic a fost şi mai samavolnic.
Vămile nopţii au fost percepute, dintotdeauna, ca fiind vegheate de Luceafăr, deci de planeta Venus, care răsare timidă, odată cu amurgirea, spre apus, apoi, biruind bezna, vesteşte zorii şi ascensiunea Sfântului Soare pe Cer. Numele Cerului Înstelat era Ur Anu, adică Roata Cerului, transformată de greci în Uranus, Cerul Zilei numindu-se Deaus (în sanscrită, Ahura Mazda, adică Sfântul Cer), în vreme ce numele Cerului Întunecat era Cernunos, adică Cerul Capricornului, pe care grecii l-au personalizat drept Cronos, deşi sumerienii, în Zend Avesta, în defineau drept Ainu Mandu, cel care „a născocit Şarpele Îngheţului”, cu care „să asuprească luminile create”[2]. Fără îndoială că astrala ascensiune aparentă, de la statutul de Steaua de Seară sau „Luceafărul Ciobanului”, la „strălucitoarea Stea a Dimineţii”, i-a consacrat Luceafărului statutul de „fârtaţi”, de „Gemeni Divini”, care eliberează Soarele prin „semnele zodiacului” (Signa zodiaci deinde opem tulisse Soli ingentique malleo perfregisse turrim. Solem liberatum hominibus restituisse)[3], statutul Luceafărului de discretă stea a înserării şi, după biruirea întunericului, de vestitor strălucit al zorilor de zi conferindu-i statutul de „stele ale Lunii” [4], Daina/Doina fiind Calea, deci ascensiunea Luceafărului, numită „ascensiunea Daenā”, care, împreună cu „ascensiunea San Soarelui”, asumat prin „legământ” (mithra = legământ), „pot fi interpretate ca naștere din întuneric” [5]. Iar iluminarea lăuntrică, de care are parte cel care „are în sine focul inimii bune (daenā)”, îşi va desluşi acest „foc” drept „foc al puterilor daevice, adică focul de polen”[6].
Însuşi Iisus se numise pe Sine „Steaua strălucitoare a Dimineţii”[7], iar statutul acesta de vestitor al Luminii avea să fie pătrat în multe scrieri religioase, rugăciunile bisericeşti conţinând invocaţii de genul: „Tatăl nostru, tot sufletul să fie luminat ca steaua dimineţii şi luceafărul zorilor”[8]; „Gavriil, aducând vestea bună din cer Fecioarei, a zis: Bucură-te, că ai să zămisleşti în pântecul tău pe Cel ce va încăpea în tine, dar în toate este neîncăput; şi ai să te arăţi Născătoare Celui ce a răsărit din Tatăl, mai înainte de luceafăr”[9] sau „pe cel ce-n timpul vieţii / prin tine-a fost împodobit / cum e de soare steaua dimineţii”[10]. Într-un dicţionar al termenilor biblici, întocmit de Sfântul Epifanie al Salaminei, reperele cosmice ale credinţei primordiale, care, după spusa lui Augustin, „a existat dintotdeauna”, Iisus iluminând-o din postura de Soarele Dreptăţii, sunt definite, începând de la Pleiade, care vesteau, în prima decadă a lunii mai, începutul celui mai vechi an nou al omenirii, dar fără ca Iisus să mai fie numit „Steaua Strălucitoare a Dimineţii”, Luceafărul urmând să capete, ulterior, statutul de înger căzut, de „satană”:
„Şi, de asemenea, în Iov, găsim acele lucruri despre poziţia stelelor, când el spune: „El a făcut Pliada şi steaua serii şi steaua nordului şi orionul şi cămările sudului” (LXX şi WTT, 9.9).
Şi Pliada, formată din 7 stele, e cunoscută de către cei mai mulţi. Iar unii o numesc Ciorchine fiindcă (stelele) sunt adunate la un loc ca ciorchinele (strugurelui).
Iar steaua serii este steaua care apare la apus, în timpul serii, în special în anotimpul toamne. Şi ei o numesc coritis, adică cea cu părul lung. / De aceea, o, iubitorule al binelui, tu vei citi despre ea în Iov: „Şi poţi tu să chemi”, spune el, „cu glasul steaua serii şi ea să-ţi răspundă ţie? Şi poţi să îl urmezi, pentru ca să-i atingi părul ei?” (Cf. VXX, Iov. 38, 34).
