Tiberiu Avram, cartea şi Gura Humorului

Astăzi, la Gura Humorului, Tiberiu Avram şi-a lansat cartea “Aventuri pe şase roţi”, într-o restituire de epocă pe care numai un primar ca Marius Ursaciuc – om educat şi spiritual – o putea face. Marius a pus în scenă atmosfera cărţii, aşa că, încă de la intrarea în Casa de Cultură, îţi atrăgea atenţia un folkist, cu repertoriu voit de prin anii ’80, aşezat lângă cortul şi bicicletele de care s-au folosit trei tineri humoreni, pe vremea aceea, pentru a ajunge la mare. La etaj, în Sala “Radu Bercea”, pereţii erau pavoazaţi cu lucrările expoziţiei “Memoria retinei gulagului românesc”, iar în capătul sălii, peretele din spatele mesei… prezidiului era împodobit cu portretul tovarăşului Nicolae Ceauşeacu (Dumnezeu să-l ierte!), cu steagul partidului comunist şi al republicii socialiste, precum şi cu drapelul pentru performanţe în întrecerea comunistă, dobândit pe merit Combinatul Minier Gura Humorului. Pe masă, magnetofonul din carte desfăcea de pe bandă muzica rock a anilor ’70, în vreme ce maşina de scris, un aparat de fotografiat şi alte câteva obiecte deja ancestrale îşi retrăiau gloria de odinioară. În sala înţesată cu public, foarte mulţi tineri (dacă aş fi ştiut, mergeam acolo cu tricoul Bucovina Rock Castle – ca să mă fac simpatic), multe dintre personajele cărţii lui Tiberiu Avram şi publicul-cremă, cu care ne-a obişnuit, de-a lungul anilor, Gura Humorului.

Moderatorul acestei minunate sărbători a memorie humorene (prin mărturisire de epocă se recomandă, în primul rând, cartea lui Tiberiu Avram) a fost Marius Ursaciuc. Nu ca primar, ci ca spirit viu şi neastâmpărat, care trăieşte din plin şi pe deplin natural bucuria prietenilor săi. Erau de faţă şi ceilalţi compenenţi de odinioară ai trupei de umor AZ-BEST, Sorin Poclitariu mutându-se mai aproape de mine, pentru a savura sărbătoarea, dar şi pentru faptul că, până pe la anul 1700, strămoşii lui şi ai mei, călăreţi de Coţman, erau rubedenii, iar noi, după bunul obicei românesc, încă ne ţinem de veri, fără să ne pese de a câta spiţă. Iar Marius (cu primarul Ursaciuc nu am treabă, dar Marius este şi prietenul meu) a dat strălucire acestei lansări de carte, în care personajele, vag împovărate de ani, au ieşit în faţa humorenilor, înseninându-i cu o firească şuvoire de spirit şi de inteligenţă. La final, după aproape un ceas de minunată trăire comunitară, Marius Ursaciuc i-a adus lui Tiberiu Avram o bicicletă nouă, pe care i-a dăruit-o, cu promisiunea că va scrie o nouă carte, despre un tur al României cu bicicleta, pe care să-l facă împreună cu prietenii de odinioară. Tibi a promis, dar cred că bicicleta se cuvine prinţesei lui, Clara, care l-a determinat să scrie cartea abia lansată.

Astăzi, la Gura Humorului, am trăit o poveste frumoasă, doar însoţindu-l pe Tiberiu Avram la prima lansare a cărţii “Aventuri pe şase roţi”, o poveste pe care o s-o narez cu câteva fotografii:

Jurnalism No Comments Jan 26

O carte a eroismului cotidian

Nicolae Iorga era de părere că „întâmplările mărunte fac istoria mare”, iar spusa aceasta, din prefaţa cărţii cu însemnări pe vechi cărţi religioase, a lui Ilie Corfus, mi-a rămas întipărită în suflet, pentru că, în fond, exista acolo dintotdeauna, iar Nicolae Iorga doar a trezit-o la viaţă. Şi-mi amintesc de ea, lecturând, în cadrul unei corecturi finale, recenta carte a lui Tiberiu Avram, „Aventuri pe şase roţi”, care mă ia prin surprindere, mai ales prin ignorarea premeditată a „gloriilor” mult mai semnificative şi mai spectaculoase ale autorului, cum ar fi, de pildă, necazurile cu Securitatea, după încercarea de a realiza un avion-machetă teleghidat, care să circule între Gura Humorului şi Bârlad, sau întemeierea şi consacrarea celui mai bun ziar judeţean, „Monitorul de Suceava”, şi ca expresie a unei tămăduitoare concepţii de viaţă. În locul lor, ca o adevărată eliberare de senzaţional, Tiberiu Avram preferă un altfel de eroism, pe care mi-i greu să-l definesc, pentru că îmbină în el prietenie, căutare de sine şi vindecări existenţiale.

