O poetesă suceveancă: Liliana Widocks

Stabilită definitiv în insulele britanice, suceveanca Liliana Widocks, descendentă a unor germani din Iţcani, scrie poezie în limba română şi, când îi permite timpul, participă discret la manifestări culturale de acasă (în 2017, am întâlnit-o, la „Naţiunea poeţilor”, în Corlata şi în Suceava, dar a participat, tot împreună cu băieţelul ei, şi la „Bucovina Rock Castle”). Cum doar discutaserăm despre poezie, inclusiv în corespondenţa electronică, i-am cerut câteva poeme, ca să mă dumiresc ce şi cum scrie, iar adineaori mi-a sosit lotul liric de mai jos, căruia o să-i încerc şi o succintă prezentare.

*

Nu mică mi-a fost surpriza să constat, şi în poezia Lilianei Widocks, un iconarism modern, ceva mai înrudit cu cel al lui Mircea Streinul, inclusiv prin tenta „Înapoi, la Eminescu!”, stabilită de Traian Chelariu, un iconarism în care desluşirile şi vestirile mitice („strigătul de fiinţă”) „în întuneric îşi caută gropile”, din care să ţâşnească „seva timpului aţipit”, pentru a revigora puterea de viaţă prin trăire cu mintea şi cu sufletul, ceea ce, în fond, înseamnă „doar un împrumut al secundelor din eternitate” (admirabilă definiţie a existenţei umane!), atunci când fiinţa umană are „poftă de suflet”, deci de o logică a făptuirii, care, în mod paradoxal, ţine mai mult de pământesc, decât de astral, deşi se săvârşeşte prin „plecări din omenesc”.

*

Aflată mereu în căutarea unor „bulgăraşi de fericire”, care să-i permită evadări de sub teroarea clipei şi a însumării de clipite, într-un „azi (când) calculatoarele trăiesc jocul lor / şi e o lipsă stringentă de zâmbete pe planetă”, Liliana Widocks, cetăţean planetar, dar cu rădăcini durabile în Suceava, se defineşte prin poezie, în religia eminesciană cea mai temeinică, spre care se şi îndreaptă, de altfel, cu sau fără adresări directe, invocaţiile ei pe deplin modern iconariste: „Ne închinăm fantasmelor eternităţii, / nu mai avem nici rimă, nici milă pentru grai, / patriotismul a ajuns un ipocrit, paradă a sănătăţii, / mai stai în stele, pe pământ e beznă, bădie Mihai”.

*

*

Criză de pământ

*

Ploaia ocoleşte strigătul de fiinţă,

în întuneric îşi caută gropile fără sămânţă,

gropile mute, aşteptând zadarnic copac,

în care doar aerul frământă cer ca pe cozonac,

gropi a neputinţă, gropi zădărnicite,

unde numai lacrimi ajung, surghiunite

din preamultul norilor, din emoţii de zeu,

ele şi-au ratat propriul Dumnezeu,

gropi în umbra timpului, gropi fără erou,

un abis în moarte, cuvânt rupt de ecou,

gropile uitate, cu guri pline de apă,

blestemând noroiul şi laşitatea de sapă.

Îmbrăţişez gropile, verdict definitiv

de singurătate până jos, la tiv.

*

Umbre de gânduri pe Nil

*

Pe vârfurile degetelor îmi crescuseră nişte piramide,

din cârpe, îmbibate cu Nil, răzbăteau incantaţii morbide,

Ra întindea lumina pe valea din palmă,

ordonând arheologilor, ce săpau pe sub piele, în tăcerea calmă,

capul lui Osiris, seva timpului aţipit,

întoarcerea triumfală a faraonilor în Egipt,

nu pentru a încălca legile firii deşarte,

ci doar un împrumut al secundelor din eternitate.

Se clătinau piramidele în nisip, înghiţite în pumn,

blestemele sarcofagelor zgâriau pe palmă un drum,

din otrava lichidă, agăţându-se de cuvânt,

Isis mi-a născut, în sânge, şi rai, şi pământ.

*

Asceză

*

Pe sub piele îmi bat milioane de ceasuri,

îmi predică raiul ploi de pene şi glasuri,

întunericul îmi cere certificat de botez,

nu-mi pasă de noime, azi mă-nsingurez.

*

Pe frunţi, în agora, gânduri cearcă cuvinte,

un vierme îmi sapă dup-aduceri aminte,

vând la târg iubirea şi nu mă tocmesc,

azi am poftă de suflet, plec din omenesc.

*

Unde voi nu-i soare, nici murmur de cer,

numai umilinţa de a-mi fi temnicer,

acolo mi-s gheaţă şi flamă-n pereche,

tras de somn infinitul mi-adoarme-n ureche.

*

Bătăi la uşă

*

Ştii tu unde se duce sângele

când îl dă inima pe uşă afară,

la ce alte uşi bate, promiţând iubire

ieftină, ştii cui o să-i ceară

amintiri şi tandreţe, scrânciob pentru copii?

