Suceava – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)
Trecând frontiera, am vizitat, mai întâi Suceava, odinioară oraş însemnat şi capitala Moldovei, astăzi în cea mai deplină decadenţă. Suceava se deosebeşte, astăzi, numai prin ruinele cetăţii din marginea oraşului şi prin biserica St. Ioan. În această biserică se află, într-un sicriu bogat, moaştele Sfântului Ioan de la Suceava. Pe capul cadavrului este aşezată o mitră episcopală, împodobită cu multe pietre preţioase. Această mitră, precum şi alte obiecte de preţ, sunt dăruite de către Mitropolia Moldaviei şi Sucevei. Ruinele cetăţii sunt, în adevăr, măreţe: un şanţ gigantic, ce se poate încă bine recunoaşte, le încunjură. Apoi se văd, pe ici, pe colo, rămăşitele unor ziduri uriaşe, pe urmă un alt şanţ mai mic, care încunjură imediat zidurile interioare ale cetăţii.
Mai multe ore, am rătăcit prin aceste ruine, îndreptând gândurile noastre spre timpul trecut. De cate ori oştiri străine se vor fi oprit înaintea acestor ziduri şi de câte ori trupe române, ieşind cu furie din cetate, sub comanda unui brav general, vor fi alungat, din ţara lor, pe străinii care cutezau a o călca! Astăzi, autoritatea municipală a Sucevei pune să care pietrele ruinelor şi să paveze cu ele străzile oraşului! Românii din Bucovina, martori la acest sacrilegiu, ce se comite asupra gloriosului lor trecut, sunt siliţi a tace, căci, suspecţi în faţa guvernului străin ce-i apasă, ei trebuie să înăbuşe, precum durerea lor, aşa şi aspiraţiunile spre un viitor mai bun.
Nimica nu e mai frumos şi mai pitoresc decât şoseaua care, pornind de la frontiera Cornu Luncii, merge, pe malurile Moldovei, întâi pe la poalele munţilor, până la oraşul Gura Homorei, apoi, prin mijlocul lor, parcurgând Bucovina, de la Est, la Vest, până ce se pierde în Carpaţii Transilvaniei. Şoseaua, de la Gura Homorei, în sus, este o capodoperă: mergând pe valea Moldovei, care curge cu un caracter impetuos şi sălbatic, ea este silită să-şi facă drum prin munţii cei mai groşi şi să treacă, până la Câmpulung, de multe ori Moldova, încoace şi încolo. Călătorul nu se poate sătura, privind munţii între care se află. Varietatea stâncilor ce schimbă de formă în fiecare minut, Moldova care se grăbeşte cu violenţă şi vuiet a intra în adevărata sa patrie, în România liberă, vălişoarele ce se ivesc şi re-dispar cu iuţeală, orăşelele frumoase, toate acestea, împreună cu un aer subţire şi curat, încântă simţurile şi înalţă cugetul.
Vama – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)
Oraşul Vama, cu Stâlpul lui Vodă, are una din poziţiunile cele mai încântătoare. Aşezată într-o verde şi adâncită vălişoară, Moldova şi multe alte izvoare, ce se aruncă în ea, o răcoresc şi munţii umbresc din toate părţile. Îndărătul acestor munţi, ce încunjură Vama nemijlocit, se ridică alţii, de o coloare mai deschisă, în dosul acestora, iar alţii, şi aşa mai multe rânduri, până ce cei de pe urmă se amestecă cu firmamentul.
Stâlpul lui Vodă este o columnă pătrată de piatră, cu vârful ascuţit. Ea este tăiată dintr-o singură bucată şi seamănă, în forma sa, cu obeliscurile egiptene. De la vârf, până la temelie, columna e plină de inscripţiuni, al căror înţeles numai un expert l-ar putea pătrunde. După apariţia sa, trebuie să fie o piatră comemorativă unei fapte de bravură. Fiindcă columna e aşezata în mijlocul unui câmp liber, un român, Ioan Moldovanul, a încunjurat-o, nu de mult, cu un zid, pentru ca să nu fie expusă la o grabnică distrugere. Pe zidul de piatră se citeşte inscripţiunea: „Acest zid a fost făcut de Ioan Moldovanul în anul 1852”.