În principiu, „Aventuri pe şase roţi” e o carte despre adolescenţă, despre răscrucile tulburătoare ale vârstei opţiunilor care ne definesc, scrisă, tot premeditat, într-un limbaj adolescentin, cu propoziţii scurte, cu un restrâns al lexicului aproape de jargotic şi cu o desprindere detaşată de încărcătura emoţională a vârstelor care aveau să urmeze. Tiberiu Avram retrăieşte, prin noua lui carte, nu doar o vârstă, ci şi tulburătoarea răscruce a opţiunilor, străduindu-se să nu o umbrească sau să o lumineze cu scânteierile metaforice ale maturităţii, deşi îi mai „scapă”, uneori, dar numai în cazul descrierilor de natură, şi lirisme expuse cu dibăcie şi care par doar respirări ale adolescenţei de odinioară. Adolescenţa este, prin excelenţă, zodia, nu doar vârsta prieteniilor durabile şi definitorii, iar Tiberiu Avram, redescoperindu-şi adolescenţa sau pecetea aceluiaşi suflu existenţial cu Dan Lefter şi Dan Gaftoniuc, ia în discuţie, pe fondul unui record care aparţine adolescenţei lor solidare (mersul la mare, cu bicicletele), şi un test de bărbăţie, şi o nivelare a conflictului dintre generaţii, şi sensul năzuirii în viaţă, şi împăcarea cu sensul existenţial – nu cu destinul, ci cu sensul existenţial, care presupune o competiţie şi cu tine, şi cu timpul în care exişti.

Fără dram de didacticism, care nici nu aparţine adolescenţei, Tiberiu Avram povesteşte. Povesteşte, încercând să se înţeleagă, căutându-se şi descoperindu-se, uneori cu optimism debordant, alteori cu istoricizată resemnare românească, dar întotdeauna împăcat cu sine şi cu linia de conduită, moştenită din veac în veac. Bucurii mărunte, respirate profund, umplu orizontul, scapără de lumină, o lumină pe care o culege, ca pe boabele de strugure copt, fetiţa lui, Clara, deci o altă dezlănţuire de curândă adolescenţă, care are nevoie de repere vechi doar pentru a-şi premedita propriul ei parcurs. O ciudată alunecare din Tibi Mitrii Petrii Toderii Simionului, din nume în nume, pe curmezişul muntelui cosmicităţii vremelniciei, în care virtuţile se moştenesc cu contururi şi cu orizonturi noi, caracterizează, dincolo de explicitul narativ, noua carte a lui Tiberiu Avram, o carte a eroismului cotidian, în care valorile se derulează cu un anumit firesc, un firesc prin care eroismul, deşi în el există, se demitizează sau capătă dimensiunea nostalgică a ninsorilor de altădată. Nu ştiu formă de eroism mai profundă şi mai adevărată decât prietenia şi, cu toate astea, nu am premeditat, vreodată, să-i schiţez silueta de înger veşnic viu, dar iată că o face Tiberiu Avram. O face cu sufletul, păzindu-se de cuvinte şi de mirajul lor ameţitor, o face cu o carte, prin care şi prietenii lui se aşează în fereastra zilei şi salută cerul. E un gest tulburător, pe care ştiu să-l preţuiesc ca atare. Cu sufletul.

La o primă vedere, „Aventuri pe şase roţi” – titlu care face discretă trimitere la nostalgia pentru „Cireşarii” lui Constantin Chiriţă, e greu de încadrat într-un gen narativ anume. Nu e un roman sau o povestire, nu e o carte de memorii. E ceva mai mult, dar sarcina descoperirii a ce anume este această carte le revine cititorilor lui Tiberiu Avram, care, cu siguranţă, înţeleg şi trăiesc mult mai multe decât mine sau decât autorul acestei cărţi. Spun fără ironie că doar cititorii pot descifra profunzimile, pentru că asta este fiecare om de pe acest pământ: o profunzime tulburătoare şi care merită respectul cel mai desăvârşit (I. D.).

Cronici sentimentale, Jurnalism No Comments Jan 26

Cel mai bogat om din judeţul Suceava!

