Simbolistica sacră este, totuşi, spaţială

Obişnuiţi să privim totul, inclusiv sacralitatea, de la dimensiunea noastră pământească, săvârşim şi asemănările, şi deosebirile din aceeaşi perspectivă măruntă, desacralizând sacrul într-un schematism aproape desuet. Ştim cei care şi ştim că simbolistica drept-liniară a civilizaţiei umane începe cu două cruci, una solstiţială – +, şi, respectiv echinocţială – x, că perimetrele lor sunt rombul şi, respectiv, pătratul, iar suprapunerea celor două cruci sau a perimetrelor lor conturează steaua sau floarea în opt colţuri/petale, care ar simboliza, drept sămânţă a vieţii, însuşi Spiritul Universal, adică Dumnezeu. Vedem toate simbolurile acestea prin bisericile noastre, ba chiar şi prin bisericile celorlalte religii, dacă avem ocazia să călătorim. Uneori, conştientizăm spaţialitatea simbolurilor din picturile murale, dar nu ne prea batem capul să aflăm şi cauza, şi pricina.

Dumnezeu-Cerul, la Mănăstirea Moldoviţa

Mulţi dintre noi am observat că înşiruirea de pătrate, de la temeliile bisericilor, precum cea de la Voroneţ, sunt tot atâtea înşiruiri de piramide (Calea cea Demnă de Admiraţiune a Zeilor, care mergea, de la Rhamses al II-lea, încoace, de la Tecuci, până la Don, fiind mai târziu stupid numită Cheile Bâcului). Iar cei care au sesizat înşiruirile de piramide şi-au zis: „Seamănă, dar numai atât; ce legătură să aibă bisericile noastre cu piramidele din Egipt?”. Dacă le spui că modelul piramidelor din Egipt, dar şi din America (Teotihuacan, de pildă, din Mexic), precum şi a celorlalte zigurate asiatiatice îl reprezintă Muntele Ceahlăul, te iau oamenii la ochi şi te suspectează măcar de dacofagie, dacă nu tont pe faţă. Zidirea de munte în munte e mult, mult mai veche şi s-a făcut, mai întâi, în Carpaţi, apoi prin alte părţi ale Europei, iar după ce pelasgii cărora li se va spune felahi vor trece în Africa, stabilindu-se pe valea Nilului, după ce au durat Cartagina. Eu, noi, nu avem nici un merit că s-a întâmplat aşa, dar dacă tot există rămăşiţele celor dintâi zigurate ale civilizaţiei umane în munţii pe care îi pângărim cu indiferenţă şi prostie, de ce nu am cerceta, conştientiza şi vesti asta? Niciodată nu s-au făcut cercetări arheologice nici măcar la Densuş, deşi specificul nemaiîntâlnit al acelei zidiri i-a contrariat pe mulţi de-a lungul ultimelor două veacuri. Templul din Densuş este concreteţea Ceahlăului (Seamănă, veţi spune, dar nu s-a dovedit ştiinţific!), dar prostia ştiinţifică l-a stigmatizat drept vestigiu daco-roman, aşa cum fac trântorii spritualităţii româneşti de mult prea multă vreme.

Şi ce legătură între… chestia asta şi piramide vezi ‘matale?, vor întreba docţii, care au memorat bine un teanc de cursuri şi atât au rămas. Dacă le-aş arăta piramida Saqqara din Complexul Djoser, de pildă, nu ar vedea nici o asemănare. Nu seamănă decât oarecum, pentru că ne-am obişnuit cu viziunea de tărâtoare şi nu mai putem descifra nici măcar de pe murii bisericilor noastre mesajele simbolice ale divinităţii. Iată cât de bine seamănă cu Ceahlăul şi cu prima lui reprezentare târzia reproducere de la Djoser:

Chiar nu vedeţi cât de bine seamănă ziguratul acesta african cu cel din Haţeg? Atunci, haideţi să o privim de sus şi, fără eforturi imaginative, o veţi vedea aşa:

Vedeţi, 5 trepte (zidurile verticale nu mai aveţi cum le zări) şi un intrând, o gaură pătrată către străfunduri, care este, din perspectiva lăuntrică, ieşire prin Deva-Yana în Calea Zeilor, Calea spre cer. Eu am tras axele echinocţiale doar ca să vedeţi mai lesne cât de bine seamănă şi această piramidă cu cele de la temelia Voroneţului, dar Densuşului i-am trasat axele solstiţiale, doar ca să induc sugestia rombului, deşi, în poziţie solstiţială, indiferent de axe, pătratul rămâne pătrat, adică Temelia Cerului – ceea ce şi este, în fond, pământul:

Acum observaţi că, din ceruri, de pe Axa Celestă, simbolurile drept-liniare sunt, de fapt, spaţiale?

