ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 9

1927: Congresul P. N. Ţ. de la Rădăuţi

 

Duminica trecuta, s-a întrunit la Rădăuţi (Bucovina) congresul extraordinar al Partidului Naţio­nal Ţărănesc din acest judeţ, la care au participat, pe lângă nu­meroşi delegaţi de la sate, pre­şedintele partidului naţional ţărănesc din Bucovina şi Hotin, dl prof. Sauciuc Săveanu şi deputatul de Rădăuţi Pompiliu Ioaniţescu. Acest din urmă şi-a ţinut, cu acest prilej, darea de seamă a activităţii sale parlamentare, făcând şi un lung expozeu a situaţiei politice interne, în legătură cu recentele evenimente.

 

Halul în care a ajuns ţara. Dl Ioaniţescu a arătat că starea politică, economică şi financiară a ţării nu numai că nu se îmbunătăţeşte, dar devine, pe fiecare zi, mai rea, pentru că întreg sistemul liberal de con­ducere şi de administraţie a dat faliment. Dacă se continuă aceleaşi metode ca până acuma, ar ajunge însăşi ţara în faliment, ceea ce trebuie împiedicat cu orice preţ. S-a ajuns acum la sărăcirea populaţiunii muncitoare, a cărei viaţă este o tortură intole­rabilă; atât de mari sunt greu­tăţile ce le întâmpină, iar apăsarea politică este cu totul revoltătoare. În Bucovina şi Basarabia, se aplică o stare de asediu înăspri­tă grav, ceea ce este de natură a crea o permanentă stare de nemulţumire, de fierbere a populaţiunii. Trebuie pus capăt cu un moment mai de grabă aces­tei situaţiuni, şi asediul, cu toate accesoriile lui abuzive şi dure­roase pentru populaţiune, trebuie ridicat. Guvernul este dator să mediteze adânc şi să redea ţă­rii libertăţile publice, mai cu seamă pentru noile provincii ro­mâneşti, spre a se bucura de regimul normal românesc, blând şi ocrotitor, iar nu de un regim apăsător până la revoltă.

 

Din cauza modului cum e gu­vernată ţara, cu atâtea experi­enţe dureroase, făcute cu parti­dul liberal sau cu înlocuitorii lui, ţara aceasta voieşte acum o guvernare a partidului naţional-ţărănesc.

 

După ce sau săvârşit alege­rile violente, contra voinţei exprese a defunctului mare rege, trebuia să se dea ţării o gu­vernare bună şi blândă, imperi­os impusă de noua situaţiune politică a României. Dar politi­ca violenţei se continuă, liber­tăţi nu există, starea materială a ţării este nenorocită, funcţi­onarii sunt concediaţi, lucrătorii nu găsesc de lucru, iar impozi­tele, sporite până la ruperea corzii, sunt încasate cu străş­nicie.

 

Fraudele domină întreg acest tablou, sute de milioane şi mi­liarde sunt furate, hoţii cei mari sau cei care-i tolerează nu păţesc nimic, iar ţara suferă. Un regim de cinste şi de legalitate, numai partidul naţional-tărănesc poate să dea ţării, de aceea toate nădejdile sunt puse în partidul nostru, consacrat definitiv, prin voinţa naţională, ca cel mai pu­ternic şi cel mai dorit partid de guvernământ.

 

A sfârşit, cerând ca întreaga muncitorime agricolă şi de la oraşe să se organizeze în par­tidul naţional-tărănesc în aşa fel încât nimeni să nu mai aibă curajul a mai violenta poporul românesc, care să ştie şi să poată a-şi impune voinţa lui.

 

După ce a mai vorbit preşe­dintele Săveanu, expunând situaţiunea partidului naţional-tărănesc în Bucovina şi Hotin, s-a procedat la alegerea noului comitet judeţean, fiind ales preşedinte dl inginer Ştefan Larionescu, fost deputat”[1].

 

 

[1] Gazeta Transilvaniei, Nr. 91, Anul XC-lea, Braşov, duminică 4 septembrie 1927, p. 2


1936: Monumentul pentru eroii războiului

 

ridicat de legionarii din Liuzii Humorului, judeţul Suceava

 

„Morţii războiului erau aproape uitaţi de către dregătoriile din acest sat bucovinean. Dar legionarii şi-au adus aminte de ei şi le-au ridicat frumosul monument pe care-l vedem în chipul de alături. E înalt de 9 metri şi a fost repede isprăvit, cu toate că prefectul judeţului a încercat, de 2 ori, să oprească lucrarea.

 

A fost sfinţit, la 19 iulie 1936, de 6 preoţi, de faţă fiind o mie de legionari. Au preamărit fapta legionarilor: Părintele Hnidei şi dl Dr. Mitric, iar din partea legionarilor au răspuns comandanţii Lauric, Biceagă şi prof. Ionescu. Legionarul Strobel, care a condus lucrarea, a fost arestat în ajunul sfinţirii, ca să nu se poată bucura de sărbătoarea legionară. A mai fost de faţă, la sfinţire, şi o echipă de legionari de la tabăra Părhăuţi, veniţi pe jos, în marş”[1].

*

„În comuna Părhăuţi, Suceava, a fost, în vara aceasta, o tabără de muncă legionară, unde s-au făcut cărămizi pentru o Casă Naţională. Tabăra „Regele Carol II”, căci aşa se numeşte, avea arborat un drapel naţional, pe o parte cu zvastica, iar pe cealaltă, cu semnul partidului „Totul pentru Ţară”. Drapelul acesta însă nu le convenea autorităţilor, în frunte cu prefectul Cojocaru, care au trimis jandarmii să-l confişte.

 

Într-una din zilele lunii trecute, cei 7 legionari din tabără s-au pomenit cu peste 40 de jandarmi, care, cu forţa, au dorit să ia drapelul. Deşi puţini la număr, legionarii s-au împotrivit în mod eroic, dar, după mai multe lovituri primite, drapelul a fost rupt în mai multe bucăţi de către jandarmi.

 

Cunoscând că tabăra poartă numele M. S, Regelui, iar drapelul e tricolorul românesc, ne întrebăm: când se va pedepsi acest om, ce stă în fruntea judeţului şi care îşi bate joc de sentimentul nostru naţional?”[2].

 

 

[1] Libertatea, Nr. 25, Anul al 33-lea, 27 septembrie 1936 – CENZURAT, p. 2

[2] Ibidem, p. 4


1915: Sub stăpânirea rusească, în Rădăuţi

Rădăuţi, în 1917

 

„În oraşul Rădăuţi parcă nici n-ar fi fost ruşii. Nu se vede nici o urmă de devastare. Străzile largi,curate, sunt împodobite cu aceleaşi edificii frumoase, întregi. Faptul acesta, după cum m-am informat e a se mulţămi bărbaţilor din fruntea oraşului. Tactul acestora a cruţat întregi viaţa şi bunurile rădăuţenilor. Despre dominaţia rusească din Rădăuţi îmi povesteşte, pe scurt, pri­marul. dl Dr. Hirtz.

 

– Abia în 29 decembrie, po­vesteşte primarul, am aflat că trupete noastre bat în retragere. În 30 decembrie, se puteau auzi deja bubuiturile de tun. Tumultul înfricoşător se apro­pia tot mai mult. Pe la amiază se auzeau bine şi pocnetele de puşti. Pe la ora 1, după-amiază, primesc ştirea că ruşii, care se apropiau, împuşcând mereu, au şi intrat în suburbiile de la pe­riferie. Peste un sfert de ceas, o sotnie de cazaci era pe piaţa de dinaintea primăriei.

 

Plec spre ofiţerul sotniei, care îmi şi grăieşte îndată:

– Tu eşti primar?

– Da.

– Priveşte, pe partea asta intră colonelul în oraş; ai face mai bine să mergi să-l întâmpini.

 

La aceasta eu, continuă primarul, am trimis un călăreţ, cu steag alb, înaintea colonelului, pe urmă am plecat îndată, cu trăsura, ca să-l întâmpin şi eu. Pe colonel l-am aflat în fruntea unei trupe mai mari. I-am spus că-i predau oraşul cu intenţiuni paşnice şi l-am rugat să cruţe viaţa şi avutul locuitorilor, luându-i sub scutul său.

 

– De ce vii aşa târziu?, mă în­trebă colonelul, pe un ton mai mult binevoitor, decât ameninţător.

– Cum înţelegeţi aceasta, domnule colonel?, îi replicai eu.

– Doar ai putut auzi şi tu, răspunde colonelul, bubuitul tunuri­lor în apropierea oraşului.

– N-am ştiut, domnule colonel, că semnalul acela îmi suna mie; ar fi fost mai bine dacă aţi fi trimis un par­lamentar.

– Toate bune, continuă colo­nelul. Comandantul şef, generalul Leontiew, intră pe cealaltă parte în oraş. Şi acum ieşi-i repede întru întâmpinare!

 

Când am ajuns în oraş, istoriseşte mai departe primarul, piaţa uriaşă de dinaintea primăriei era plină de tunuri, de care de tren şi de mili­ţie. Acolo l-am aflat şi pe general, în care am văzut îndată un om cu intenţii deosebit de bune. După ce i-am predat şi lui oraşul, a urmat, între noi următorul dialog:

 

– Unde să-mi aşez oamenii?, în­trebă generalul.

– Câţi sunt?

– Patru mii.

– Mă voi îngriji eu de încartiruirea lor, de vreme ce în Rădăuţi avem o cazarmă spaţioasă.

– Avem, apoi, şi o mie de cai.

– Lucrul e în regulă.

– Vă veţi îngriji şi de provederea noastră cu hrană?, întrebă mai de­parte generalul.

– Mă voi îngriji.

– Bine, zise generalul. Acum să-mi arătaţi o cafenea. Peste o jumătate de oră să veniţi şi dumneavoastră acolo.

 

În cafenea, apoi, mă întreabă ge­neralul:

– Unde e, acum, armata dumneavoastră?

– Nu ştiu. A părăsit oraşul

– În Rădăuţi nu sunt soldaţi?

– Nu,

– Şi cetăţenii?…

– Pentru aceia iau garanţă…

– Aveţi grijă, zise colonelul, noi plătim totul cu bani gata, dar dacă cineva ar cuteza să atenteze la viaţa soldaţilor mei, pe acela voi po­runci imediat să-l spânzure, iar oraşul îl vom bombarda.

 

Generalul a plecat, apoi, din oraş, unde se reîntorcea numai din când în când. Comandant militar al Rădăuţilor a fost numit un colonel, care nu era nici pe departe aşa de complezent ca generalul. Dacă primarul i se plângea în contra vreunui soldat, care făcea abuzuri, colonelul se răstea la dânsul, strigându-i pe un ton brutal:

– Du lügst, Krieg ist Krieg! (Minţi! Războiul e război şi gata!).

 

Primarul s-a plâns, apoi, generalu­lui, din cauza grobianităţilor colonelului. Generalul a şi făcut îndată dreptate. L-a trimes pe colonel la front, numind în locu-i alt comandant.

 

Primarul se îngrijea energic ca să nu li se facă neajunsuri locuitorilor. Pe de o parte, trebuia să caute să împăciuiască întruna armata invadatoare, iar pe de alta trebuia să-i domolească pe cetăţenii păgubiţi, punându-le mereu în vedere să-şi suporte soarta grea în linişte. Căci n-a trecut furtuna ru­sească nici peste Rădăuţi, fără jafuri, furturi, pustiiri de mobile etc.

– De ce s-au refugiat locuitorii dinaintea noastră?, întreabă, într-un rând, noul comandant.

– Pentru că s-au temut că vor fi jefuiţi şi duşi în Rusia ca ostateci.

 

Colonelul începu să râdă :

– Doar nu vom umplea întreaga Rusia de ostateci. Apoi noi ne luptăm doară cu soldaţii, şi nu cu civili.

 

De altminteri, colonelul i-a poruncit prima­rului ca să pună să se spargă toate uşile prăvăliilor încuiate ale celor refugiaţi. Să se vândă apoi toate mărfurile din ele, iar banii să se dea săra­cilor. Primarul însă n-a executat po­runca colonelului-comandant.

 

În jurul oraşului, în districtul li­povean, locuiesc maloruşii. Aceştia sunt oameni cu stare şi, de aceea, guvernul n-a acordat ajutor familiilor celor mobilizaţi dintre ei. Comandantul  rusesc îl întreabă pe primar că de ce femeile maloruşilor nu capătă ajutor? Primarul, fără nici o vorbă, trimite fie­cărei femei din acest district câte 5 coroane.

 

De altcum, fiecare locuitor din cele două sate din districtul lipovean a fost expediat în Ungaria. Păcatul, pe care l-ar săvârşi: trădarea de patrie.

 

În fine, în 5 februarie, se răspândi ştirea că ruşii se retrag. Şi, într-adevăr, nu peste mult începură a roi pe toate străzile care duceau din Rădăuţi. Armata rusească părăsea oraşul cu o grabă febrilă.

 

– Nu mult după aceea, însă, spre marea noastră surprindere, locul armatei din Rusia europeană îl luară turcomanii din Asia. Ofiţerii acestora erau însă toţi polonezi. Căci aristocraţia poloneză, din ură faţă de ruşi, îşi face miliţia la regimentele asiatice, numai ca să nu servească la un loc cu ruşii.

Turcomanii s-au purtat, de altcum, destul de bine. Numai în căutarea femeilor îl făceau şi pe dracul în patru…

Au plecat, apoi, şi turcomanii. Se răspândise ştirea că trupele noastre se apropie cu iuţeală de fulger”[1].