Bucovina Rock Castle nu ar avea nici o şansă pentru menţinerea ascendenţei valorice, dacă nu se găsesc soluţii pentru constituirea unui fond de rulment, din care să se plătească, în avans, cu titlul de cheltuieli de transport, sume convenite mai curând ca taxe de credibilitate pentru un românism atât de compromis de puzderie de “aleşi”, dar şi de cetăţeni de nevoie voiajori. Sfătuit de Gheorghe David şi de Daniel Tănase să fac nişte cereri de sponsorizare pentru constituirea fondului respectiv, desigur că m-am conformat, deşi nu prea aveam eu încredere în comunitatea oamenilor de afaceri din Suceava, dar mizam pe încă doi prieteni, care, după cum se vede treaba, nu au putut să mă ajute (sunt sigur că, dacă ar fi putut, ar fi făcut-o, pentru că ne leagă zeci de ani de prietenie). După trei luni de demersuri, aveam doar echivalentul a 1.000 euro în cont, contribuţia lui Gheorghe David şi a lui Daniel Tănase, dar prima plată pe care trebuia să o fac, în baza “Invoice”-ului din toamna anului 2017, până în 1 februarie 2018, era de 3.000 euro. De unde să scot eu încă 2.000 de euro? Şi de ce să-i scot?

De ce? Pentru că întineresc, în fiecare vară, când văd generaţiile tinere fericite măcar timp de 3 zile şi 3 nopţi. E drept, vor să dea cu tăvălugul beznei peste fericirea lor şi fanaticii talibani ai ortodoxiei, şi cei ai cultelor protestante, care îşi închipuie că memoriile semnate de 2 sau de câteva sute de bigoţi sunt majoritare în raport cu circa 20.000 de prezenţe întru luminile şi iluminările muzicii. Cum aş putea eu dezarma, când ştiu că miile acelea de tineri aşteaptă şi altceva, dar mai presus de toate, o necontenită primenire şi creştere valorică a Festivalului Bucovina Rock Castle? Da, dar de unde bani?

Soluţia salvatoare a venit ca un fulger luminos de vară: descoperiri de carduri! În negocierile cu nevastă-mea, nu a fost nevoie să fiu cine ştie ce persuasiv, ca să accepte sacrificiul dobânzilor pe care le vom plăti împreună, până la acoperirea sumelor descoperite, adică retrase ca împrumut bancar. În condiţiile acestea, când sute de oameni de afaceri şi de politicieni prosperi ai judeţului Suceava nu s-au învrednicit să pună mână de la mână, ca să adune vreo cinci mii de euro, care să folosească, an de an, ascendenţei festivalului care ne reprezintă cultural în Europa, stau şi mă întreb şi vă întreb: cine-i, cu adevărat, cel mai bogat om din judeţul Suceava?

BUCOVINA ROCK CASTLE 2018, Jurnalism No Comments Jan 25

La cheremul… Instituţiei Prefectului!

Instituţia Prefectului – foto SuceavaNews

Nu ştiu cui i s-a năzărit să stabilească, prin lege, că o carte de identitate trebuie să expire exact în ziua de naştere a bietului cetăţean român; nu cu câteva înainte sau după, ci taman atunci când meriţi măcar să te odihneşti, dacă nu chiar să te sărbătoreşti. Dar, mă rog, când Patria ne-o cere, nici un sacrificiu nu-i prea mare, aşa că astăzi m-am dus să-mi schimb, disciplinat, cartea de identitate, care, de mâine, nu mai este valabilă. Am consultat, pe net, de ce acte şi plăţi este nevoie, m-am dus la primărie şi am plătit 7 lei, apoi, cu actele în original şi în copie, m-am prezentat la ghişeele Patriei, biata Patrie fiind, de fapt, pingeaua Guvernului, reprezentat, la Suceava, de Instituţia Prefectului Judeţului Suceava sau, mai precis, de dama din imagine, fardată ca o gheişă medievală, încât niciodată nu am văzut şi cum arată. De poticnit în imaginea fardului domniei sale m-am mai poticnit, căci persoana respectivă mai adineaori a ordonat cercetări, la reclamaţia unui buzincurist semidoct, pentru interzicerea site-ului meu propriu şi personal (sic!), pe motiv că, în loc să declam lozinci, dezlipite cu abureală din creieraşul domniei sale, am scris că unirea cu România a Ardealului şi a Bucovinei s-a făcut prin optare pentru răul cel mai mic. E minunat că s-a făcut, dar să mă prefac analfabet ca buzincuriştii nu pot şi pace. Cetăţeanca Instituţie, şi încă a Prefectului (cine o fi, dom’le, ăsta, Prefectul?), nu a prins de veste că obligaţia ei este să-mi garanteze libertatea de exprimare, nu să mi-o interzică prin gealaţii administrativi.