Alăturate, piramida în trepte Saqqara şi templul boreal (pelasg, desigur, ca şi Anu) de la Densuş sunt identice, dar numai şi numai dacă le privim din cer, de pe axa lor. Spiritul Universal, atunci când a îndătinat aceeaşi simbolistică sacră tuturor religiilor lumii, a sperat că, odată şi odată, ne vor creşte aripi, ca să putem privi şi înţelege din dreapta sa. Nu întâmplător, în afară de parabola îngheţului (Constelaţia Dragonului – şarpele – arată nordul), în povestea biblică a izgonirii din rai târâşul joacă rolul de căpetenie.

Jurnalism No Comments Mar 14

Andi Drăguşanul sau noul meu destin

În 14 martie 1990, în timp ce tocmai aflam, telefonic, despre naşterea băiatului care avea să dea trup nou aceluiaşi suflet, mi s-a oferit primul contract de muncă prin care să trăiesc doar din scris. Nici nu visasem, dar Andi, ivindu-se cu propria lui soartă, mi-a modificat-o definitiv şi pe a mea. Iar când l-am văzut şi când, cu maşina viitorului său naş de botez, publicistul Mircea Sfichi, l-am adus acasă, am înţeles aproape instinctual că există o aură care ne armonizează pentru totdeauna. Curând, trecând nişte anişori, părea să se îndrepte spre utopia ştiinţei, dar a biruit pasiunea pentru mit, ştiinţa cerului nefiind decât una a scenariilor mitice primordiale ale omenirii. La 13 anişori, era cel mai tânăr concurent din lume la Olimpiada Mondială de Astronomie de la Stockholm, făcând parte din prima echipă românească pornită pe această cale a misterului care doar aparent îşi oferă desluşirile. A fost şi pe la Cercul Polar, unde se află un fantastic observator astronomic, apoi, întors în ţară, a trăit şi trăieşte o dragoste aparte pentru Stockholm, pentru Suedia şi pentru iscusiţii urmaşi ai vikingilor, o dragoste care nu se va stinge niciodată.

În ultimii ani de liceu, datorită stăruinţelor profesorului de muzică de la „Petru”, şi-a cumpărat o ghitară, iar după vreo şase luni, îşi făcea trupă, împreună cu Teiu, cu Eddy şi cu Marius; după alte trei luni, Marius abandonând şi fiind înlocuit de Buzzu, a cântat într-un club sucevean, şase piese fiind ale acestui grupuleţ de tineri aflaţi în căutare de sine. Printre ele, „Morning Rush”, prima piesă compusă integral de Andi. Scrie versuri pentru toate cântecele trupei, dar cum preferă să se exprime în limba rock-ului, nu am prea ştiut, până nu mi-a tradus câteva texte, ce poet poet este. Şi m-am bucurat.

De câţiva ani, facem împreună (Emil Ursu, Mihnea Blidariu şi Lucian Csibi sunt identităţi ale familiei noastre) nişte chestii, încercând să întâmpinăm frumos viitorul. Iar viitor înseamnă copii, tineri şi oameni cu minte şi suflet care nu se nasc cu trăirile deja îmbătrânite. Ne închinăm în faţa acestui viitor după cum ne pricepem şi cu cât ne ţin puterile, dar întotdeauna arzând vâlvătaie, de ni se cutremură trupurile.

De ceva vreme, Ştefi M. Ganea, un mugur de fată cu o voce incredibilă, îi este mereu alături; ţin şi la ea aşa cum ţin şi la Andi. Ţin şi la Mihnea, desigur, pentru că şi el face parte din neamul meu, adică din Bucovina Rock Castle, Bucovina Acoustic Park, Poezia care cântă şi aşa mai departe.

La mulţi ani, Andi,

şi Dumnezeu să te ţie numai întru bucurie!

Cronici sentimentale No Comments Mar 14

La noi, picioarele sunt un lux!

Nu cred că este în Europa un oraş de mărimea şi populaţia Iaşilor, unde să fie mai multe trăsuri. Domnul Sent-Mark Girardin ne zicea, când a fost pe la noi, că a luat seamă că, la noi, picioarele sunt un lux. Pricina ce ne face a fi târâţi, în loc de a merge, e lesne de ghicit, îndată ce vede cineva uliţele noastre pline de glod sau de colb; şi însă oraşul nostru, după poziţia lui, ar putea fi cel mai curat.