 

Rădăuţi, în 1917

 

[1] Gazeta Transilvaniei, Nr. 45, Anul LXXVIII, Braşov, vineri 27 februarie (12 martie) 1915, p. 3


Silvicultura şi industria silvică, de E. Guzman (IV)

 

3). Instituțiunile silvice de instrucţiune, experimente şi asociaţiuni; statistică.

 

Personalul de pază şi cel tehnic inferior se compune, în partea sa princi­pală, din organe indigene. Suma totală a acestor funcţionari inferiori se urcă, în prezent, cam la 900, din care 237 sunt în serviciul fondului şi pădurilor statului, situate lângă Franzthal. Statul e, prin ur­mare, considerabil.

 

Ţara însă nu dispunea de nici un in­stitut de specialitate; iar la şcoala secun­dară de agricultură din Cernăuţi silvi­cultura se preda numai în mod enciclo­pedic. Spre a ridica nivelul cultural al or­ganelor acestei clase de serviciu, iar, pe de altă parte, spre a le oferi indigenilor mai lesne ocaziunea de a putea reflecta totdeauna la astfel de posturi, adminis­traţiunea pădurilor fondului religionar gr.-or. din Bucovina a în­drumat, în anul 1887, crearea unui curs de instrucţiune pentru pădurari. El s-a predat, întâi, la Frătăuţi, de la anul 1888 încoace însă la Franzthal.

 

Durata, la început fixată la 8 săptămâni, s-a mărit succesiv; în prezent, ea ţine 10 luni. Prin aceasta, s-a creat tranziţia spre şcoala pentru brigadieri silvici, cu durată de 11 luni, precum există astfel de instituţiuni în provinciile apusene. După planul de instrucţiune al acestora din urmă, materia de instrucţiune se extinde asupra repetiţiunii şi lărgirii in­strucţiunii elementare, apoi, cu privire la ţinta învăţământului, asupra celor mai necesare cunoștinţe din obiectele speciale. Cu instrucţiunea teoretică stă în conexiune şi cea practică.

 

Planul de instrucţiune este aprobat de ministerul de agricultură. Un „Ma­nual de instrucţiune pentru cur­sul de pădurari”, compus de consilierul silvic superior Krutter și tipărit la 1894, pe cheltuiala direcţiunii bunurilor, le înlesneşte şcolarilor a urma mai uşor cursurile şi a se dezvolta, mai târziu, sin­guri. Manualul ţine cont, mai cu seamă, de referinţele ţării.

 

Institutul dispune de un edificiu anu­mit, care, în prezent (1898), e în stadiu de reconstrucţie. El a fost frecventat, de la 1887, până inclusiv în 1898, de 93 elevi. Aceştia se recrutau mai ales din organe silvice, care se află deja în serviciul administraţiunii pă­durilor fondului; spre acest scop, li s-au acordat anumite indemnizaţiuni de studiu.

 

 

La dezvoltarea instituţiunii silvice de experimentaţie, înfiinţată la 1873, participă și Bucovina. Şi ea are obligaţiunea de a se ocupa, cu tot adinsul, de economia silvică și de a contribui la dezvoltarea știinţelor ei. Astfel, s-au făcut, de la 1890, încoace, parte s-au și terminat, pe la administraţiunile silvice și domeniale, fel de fel de experimente, precum: curăţiri, lămuriri, creștere și cultură, apoi încercări pentru alcătuirea tablourilor de cifre de formă și tablourile de masă.

 

La 1888, s-a înfiinţat, în Bucovina, staţiunea de experimente sil­vice. Ea contează, încurajată fiind prin exemplul premergător al administraţiunii pădurilor statului și fondului, pentru vii­tor și la participarea celorlalţi proprietari mari din provincii. Provincia aceasta s-a împărţit – co­respunzător celor 8 zone, schiţate în par­tea a II-a – în trei teritorii silvice de experimentaţie.

*

Tratamentele silvice, odinioară atât de extensive, lipsa unui număr suficient de funcţionari cu cunoștinţe silvico-tehnice și referinţele de comunicaţiune, pe acel timp, de tot nefavorabile, făcură, ca viaţa de asociaţiune să se dezvolte aicea mai târziu decât în alte locuri.

 

Dar, prin măsurile re-organizatorice, luate în resortul administraţiunii fondului religionar și în cel al administraţiunii politice a pădurilor, s-au adus în ţară, mai ales de la anul 1870, încoace, un număr mai mare de silvicultori cu studii. Acest factor a adus schimbarea. Mai mult decât în alte țări, trebuia să simtă silvicultorii din provincia extremului răsărit al Austriei necesitatea de a se alătura mai strâns unul de altul. Asociaţiunea silvică a imperiului, sub a cărei drapel au a se strânge în frăţească unire, li s-ar șede mai ales lor foarte bine, nu poate transmite încoace decât numai foarte rar membrii săi, împrăştiaţi peste întreaga monarhie austriacă.

 

Iată cauza din care s-au luat, la 1882, măsuri pentru înfiinţarea unei secţiuni silvice de sine stătătoare a asociaţiunii pentru cultura țării în Bucovina. Acesteia i s-au ataşat, în afară de orga­nele silvice ale statului, fondului și altele, încă şi mulţi proprietari de păduri, mai ales cei mai însemnaţi dintre aceştia, precum și impiegaţii lor silvici. Ea întru­neşte, prin urmare, cercurile de interese silvice. În anul 1898, numărul membrilor este de 120; la mai mulţi nici că ne pu­tem aştepta, azi, în mica ţărişoară.

 

Secţiunea ţine, aproape în fiecare an, în diferite părţi ale ţării, adunări, publică rapoartele sale, își dă părerea în chestiuni silvice, caută, prin urmare, a corespunde pe deplin chemării sale. Ea nu putu să treacă cu vederea şi jubileul de domnie a prea gloriosului nostru împărat, fără a crea, în amintirea acestuia, un monument comemorativ du­rabil. Astfel, s-a fondat, prin concluzia adunării generale, un premiu jubiliar pentru reîmpopularea pădurii, pă­şind astfel pe cel mai frumos şi folositor teren de activitate al chemării silvice.

 

Conform stipulațiunilor de fondare, premiul acesta se va distribui în fiecare an, începând de la 1898, acelor proprietari mici de păduri, care vor executa împădu­riri bine reuşite. Premiul acesta este menit numai pentru proprietarii mici.

 

Deie Domnul ca acest pas să trezească, în cercul proprietarilor de păduri, care totdeauna a fost mai greu accesibil ten­dinţelor silvice, o participare mai activă, dând astfel, pe solul patriei, naștere la mii și mii de noi vlăstari; atunci va fi realizat dublul scop al modestului act oma­gial, pe care îl aduc bărbaţii breslei sil­vice augustului lor scutitor.

*

Deja de la anul 1850, încoace, se cul­tivă în Bucovina și terenul statisticii silvice. Camera de comerț și industrii, înființată pe acel timp – 1850 – a adunat multe date preţioase.

 

O activitate mai intensivă începu apoi a se desfăşura pe la anii ’70, în care organele administraţiunilor pădurilor statului şi fondului, precum și ale domeniilor, iar mai pe urmă și cele ale administraţiunii silvico-politice, au fost însărcinate cu adu­narea de felurite date statistico-forestiere. Rezultatele acestei activităţi au fost pu­blicate în „Rapoartele de activitate”, precum şi in „Anualul statistic” al ministerului de agricultură, pre­cum şi in „Anualul administraţiu­nii bunurilor statului şi fondului”.

 

 

IV). Amenajarea silvică.

 

Dacă luăm noţiunea amenajării în sensul cel mai larg al cuvântului, pri­mele începuturi ale acestor feluri de măsuri economice pentru Bucovina şi îndeosebi pentru proprietatea silvică a sta­tului şi fondului religionar s-ar pute urmări până în primii ani de după anexarea acestei ţări la Austria. Căci, deja în anul 1786, şi anume de la 7 Februarie, până la finea lui Aprilie, forestierul „învăţat” Florian Müntzger, amintit la primul capitol şi angajat pen­tru Iacobeni, a împărţit pădurile de acolo în parchete, şi aceasta pentru a face capăt exploatării cu totul neregulate şi dăunătoare de pe atunci.

 

De asemenea, s-au amintit şi stă­ruinţele făcute, pe la finea secolului al 18-lea, de administraţiunea bunurilor sta­tului, cu scop de a deschide în exploatarea pădurilor o cale mai regulată. Lor sunt a se mulţumi ridicările în plan, începute pe moşia Rădăuţi, la 1792, şi un proiect de măsurătoare a moşiei Coţman, din anul 1807, precum şi alte lucrări cartografice.

 

În anul 1816, s-a început o „chartare silvică” generală, terminându-se la  1818. Amenajamentele făcute pe acest timp sunt bazate pe principiile „diviziunii în parchete”. Coordonând, după configuraţia tere­nului, ocoalele silvice într-olaltă ca părţi principale, aceste amenajamente dau primul impuls la formarea de serii şi afectaţii. Chiar în apropierea capitalei, desfa­cerea produselor silvice nu era însă, pe atunci, foarte mare. Astfel, suprafeţele parchetelor anuale şi chiar amenajamentele ca atari întreceau timpul fixat. Acestea din urmă nu se foloseau mai mult decât vreo câţiva ani, ca directive de economie.

 

În de comun pare a fi sosit acum o stagnare mai lungă în chestia amena­jării. Amenajamentele care se mai află, din deceniile mai apropiate – de exemplu amenajamentul din 1848, al ocolului silvic Crasna”, cel din 1852, al districtului silvic su­perior Cernăuţi – sunt făcute la înce­putul epocii semi-secundare, care formează subiectul propriu-zis al dizertaţiunii noastre. Aceste amenajamente sunt atât în partea lor geodezică, precum şi în cea de taxare, lucrate cu o minuţiozitate mai mare decât cele de dinainte. Ele pot fi considerata ca amenajamente făcute după o metodă mai simplă, după metoda pe întindere, ceea ce e, fără îndoială, un progres. Ceea ce lipsea, însă, era continuarea şi dezvoltarea amenajamentelor, un neajuns cu desăvârşire propriu acelor regulări mai vechi de venituri, pe care-l aflăm adesea şi în alte părţi.

 

La 1856, fu emisă cunoscuta instrucţi­une de măsurarea, taxarea şi amenajarea pădurilor imperiului; cu toate aceste însă nu începu a se desfăşura vreo activitate mai intensivă pe terenul nostru de lu­crare. Din cauza desfiinţării servituţilor, ce începu a-şi face cale, timpurile viitoare nu permiteau şi nici nu ofereau ocaziune a se ocupă de chestia amenajării. Lipsind, pe atunci, orice ocaziune de desfacere ori venit, nu era nici un motiv a face amenajamente în pădurile întinse de munte. O excepţie, demnă de laudă, face numai noul amenajament al ocolului Coţman, făcut la 1866 şi 1867. Lucrat în partea sa geodezică cu o exactitate exemplară, bazat, în cea de taxare, pe numărarea tuturor arborilor şi, în parte, pe metoda pieţelor de încer­care, şi prevăzut cu un tablou propriu de venituri locale, acest amenajament, făcut după metoda laxei camerale, reprezintă o prestaţiune remarcabilă.

 

Din nou se făcu o pauză. Ea dură până la anul 1875, când fu executată reorganizarea administraţiunii bunurilor fondului. Încă în toamna anului numit, 1875, s-a înfiinţat, la direcţiunea fondului, după modelul creat la anul 1873 pentru celelalte păduri ale statului şi fondurilor, o secţie proprie de amenajare. Aceasta desfăşură o activitate ne­obosită.

 

Anul 1875 înseamnă, prin urmare, cel mai important punct de tranziţie în istoria amenajării din Bucovina. „În mersul dezvoltării lucrărilor de amenajare, exoperate de atunci pe moşiile fondului roligionar” – astfel citim în tratatul „Administraţiunea şi eco­nomia în pădurile fondului religionar gr.-or. al Bucovinei” – „se ridică în relief , cu conturi precise, trei perioade principale: Prima cuprinde răstimpul de la 1876, până la 1883, la finea căreia a fost emisă o instrucţiune specială de amenajare pentru pădurile din Carpaţi; a doua perioadă, care durează până la 1890, decurge sub influenţa acestei norme şi are drept urmare o aplicare ameliorată a acesteia; a treilea expiră cu finea anului curent[1] şi reprezintă trecerea la formele mai fine de amenajare.

 

În prima perioadă au fost amenajate mai multe ocoale silvice, în total 116.690 ha (în medie anuală 14.576 ha), parte „defini­tiv”, adică cu deplina aplicare a prescripţiunilor geodezice şi de taxare, fixate prin instrucţiunea de executarea amenajărilor, parte au fost supuse unei cercetări generale, înzestrându-se, cu ajutorul hărţilor geografice militare, cu amenajamente „provizorii”. Prin aceasta s-a creat, aproape pentru jumătatea pădurilor fondului şi statului, baza gestiunii silvice. Se înţelege de la sine că în prima linie au fost luate în vedere pădurile mai preţioase, care aduceau un oareşicare venit.

 

Spre a face procedeul prescris în in­strucţiunea de delimitarea, măsurarea şi amenajarea pădurilor statului – calculat mai ales pentru o economia mai intensivă a apusului – pentru pădurile Carpaţilor, încă puţin complicat şi costisitor, s-au sim­plificat, pentru perioada a doua, în mod considerabil atât ceea ce priveşte măsurătoarea, cât şi estimarea masivului păduros, precum şi calculul veniturilor.