Iar steaua nordului unii spun să este cea dintâi stea în polul ursei mici / carului mic, însă alţii spun că este una dintre cele patru (stele care compun) carul însuşi, adică un colţ al carului de la capătul acestui pol.
Iar orionul, spun ei, este format după asemănarea unui om. Şi e format din patru stele (principale), care formează un dreptunghi şi trei deasupra acestora ca un cap şi trei ca o centură pentru coapse, şi altele coboară în forma unui brâu sau a unei săbii. / Iar ele sunt numite mazurot (în LXX, II Regi 23.5 şi Iov, 38.32), în Dumnezeiasca Scriptură, adică „elemente / stihii”.
Iar (expresia) cămările sudului se foloseşte fiindcă sunt hambarele zăpezii şi ale grindinii şi ale (picăturilor de) rouă”[11].
În intoleranţa religioasă românească, stigmatizarea cumplită a Luceafărului avea să fie făcută de Antim Ivireanul, biata planetă Venus, cinstită cu atâta devotament idolatru în popor, drept Sfânta Vineri, încât Vasile Lupu s-a simţit dator să cumpere „o Sfânta Vineri”, ca să nu se mai închine poporul unei stele, ci unor moaşte, devenind duşmanul de moarte al „falsei lumini”, în care se recunoscuse şi cu care se identificase însuşi Bunul Iisus Hristos:
„Satana, carele era înger şi să numiia Luceafăr, pentru multă lumină ce avea… şi dintr-atâta lumină ce avea s-au făcut decât toate negreţele şi decât toate întunericile mai negru şi mai întunecat”[12] – „Putem vorbi aici de prezenţa unui altfel de Luceafăr, decât cel pe care îl cunoaştem din literatură, care nu mai este, de data aceasta, Hyperion, şi nici steaua dimineţii, pierzându-şi definitiv lumina spirituală, ce îl făcea să se identifice ca atare. / Aceasta nu mai este decât o lumină falsă şi un Eros ambiguu şi iluzoriu, după cum îl etichetează Antim: „Eu, o, dragoste mincinoasă, voiu să-ţ sfărâm săgeţile, carele fără de rană omor: eu, Luceafărule, voiu să-ţ sparg toate mrejile şi-ţ voiu piiarde tot vicleşugul”[13].
Dar problema noastră nu este una care ţine de disputele religioase, ci de patrimoniul ceremonial iniţial şi iniţiatic, numit Datină pentru că înseamnă „un dat”, de care se face responsabil Marte, paznicul călare al Muntelui templu al Soarelui, atunci când şi-a zis Kali Calusar şi a stabilit celebrările de pe înălţime (măgură sau colină, deci pe Ma Go Ra şi Kalynda), săvârşite cu onoare şi cu demnitate[14], numind tainele sacralităţii arcane, după segmentele de cerc zodiacal, pe care îl reprezenta fiecare din cele 12 arcane, fiecare în parte numindu-se arcă, iar mai târziu, corabie, dar folosită întotdeauna pentru darurile Miresei, arcanii sau corăbierii având propriile lor dansuri ritualice şi care funcţie de vremuri şi de uzanţele lor lingvistice, s-au numit arcane sau corăbieşti, dar care erau elemente ale Doinei/Dainei, deci al focului lăuntric al ascensiunii pe munte, munte care, în scrierile vedice şi avestane, se numea Hara[15], harul divin însemnând, desigur, în multe dintre limbile pământului, nu doar talent creator, care nu poate veni decât de la Atoatecreatorul, ci şi un Dar cosmic, pe care dacii, de pildă, îl celebrau ca atare, prin ceremoniile An-Dar, care făcea parte de înhăruirile celeste, de care aveau parte, din moşi-strămoşi, în timpul Ascensiunii Doina („ascensiunea Daenā”, în Vedele, pp. 10-30), ascensiuni ale celebrărilor prin dans şi muzică, Dansul însemnând, probabil, Onoarea, iar Cântecul definind Demnitatea, în concepţia iniţiatică a lui Kali Calusar, al cărui nume sugerează centaurul negru, multiplicat, în timp şi generaţii, prin tradiţiile căluşereşti.