Ansicht des Tals von Wama in der Bukowina, de Franz Jaschke
Un aspect nu mai puţin frumos decât al Vamei înfăţişează şi orăşelele Cârli-Baba, Pojorâta şi Prisaca. Oprindu-ne peste tot locul, am fost siliţi să mânem la oraşul Câmpul-Lung, unul din cele mai mari din acea parte a Bucovinei. A doua zi, timpul deveni furtunos şi munţii luaseră un aspect de tot sălbatic. Tunetul bubuie nemijlocit asupra creştetului, nourii se ridică de la rădăcina munţilor şi zboară încet şi măsurat spre ascuţitele culmi. Culmile se uită, întâi, cu dispreţ la aburii ce se înalţă cu îndrăzneală spre ei, până ce dispar învăluiţi de nori. Iar norii, ridicându-se şi mai sus, pardosesc munţii care păstrează o răcoroasă veselitoare umezeală.
Munţii Bucovinei sunt partea cea mai avută a Carpaţilor Români. Ei cuprind, în sânul lor, toate metalele, în mari cantităţi, şi acestea, exploatate prin mine, aduc împărăţiei austrice un însemnat venit. La Cârli-Baba se scoate aur şi argint, la Pojorâta, aramă din sâmburele munţilor. Minele cele mai însemnate sunt, însă, cele de la Prisaca şi de la Iacobeni, unde se exploatează nemăsurate cantităţi de fier. De când s-a aşezat în Prisaca o colonie de nemţi, numele acesta a fost schimbat în Eisenau şi pare tot aşa de curios de a găsi, în mijlocul unei ţări şi a unui popor exclusiv român o denumire de oraş nemţesc, precum ar părea deşănţat de a afla, în munţii din Germania, oraşe numite Câmpu-Lung sau Prisaca. Asemenea colonizări şi prefaceri cereau, însă, sistemul de deznaţionalizare, prin care îşi menţine Austria, atâta timp, într-unu mod artificial, prestigiul său politic.
Iacobeni – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)
La Iacobeni, călătorul părăseşte valea Moldovei şi, intrând în valea Bistriţei, aleargă, împreună cu aceasta, la Dorna-Vatra, orăşel cunoscut prin apele sale minerale. Aceste băi sunt frecventate de locuitorii din Bucovina şi din Moldova. Oraşul e aşezat pe malurile Dornei, fluviu care, la capătul târgului, se varsă în Bistriţa. Dorna-Vatra posedă trei biserici, una mică, catolică, două mai însemnate, ortodoxe. Acestea din urmă sunt zidite şi întreţinute de românii dorneni, oameni pioşi şi activi. Poziţiunea Dornei e mult inferioară în frumuseţe celorlaltor oraşe din munţii Bucovinei. Dealurile ce încunjură oraşul sunt goale şi triste, valea Dornei e largă şi înfăţoşează puţina variaţiune, pe de altă parte băile sunt rău căutate şi scăldătorul nu află îndemânările trebuincioase. Societatea, în stagiunea băilor, se compune din poloni, germani şi români, parte veniţi din Moldova, parte din Bucovina. Exclusivitatea predominând mai mult sau mai puţin între aceste naţionalităţi, mişcare mai că nu se vede. În Dorna nu se fac preumblări şi petreceri comune, care dau altor băi atâta viaţă. În zadar se încearcă o mică o mică trupă de lăutari ţigano-ungureni să înveselească societatea Dornei, viaţa rămâne tristă şi uniformă.
Vatra Dornei – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)
După un sejur de patru sau cinci zile în Dorna, ne hotărâm a ne coborî, pe Bistriţa, în munţii Moldovei. Suindu-ne pe plute şi depărtându-ne de Carpaţii Bucovinei, ne despărţim cu durere de aceste frumoase locuri. Orice român călător în Bucovina trebuie să se simtă cuprins de aceleaşi simţiri. Preumblându-se în acei munţi încântători, în mijlocul acelor verzi români, călătorul ar uita că această parte e supusă unei dominaţiuni străine, dacă pajora nemţească, înfiptă în toate părţile, nu l-ar face să-şi aducă aminte de nedreapta dezmembrare a Moldaviei. El îşi oglindeşte, atunci, în gândire modul nedrept în care răpirea fu aşezată şi împlinită de două puteri despotice, fără a considera sfinţenia tratatelor şi dreptului popoarelor. El se simte pătruns de speranţa că, mai curând sau mai târziu, România va redobândi locurile ce i-au fost răpite şi îndreaptă, ca mulţămire, memoria sa spre Grigore Ghica[1], Domnul Moldaviei, care, prin cutezătorul său protest şi patriotica sa moarte, a înscris numele său cu litere de aur în paginile istoriei (Negruzzi, Iacob, Din Carpaţi / Fragmente, în Convorbiri literare, Anul I, No. 22, Iassi 15 ianuarie 1868, pp. 311-314).
Trecerea din Borşa în Bucovina, la 1807 – acuarelă de Franz Jaschke.
[1] Mit fals, care justifică tradiţionala noastră neputinţă – n. I. D.