Bun, dar nu ăsta e subiectul. Patria evidenţei populaţiei sucevene e la mama dracului, în lunca Sucevei. Acolo, lume peste lume, înghesuită în trei cozi mari, pentru depunerea dosarelor, şi o coadă înjumătăţită, pentru fotografiat. Nu pierzi decât un ceas şi ceva (plus încă pe atâta cu plata de la primărie şi cu folosirea mijloacelor de transport în comună – nu în comun, pentru că e vorba de comuna primitivă), până ajungi fie în faţa bărbatului flancat de două dame, fie în faţa uneia dintre cele două, croite după chipul şi asemănarea reprezentantei guvernului în teritoriu. Doar că-s ceva mai amabile, în ciuda faptului că nu dau semne că ar şi gândi. Iar cetăţenii… O doamnă de vreo optzeci şi ceva de ani, din Gura Humorului, care a venit cu un maldăr de acte, ca să-şi scoată buletinul expirat, fără de care nu se poate prezenta în faţa comisiei anuale de constatare a nu ştiu cărui handicap şi, deci, nici bani nu mai primeşte, s-a împiedicat de un act. Halt!, i-a strigat, pe româneşte, Patria-bărbat de la ghişeu. Biata doamnă l-a privit lung şi a murmurat: “Le rup, dară, şi mă azvârl înaintea trenului”. Sper să nu o facă, mai ales că pe cetăţeanul-patrie o să-l doar în cot.

Cu mine, lucrurile nu au stat chiar aşa de disperant. Nu aveam la mine certificatul de căsătorie, pentru că eu nu m-am măritat, ci m-am însurat. Am scăpat uşor: mi s-a făcut dosarul, cu promisiunea că revin, până în ora 16, cu certificatul de căsătorie în copie şi în original, şi am trecut la coada de la pozat, la dispoziţia unei artiste fotograf preţioasă şi pretenţioasă. În fine, am scăpat, am stat în frig până a venit autobuzul, am dat o fugă până acasă şi retur – un fleac, încă vreo două ceasuri. Dar m-am conformat Patriei negânditoare, care mi-a spus să revin peste o lună, ca să-mi iau cartea de identitate. Cum am nevoie de buletin pentru diverse operaţiuni bancare, mi s-a cerut să scriu o cerere justificată de urgenţă – şi m-am temut că trebuie să merg, iarăşi, la primărie, ca să plătesc… un leu! Dar, iarăşi, am avut noroc. Mi s-a primit cererea, fără să fiu pus la plată suplimentară.

Ceea ce mi s-a întâmplat mie, astăzi, nu contează şi nu aş fi scris un rând, dacă mâine şi în toate celelalte zile ale anului, câteva sute de cetăţeni pe zi nu ar păţi la fel. Şi o vor păţi, pentru că Instituţiei Prefectului nu-i trece pe sub fard şi bucle artificiale ideea de a deschide un birou de taxe al Primăriei Sucevei acolo, unde se eliberează cărţi de identitate (necesar şi pentru serviciul cu probleme de circulaţie – să vedeţi acolo iad înghesuit!), aşa cum nu-i trece prin spaţiul dintre fard şi bucle să-şi instruiască subalternele că nu toate actele enumerate în lege sunt obligatorii la schimbarea unei cărţi de identitate care expiră.

Jurnalism No Comments Jan 25

O poetesă suceveancă: Liliana Widocks

Stabilită definitiv în insulele britanice, suceveanca Liliana Widocks, descendentă a unor germani din Iţcani, scrie poezie în limba română şi, când îi permite timpul, participă discret la manifestări culturale de acasă (în 2017, am întâlnit-o, la „Naţiunea poeţilor”, în Corlata şi în Suceava, dar a participat, tot împreună cu băieţelul ei, şi la „Bucovina Rock Castle”). Cum doar discutaserăm despre poezie, inclusiv în corespondenţa electronică, i-am cerut câteva poeme, ca să mă dumiresc ce şi cum scrie, iar adineaori mi-a sosit lotul liric de mai jos, căruia o să-i încerc şi o succintă prezentare.