 

Un prescript, emis special în acest sens, regulează lucrurile de amenajare. Astfel a succes a înzestra, până la finea perioadei a doua, adică de la 1881-1890, toate pădurile proprietăţii statului şi fondului religionar cu amenajamente definitive sau provizorii sau cel puţin cu planuri de economie, bazate pe cercetări generale. Efectivul total, în această perioadă, se urcă la 169.076 ha (în medie anuală 24.153 ha). În aceiaşi măsură, în care progresa, încă de la începutul perioadei a treia, continuu dezvoltarea economiei, înain­tează în mers regulat şi lucrările de ame­najare.

 

Partea geodezicii se bazează pe triangulaţiuni proprii, abandonate în periodul a II-a. Estimările masivelor se fac cu mai mare exactitate. Pe scurt, procedeul devine din ce în ce mai exact şi se apropie tot mai mult de modul de amenajare prescris pentru pădurile statului şi ale fondurilor din apus. În această perioadă, care durează de la 1891, până în prezent, s-au făcut deja, până la finea anului 1898, mai multe amenajamente noi definitive şi provizorii, lucrate în parte pe baze mai largi, pre­cum şi reviziuni, măsurări şi delimitări. În total, a fost amenajată o suprafaţă de l54.068 ha (în medie anuală 19.258 ha).

 

Conform celor expuse, şi în legătură cu alte lucrări mai mari de măsurări activitatea aceasta, desfăşurată pe terenul amenajării şi a ridicării în plan, va tre­buie considerată ca o prestaţiune deo­sebită, şi aceasta mai ales dacă luăm în privire diversele obstacole, pe care le întâmpinăm în pădurile seculare atât de întinse. Asemenea e, în comparaţie cu dece­niile trecute şi cu timpul înainte de 1848, incontestabil un progres extraordinar, deşi, pe de altă parte, spre a nu fi injuşti, nu putem tăgădui cât de mult mai mari au fost, pe acele timpuri, obstacolele cu care aveau a lupta aceste tendinţe.

 

Faţă de cele spuse mai înainte, rela­tiv la amenajamentele mai vechi, amena­jamentele timpului mai recent, de la anii ’70 încoace, sunt bazele adevărate şi durabile de exploatare, întrucât împrejurările schimbate sau vederile mai sănă­toase nu reclamă o schimbare sau ameliorare a prescripţiunilor existente de amenajare. Asemenea, se poartă acuma grijă de continuarea şi perfecţionarea amenajamentelor. Aceasta se face prin revizuiri, regulat repetate. Apoi, prin ţinerea de registre comemorative şi de econo­mie, precum şi de alte registre, care fixează rezultatele singuraticilor ani şi perioadelor de economie, oferind astfel, pentru viitor, îndegetări valoroase. Şi în provincia noastră nu sunt azi amenajamentele mai mult literă moartă, ci formează o parte constitutiva în eco­nomie.

 

 

După tratamente, amenajarea pă­durilor statului şi fondului dispune:

 

Pentru tratamentul co­drului cu tăieri rase – revoluţii de 80 ani – din pădurile de câmp, şi unele părţi din cele de munte o su­prafaţa de: 2.811 ha.

Pentru tratamentul co­drului cu tăieri rase – re­voluţii de 100 ani – din pădurile de câmp, o supra­faţă de: 22.446 ha.

Pentru tratamentul co­drului cu tăieri rase – revoluţii de 120 ani – cea mai mare parte din pădurile de munte şi podgorii, o supra­faţă de: 207.638 ha.

Pentru tratamentul gră­dinăritului părţii de păduri de protecţie, o suprafaţă de: 263 ha.

Pentru tratamentul crângului simplu, o supra­faţă de: 456 ha.

Total: 233.634 ha.

 

E de prisos a remarca că, în pădu­rile seculare, compuse din masive foarte bătrâne, fatica etate de utilizare e cu mult mai înaintată, decât cea fixată prin revoluţie. Pe de altă parte, devine, în pădurile de câmp, unde, în ultimul deceniu, fu stejarul cu deosebire considerat, perioada de re­voluţie pentru acest arbore, în mod corespunzător mai lungă, va trebui însă redus pentru fag şi brad, care provin în ames­tec cu stejarul. Mai departe, s-a remarcat, deja, că, precum s-a întâmplat aceasta în pădurile de câmp, tot astfel ar fi recomandabil ca şi în pădurile de munte să se aplice, în locul tăierilor rase, grădinăritul în parchete concentrate. Cauze însă im­perative nu există pentru acest procedeu. Din cauza aceasta, nu încape nici o îndoială că, de considerăm totalitatea împre­jurărilor predominante, aplicarea unui tra­tament mai simplu, în întinsele păduri de munte, a fost un expedient de neapă­rată lipsă. Contingentul etăţii lor ne arata un excedent extraordinar de mare de masiv bătrân. Astfel, conţin masivele de peste 100 ani bătrâne, din pădurile de munte şi podgorii, care sunt în cazul acesta singure decisive şi care aparţin codrului cu o revoluţie de l20 ani, 116.592 ha, faţă de o suprafaţă normală de 33.221 ha, deci cu 83.371 ha mai mult. Aceasta ne documentează numitul tratat, de repetate ori, aice întrebuinţat: „Administraţia şi economia în pădurile fondului religionar”.

 

Până la începutul anilor ’80, în care începură a se face, pentru prima dată, utilizări mai intensive, excedentele de ar­bori bătrâni era şi mai mare. Aceşti arbori bătrâni sunt, de obicei. fără nici o creştere sau sporire a masei lemnoase. Tabloul pădurii se completează prin creşterea indivizilor tineri şi prin pieirea celor bătrâni. Era deci de cea mai actuală necesi­tate a introduce, posibil cât mai în graba, în locul acestor arbori bătrâni, care nu aduc nici o dobândă din capitalul pădurii, ma­sive tinere, cu o creştere viguroasă, şi aceasta cu atât mai mult în economia unui fond care are să împlinească, conform misiunii sale, o mare chemare şi la adresa căruia se fac pretenţiuni tot mai mari.

 

Utilizările care se fixează, mai ales sub împrejurările date, mai sigur după suprafaţă, se făceau, prin urmare, în pri­mele perioade cu tăieri anticipate. Acestea ajung, în linie descendentă, cu încetul, mărimea suprafeţei normale. Spre a putea utiliza mai târziu, spre finea revoluţiunii, de asemenea suprafeţe aproximativ nor­male, s-a luat în vedere tăierea masivelor regenerate la începutul revoluţiunii (aşa numitele dispoziţiuni duble).

 

Limita permisă, în care au a se face tăierile anticipate, este prescrisă mai ales după următoarele trei consideraţiuni: că 1). regenerarea, prin urmare mersul culturii, trebuie să ţină paşi egali cu înain­tarea exploatării, aşadar existenţa pădurii trebuie se fie absolut asigurată; 2). preţurile realizate trebuie să fie cores­punzătoare, şi ca nu cumva eventualele urcări de preţuri să întreacă încă pierde­rile creşterii în efectul final al valorii; 3). în fine, o întrerupere în exploatarea con­tinuă să nu aibă consecinţe grave.

 

Ţinând cont de aceste împrejurări, se determină, de la 1890, încoace, mărimea suprafeţei de exploatare în următo­rul mod:

 

În perioada I, de 20 ani, se pune în exploatare o suprafaţa de 1,5 ori mai mare, de cum e „unitatea suprafeţei normale” (câteodată, în deceniul prim, 1,6 ori, şi în deceniul al doilea II-lea, 1,4 ori), în perioada a II-a, de 20 ani, de 1,3 ori, iar în a III-a, de 1,2 ori mai mare, şi de aicea, mai departe, se exploatează „unitatea suprafeţei  normale”. Utilizarea principală pentru de­ceniile curente e proiectată de fapt cu 3.008 ha anual. În suma aceasta sunt însă conţinute aproximativ 350 ha goluri şi arbori tineri, amestecaţi cu rămăşiţe de arbori bătrâni. Suprafaţa normală de exploatare ar conţinea, considerând perioadele de rege­nerare, 2.031 ha. Totalul exploatării era pro­iectat, dacă subsumăm si produsele inter­mediare (tăieri de ameliorare) în media celor 3 ani (1896-1898) cu l.269.000 mc (exploatarea proiectată); în acest caz, s-a luat în vedere numai materialul întru adevăr utilizabil, aşadar lemnul de foc numai în parte.

 

 

[NOTĂ: trec peste capitolele care conţin doar date silvice tehnice, nu şi mărturii despre trecutul Bucovinei].

 

Voim acuma să vorbim despre stabilimentele de scoaterea şi trans­portul lemnului. Urmând dezvoltării istorice, vom începe cu transportul pe apă.

 

Deja în primul capitol din expunerile noastre, relative la referinţele silvice, am menţionat că plutăria se făcea deja de mult pe Bistriţa aurie, pe Siret şi Ceremuş si că acest din urmă fluviu a fost anume spre acest scop regulat, pe la ţinea secolului trecut şi la începutul se­colului nostru. Acestea formează, dacă exceptăm Ceremuşul, încă şi cursul mijlociu şi cel inferior al Prutului, în care se revărsa acela, încă şi cele 3 regiuni princi­pale de plutărie.

 

Cale întru adevăr bună de plută poate fi, cu drept cuvânt, considerată numai Bistriţa. Ea întruneşte, în această privinţă, în cel mai perfect mod toate avantajele unei atari căi, atât în ce priveşte panta, cât şi malurile şi celelalte condiţiuni. Administraţia pădurilor statului şi fondului i-a dat, prin urmare, acestui mij­loc de comunicaţie necontenit deplină atenţiune şi, primind, în ultimele două de­cenii, concurs din partea societăţii pe acţi­uni de câştigarea şi exploatarea lemnu­lui, odinioară Ch. Götz et Comp., s-a ocupat cu ameliorarea acestei căi de plu­tărie.

 

Pe teritoriile Ceremuşului şi ale Siretului s-au înfiinţat, de la 1873, încoace, mai multe stăvilare. În prezent există, pe cele 3 teritorii de plutărie mai sus amintite, în total 29 stăvilare principale şi secundare, lucrate din piatră, şi 3 stavile pentru prinsul lem­nului. Valoarea tuturor acestor stăvilare, in­clusiv cu regulările făcute, se poate eva­lua cam cu 7.700.000 florini. Lungimea totală a căilor de plutărit, care sunt întreţinute şi de care se face uz, e actualmente  de 351 km.

 

Pe teritoriul Bistriţei e obişnuit, mai mult sau mai puţin, exclusiv transportul cu plute legate, pe cel al Ceremuşului şi Prutului, în parte acesta, se trans­portă lemnele nelegate; pe teritoriul Siretului însă e uzată mai că numai metoda din urmă. Aproximativ, se duc pe an, în plute, cam la 320.000 mc ferestrăietură şi lemn lung. După cele spuse se vede că transportul pe apă e încă de o importanţă destul de considerabilă. În ultimii 10-20 ani, acesta însă a scăzut tot mai mult faţă de transportul pe uscat.

 

Diverse sunt cauzele care au contribuit la această nesiguranţă, dificultăţile şi pro­cedeul complicat al transportului pe apă în sine luate, şi anume mai ales din mo­tivul că numai puţine cursuri fluviale întrunesc, în realitate, toate condiţiunile cerute de plutărie; închiderea frontierei către România, de la 1886, încoace, mai ales însă progresul extraordinar ce l-a fă­cut transportul pe uscat, începând cu în­fiinţarea liniei ferate Lemberg-Cernăuţi-Iaşi, pusă la 1867 în circulaţie, şi finind cu căile ferate locale, create, de atunci, încoace, şi promovate în modul cel mal decisiv de administraţiunea pădurilor sta­tului şi fondului religionar, care, mai ales de la jumătatea anilor ’80, încoace, a desfăşurat, în privinţa înfiinţării şi promovării mij­loacelor de transport, o activitate perpetuă.

 

 

Am ajuns, deci, la transportul pe uscat. Scoaterea lemnului din parchete se face, în pădurile de câmp şi cele de co­line, aproape exclusiv pe drumuri şi şo­sele; în pădurile de munte, însă, se adună lemnul astfel că i se dă drumul, în direcţia pantei coastelor, până în vale, apoi se lasă pe poteci, făcute în pământ şi pe uluce de lemn sau pe drumuri de tot primitive, până în valea principală, iar de aice se aduce pe drumuri, şosele şi, adese, pe căi de vagonete.

 

Pe terenul construirii de şosele s-a tăcut, pentru provincia noastră, foarte mult, de la anexarea ei la monarhia austriacă; încă la 1871 nu exista în ţară nici o şo­sea practicabilă. Prima cale corespunzătoare, aşa numita şosea militară a Vicovului, a fost făcută, de la 1786, până la 1809; însă deja în anul 1860 conţinea reţeaua drumurilor care serveau comuni­caţiunii publice şi care aflară, pe la mij­locul secolului, o esenţială lărgire, o lun­gime totală de 1.683 km, care crescu, până la 1895, la 4.058 km.

 

Deşi aceste căi principale, districtuale şi comunale, care erau parte bine, în unele cazuri chiar perfect, nu rareori însă într-o stare foarte rea întreţinute, au fost de mare importanţă şi pentru desfacerea produselor silvice, ele totuşi, în cazurile cele mai multe, nu mijloceau o joncţiune directă cu vastele teritorii silvice din ţară. Multe teritorii silvice din părţile apusene şi meridionale ale ţării, însă şi însemnate suprafeţe de păduri, de prin celelalte părţi, rămaseră cu totul neatinse de comunicaţia publică, excluse fiind chiar complet de orice contact cu lumea din afară. În această privinţă interveni cu suc­ces administraţia pădurilor fondului religionar, făcând parte însăşi drumuri care pot fi întrebuinţate şi ca căi de vagonete, iar pe de altă parte, îndrumând, prin contracte de exploatare, încheiate cu mai mulţi antreprenori mari, facerea de căi considerabile de vagonete. Comunicaţiunile aceste din urmă pot fi întrebuin­ţate, dacă cumva s-ar sista căile de va­gonete, în mai multe privinţe, ca drumuri sau şosele.

