Petru Muşat, ctitorul renăscutului Roman Istrati
Nu a fost o surpriză pentru mine să aflu, astăzi, că diriguitorii culturii sucevene au fost retrogradaţi: nu mai ling clanţa uşii lui Gheorghe Flutur, ci, împărţiţi pe clanţe, pe cele ale uşilor neangajatului C. J. Suceava, ci al lui Gheorghe Flutur personal, Nicolae Barbă, şi pe cea a visepreşedintelui Gheorghe Niţă, despre care începusem să am o părere bună, dar se vede treaba că mereu mă înşel în privinţa oamenilor. Ei, iar în timpul acestei retrogradări lingvisto-limbistice, diriguitorii culturii sucevene au adus vorba şi despre pledoaria mea, depusă în scris la Centrul Cultural “Bucovina”, pentru acordarea “Premiului Eminescu”, post-mortem, poetului Roman Istrati; argumentele au fost multe şi greu de dărâmat, dar stăpânii clanţelor au decizia banilor (de parcă i-ar fi adus de la mumele lor de acasă) şi, prin urmare, ei fac legea. Nu caută niciodată soluţii, fac doar legea. În fond, cum să cheltui nişte firfirici şi pentru a cinsti memoria unui poet înnăscut şi cărturar pe măsură, când poţi cheltui purcoaie de parale grele pentru fierăraie inutilă şi mochete noi, pe care ăştia le schimbă mai des des decât mine şosetele? Şi nu doar acum, ci în fiecare an. Pentru că se fac economii mari de la “acţiuni”, iar în final de an bugetar trebuie spulberaţi banii pe ceva, nu?
Când am primit vestea că Barbă şi Niţă au hotărât că Roman Istrati nu poate primi “Premiul Eminescu”, pentru că nu vor muşchii lor decizionali, tocmai culesesem primul poem, din cele câteva sute, pe care mi le-a trimis Romi şi cugetam că trebuie să-i scot opera lirică la iveală în mai multe cărţi distincte, pentru că, dacă adun toate poeziile între doar două coperte, rămâne bietul Roman Istrati cu aparenţa autoratului pentru doar două cărţi de poezie, deşi diversitatea temelor şi a abordărilor stilistice, într-o tehnică discursivă pe care văd că el deja a stabilit-o, conturează măcar cinci plachete distincte. Aşa că vestea proastă m-a cam lăsat rece. În fond, un poet nu depinde de torţionarii de clipe, ci de propria-i creaţie. Nu o diplomă “Eminescu” (Eminescu nu a avut niciuna) îl va face pe Roman Istrati altceva decât ceea ce este cu adevărat. În schimb, premiul în bani ar putea salva o construcţie culturală excelent premeditată de Roman Istrati, care, în testamentul pe care îl am în copie, se dovedeşte a fi pe atât de organizat şi de lucid în veşnicie, pe cât de împrăştiat şi de băncos era în efemeritate. Executorul testamentar fusese însărcinat să-i vândă tablourile pentru a achita datoriile făcute cu spitalizările şi cu înmormântarea, dar şi cu cheltuielile pentru punerea efectivă în practică a programului cultural conceput de el. Dar cine cumpără tablouri? Nimeni. Iar de un premiu, care să salveze lucidele premeditări culturale ale poetului Roman Istrati, nu poate fi vorba, când Barbă şi Niţă ordonă altfel şi viceversa (sic! pe ei!).
Roman Istrati
Dar fii pe pace, Romi! Avea Gheorghe Flutur o vorbă: că eu aş fi aidoma unei pume, care dispare şi îţi sare în grumaz când ţi-e lumea mai dragă şi nu te mai aştepţi la aşaceva. Aşa e, prietene, şi nu rămân niciodată dator. Nici în bine, nici în rău. Fii pe pace, cărţile tale au să apară, iar construcţia culturală premeditată de tine va prinde viaţă, chiar dacă mi-o fi ursit să te urmez între timp. În fond, sufletul meu s-a născut în mai multe trupuri.