Nu mică mi-a fost surpriza să constat, şi în poezia Lilianei Widocks, un iconarism modern, ceva mai înrudit cu cel al lui Mircea Streinul, inclusiv prin tenta „Înapoi, la Eminescu!”, stabilită de Traian Chelariu, un iconarism în care desluşirile şi vestirile mitice („strigătul de fiinţă”) „în întuneric îşi caută gropile”, din care să ţâşnească „seva timpului aţipit”, pentru a revigora puterea de viaţă prin trăire cu mintea şi cu sufletul, ceea ce, în fond, înseamnă „doar un împrumut al secundelor din eternitate” (admirabilă definiţie a existenţei umane!), atunci când fiinţa umană are „poftă de suflet”, deci de o logică a făptuirii, care, în mod paradoxal, ţine mai mult de pământesc, decât de astral, deşi se săvârşeşte prin „plecări din omenesc”.

Aflată mereu în căutarea unor „bulgăraşi de fericire”, care să-i permită evadări de sub teroarea clipei şi a însumării de clipite, într-un „azi (când) calculatoarele trăiesc jocul lor / şi e o lipsă stringentă de zâmbete pe planetă”, Liliana Widocks, cetăţean planetar, dar cu rădăcini durabile în Suceava, se defineşte prin poezie, în religia eminesciană cea mai temeinică, spre care se şi îndreaptă, de altfel, cu sau fără adresări directe, invocaţiile ei pe deplin modern iconariste: „Ne închinăm fantasmelor eternităţii, / nu mai avem nici rimă, nici milă pentru grai, / patriotismul a ajuns un ipocrit, paradă a sănătăţii, / mai stai în stele, pe pământ e beznă, bădie Mihai”.

Criză de pământ

Ploaia ocoleşte strigătul de fiinţă,

în întuneric îşi caută gropile fără sămânţă,

gropile mute, aşteptând zadarnic copac,

în care doar aerul frământă cer ca pe cozonac,

gropi a neputinţă, gropi zădărnicite,

unde numai lacrimi ajung, surghiunite

din preamultul norilor, din emoţii de zeu,

ele şi-au ratat propriul Dumnezeu,

gropi în umbra timpului, gropi fără erou,

un abis în moarte, cuvânt rupt de ecou,

gropile uitate, cu guri pline de apă,

blestemând noroiul şi laşitatea de sapă.

Îmbrăţişez gropile, verdict definitiv

de singurătate până jos, la tiv.

Umbre de gânduri pe Nil

Pe vârfurile degetelor îmi crescuseră nişte piramide,

din cârpe, îmbibate cu Nil, răzbăteau incantaţii morbide,

Ra întindea lumina pe valea din palmă,

ordonând arheologilor, ce săpau pe sub piele, în tăcerea calmă,

capul lui Osiris, seva timpului aţipit,

întoarcerea triumfală a faraonilor în Egipt,

nu pentru a încălca legile firii deşarte,

ci doar un împrumut al secundelor din eternitate.

Se clătinau piramidele în nisip, înghiţite în pumn,

blestemele sarcofagelor zgâriau pe palmă un drum,

din otrava lichidă, agăţându-se de cuvânt,

Isis mi-a născut, în sânge, şi rai, şi pământ.

Asceză

Pe sub piele îmi bat milioane de ceasuri,

îmi predică raiul ploi de pene şi glasuri,

întunericul îmi cere certificat de botez,

nu-mi pasă de noime, azi mă-nsingurez.

Pe frunţi, în agora, gânduri cearcă cuvinte,

un vierme îmi sapă dup-aduceri aminte,

vând la târg iubirea şi nu mă tocmesc,

azi am poftă de suflet, plec din omenesc.

Unde voi nu-i soare, nici murmur de cer,

numai umilinţa de a-mi fi temnicer,

acolo mi-s gheaţă şi flamă-n pereche,

tras de somn infinitul mi-adoarme-n ureche.

Bătăi la uşă

Ştii tu unde se duce sângele

când îl dă inima pe uşă afară,

la ce alte uşi bate, promiţând iubire

ieftină, ştii cui o să-i ceară

amintiri şi tandreţe, scrânciob pentru copii?

Tu nu ştii de păcatul pulsului rubicond,

jurăminte-ncălcate, terne şi evazive,

doar alinţi lamentări de bătrân vagabond,

care, obosit, se întoarce să doarmă acasă,

uneori trage după el vâlvătăi,

reproşuri, arţag, peste care vechea dorinţă se lasă,

perpetuul iad, calvarul rostului cu năbădăi.