 

Prima lucrare mai mare de şo­sele s-a făcut la 1888, în pădurea fondu­lui religionar din Revna. Aceasta s-a făcut în urma zelului măiestrului silvic Iulius Krutter, actualul consilier aulic, care a căutat întotdeauna a deschide pădurile fondului şi a fost, fără întrerupere, activ şi pe celelalte terenuri. Inclusiv drumurile care s-au făcut în Revna, de atunci, încoace, cuprind drumurile de pădure de acolo, făcute după un proiect general, cu o lun­gime totală de 1l,5 km, cheltuielile s-au urcat la 33,000 florini (sumă rotundă). Ce urmări binefăcătoare are facerea acestor drumuri, pentru venitul din pădurea numită, re­zultă clar din urcarea preţurilor lemnului.

 

Alte lucrări mai mari de drumuri, de pe teritoriul pădurilor fondului şi statu­lui, parte deja finalitate, parte în stadiu de executare, şi dintre care unele se pot întrebuinţa, în acelaşi timp, ca căi de va­gonete, sunt următoarele:

 

Drumul, care leagă halta Păltinoasa a căii ferate şi se întinde până la trecătoarea văii Izvorului, în valea (l,7 km) Moldovei, cu un pod peste Moldova, de o lungime de 219 m şi linia care se ramifică spre valea Izvorului (1,8 km), precum şi spre Poiana-Izvorului (9,2 km), drumul din valea Suhăi şi a Ostrei (18 km), cel din valea Suceviţei (7 km) etc.

 

 

Cele două drumuri, amintite mai la urmă, sunt, în urma unei convenţiuni cu ţara, declarate ca drumuri distric­tuale. La ambele se fac, în acelaşi timp, pe cheltuiala fondului religionar şi pe o scară mai întinsă, regulări ale învecinatelor cursuri de apă ale pâraielor Suha şi Ostra, precum şi al Suceviţei, regulări pe care le reclamă atât interesul public, precum şi mai ales acel al comunelor şi pro­prietarilor hotarnici.

 

Căile de vagonete, amintite mai sus şi făcute de cumpărătorii de lemne, pe teritoriul fondului religionar, în valea Putnei, Brodinei, Moldoviţei şi în multe alte locuri, au o lungime de 73,6 km, dintre care, pe 32 km, se face mişcarea prin locomotive şi pe 41,6 km, prin cai. Referinţele în care se află panta celor mai multe văi din ţară sunt extraordinar de favorabile pentru înfiinţarea de căi de vagonete, înlesnind facerea acestor căi cu pante maximale de 30-35 %. Dificultăţi mai mari oferă, adeseori, asigurarea contra inundaţiunilor.

 

Spaţiul dintre şinele acestor in­stalări existente s-a ales, până acum, de obicei cu 80-100 cm, în viitor se va fixa însă cu 76 cm, o măsură azi în Austria general întrebuinţată. Toate instalările mai noi posedă şine de fier. Facerea acestor feluri de instalaţiuni, de către firmele care cumpărau lemne, s-a arătat, în multe cazuri, ca prejudicioasă, deoarece grija lor, lucru uşor de înţeles, nu tindea la o executare solidă, ci mai mult la una ieftină: o chestie de mare im­portanţă, ducă luăm în vedere veşnica periclitare prin apele torenţiale. Din cauza aceasta, a luat adminis­traţia pădurilor fondului înfiinţarea aces­tor căi de vagonete, din ce în ce mai mult, în regie, între altele se pun pe drumul din valea Suhăi şi Ostrei, în acelaşi timp, şi şine pentru o cale de va­gonete, care se va ramifica în văile late­rale. Mai departe, e de la anii l897 şi 1898 în lucrare o cale de vagonete spre Dra­goşa (7 km), Ciumărna (8,6 km) şi Argel (7 km)[2].

 

Ca pe una dintre cele mai însemnate mij­loace de transport voim, aici, să înregistrăm, mai de aproape, acele instalaţiuni care sunt în lucrare, de la anul 1895, sub con­ducerea administraţiei pădurilor fondului în valea Suhăi. Proiectul acesta a fost făcut de măiestrul silvic Iosif Opletal, care a făcut şi executat, asemenea, şi alte proiecte de acestea, cu o exactitate minuţioasă.

 

Din valea aceasta, care cuprinde 34.700 ha, sunt 24.880 ha, mai ales teren păduros, proprietatea fondului religionar. Venitul de material, care actualmente se poate evalua cu circa 70 000 mc, a fost, mai înainte, scos de-a lungul albiei nere­gulate a râului, căreia trebuia să-i urmeze şi comunicaţia publică. Administraţia pădurilor fondului începu a continua facerea şoselei sus amintite, care e de 18 km de lungă şi care, ramificându-se de la şoseaua principală din Frasin pe Moldovă, duce peste Stulpicani, la Ostra. Ea reprezenta linia principală de transport pentru numita vale. Totodată, au fost puse şi şine pentru o cale de vagonete, mişcate prin forţa vaporului. Aceasta din urmă va fi cu 8,8 km prelun­gită în valea principală. Ramificaţii duc în valea Gemenei, Muncelului şi Boto­şanului, de o lungime totală de 15 km. Afară de aceasta, stă în legătură şi un drum de pădure, de o lungime de 6 km, care duce în valea Brăneşti. Sta­ţiunea Frasin a căii de vagonete e legată cu stabilimentul nou, pe care-l vom descrie mai pe urmă.  O pereche de şine leagă ambele cu staţiunea căii ferate locale. Astfel se pot preda pro­dusele silvice etc., din valea Suhăi, ne­mijlocit comunicaţiei mari.

 

 

Raporturile de direcţiune şi pante sunt, la căile de vagonete, deosebit de fa­vorabile. Radiul „minimal” e de 80 m, panta cea mai mare, de pe linia principală, e de 33,2 la mie pe liniile laterale, întrucât acestea sunt deja făcute, 41,8 la mie. Pante contrare nu se află de loc. Raporturi egale sau cel puţin similare sunt în vigoare şi pentru traseele şoselelor şi drumurilor. Cheltuielile totale de instalare, inclu­siv mijloacele de circulaţie, sunt preli­minate la 606.000 florini.

 

Prin înfiinţarea acestor drumuri şi căi de vagonete, inaugura administraţia pădurilor fondului religionar facerea celor mai necesare linii principale, care au sco­pul de a lega liniile mai mari de comu­nicaţie cu teritoriile silvice nestrăbătute şi depărtate de acestea. Pe deplin ocupată cu aceste lucrări, administraţia numită nu dispunea, până în anii din urmă, de timpul inevitabil ne­cesar pentru a face drumuri de pădure, în înţelesul strict al cuvântului, drumuri atât de necesare pentru deschiderea văilor mai mici şi a coastelor, de multe ori foarte întinse. Alegerea precaută a traseului, reclamată şi în cazul acesta, a făcut să se evite orice precipitare.

 

Ceea ce s-a făcut pentru astfel de drumuri, de către antreprenori, nu poate fi considerat ca model, ceea ce se poate uşor explica şi în cazul acesta. Mai toate dru­murile făcute de antreprenori au fost în­fiinţate prin o risipă extraordinară de lemn, şi aceasta numai pentru trebuinţa momen­tană, prin urmare fără a promite o durată, precum şi, în general, mai mult sau mai puţin greşite în privinţa traseului. Însă şi pe acest teren e administraţia pădurilor fondului pe cale de a îndruma ame­liorări, având în vedere facerea acestor feluri de drumuri de pădure chiar pentru anul l898. Astfel, va succede a delătura, cu încetul, modul de până acuma de construire a dru­murilor mai simple de pădure şi a evita, în multe cazuri, facerea de uluce, consu­matoare de mult lemn, deschizând totodată, pentru totdeauna, vastele teritorii sil­vice din ţară.

 

Dintre instalaţiunile de transport de felul din urmă ne oferă o icoană fidelă proiectul de drumuri pentru seria Solca, situată în ocolul Solca. Pădurile din scria numită posedă, până acum, numai puţine drumuri mai vechi, care însă sunt rău făcute şi care duc mai că exclusiv spre comuna Arbore. Ele stau, cei drept, în legătură si cu şoseaua principală Rădăuţi-Marginea-Solca, sunt însă, din causa pantelor contrare, ne-apte pentru scoaterea lemnului. Deoarece în Solca si Suceviţa se află mai multe fierăstraie, se intenţionează a elibera şi acestora, într-un mod cât se poate de corespunzător scopului, lemnul necesar de lucru.

 

Pentru aceste drumuri sunt luate în vedere pante de 5-10 % în medie. Pentru celelalte părţi de păduri se fac 2 drumuri principale, proiectate, care însă sunt mai că orizontale (circa 0,5-1,0 %), care să facă posibil transportul lemnului atât spre Solca, cât şi, pe de altă parte, spre Suceviţa şi Marginea. Drumurile mai vechi, care, în parte, sunt mai bine făcute, vor mijloci şi mai departe transportul lemnului spre Arbore şi spre regiunile din apropiere, sărmane, ca şi comuna aceasta, de lemne. Astfel corespund instalaţiunile de transport din pădurile amintite ale fondului religionar întru adevăr tuturor cerinţelor care li se impun în privinţa di­recţiunii de comunicaţie.

 

Aci sunt, deocamdată, luate în vedere mai cu seamă drumuri de iarnă ne-prunduite; drumuri de vară numai pentru unele părţi mai însemnate. Drumurile vor fi de 2-3 m late şi vor avea, la oarecare distanţe, şi drumuri de abătut pentru carele cele goale. Astfel va fi posibil a face, cu cheltuieli relativ mici, o reţea de drumuri foarte deasă, care va destinde pădurile într-un mod mai larg şi va în­lesni şi introducerea de forme mai regulate şi, în fine, în economia silvică. Cheltuielile aceste vor fi, conform referinţelor, de aproximativ 300, până la 2.090 florini de un kilometru. Lungimea totală a drumurilor noi e de circa 40 km[3]. Proiectul acesta a reţelei drumurilor de pădure e făcut de autorul acestei dizertaţiuni.

 

E necesar a mai aminti că, şi în pă­durile particulare şi comunale, a fost chestia scoaterii lemnului promovată, cel puţin în cât priveşte facerea de drumuri de vagonete. Astfel, a fost făcut, la 1870, un drum simplu american, pe care se făcea mişcarea prin cai, fără dubiu primul drum de pădure în Bucovina, pe moşia Berhomet, un al doilea, pe moşia Coşciua. În prezent (1898), se află în circulaţie, în pădurile particulare şi comunale, 18,2 km căi de vagonete, mişcate prin forţa vapo­rului, şi 39,5 km căi de vagonete cu cai, în total, deci, 57,7 km.

 

 

Pe drumurile din urmă se transportă, actualmente, din pădurile comunale şi par­ticulare, pe an 120.000 mc (cifră rotundă), pe căile de vagonete amintite mai sus şi făcute pe teritoriul pădurilor fondului, se aduc, din acestea din urmă, cam la 300.000 mc, în total, deci, cam la 420.000 mc material, cea mai mare parte însă lemn de lucru. Distanţi medie de transport e de aproximativ 5-15 km.

 

Ca drumuri silvice mai pot fi consi­derate şi căile ferate secundare Ruşii Moldoviţei-Vama, făcută cu traseu normal (20 km) şi cheltuieli de 375.000 florini şi Mezebrody-Berhomet (9,1 km), cu cheltuieli de 80.000 florini, pentru care nu fost întrebuinţate şine vechi şi foarte ieftine.

 

Primul s-a făcut pentru transportul fierăstrăturilor din Vatra-Moldoviţei, al doilea pentru cel al fierăstrăturii şi lem­nului de foc din pădurile moşiei Berhomet. Ambele căi au trecut, de la 1889, în ex­ploatarea statului.

 

Transportului lemnului de lucru şi al fierestrăturii fasonate din el, precum şi a lemnului de foc, serveşte atât în interiorul ţării, precum mai ales şi exportului în străinătate, calea ferată, creată la 1847, Lemberg-Cernăuţi-Iaşi, şi reţeaua adăugită ei, în anii ’80 şi ’90, a căilor ferate locale[4].

 

Căile ferate locale, făcute într-un timp relativ foarte scurt, au izbutit, în modul cel mai eficace, a deschide produselor sil­vice din Bucovina un loc însemnat pe piaţa internaţională. O privire generală asupra activi­tăţii, desfăşurata pe terenul in­stalaţiunilor forestiere de administraţia pădurilor fondului, oferă, pentru perioada de 25 ani, şi anume de la 1871-1898, următorul tablou, în care sunt cuprinse lucrările mai noi mari şi în care sunt, spre completare, in­duse şi clădirile. În tabloul acesta sunt cuprinse, afara de construcţiunile făcute de administraţia pădurilor fondului,numai unele puţine executate de antreprenori, care clădiri au fost, conform stipulaţiunilor respectivelor contracte, deja în proprietatea fondului religionar.

 

 

[NOTĂ: urmează, iarăşi, date tehnice, pe care le vom ignora].

 

 

VII). Industria silvică. Comerţul şi comunicaţiunea.

 

Drumuri foarte vechi de comerţ traversau teritoriul Bucovinei, mijlocind şi ele, la rândul lor, comunicaţia între Orient şi Occident. Ele serveau, însă, fiind greu şi des stricate prin numeroasele războaie, în partea cea mai mare comerţului intermediar.