Tu nu ştii de păcatul pulsului rubicond,

jurăminte-ncălcate, terne şi evazive,

doar alinţi lamentări de bătrân vagabond,

care, obosit, se întoarce să doarmă acasă,

uneori trage după el vâlvătăi,

reproşuri, arţag, peste care vechea dorinţă se lasă,

perpetuul iad, calvarul rostului cu năbădăi.

Ştii tu câtă grijă port inimii,

când dă sângele pe uşă afară,

când ameninţă cu o viaţă de pustnică

şi pe nemernic că o să-l doară?

*

Copilării

*

Cumpără-mi vată pe băţ,

din aceea care ţi se lipeşte de faţă,

lasă-mi pe buze, din zahăr, răsfăţ,

să fiu dulce la cafeaua de dimineaţă!

Cumpără-mi bulgăraşi de fericire,

ca cei ce astâmpără pofta copilului din cer,

dă-mă jos din carusel la prima oprire

şi hai să îngropăm gustul lor în mister!

*

De-ale nopţii

*

S-au domolit, de ieri,  amintirile,

parcă nu mai muşcă, voluptuos, din regret,

pe nopţi se-aşează, cuminţi, strălucirile

dinţilor de lumină, visele-şi strâng dorinţele-n buchet.

Pe altarului somnului tremură suflu de candele,

îmi şterg ochii cu un colţ de tăcere,

foste lacrimi se întorc din deznădejdi de pubele,

au crezut în zadarnic, azi adorm pe-un surâs, fără durere.

*

E frig şi-n cartea de istorie

*

Pe sub croncănitul ciorilor

numai vrabia geru-l boceşte,

tăcerea împăcării apelor mărilor

îmbătrâneşte vinul, cu gust de peşte.

Coroane de flori aburcă pe geamuri,

se-aşteaptă durerile iernii să cearnă,

copacii-şi întind sub moarte din ramuri,

giulgiul de ceaţă pe la tiv se destramă.

Dumnezeu a trimis, cu iertări, un bufon,

ce aleargă cu inima, de istorie s-o lege,

lumina e-n doliu, au aprins un neon,

între două păreri şi-un protest, am pierdut un destin, de rege.

*

Eminescului (I)

*

Plăpânde versuri, fără suflet, fără de noroc,

din cele ftizice, ce şi-au pierdut firescul,

nu iei pe ele nici doi bani la iarmaroc,

ne iartă pentru aşa prostii, bădie Eminescu.

*

Ne închinăm fantasmelor eternităţii,

nu mai avem nici rimă, nici milă pentru grai,

patriotismul a ajuns un ipocrit, paradă a sănătăţii,

mai stai în stele, pe pământ e beznă, bădie Mihai.

*

Eminescului (II)

*

Veronică, dacă aş putea să te ating pe inimă,

aş lua de acolo doar trecerea frumosului poet

şi din poezii aş fura cea de pe urmă rimă,

căci pentru noi el e icoană şi ruga către el sonet.

*

Melancolie într-o cochilie

*

Pe alee a murit de plictiseală un şotron,

o minge zace-acoperită de iarbă şi un ultim gând de iasomie,

unde-s copiii şi glasul lor, râzând fericit pentru cine ştie

ce zbor de porumbel sau o pisică căutând pretexte într-o cutie?

Altădată l-ar fi pândit pe Moş Crăciun,

pentru cărţi de colorat şi o promisiune de bicicletă,

azi calculatoarele trăiesc jocul lor

şi e o lipsă stringentă de zâmbete pe planetă.

*

Nimb la mezat

*

Bătrân, bolnav, lăsat fără parcela de soartă,

Dumnezeu vinde lumea şi sufletul la bucată,

pe la talciocuri, ruşinat, de spate adus,

în rai Sfinţii s-au obişnuit să trăiască în lux,

cumpără diavolii, profitând de situaţie,

pe piaţa păcatelor e veşnic inflaţie,

ministerul minciunii şi al urii lansează rachete,

îngerii sunt exterminaţi şi de pe alte planete,

mulţi l-au trădat, motivând prin copii

renunţarea la bine, de dragul celor vii,

o greutate de rană îi ţine suflarea de plămâni,

timpul, prieten vechi, i-a construit, pe undeva, un azil de bătrâni.

*

Precipitaţii

*

O rotulă s-a lovit de un ou alb ca varul,

dinăuntru, gălbenuşul a tresărit,

pasărea şi-a strâns lângă trup cuibul,

pe sub coaja subţire un zbor s-a născut lihnit.

Între crengi şi paie, s-a prefăcut că-i era somn,

luptele ploii cu vântul i-au influenţat educaţia,

cerul şi-a scuturat, satisfăcut, burdihanul enorm,

printre râsete s-a strecurat, în viaţă, tentaţia.