Ştii tu câtă grijă port inimii,

când dă sângele pe uşă afară,

când ameninţă cu o viaţă de pustnică

şi pe nemernic că o să-l doară?

Copilării

Cumpără-mi vată pe băţ,

din aceea care ţi se lipeşte de faţă,

lasă-mi pe buze, din zahăr, răsfăţ,

să fiu dulce la cafeaua de dimineaţă!

Cumpără-mi bulgăraşi de fericire,

ca cei ce astâmpără pofta copilului din cer,

dă-mă jos din carusel la prima oprire

şi hai să îngropăm gustul lor în mister!

De-ale nopţii

S-au domolit, de ieri, amintirile,

parcă nu mai muşcă, voluptuos, din regret,

pe nopţi se-aşează, cuminţi, strălucirile

dinţilor de lumină, visele-şi strâng dorinţele-n buchet.

Pe altarului somnului tremură suflu de candele,

îmi şterg ochii cu un colţ de tăcere,

foste lacrimi se întorc din deznădejdi de pubele,

au crezut în zadarnic, azi adorm pe-un surâs, fără durere.

E frig şi-n cartea de istorie

Pe sub croncănitul ciorilor

numai vrabia geru-l boceşte,

tăcerea împăcării apelor mărilor

îmbătrâneşte vinul, cu gust de peşte.

Coroane de flori aburcă pe geamuri,

se-aşteaptă durerile iernii să cearnă,

copacii-şi întind sub moarte din ramuri,

giulgiul de ceaţă pe la tiv se destramă.

Dumnezeu a trimis, cu iertări, un bufon,

ce aleargă cu inima, de istorie s-o lege,

lumina e-n doliu, au aprins un neon,

între două păreri şi-un protest, am pierdut un destin, de rege.

Eminescului (I)

Plăpânde versuri, fără suflet, fără de noroc,

din cele ftizice, ce şi-au pierdut firescul,

nu iei pe ele nici doi bani la iarmaroc,

ne iartă pentru aşa prostii, bădie Eminescu.

Ne închinăm fantasmelor eternităţii,

nu mai avem nici rimă, nici milă pentru grai,

patriotismul a ajuns un ipocrit, paradă a sănătăţii,

mai stai în stele, pe pământ e beznă, bădie Mihai.

Eminescului (II)

Veronică, dacă aş putea să te ating pe inimă,

aş lua de acolo doar trecerea frumosului poet

şi din poezii aş fura cea de pe urmă rimă,

căci pentru noi el e icoană şi ruga către el sonet.

Melancolie într-o cochilie

Pe alee a murit de plictiseală un şotron,

o minge zace-acoperită de iarbă şi un ultim gând de iasomie,

unde-s copiii şi glasul lor, râzând fericit pentru cine ştie

ce zbor de porumbel sau o pisică căutând pretexte într-o cutie?

Altădată l-ar fi pândit pe Moş Crăciun,

pentru cărţi de colorat şi o promisiune de bicicletă,

azi calculatoarele trăiesc jocul lor

şi e o lipsă stringentă de zâmbete pe planetă.

Nimb la mezat

Bătrân, bolnav, lăsat fără parcela de soartă,

Dumnezeu vinde lumea şi sufletul la bucată,

pe la talciocuri, ruşinat, de spate adus,

în rai Sfinţii s-au obişnuit să trăiască în lux,

cumpără diavolii, profitând de situaţie,

pe piaţa păcatelor e veşnic inflaţie,

ministerul minciunii şi al urii lansează rachete,

îngerii sunt exterminaţi şi de pe alte planete,

mulţi l-au trădat, motivând prin copii

renunţarea la bine, de dragul celor vii,

o greutate de rană îi ţine suflarea de plămâni,

timpul, prieten vechi, i-a construit, pe undeva, un azil de bătrâni.

Precipitaţii

O rotulă s-a lovit de un ou alb ca varul,

dinăuntru, gălbenuşul a tresărit,

pasărea şi-a strâns lângă trup cuibul,

pe sub coaja subţire un zbor s-a născut lihnit.

Între crengi şi paie, s-a prefăcut că-i era somn,

luptele ploii cu vântul i-au influenţat educaţia,

cerul şi-a scuturat, satisfăcut, burdihanul enorm,

printre râsete s-a strecurat, în viaţă, tentaţia.

BUCOVINA - POEŢII POEŢI, poezie de liliana widoks No Comments Jan 24