 

Şi transportul în plute a lemnului de construcţie navală, pe Bistriţa şi Siret, care, precum s-a amintit deja mai sus, să se fi exercitat, înainte de ocuparea Bu­covinei de către Austria, nu putea să fie, lu­cru natural, de cât de o extindere mini­mală. Conform unul prospect, alcătuit în urma prea înaltului ordin, din 16 Septembrie 1786, existau, pe atunci, în Buco­vina 2 fierăstraie, dintre care un fierăstrău cu o pânză, în apropierea Capu Codrului, clădit de Maier Schätz, cu o cheltuială de 287 florini 7 cruceri. El tăia, pe zi, 20 scânduri şi aduse. de la 1 Aprilie, până la ultima zi a lui Octombrie 1786, un venit curat de 334 florini[5]. Dacă acesta este începutul grandi­oasei industrii de cherestea de azi, atunci el a fost, abstrăgând de la relativ stră­lucitul venit curat, destul de modest. Succesiv spori numărul fierăstraielor.

 

În anul 1834, existau 29 de aceste, la 1851 numărul lor era de 51. Ele erau însă de o construcţie foarte defectuoasă şi, prin urmare, şi puţin expeditivă; chiar în in­teriorul ţării lipsea, nu rareori, fierestrătura necesară, întrucât aceasta nu se fasona cu beschia sau nu se înlocuia prin material cioplit.

 

În anul 1850, urmase înfiinţarea Camerei de Comerţ şi Industrie în Cernăuţi; ea a participat, de la acest timp, până în prezent, în metoda cea mai activă la dezvoltarea şi perfecţionarea relaţiunilor co­merciale şi industriale în provincia noastră. Însă numeroasele complicaţiuni poli­tice, de la anul 1848, până la jumătatea anilor ’60, atât în interiorul monarhiei, precum şi cu statele învecinate şi cele din Orient, nu erau de natură a crea baza, pe care atari stăruinţe să poată aduce fructe bogate. Abia după încetarea acestei lupte grele şi după trecerea în o epocă de lucrare paşnică şi serioasă, şi după ce, totodată cu calea ferată Lemberg-Cernăuţi, deschisă în anul 18d7, se înfiinţase acea puternică linie de şine, ce-i aduse monarhiei orientale joncţiunea cu porturile Mării Negre, joncţiune prescrisă deja prin linii vechi de comerţ şi executată într-un mod corespunzător exigenţelor tim­pului modern, dând în genere viaţă comu­nicaţiei şi în cea cu occidentul, abia atunci se ridicase comerţul şi comunicaţiunea. Astfel fu înfiinţat acel mijloc expeditiv de transport, prin al cărui ajutor au putut fi validitate şi desfăcute comorile mari silvice din Bu­covina, azi averea cea mai de frunte a ţării, pe pieţele atât de consumatoare ale Orientului, precum şi, în parte, în ţă­rile străine de la miazăzi şi în România. Pe lângă comerţul intermediar, ce încă tot prepondera asupra celorlalte, începu un export considerabil de produse proprii, al cărui progres se vedea din cifrele din ce în ce tot mai mari şi în care lemnul avea rolul principal. Acest proces se dezvoltă, lucru natu­ral, numai încet.

 

Ce-i drept, la scurt timp după 1868, primi firma Horst şi Pfannenkuhe, prin contract, încheiat pentru mai mulţi ani, exploatarea pădurilor fondului religionar din ocolul silvic Straja. Antrepriza ace­asta trecu, mai pe urmă, în seama Societă­ţii de produse silvice şi agricole, care însă, în anul 1876, trebui să sisteze exploatarea, din cauza  lipsei de capital.

 

Pentru aceea însă instalase firma Filip et Charles Götz, posterioara Societate acţionară de câştigarea şi fasonarea lemnului, la 1874, în Cernăuţi, un fierăstrău mare cu vapor, ex­celent construit şi echipat cu 10 gatere complete şi alte atenuante. Trebuinţa sa de lemn rotund o acoperea aceasta, ca şi azi încă, cu materia, adusă în plute pe Ceremuş şi Prut. Acesta a fost în Bu­covina primul stabiliment de acest fel, înfiinţat după un stil mare. Primind şi afacerile Societăţii silvice şi agricole, pre­cum şi alte antreprize de exploatare, firma aceasta, care posedă totodată considerabile stabilimente de cherestea cu vapor şi în România, predomina, prin mai mulţi ani, aproape exclusiv piaţa de fierestrătură din Bucovina.

 

De la mijlocul anilor ’80, încoace, până în prezent, se adăugaseră apoi liniei ferate principale un şir de căi ferate locale. Ele duc, din regiunile cele mai bogate în lemn, adeseori atât de depărtate, la linia principală, precum şi, pe de altă parte, în teritorii sărmane de lemn ale ţării – linia Cernăuţi-Noua-Suliţa – spre frontiera cu Rusia. În partea lor preponderantă, ele servesc transportului de lemne…

 

 

Noi am numit, din şirul fabricanţilor mai mari, deja Societatea pe acţiuni de câştigarea şi fasonarea lemnu­lui, mai înainte Philip şi Charles Götz & Comp. Firma numită mai sus, care a emigrat, din Alsacia, în Austria, a înfiinţat, la 1878, fabrica deja numită din Cernăuţi, care a fost, în decursul anilor, mărită şi mai bine întocmită.

 

Maşina cu vapor, care are 250 forţe de cai, pune în prezent în mişcare 10 ga­tere complete, cu 165, până la 170 pânze, 12 circulare şi două fierăstraie transver­sale, după sistemul american „drug saws”, 2 fierăstraie de geluit şi 2 de scobit. Cele mai multe accesorii, precum şi maşina cu vapor, sunt furnizate de firma G. Topham din Viena, iar maşinile de scobit sunt construcţiuni proprii…

 

Firma menţionată mai sus luase, la timpul său, asupra-şi şi agendele Societăţii de produse silvice şi agricole, amintite mai sus. Prin decenii, până la anul 1898, avusese ea în arendă fierăstrăul fondului religionar din Falcău, pe care-l mări, conform condiţiunilor fixate prin contract, într-un mod considerabil şi, în anul 1887, introduse, în locul forţei de apă, ceea de vapor. În decursul aceleiaşi perioade avuse aceiaşi firmă în arendă şi ferestraiele de apă din Brodina şi Boul. Aceste trei stabili­mente se afla în valea Sucevei.

 

Aşijderea, luase firma în arenda fie­răstrăul cu vapor, înfiinţat de baronul George Vasilco pe domeniul său, Berhomet pe Siret, mărindu-l şi pe acesta; stabilimentul acesta e legat, prin o cale ferată normală, cu staţiunea cu ace­laşi nume.

 

La anul 1886, înfiinţa firma un fierăs­trău nou cu vapor, la Vatra Dornei, care, după ce a căzut, la 1896, jertfă unui incendiu, a fost din nou instalat. Un timp scurt, a fost fierăstrăul din Iacobeni proprietatea ei. În timpul ultim se des­fiinţă acesta şi maşinale se întrebuinţară în altă parte. Mână în mână cu punerea în circu­laţie a fierăstraielor sus numite merse şi încheierea necesară de contracte mari de exploatare. Firma avuse şi scoaterea, şi transportul lemnului în seama ei, ceea ce, până în timpul din urmă, a fost un uz general. Întocmirea fierăstraielor din urmă, îndeosebi a celor cu vapor, e în de comun similară celui din Cernăuţi. Precum la acesta, se aduce la fierăstraiele din Mezebrody şi Vatra Dornei lem­nul rotund, pe căi de apă; la Falcău, Brodina şi Boul ajunge materialul brut pe drumuri. Fierăstrăul din Falcău a fost le­gat cu o parte din suprafeţele de utilizare apropiate prin o cale de vagonete, de o lungime de 13 km. La un loc, posedă Societatea pe acţiuni de câştigarea şi fasonarea lemnului, în pe­rioada ultimă de cinci ani 1894-1898, la fierăstraiele numite, afară de cel din Iacobeni, maşini cu vapor de 520 forţe de cai; afară de aceasta, turbine cu o forţă de 45 cai; peste 30 gatere complete, cu 515 pânze, 35 circulare, 4 fierăstraie trans­versale, 4 maşini de geluit şi 3 de scobit.

 

Consumaţiunea totală de lemn rotund se poate evalua, pentru perioada numită, afară de fierăstrăul din Iacobeni, la aproximativ 235.000 mc, iar materialul fasonat din aceste, în medie anuală, la 140.000 mc…

 

Cu anul 1898, luă firma aceasta diligenţa şi fasonarea fierăstrăturii la stabilimentele cu vapor din Lucaviţa şi Pătrăuţul de Jos. Fierăstraiele acestea consumă, anual, circa 60.000 mc lemn rotund, cumpărat din păduri mai mari particulare…

 

Procedând după şirul alfabetic, numim firma M. Fischer la Lemberp. Ea în­fiinţa, cu ocaziunea încheierii unui con­tract de 10 ani de exploatare, a cărui durată se fineşte la 1898, un fierăstrău cu vapor la Ursoaia, în regiunea văii Moldovei. Stabilimentul acesta fasona, cu 4 gatere complete, anual aproximativ 20.000 mc lemn rotund.

 

Firma J. Greiner din Budapesta înfiinţa, la anul 1890, în Fundul Moldovei, în anul 1896, în Păltinonsa, ambele locuri situate în valea Moldovei, câte un fierăstrău mai mare cu vapor. Ambele stabilimente sunt puse în circulaţie de maşini de 135 forţe de cai şi posedă câte 9 gatere complete, cu 135-155 pânze, pe lângă 9 circulare. Maşinile variabile au fost comandate parte de la firma G. Topham din Viena, parte de la Societatea pe acţiuni de maşini Nicholson din Budapesta…

 

Un stabiliment mai mare instalase firma J. Hecht, la anul 1887, la Rus pe Boul, din valea Moldoviţei. Stabi­limentul acesta are o muşină cu vapor de 120 forţe cai, 4 gatere complete, cu 80 pânze, 1 circular simplu şi 1 circular atârnător. Pe an se fasonează, din 30.000 mc lemn rotund, circa 16.000 mc fierăstrătură. Cu anul 1898, luă apoi firma J. Hecht şi V. Baron Kapri stabilimentele din Falcău şi Brodina, care, până atunci, au fost date în arendă, de fondul religionar, Societăţii pe acţiuni de câştigarea şi fasonarea lemnului…

 

Firma Alexandru de Popper posedă şi în Ungaria şi România atari instalaţiuni extinse.

 

Firma H. Schlessiger din Gera (Reuss) instala, în anul 1889, asemenea cu ocaziunea încheierii de contracte pe zece ani cu fondul religionar, două fierăstraie mai mari cu vapor, la Molid şi Poiana-Iţcani din valea Moldovei. Consumaţiunea anuală de lemn rotund a ambelor fierăstraie se poate taxa cu 40.000 mc. Mal mult decât fasonatul fierăstrăturii obişnuite e de considerat însă fa­sonarea specială şi extinsă de lemn de rezonanţă şi îndeosebi de părţi consti­tutive pentru clavire şi alte instru­mente de lemn. Dintre acestea din urmă, sunt mai cu seamă de amintit diversele sorturi de funduri de rezonanţă în­cheiate şi geluite. Pentru scopurile industriale, amintite aci, e stabilimentul din Molid, echipat într-un mod deplin modern, îndeosebi dis­pune el de maşini excelente şi foarte ex­peditive de geluit şi de instalări foarte perfecte pentru uscatul lemnului. Afară de maşini este însă aci necesar încă şi lucrul de mână, pe care-l poate face numai un personal care e extraordi­nar versat în specialitatea aceasta. Din cauza aceasta, predau şi multe altele firme, care se ocupă cu producţiunea lemnului de rezonanţă, materialul pe jumătate fasonat prin vânzare fabricii din Molid, spre fasonare definitivă. Fabrica aceasta dispune de foarte mulţi cumpărători şi produsele ei renumite se desfac pe toate pieţele de consumaţiune din Austria, Germania şi, în special, din Franţa şi Englitera…

*

După o consemnaţiune, subscrisă de episcopul Dositei Herescu şi generalul Baron von Enzemberg, din 31 august 1785, constau pe atunci veniturile anuale ale moşiilor mănăstireşti din Bucovina din 58.043 florini, cu cheltuieli evaluate la 56.039 florini, aşa încât rezultă un excedent de 1.950 florini… O paralelă între odinioară, apoi  şi acum ne oferă o icoană clară despre schimbarea timpurilor”[6].

 

 

[1] Tratatul numit apăru la finea anului 1896; în orişice caz numără şi anii 1897 şi 1898, la a treia perioadă.

[2] În decursul anilor 1899 şi 1900 au fost finalizate atât căile de vagonete, amintite mai sus, cât şi altele mai însemnate.

[3] Facerea unor drumuri a fost începută deja la anul 1899 şi 1900, aşadar înainte de imprimarea acestei dizertaţiuni.

[4] Deosebite merite şi-a câştigat mai cu seamă actualul preşedinte al căii ferate Lemberg-Cernăuţi şi aş căilor ferate din Bucovina, inginerul E. A. Ziffer, care a promovat foarte mult chestia acestor căi.

[5] Raportul consilierului guvernial Ainser asupra călătoriei sale oficiale din August 1787.