Fără îndoială că mulţi se vor arăta contrariaţi, dacă voi susţine că şi Căluşarii însemnau, ca melodii şi strigături, nu şi ca dans – dansul fiind anterior cântecului, o fărâmă din Doina, iar acestora le recomand să recitească fragmentul din alternativa lui George Pascu, propusă în 1908, apoi să se întrebe dacă nu cumva „nașterea din întuneric”, prin Daenā vestirii Luceafărului şi prin slobozirea Soarelui din arcanele zodiacale, nu înseamnă nu înseamnă „rădăcina verbului „a vedea”, care este la baza nu numai a daenā (cu care formează o figură etimologică), dar și a „ochiului”, în sensul de a vedea cu anumiţi ochi” şi, simultan, „înțelepciune înnăscută sau educată” [16], în tentativa sistematic repetată a Cerului şi a Pământului de a birui Timpul (Calul), conform viziunii, minunat ilustrată de două daina letone (dainos este pluralul leton), în care au supravieţuit elementele unui străvechi concept: „Atât Soarele, cât și Luna / Călăresc pe un singur cal; / Arcanele le-a aruncat Soarele, / Luna era gata de plecare”, iar „Maica Soarelui purta o fustă înstelată, / În timp ce stătea pe lună (lumină); / Fiul lui Dumnezeu veghind acolo / Cu felinare de argint” [17]. De aici, şi o primă veche concluzie: „Sensul termenului daēnā (MP. Dēn) poate fi interpretat ca „suma atributelor spirituale ale omenirii și ale individualităţii; viziunea, sinele interior, conștiința, religia”, și, cel mai frecvent, reflectă noțiunea de religia cuiva” [18].
[1] Pascu, G., Doina / Caracterul şi locul ei în literatura populară, în Viaţa Românească, Volumul IX, Anul III, Iaşi 1908, p. 422
[2] Zend-Avesta, Partea I: Vendîdâd, traducere: James Darmesteter, Oxford, 1880, p. 17
[3] Ward, Donald, The Divine Twins / An Indo-European Myth in Germanic Tradition, Los Angeles 1968, p. 16
[4] Ward, Donald, The Divine Twins / An Indo-European Myth in Germanic Tradition, Los Angeles 1968, p. 17
[5] Piras, Andrea, āsna- xratu-; Innate or Rising Wisdom?, Roma 1996, p. 10
[6] Hertel, Johannes, Die Arische Feuerlehre, Leipzig 1925, p. 159
[7] „Eu, Iisus, l-am trimis pe îngerul Meu să vă mărturisească vouă acestea cu privire la Biserici. Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, Steaua strălucitoare a Dimineţii” – Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţia Bartolomeu Valeriu Anania, 2012, Apocalipsa 22.16, p. 2114
[8] Acatistier, Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu / Facere a lui Daniil ieroschimonahul (Sandu Tudor), Icosul al 11-lea, versetul 5, p. 299
[9] Acatistul Buneivestiri / A Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururi Fecioarei Maria, p. 329
[10] Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coşbuc, versurile 196-108, Editura Polirom, Bucureşti 2000, p. 721
[11] Sfântul Epifanie al Salaminei, Despre măsuri şi greutăţi şi numere şi alte lucruri care sunt în Dumnezeieştile Scripturi, Bucureşti 2010, textul 176. Despre Pliadă sau Ciorchine, steaua serii sau coritis, steaua nordului, orion şi cămările sudului
[12] Ivireanu, Antim, Opere, p. 49, apud Picioruş, Gianina, Antim Ivireanul / Avangarda literară a Paradisului // Viaţa şi opera, Bucureşti 2010, p. 463
[13] Ivireanu, Antim, Opere, p. 51-52 apud Picioruş, Gianina, Antim Ivireanul / Avangarda literară a Paradisului // Viaţa şi opera, Bucureşti 2010, p. 463
[14] Sramana Bhagavan Mahavira, Volumul 4, Nihnava-Vada, cu comentarii de Dhirubhäi P. Thaker, West bengal Puclic Library 1944, p. 12
[15] „ascensiunea lui Mithra (mithra înseamnă, vă reamintesc, „legământul” cu Sfântul Cer, „legământul fiind reprezentat, iniţial, de Sfântul Soare) pe vârful muntelui Harā exprimă ascensiunea Daenā” – Piras, Andrea, āsna- xratu-; Innate or Rising Wisdom?, Roma 1996, p. 11
[16] Piras, Andrea, āsna- xratu-; Innate or Rising Wisdom?, Roma 1996, p. 14
[17] Ward, Donald, The Divine Twins / An Indo-European Myth in Germanic Tradition, Los Angeles 1968, pp. 16, 17
[18] Shenkar, Michael, Intangible Spirits ang Graven Images: The Iconography of Deities in the Pre-Islamic Iranian World, Leiden-Boston 2014, p. 93