Suceava, 2016
Ion Lungu: Tari-mi placi cân aiştea gioacî cum li cânt ieu!
*
Ademeniri pentru mulţime,
obrazuri groase ca tovalul,
Suceava este ca-n vechime:
la mare preţ e caşcavalul!
Alexandru şi Carol Pop de Satmary, George Sion
*
Simbolistica preistorică din crucea străbunilor
*
Crucea stră-străbunicului meu, Nicolae Gîză, are forma ciudată a reprezentărilor “omului vechi” (arheologii îl numesc idol, zeu – îi priveşte) din perioada preistorică, din vremea când “doi bătrâni” (în senusul de străbuni), se pronunţa “Ba Ba”, iar “cinci bătrâni”, de pildă, “Ba Ba Ba Ba Ba”. Iată nişte astfel de reprezentări ale “omului vechi” (după Klages, Murray sau Blaga al meu, nu al peneliştilor), descoperite, cu sutele, de-a lungul şi de-a latul întregii Europe:
*
Cultura Vinca
Cultura Vinca, Kosovo
Cultura Cucuteni
Crucea stră-străbunicului meu
*
Simpla formă a crucii, pe care nu am mai întâlnit-o nicăieri, nu m-ar fi dus cu gândul la simbolistica străveche, dacă n-aş fi văzut, sub herb, aşa-numitul “simbol sumerian” al “poziţiei zeilor”, care nu reprezintă decât o altă ipostază a înfăţişării “omul vechi”:
*
“Omul vechi”, pe crucea stră-străbunicului
“Omul vechi”, în reprezentare pre-neolitică
Cultura Vinca
Cultura Cucuteni
Cultura Vinca, Serbia
Stâncă celtică
*
Herbul, care probabil că reprezenta blazonul răzeşilor bucovineni din care mă trag (ţinutul Coţmanilor adoptase de mult moda polonă), cu o sabie şi o aparentă cupă, simbolizează, de fapt, cerul echinocţial, cu cei doi dragoni (şerpii îngheţului în pământ – şerpi transformaţi, în creştinism, în “lanţurile” Sfinţilor Dimitrie şi, respectiv, Gheorghe). Simbolul acesta, schematizat pe crucea stră-străbunicului, era specific populaţiilor civilizaţiei polare, fiind păstrat, până târziu, de vikingi:
*
Herbul cu cerul echinocţial, de pe cruce
Simbolul echinocţial al vikingilor
*
Nu ştiu cum şi de ce s-au păstrat aceste simboluri preistorice (în preistorie nu existau nici idoli, nici zei, ci doar Sinele Universal şi Sinele Particular, care locuiau, împreună, în grota inimii, precum lumina şi umbra; omul încerca să-şi cunoască sinele particular, ca să cunoască Sinele Universal şi să-şi asigure nemurirea). Sunt sigur că nici unul dintre strămoşii mei din ţinutul Coţmanilor nu mai ştia ce iniţieri ascundeau acele totemuri, pe care probabil că le foloseau ca blazoane. Şi cum cuvântul “gâză” se trage, etimologic, din cuvântul polonez “gryźć”, va trebui să răzbat spre vlahii din sudul Poloniei, cu sprijinul lui Dlugosz, cel care îşi începe “Analele” cu mărturisirea că primii trei regi polonezi au fost vlahi, că toţi s-au numit Corvin, dar fără să fie înrudiţi între ei. Probabil că, printre luptătorii acelor Corvin (aşa s-au numit, în părţile polone, căpeteniile valahe, statutul de Corvin fiind, iniţial, statut de Rege) s-au aflat şi strămoşi de-ai mei, care proveneau din două ramuri, cu două herburi diferite, pe care răzeşii călăreţi de Coţmani de mai târziu le-au purtat, fără să ştie ce înseamnă, ca identitate a neamului lor. Altminteri nu se explică faptul că primul Gâză născut în Mereni, Nicolae, a pus să-i fie cioplită crucea în piatră, împodobită anume cu acele totemuri străvechi şi având forma reprezentării stilizate a omului primordial.
Slavici, Smigelschi, Socec
*
Crucea stră-străbunicului meu
*
Astăzi, am fost la Plopeni, pentru a o saluta, cu smerenie, pentru ultima dată, pe mătuşa mea, Viorica lui Petrache Gîză. Şi m-am întâlnit cu toate ramurile neamului nostru, existând în familia care se trage din străbunul Nicolae Gîză, primul Gîză născut în Mereni, menţinerea înrudirii până la al şaptelea neam. Printre verii mei, şi Viorel Gîză, fost inspector de bancă, de la care aflasem că a izbutit să găsească crucea lui Nicolae, împroprietărit de Cuza Vodă cu mult pământ, pentru că avea o stupină şi o pereche de boi. El era fiul lui Ion, primul Gîză stabilit în Mereni, care, la rândul lui, era fiul unui alt Ion, menţionat de recensământul generalului rus Rumeanţev, la Revcăuţi, mai sus de Boian, în 1772.
*
Am vrut să văd crucea străbunului şi vărul Viorel m-a dus acasă, la el, înainte de a mă conduce la lutul sfinţit de ţărâna antecesorilor noştri. Şi el, Viorel, e un împătimit de memorie, care a săpat prin cimitir, vârf de piatră cu vârf de piatră, până a găsit crucea străbunului, care se scufundase în pământ. O are în ogradă, ca să nu o fure cineva, urmând să o încadreze într-o ogivă a marmorei care-i va marca lui mormântul. Mi-a explicat cum o să arate totul şi mi-a plăcut ideea aceea de continuitate prin veacuri, pe care el o va pune în practică.
*
*
Când am văzut micuţa cruce de piatră, care aduce a bărbat odihnindu-se, la amiază, pe brazda muncită din zori, cu o simbolistică şi cioplită, dar şi a formei ca atare, care te trimit cu gândul şi spre Iisus, dar şi spre şirul de străbuni uitaţi, am avut o tresărire, de parcă stră-străbunicul meu mi-ar fi şoptit înspre unde s-o iau, ca să-mi aflu strămoşii necunoscuţi (strămoşii sunt înainte de străbuni). De cartea lui Dionisie Bejan despre istoria mazililor bucovineni nu am izbutit să mă apropii, deşi am căutat-o în toate bibliotecile lumii. Ştiu doar ceea ce a preluat “Deşteptarea” din “Revista mazililor şi răzeşilor”, care îmi menţiona străbunii prin ţinutul Coţmanilor, inclusiv în Volcineţ, unde locuiau rubedeniile lor, răzeşii Poclitaru.
*
*
Vărul meu, Viorel Gîză (numele meu, înainte de a fi luat numele Drăguşanul, de la satul Drăguşeni, în care am citit, pentru prima dată în public, poezie, se scria Gâză), va dura un adevărat monument al străbunilor, iar eu voi încerca să completez şirul cu nume pierdute, dar pe care le voi găsi, pentru că mi-a şoptit unde să le caut omuleţul din cele două fotografii, care şi-a trecut pe crucea-trup şi blazonul nobleţii din vremuri vechi şi ignorate, omuleţul acela care a incifrat mesaje în crucea lui şi care a fost stră-străbunicul meu, Nicolae Gîză. Îi datorez asta şi pentru că-i port sângele, şi pentru că am fost amândoi botezaţi în aceeaşi biserică.
*