[6] Silvicultura şi industria silvică, de E. Guzman, tratată în limba română de J. cav. de Cuparenco, în Geschichte der österreichischen Land- und Forstwirtschaft und ihrer 1848-1898 / Supplementband, Wien 1901, pp. 81-231


Silvicultura şi industria silvică, de E. Guzman (III)

Pojorâta, munţii Adam şi Eva – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

 

Suprafaţa totală a pădurilor din ţară este, conform tabloului provizoriu de impozite funciare, alcătuit la prima ju­mătate a  secolului XIX, de 479.087 ha.

 

După rezultatele ultimei revizuiri a cadastrului de impozite funciare e însă su­prafaţa totală a acestor păduri, la înce­putul anului 1898, numai de 447.500 ha sau, dacă ţinem cont de recentele defrişări, netrecute încă în cadastru, de aproxi­mativ 448.000 ha.

 

Teritoriul păduros a scăzut, în ultimii 50 ani, în total cu circa (cifră rotundă) 31.500 ha sau 3,1 % din suprafaţa în­tregii ţări, de (cifra rotundă) 1.044.000 ha.

 

Bucovina, care are 42,9 % teritoriu pă­duros, stă încă tot la primul loc între provinciile monarhiei, care, dacă stabilim între statele europene o proporţiune pri­vitoare la terenurile acoperite cu păduri, se află în fruntea celorlalte state. Numai trei provincii, Stiria cu 47,97 , Carniola cu 44,4 %, Carintia cu 44,2 %, întrec Bucovina în această privinţă.

 

Pe de altă parte trebuie considerat că micşorarea teritoriului păduros a fost cauzată, în partea ei principală, prin defrişări. Acestea pot fi, în cele mai dese cazuri, pri­vite deja a priori ca admisibile, deoarece în Bucovina, sub împrejurările în general favorabile, caracterul teritoriului păduros se manifestă numai rar în mod mai pro­nunţat. Şi deoarece augmentarea supra­feţelor a fost făcută cu deosebire în favorul speciilor de cultură, care dau folos mai mare, schimbarea culturilor menţio­nate, executată în limite moderate, este a se privi ca ceva natural și făcut în interesul economiei sociale.

 

Considerată după categoriile pro­prietății silvice, a căror origine am arătat-o mai înainte, Bucovina prezenta, la anul 1895, următorul tablou[1], care diferă minimal de cel al anului 1898:

 

Pădurile statului: 1.494 ha sau 0,3 %  în suprafaţa păduroasă.

Pădurile fondului religionar: 227.409 ha sau 50,8 % din suprafaţa păduroasă.

Pădurile comunale: 57.665 ha sau 12,8 % din suprafaţa păduroasă.

Pădurile fidel-comisare: 23.022 ha sau 5,2 % din suprafaţa păduroasă.

Proprietatea mare nefidel-comisară: 72.978 ha sau 16,3 % din suprafaţa păduroasă.

Pădurile proprietăţii mici: 65.300 ha sau 14,6 % din suprafaţa păduroasă.

Total: 447.868 ha.

 

Proprietatea statului, redusă azi numai la unele suprafeţe mici, situate în ocolul silvic „Franzthal”, a fost odată, precum am amintit deja în alt loc, cu mult mai mare, și anume, până la vânzarea moşiilor de stat din Câmpulung şi Zucica, în sumă de 69.217 ha, făcută în anul 1870. Proprietatea acesta era compusă din teren escltisiv păduros.

 

Făcându-se însă această vânyare fondului religionar, pentru suma de l.450.000 florini, teritoriul păduros rămase în administraţiunea statului, pe când altfel cine ştie ori de nu intrau ambele domenii în mâna speculaţiunii, şi aceasta în de­trimentul unei economii conservative şi corespunzătoare.

 

De asemenea, sau cumpărat, pentru fondul religionar, în anul 1870, moşiile particulare Toporăuţi (2.074 ha) cu 300.000 florini, precum şi Berlinţi şi Sloboyia, ambele moşii în mărime de 1.407 ha, iar în anul 1883, moşia Baiaşescul (1.520 ha), cu 60.000 florini.

 

Fiind părţi considerabile din aceste moşii populate cu arbori, s-a dat, în ultimele decenii şi chiar în periodul vânzării moşiilor statului, pe cât era posibil, mâna de ajutor acelui curent bine chibzuit şi susţinut de mulţi specialişti, care tindea, în tot chipul, la unirea averii silvice cu administraţiunea statului, respectiv la augmentarea ei.

 

Pădurile fondului roligionar, inclusiv cu pădurile statului, ocupau, pe acel timp, jumătate (51 %) din terenul păduros din ţară. Suprafeţele lor cele mai întinse sunt situate în părţile sud-estice ale ţării. Prin urmare, aparţine partea lor cca mai însem­nată, cam 80 %, regiunii de munte, adică yonelor silvice 2 şi 3, amintite mai îna­inte; restul, aproximativ 20 %,  aparţine zonei şesului şi colinelor.

 

Pădurile comunale şi particu­lare sunt situate, o parte mică, între pă­durile fondului, partea cea mai mare, însă, la nordul acestora, adică în partea mij­locie a ţării. Cam 70 % din ele aparţin pădurilor de munte, celelalte teritorii însă pădurilor de câmp şi coline.

 

Situaţiunea şi modul de repartizare a pădurilor statului şi fondului religionar, pe de o parte, şi celor comunale şi parti­culare, pe de altă parte, se poate vedea din alăturata hartă silvică[2].

*

Ce se atinge de servituţi e negreşit că acestea n-ar fi fost ajuns în Bucovina la o însemnătate aşa de mare. Această însemnătate însă au primit-o prin faptul că convenţiunile silvice, amin­tite în capitolul I, şi care au fost înche­iate la timpul lor, au format, de multe ori, baza de a deduce din ele un drept de uzaj.

 

Aceasta, însă, a avut pentru proprietarii de păduri consecinţe funeste. Căci, după constatările făcute în anul 1885, avea fon­dul religionar o suprafaţă de circa 300.690 ha pădure servituţi. Aceste drepturi erau următoarele:

 

Dreptul de a primi, anual, 426.447 mc lemne. Dreptul păşunatului pentru 28.790 vite; și 157 alte drepturi de utilizări de pământ.

 

În cifrele sus indicate sunt continuţe și servituţile din pădurile statului, care au fost trecut, pe la anul 1885, deja în proprietatea fondului religionar.

 

Afară de unele drepturi neînsemnate, deja regulate, dreptul de a primi lem­ne, acordat parohiatelor şi mănăstirilor gr.-or., nu se mai poate considera azi ca un servitut, în adevăratul sens al cuvân­tului, ci mai mult ca un drept de pretenţiune personală, care este o sarcină a fondului religionar, analog ca şi deputatele (drepturile funcţionarilor silvici de a primi lemn de foc, teren agricol etc.); afară de unele drepturi neimportante de utilizări de pământ (drumuri etc.), supuse și ele regulării, sunt toate drepturile sus amintite, în prezent, desfiinţate.

 

Se-nţelege că fondul religionar a tre­buit să aducă, în schimb, sacrificii foarte mari, și anume 80.500 ha pădure şi alte locuri, precum şi un capital de 230.000 florini v. a. (cifre rotunde).

 

Vastele teritorii ale proprietăţii sale, ce i-au mai rămas, sunt însă azi, aşa zicând, libere de orice drepturi, însemnătatea extraordinară ce o are ecoquisiţiunea aceasta, adică eliberarea eco­nomiei de cătuşele în care era legată, o poate aprecia în mod cuvenit numai specialistul.

 

Acelaşi drum l-au luat şi pădurile comunale şi particulare, ambele încă din capul locului puţin împovărate. Și ele suut azi aproape libere de servituţi.

*

Privită în general, rotunjirea (arondarea) proprietăţii silvice, e satisfăcă­toare. Ea formează un conex de complexe considerabile.

 

Aceasta se referă mai ales la propri­etatea fondului religionar. Ce-i drept, co­nexitatea complexelor fondului a suferit, în mai multe părţi, în mod foarte consi­derabil, mai ales în urma concesiunilor mari, făcute cu ocaziunea desfiinţării servituţilor.

 

De asemenea, au influenţă rea nume­roasele enclave (proprietăţi mici parti­culare, înconjurate de proprietatea fondu­lui), care se află în pădurile fondului (mai ales fânaţe, terenuri agricole și locuri de păşunat, aşa-numitele poieni).

 

Administraţia pădurilor fondului religionar profită însă de orice ocaziune, spre a introduce, în această privinţă, ne­cesarele ameliorări. Astfel au fost de fondul religionar parte cumpărate, parte câştigate, prin schimb cu scop de rotunjire și delăturare a enclavelor, în anii 1891-1898, locuri în estindere de circa 820 ha.

 

O acţiune mai mare, începută cu sco­pul de a purifica cu totul două ocoale silvice (Vicovul de Sus și Frătăuţi) de numeroasele enclave e pe cale a fi ter­minată, la 1898, iar alte tratative de aceeaşi natură, precum şi cu scop de ro­tunjire şi comasare a unor părţi de păduri, situate singuratice în diferitele ocoale, se află într-un stadiu înaintat.

 

Aice vom aminti şi celelalte măsuri, luate spre regularea referinţelor proprietăţii în pădurile fondului reli­gionar. Ele stau în legătură cu colonizările executate îndată după ocuparea Bucovinei. Acestea s-au făcut mai ales cu scopul de a face mari suprafeţe din ţară accesibile culturii și de a recruta braţe muncitoare, care lipseau cu totul. Cu această ocaziune, coloniştii primiră pământurile ocupate de ei, parte ca donaţiune, parte ca pământ dat lor în arendă. Din arendare se formase, prin lungul şir al anilor, un fel de drept legal. Iar acolo unde, prin arendare, aveau coloniştii dreptul păşunatului şi altor utilizări silvice sau unde pământurile lor intrau adânc în proprie­tatea silvică, acolo sufereau pădurile foarte mult. De multe ori, aceste erau cu totul devastate.

 

Prezentul trebuie să ţină cont de re­ferinţele acestea. Și, pe lângă acestea, este de dorit, şi anume din punct de vedere economic şi administrativ, ca coloniştilor să li se facă, cât se poate, înlesniri.

 

Atari consideraţiuni formează baza proiectelor de operaţiune, ce sunt în stadiul de executare. Conform acestora, locurile arendate sau altele se vor vinde co­loniştilor, în condiţiuni favorabile, accep­tabile pentru ambele părţi, iar părţile de păduri periclitate, întrucât nu vor putea fi cedate, vor sta la libera dispoziţiune a fondului religionar. Spre a promova, din acest incident, reciproca rotunjire și co­masare a locurilor, și spre a delătura mai ales influenţa rea, pe care o au pătrun­derile adânci de locuri agricole în pădure, o parte din colonişti va trebui să-şi mute locuinţele pe alte locuri, ce li se vor pune la dispoziţie. O acţiune considerabilă, în acest sens, s-a întreprins la Breaza, la 1898. Tratative de felul acesta au fost făcute la Poiana-Miculi, Clit, Mar­ginea, precum şi la Freudenthal, Eisenau şi Maidan, care au avut un succes relativ bun.

 

Întregul câmp de operaţiune se extinde asupra unei suprafeţe de aproape 15.000 ha, din care, dacă vor fi executate acele proiecte, cam o jumătate este menită spre a fi cedată, iar cealaltă va remănea fon­dului sau va trece în proprietatea lui.

 

În fine, câteva observaţiuni relative la asigurarea propietăţii fondului. Încă pe timpul când ministerul de agricultură a luat asupra-şi administraţiunea acestui fond, așadară pe la înce­putul anilor ’70, se afla proprietatea ace­asta, în ceea ce privește evidenţa şi delimitarea, într-o stare deplorabilă. Starea proprietăţii era, din cauza aceasta, şi ne­clară.

 

Altmintrelea, azi, mai întâi se poartă, la direcţiunea bunurilor, cât şi pe la oficiile ocoalelor silvice, în tablouri şi hărți, evidenţa pro­prietăţii silvice, cu locurile ei dependente; evidenţa e bazată atât pe cadastru, cât şi pe registrul impozitului funciar, şi, paralel cu acestea, încă și pe măsurătoarea proprie.

 

Mai departe, s-au fixat, pe teren, limi­tele în mod definitiv. Extinderea lor to­tală numără nu mai puţin, decât 3.227 km (cifră rotundă), ceea ce corespunde cam unei linii aeriene de la Viena, până la Novaia-Zemlia. Numai o mică parte, de 28 km, aşadară cam un 1 % din această colosală periferie, a rămas, cu finea anului 1898, încă nedelimitată şi contestabilă. Toate celelalte limite sunt, însă, pe cât era necesar, aproape cu totul fixate și, prin urmare, pe deplin asigurate.

 

Cheltuielile făcute de administraţia fondului, de la anul 1873, până la finea anului 1898, pentru delimitările noi şi reînnoirile unei linii de 2.007 km (cifră rotundă) se urcă la suma de 63.000 florini v. a. (cifră rotundă). Aceste cifre ne denotă în mod sufi­cient activitatea desfăşurată pe acest teren, în cei din urmă 25 ani.

 

În sensul legilor silvice, au fost, cu finea anului 1898, declarate ca păduri de protecţie 8.902 ha păduri comunale şi particulare, prin urmare o parte mini­mală, nu mai mult de 2 % din totalul teritoriului păduros din ţară. Branişti (pă­duri în care tăierea şi păşunarea sunt cu totul interzise, în sensul legilor silvice, nu există deloc în Bucovina[3]). Ambele facte se esplică uşor prin descrisele referinţe silvice din ţară.

*

Dintre intemperiile stricăcioase pădurilor s-au amintit, mai sus, pe scurt, acele ce sunt a se reduce la cauze cli­matice. Mai departe, trebuie să relevăm in­cendiile de păduri, apariție tipică în pădurile seculare. Lor le-au picat jertfă, în periodul 1891-1895, în total 660 ha, dintre care 425 ha numai în pădurile fondului, în anul 1875, în periodul 1887-1893, din nou, 600 ha teritoriu păduros[4].

 

Numeroase de tot sunt, însă, daunele pe care le cauzează omul proprietăţii silvice prin delicte şi furturi. Astfel, sunt constatate, special pentru proprietatea silvică a fondului religionar, următoarele contravenţiuni la legea silvică şi cea penală:

 

În media anilor 1877-1879: 3.820 cazuri;

în media anilor 1880-1886: 7.387 cazuri;

în media anilor 1887-1893: 8.219 cazuri;

în media anilor 1894-1898: 9.613 cazuri.

 

Rezultă deci o augmentare conside­rabilă de contravenţiuni la lege. Aceasta însă nu este a se atribui unei factice augmentări a incidentelor de contravenţiune, ci mai mult împrejurării că, introducându-se, în decursul perioadelor sus amintite, pentru pădurile fondului, un ser­viciu de pază mult mai viguros, s-au şi putut descoperi și aduce la cunoștinţă mult mai numeroase cazuri. Partea cea mai mare din aceste cazuri se referă la pădurile de câmp, situate pe locuri de obicei foarte des populate.

 

Pojorâta, în 1918: Munţii Adam şi Eva

 

III). Organizarea silvică.

 

1). Serviciul silvic al administraţiei po­litice (Scutirea pădurilor de către stat).

 

La 1848, era în Bucovina în vigoare regulamentul silvic deja amintit, emis la 1782, respectiv la 1785. În felul lui și pentru timpul acela, el era o capodoperă a solicitudinii părintești din partea suveranului și a în­ţelepciunii sale; nu se puse însă în apli­care decât numai în economia pădurilor statului și fondului religionar. Alţi proprietari de păduri ori nu-l cunoșteau, ori nu urmau acestui regulament.

 

Personalul care ar fi putut să-l aplice lipsea, deoarece puţinele organe în­sărcinate cu aplicarea regulamentului silvic fură, peste scurt timp, necesitate a se ocupa, în prima linie, cu serviciul de pază şi cel de economie.

 

Poliţia administrativă, care mai pe urmă avea să îndeplinească și chemarea poliţiei silvice, n-a fost în stare să co­respundă acestor recerinţe. Domnea, deci, de obicei, bunul plac. În această privinţă însă se poate zice, că, așa cum orice lucru are două feţe, și referinţele, pe atuncea, privitoare la des­facerea produselor silvice erau, din feri­cire, foarte rele; de asemenea, se aflau considerabilele teritorii cedate, mai pe urmă, cu ocaziunea desfiinţării servituţilor, încă în mâna statului, fondului religionar și mai multor proprietari mari de păduri. În alt caz, ar fi suferit pădurea cu mult mai rău.

 

Mai pe urmă, în 1852, fu emisă legea silvică. Aceasta e făcută în acord cu noile puncte de vedere ale econonomiei politice. Ea circumscrie, în aliniamente concise mai ales, chemarea pazei de pădure, de către stat, în diversele ei direcţiuni, amestecându-se în dreptul civil numai în acele cazuri, dacă aceasta e reclamat prin mai înalte consideraţiuni politice ale statului.

 

Politicii silvice a Austriei i s-a indicat, prin aceasta, calea ce are să o pășească. Iar legea din 1852, care e baza constituţiunii mai noi agrare a pădurilor, trebuie azi privită încă, fără îndoială, ca una din cele mai bune, cu toate că și ea e defectuoasă şi, în multe părţi, contrariată.

 

De creat s-a creat, de aplicare însă nici vorbă. Autorităţile politice (adminis­trative), chemate a împlini acest rol, nu puteau începe nimic, din cauza lipsei de organe special tehnice. O parte considera­bilă din normele legislative, mai ales acele prin care proprietarul de păduri însuşi este supus, în privinţa gestiunii, unui control din partea statului, a rămas literă moartă.

 

Astfel erau lucrurile și în Bucovina, până ce, mai ales la 1871, s-a început a ventila, cu mal multă seriozilate, chestiu­nea angajării de organe forestiere politice. În unele provincii ale monarhiwi, unde chestiunea silvică se impunea tot mai pu­ternic și mai impetuos, premerseră deja unele încercări de organizare. În anul 1871, însă fu denumit, și pentru Bucovina, un inspector silvic al ţării, care avea asupra sa toate agendele politice pri­vitoare la silvicultură. În tot acelaşi an au fost angajaţi, și pentru celelalte provincii ale monarchiei, atari inspectori.

 

De la anul 1876, încoace, s-a înmulţit personalul sucesiv. El const:

 

În anul 1871, din 1 inspector silvic al ţării;

în anul 1875, din 1 inspector silvic al ţării, 1 comisar silvic, 1 silvi­cultor ajutor, 2 briga­dieri.

în anul 1880,   din 1 inspector silvic, 1 comisar silvic, 1 silvicul­tor, 5 brigadieri silvici.

în anul 1884, din 1 inspector, 2 comisari de inspecţiune, 2 ajutori de inspecţiune, 5 briga­dieri silvici.

 

În anii 1897 și 1898, a fost mărit numărul brigadierilor silvici, sunt deci, în anul din urmă, 7[5].

De la 1884, încoace, au fost angajaţi tranzitoriu şi unii administratori sil­vici și domeniali, agenţi din corpul administraţiunii pădurilor statului și fon­dului, ca comisari de inspecţiune. Cu anul 1892, însă, s-a renunţat la această mesură.

 

Atât inspectorul silvic al ţării, pre­cum şi cei 3 silvicultori tehnici, cărora le este încredinţată inspecţiunea celor 3 circumscripţii politice, aparţin statului general al funţionarilor politici de silvicultură din partea cislaitanică a imperiu­lui. Pe baza aceasta, inspectorul silvic al ţării este aranjat în clasa VI, VII sau VIII, iar silvicultorii tehnici, ataşați lui, în clasa VIII, IX sau X din rangul funcţionarilor statului.

 

Reşedinţele oficiilor celor 35 circum­scripţii politice se află, în prezent, la Storojineţ, Câmpulung și Vijniţa[6]. Te­ritoriile supuse regimului silvic, încre­dinţate acestor agenţi, numără 85.000, 286.6î00 și 76.000 ha (cifre rotunde). Prin instrucţiunile din anii 1873 şi 1895, sunt regulate serviciul susnumitelor organe politice de inspecţiune silvică din toate punctele de vedere. Aceste organe însă își împlinesc acum misiunea lor cu seriozitate.

 

Spre a pune frâu devastării pădurilor, s-au emis, pentru districtele Vijniţa, Ră­dăuţi şi Câmpulung, în anii 1873, respec­tive 1881 şi 1889, norme, prin care tăierea arborilor, cu scop de a-l vinde, s-a mărginit astfel că aceasta nu se poate executa, decât numai pe baza unui proiect de exploatare aprobat sau în ur­ma unei încuviinţări speciale din partea autorităţilor administrative. Cu finea anilor ’70, au fost emise re­gulamente cu privire la reîmpădurirea şi devastarea pădurilor.

 

Prin aceste şi prin alte măsuri, s-a preve­nit, din capul locului, nu numai diversele desastre nejuste și dăunătoare binelui comun, ci şi, dacă acestea erau deja fapt împlinit, ele au fost, pe cât era posibil, ameliorate. Afară de aceasta, personalul politic-silvic dă mână de ajutor proprietarilor de păduri comunale şi particulare, la toată ocaziunea, mai ales la alcătuirea proctelor de exploatare.

 

 

Azi, legea silvică nu-i mai mult literă moartă, ci dispoziţiunile ei, consacrate utilităţii publice, se aplică în măsură din ce în ce mai eficace.

 

 

2). Orgranizarea serviciului silvic în pădu­rile statului, fondului religionar, pecum și în cele comunale și particulare.

 

În capitolul prim au fost amintite multiplele schimbări, prin care a trecut administrarea pădurilor statului și fondului religionar, în primele decenii după ocuparea Bucovinei.

 

Conducerea supremă, înainte de anul 1848, se afla în mâna Camerei ge­nerale de Curte, iar de la 1849, în cea a nou creatului minister de agricul­tură şi montanistică. După desfiinţarea acestuia, urmată peste scurt timp, ea trecu în resortul ministerulul de finanţe, la 1870 în cel al ministerului de culte și in­strucţiune, şi, în fine, la 1872, al celui de agricultură. De la acest timp, în­coace, conducerea centrală a administra­ţiunii bunurilor statului şi fondului s-a încredinţat definitiv acestui minister de specialitate, care îi și competent, după firea agendelor ei. Administrarea averii mobile, precum şi a veniturilor (păstrarea excedentelor) moşiilor fondului religionar i-a rămas rezervată ministerului de culte şi instrucţiune.

 

Ca oficiu intermediar se înfiinţase, în anul 1830, în locul administra­ţiuneii bunurilor statului, admi­nistraţiunea camerală de veni­turi erariale din Lemberg, mai apoi direcţiunea de finanţe a ţării de acolo. La anul 1870, s-a înfiinţat, în Cer­năuţi, direcţiunea bunurilor[7], căreia îi fu ataşat şi un inspector silvic.

 

Pentru pădurile domeniului Rădăuţi, în special, arendate administraţiei militare, conducerea supremă o avea, în timpurile precedente, consiliul de război al Curţii, mai pe urmă ministerul de război; ca oficiu intermediar funcţiona direcţiunea c. r. a hergheliilor din Rădăuţi. De la anul 1870, încoace, adminis­traţia, care altminterea era deja mai înainte în acelaşi mod organizată, ca și cea a celorlalte păduri ale statului şi fon­dului, s-a împreunat în privinţa conducerii ei supreme cu cea din urmă.

 

Organizaţiunea serviciului cu privire la administrarea nemijlocită a pă­durilor statului şi fondului religionar (instanţa cea mai de jos), a fost regulată la 1840, apoi iarăşi la 1870, de amândouă ori după aşa-numitul „sistem de oficii silvice”.

 

Prin organizarea primă s-au înfiinţat 4 oficii silvice superioare, cu câte 1 silvi­cultor superior, l ajutor și 1 stagiar silvic, mai departe, în total, 38 ocoale sil­vice; prin cea din anul 1870, s-au creat 5 districte silvice, cu câte 1 silvicultor superior şi 1 stagiar silvic, şi, în total, cu 31 ocoale silvice; acestea din urmă erau administrate de 31 silvicultori şi silvi­cultori ajutori, pe lângă 14 brigadieri. La aceasta se mai adaoseră, în primul caz, 300, în al doilea 292 pădurari pentru ser­viciul de pază.

 

„Oficiile silvice superioare“ şi „distric­tele silvice“ se considerau ca „oficii silvice“, „ocoalele silvice“ ca „cantoane silvice”.

 

Acestea din urmă au avut cunoscutele dezavantaje. Oficiul silvic nu putu core­spunde dublului său cerc de activitate: pe de o parte, conducerii agendelor speciale de economie, și pe de altă parte, inspecţiunii. Afară de aceasta, era cercul de activitate al organelor, însărcinate cu serviciul în cantoanele silvice, prea limi­tat, forţa lor de muncă nu se putu întrebuinţa în mod corespunzător.

 

Și agenţii de pază, de altfel destul de numeroşi, nu împlineau chemarea lor. La 1848, pădurarii nu primeau mai mult, decât 31,50 florini, până la 37,80 florini, si chiar după organizarea din anul 1870, numai 96-120 florini leafă anuală, pe lângă mici emolumente secundare. Era deci imposibil a aştepta, din partea lor, o muncă mai energică în serviciu.

 

După trecerea administraţiei bunurilor la ministerul de agricultură, acesta n-a ezitat a îndruma o nouă organizare, corespunzătoare timpului. Sancţio­nată prin prea înalta deciziune din 19 Mai 1875, ea a intrat în vigoare cu 1 Iulie din acelaşi an. Prin reorganizarea aceasta, economia putu să-şi dea un avânt mai liber, puterile putură să se dezvolte. La început, nu-i vorbă, erau de învins încă multe obstacole. Mai târziu, însă, mai ales de la începutul anilor ’80, administraţiunea acestor vaste teritorii silvice a știut produce din ele, în măsură din ce în ce tot mai extinsă, rezultate corespunzătoare adevăratei lor productivităţi. Și, în aceeaşi măsură, ba unde o reclamau împrejurările, chiar din când în când în mod preventiv, s-a creat şi economiei viitoare o bază solidă.

 

Conform organizării din anul 1875, îi sunt rezervate prea înaltei dispoziţiuni, afară de acele obiecte care întrec cercul de activitate general şi special al ministerului de agricultură, încă îndeosebi aprobarea bugetelor anuale şi încheierea conturilor pentru toate ramurile administraţiunii bunurilor fondului.

 

Subordonată ministerului de agricultură, însărcinat cu suprema conducere, funcţionează, ca oficiu in­termediar, direcţiunea c. r. a bunu­rilor fondului religionar gr.-or. al Bucovinei, la Cernăuţi. Ei îi incumbă inspecţiunea şi conducerea superioară de gestiune. Spre acest scop, i s-a anexat şi micul rest al pădurii statului de lângă Franzthal.

 

Şeful administrativ al ţării (preşedintele ţării) e totodată preşedin­tele direcţiunii. În sensul statutului din anul 1875, direcţiunea sta sub conducerea unui di­rector al bunurilor, aranjat în clasa a VI-a de rang. Lui îi erau ataşaţi raportori speciali, în clasa a VII-a şi a VIII-a de rang, pentru ramurile de silvicultură, drepturi şi administraţiune, pentru construcţiile de pe domenii ți contabilitate, pe lângă alţi agenţi ajutori, de care era lipsă.

 

Direcţiunii îi erau direct sub-atașaţi 20 administratori silvici, care aveau asu­pra şi administraţia celor 20 ocoale silvice. Aceştia administrau ocoalele, şi anume pădurile, inclusiv terenurile de cultură, afară de ocoalele agricole, date în arendă. Îm­prejurarea aceasta, cât şi responsabilitatea mai mare, ce rezulta din ea, erau de na­tură a încorda în măsură intensivă forţele acestor agenţi întru împlinirea agendelor lor de serviciu.

 

Pentru acele ocoale agricole, care ur­mau a fi administrate în regie, precum și pentru exploatarea minelor, se înfiinţară administraţiuni locale, cu specialişti tehnici. Administraţiunilor silvice locale și celorlalte le era încredinţată și conducerea politică a teritoriilor moşiilor boierești separate.

 

Administratorii silvici erau aranjaţi în rangul IX şi X. Spre îndeplinirea serviciului auxiliar de birou, precum şi al celui de pază şi al celui tehnic, era ataşat ocoalelor silvice un personal inferior, compus din 20 brigadieri stagiari, 48 brigadieri silvici şi 68 pădurari.

 

În privinţa salariilor, erau aceştia deja cu mult mai bine situaţi, decât fostul personal de pază. Pentru toţi funcţionarii silvico-tehnici ai administraţiunii pădurilor statului și fondului religionar, precum nu mai puţin și pentru cei ai serviciului politico-silvic s-au cerut, începând de la anul 1875, respectiv 1883, încoace, studii academice, examenele teoretice de stat şi examenul pentru serviciul technico-silvic de stat.

 

Această dispoziţiune, aplicată şi pentru Bucovina, înseamnă o ridicare considera­bilă a nivelului cultural al caelor funcţio­nari, cărora le este încredinţată atât de preţioasa proprietate a statului și fondului religionar.

 

 

În mod analog, se recere şi de la personalul de pază, şi de la cel tehnic inferior (brigadieri și brigadieri stagiari) examenul de stat pentru silvicultura in­ferioară.

 

Organizarea sus menţionată se apropie, în fiinţa ei reală, de aceea ce a fost creată, de la anul 1873, încoace, pentru celelalte păduri (apusene) ale statului și domeniile cislaitanice ale imperiului; cu toate acestea, însă rămase la direcţiunea bunurilor din Cernăuţi conducerea părţii negreşit celei mai importante din proprie­tatea fondului, adică a pădurilor, încă tot inaccesibilă pentru specialist.

 

Dezvoltarea proximă a sus-amintitului, atât de profund meditatului organism al pădurilor statului şi fondului apusean s-a transmis, nu-i vorbă, şi asupra administraţiunii pădurilor statului și ale fondului din Bucovina, întrucât permiteau aceasta împrejurările, care nu erau totdeauna fa­vorabile, apropiindu-se, prin aceasta, administraţiunea bunurilor statului şi fondului religionar al Bucovinei încă și mai mult de cealaltă administraţiune.

 

Astfel decretează o prea înaltă de­ciziune, din 14 Ianuar 1888, înființarea unei separate secţii silvice, la direcţiunea bunurilor fondului religionar. În capul acestei secţii stă un specialist, cu titlul de „consilier silvic superior“, în clasa a VI-a de rang. Pe lângă secţia silvică mai există, de asemenea separată, secţia domeniilor. Ambele sunt subordonate preşedintelui ţării,  în calitate de pre­şedinte al direcţiunii bunurilor, și, în altă linie, ministerului de agricultură. Spre a evita inconvenientele ivite, s-au separat, la 1896, ramurile de serviciu, până atunci încă împreunate, şi anume serviciul juridic-administrativ, serviciul de arhi­tectură şi cel de contabilitate, precum şi serviciul de birou, în ambele secţii ale direcţiunii. Astfel s-a fixat definitiv poziţia independentă a fiecărei secţii, dându-li-se atât de dorita libertate de mişcare.

 

Progresând economia, în mod continuu şi accelerat, s-a arătat mai departe că şi unele ocoale silvice erau, în mai multe privinţe, prea mari; de asemenea, nu putea fi susţinută, pentru viitor, extinderea celor două inspecţiuni silvice, create în anul 1875. Deci, de la anul 1880, până la 1897, s-au divisat mai multe ocoale silvice; în anul 1898 existau 24 ocoale, creându-se mai departe o a treia inspecţiune. Numărul funcţionarilor silvico-tehnici de la direcţiunea bunurilor s-a mărit; asemenea statul personalului de pază.

 

Ameliorarea raporturilor claselor de rang, de care au fost părtaşi, de la anul 1891 încoace, funcţionarii tehnici ai administraţiunii pădurilor statului şi a domeniilor, s-a extins şi asupra celor din Bucoviua. De asemenea, nu s-a uitat nici de personalul de pază și cel tehnic inferior. Numărul brigadierilor silvici a fost sporit, faţă de cel al pădurarilor. De asemenea, s-au mărit, din nou, salariile acestui personal; cele ale brigadierilor au fost mărite la aceeaşi treaptă ca şi la celelalte direcţiuni silvice şi domeniale.

 

Pe la mijlocul anului 1898, se prezenta statul personal pentru secţia silvică a direcţiunii bunurilor, precum este indicat, în mod lămurit, in tabloul următor:

 

 

Schimbările, prin care a trecut mai ales serviciul administrativ nemijlocit, în decursul acestui răstimp de 50 ani, se pot vedea din tabloul care urmează:

 

 

Din el rezultă, între altele, că unitatea de economie ca atare trecea, în acel timp, drept un oficiu silvic (district al oficiului silvic superior), încredinţată, în anii ’40, spre administrare unui funcţionar respon­sabil, cuprindea până la 109.000 ha teritoriu păduros (cifră rotundă). Şi chiar în anul 1875, cel mai mare ocol silvic, creat atunci, avea o suprafaţă de 47.000 ha (cifră rotundă), un altul 39.000 ha. În anul 1898, conţinea extinderea unui ocol silvic, în cazul cel mai extrem, 26.000 ha pădure, inclusiv teritoriile dependente. Dar și cifra aceasta, precum și cea a ocoalelor nemijlocit secuente, ca cifră maximală a unui atare ocol, cu greu va trece peste anul 1898.

 

Aceasta-i tot atât de semnificativ pentru dezvoltarea economiei în pădurile fondului şi în celelalte ale Bucovinei ca şi unele, amintite de noi deja mai îna­inte, sau cele ce suntem pe cale a le arăta în paginile următoare.

 

Repartizarea și delimitarea ocoalelor silvice în pădurile statului şi ale fondului religionar într-olaltă, pre­cum și cea a circumscripţiilor politice, mai sus amintite, se poate vedea pe ală­turata hartă silvică:

 

Ca şi aiurea, se simţea, mai ales în Bucovina, o mare lipsă de locuinţe pentru personalul silvic, însărcinat cu serviciul administrativ şi cel de pază. În timpul trecut și chiar încă înainte de zece-cincisprezece ani, erau locuinţele personalului silvic, atât cele ale funcţionarilor, precum şi cele ale organelor de pază, erau, în orice privinţă, nesuficiente; mai ales însă cele ale organelor de pază lăsau aproape cu totul de dorit, căci multe din aceste locuinţe, moştenite de pe timpuri mai vechi, constau din păreţi împletiţi cu nuiele și tencuiţi cu lut. Direcţiunea bunurilor a început, deci, de la anii ’80, încoace, a da acestei ches­tiuni deplina ei atenţiune.

 

Începând de la anul 1874, s-au clădit, în decurs de 10 ani, până la 1.883, cu restrângere cât se poate de mare a cheltuielilor, 27 locuinţe pentru administratorii silvici şi pentru brigadieri, cu o cheltuială totală de 30.000 florini cifră rotunda (așadar, în medie, cu 1.100 florini) Modul clădirii – construcţiuni de lemn cu ubicaţiuni și grajduri sub acelaşi acoperământ – nu era însă corespunzător, mai ales din cauza împrejurărilor de aici, care favorizează în mod abundent naşterea merulionului (buretelui). Din cauza aceasta, s-a păşit, pe de o parte, la separarea ubicaţiunilor de graj­duri, pe de altă parte, la mult mai solida zidire din piatră, întrucât permiteau aceasta mijloacele materiale.

 

Astfel s-au clădit, în decurs de 10 ani, de la 1884-1893, cu o cheltuială de 131.000 florini, în cifră rotundă, 46 locuinţe pentru administratorii silvici şi brigadieri birouri si dependenţe (în medie, cu câte 2.900 florini); mai pe urmă, în răstimp de 5 ani, de la 1894-1898, cu o cheltueală de 107.000 florini, în cifră rotundă, altele 50 atari edificii (în medie, cu câte 2.100 florini). Prin aceasta s-a satis­făcut, în cea mai mare parte, necesitatea cea mai urgentă. Contra buretelui se întrebuinţează metoda de ventilare a lui Slama. Caselor li se mai adaogă, afară de edificiile laterale deja amintite, încă locu­rile de cultură, necesare pentru o economie mică.

 

E superfluu a aminti importanţa pe care o aduce cu sine dotarea personalului cu salarii suficiente, necesare cel puţin pentru trebuinţele neapărate; ce urmări salutare are, mai departe, investirea lui, la ţară, cu locuinţe sănătoase şi corespunzătoare, sub a căror scut se poate odihni, după ce se întoarce ostenit din pădure, întru cât ridică aceste împrejurări inte­resul respectivului pentru chemarea sa şi intru cât promovează binele serviciului.

 

Pentru oficiul direcţiunii bunuri­lor s-a ridicat, la Cernăuţi, în anul 1875, un impozant edificiu, cu o cheltuială de 68.000 florini. În anul 1879 s-a mai cumpărat, pe lângă aceasta, și edificiul vecin, cu 30.000 florini. Executarea serviciului este exact fi­xată prin un şir de regulamente generale și speciale (instrucţiuni de serviciu), emise de la anul 1873, încoace, prin ministerul de agricultură, pentru diversele ramuri ale administraţiunii pădurilor statului şi domeniilor, întrebuinţându-se, de obicei, neschimbate şi pentru administraţiunea pădurilor fondului gr.-or. din Bucovina.

 

Pe baza acestora s-a separat, în prin­cipiu, şi în Bucovina, gestiunea materia­lului de cea a banilor, se-nţelege întrucât au permis aceasta împrejurările, care, în multe privinţe, erau mai dificile, decât pe alte locuri. În special, se fac toate înca­sările de bani prin cecuri ale Casei Poș­tale de Economie. Cheltuelile întregii administraţiuni vor fi menţionate, cu date sigure, la capitolul VIII, atrag deci atenţiunea asupra numitului capitol.

 

Mai simplu decât în economia bunu­rilor statului și fondului s-a dezvoltat organizarea serviciului silvic în pădu­rile comunale şi cele particulare. Însă şi aicea se poate constata un progres considerabil.

 

La finea anilor ’40, economia şi su­pravegherea acestor păduri se aflau încă cu totul în seama unui personal care nu dispunea deloc sau numai foarte super­ficial de cunoștinţe speciale. Abia cu încetul, cam de pe la finea anilor ’60, au început a angaja proprie­tarii de păduri, pentru conducerea econo­miei, organe cu studii speciale, agonisite sau în școlile silvice secundare sau la Academia de silvicultură. Examene academice se pot constata cu începutul anului 1898, în pădurile comunale, la 10, în cele particulare, la 9, prin urmare la 19 conducători economici. Mână în mână cu aceasta mergea şi sporirea numărului personalului cu cunoștinţe speciale de pază și al celui tehnic inferior. Dintre aceştia, posedau, la acelaşi timp, pentru pădu­rile comunale 8, pentru pădurile parti­culare 23 examenul silvic de stat pentru serviciul inferior, deci în total 31.

 

Trepte spre cer

 

[1] În tabloul acesta sunt considerate și defrișările recente, amintite mai sus.

[2] Harta aceasta a fost făcută în privința situațiunii și repartizării proprietății silvice comunale și particulare, pe baza unei hărți generale silvice, făcută sub conducerea dlui consilier superior A. Böhm.

[3] Noțiunea „braniște”, care provine, în documentele mai vechi din Bucovina, are cu totul alt înțeles, care stă în prerogativele suveranului de pe acel timp.

[4] Incendii foarte mari de păduri au nimicit, în anul 1899, mai mult de 1.000 ha din pădurile fondului.

[5] Înainte de imprimarea acestui tratat, s-a înființat și 1 post de practicant. În anul acesta s-a schimbat titlul ajutorilor silvici de inspecțiune în cel de comisari silvici de inspecțiune clasa a II-a, pe când comisarii silvici de până acu se numesc „comisari silvici clasa I”.

[6] În anul 1900 s-a mai sistematizat încă un post de comisar silvic de inspecțiune, care are sediul la Rădăuți.

[7] Numirea „direcţiunea bunurilor” era deja, la scurt timp după ocuparea ţării, întrebuințată pen­tru oficiile însărcinate cu conducerea afacerilor administrative ale moșiilor statului și fondului religionar. Astfel fu înființată, la 14 Iulie 1887, așa-numita „direcțiune a bunurilor din țara fagilor” și, la 1 Ianuar 1889, câte o „direcțiune a bunurilor” la Coțman, Rădăuți şi Sf. Ilie, în lo­cul administrațiunii existente deja din 1875.


Pagina 9 din 117« Prima...7891011...203040...Ultima »