Se făcură mai multe cercări, în anii aceştia din urmă. Şoselele însă nu izbutiră; pulberea şi gropile ce se făceau în ele, asemănându-le cu o mare furtunoasă, descurajându-l până şi pe cel mai curajos. Paveaua de bolovani, groaza femeilor îngreunate şi a bărbaţilor pântecoşi, spetea toţi caii şi hrentuia toate trăsurile. În sfârşit, paveaua de lemn e acea ce se socoate mai bună şi mai nimerită. Bucăţi hexagoane, de o palmă de înalte, smolite şi aşezate pe un nisip aspru, alcătuiesc o masă compactă, pe care e o plăcere de a merge. Guvernul o primi şi, după un proiect al comisiei pavelelor, 4.000 stânjeni (lungime) ai uliţelor principale se vor pavela cu lemn şi 3.000 stânjeni, la mahalale, cu piatră. Lucrarea va începe cu primăvara aceasta, căci materialul e adunat şi o maşină, purtată de patru cai, taie, pe toată ziua, câte 1.500 bucăţi. Paveaua aceasta nu e îndoială că va fi bună şi frumoasă, dar nu curată şi trainică, în câtă vreme:

1. Nu se vor face şosele de la Sărărie şi pe sub feredeie, pentru ca şi carele de transporturi, ce vin din sus şi din jos, să treacă pe ele, iar pe pavea.

2. Nu se vor face canale bune şi mai multe pentru scurgerea apelor de la deal.

3. Nu se va mătura omătul, iarna, ca să nu îngheţe pe uliţe.

4. Nu se vor supune pe jidovi la o globire simţitoare, ca să nu arunce, după obiceiul lor, necurăţiile în uliţă. Şi, în sfârşit,

5. Nu se vor pavela ogrăzile şi pieţele.

Suntem siguri că Comisia Pavelelor, a cărei ispitire şi ştiinţă e netăgăduită, va lua cele mai energice măsuri ca să se facă un lucru bun (Negri, Costache, Paveaoa de lemn, în Album istoric şi literaru, Iaşi, 1854, pp. 191, 192).

Aşa vă place Istoria? No Comments Mar 13

Carina Ioana, Prinţesa Prinţesei mele

Carina Ioana este nepoţica mea. Adică ce spun eu, nepoţică! E Prinţesa Prinţesei mele Ana Cozmina, e Prinţesa Prinţeselor, cu care mă împac de minune, fiind ea împătimită de muzică şi, mai ales, ce cea a Zicălaşilor; muzica unchiului ei, Andi, o scufundă în sfiiciune, pentru că nu prea înţelege cum un atât de bun prieten al ei poate cânta, şi încă în faţa lumii, fără să se ascundă de fâsticeală sau să apeleze la soluţia definitiv salvatoare: „Darius, unde eşti!?”.

Darius Andrei e frăţiorul şi mentorul ei, dar îl ţine din scurt şi-abia când realizează că mai şi exagerează slobozeşte din frâu. Altminteri, are sângele drăguşanilor, sângele care freamătă pentru toţi ai ei, sânge năvalnic, gata să despice universul, dacă nu ne-ar fi fost dată, odată cu el, şi imaginaţia.

Sunt tare mândru de ai mei – dovadă că m-am născut, în primul rând, făptură umană, aşa că e firesc şi raţional să mă mândresc cu ei, măcar în ziua în care Carina Ioana, Prinţesa Prinţesei mele Ana Cozmina, adună în pumnişor cele patru anotimpuri pentru a vesti Primăvara.

La mulţi ani, Prinţesă a Prinţesei,

şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!

Cronici sentimentale No Comments Mar 13

„Ţărancele au început a se dezgusta de catrinţă”

Negreşit că una din trăsăturile cele mai caracteristice a unui popor este portul naţional; însă acesta, ca şi atâtea alte obiceiuri vechi strămoşeşti, ce ne dau un tip original, a trecut şi s-a şters în Moldova. Boierii noştri au lepădat costumul asiatic, care, după veacuri, ajunse mai a fi naţional; slujitorii s-au dezbrăcat de ceapcânul căciula ţurcănească, care, odată, erau uniforma ostaşilor moldoveni; chiar ţărancele au început a se dezgusta de catrinţă şi de altiţe, care de-abia unde şi unde, în nişte crăpături de munte, se mai întâlnesc câteodată, şi în locul lor femeile şi fetele de la ţară poartă, acum, rochii cu falbalale, coadă în pieptene, şemizele şi chiar mantelete. Lucru curios, Ardealul, acel locuit de alte amestecuri de noroade, unde românii, deşi băştinaşii ţării, sunt dezbrăcaţi de drepturi politice şi priviţi numai ca o naţiune tolerată, Ardealul, zic, a păstrat obiceiurile naţionale româneşti mult mai bine decât ambele noastre Principate, unde elementul românesc singur domneşte. Acolo toate obiceiurile, danţurile, ceremoniile, serbările, cântecele, tradiţiile, chiar şi prejudecăţile naţionale, s-au păstrat încă în toată puterea lor, pe când la noi le vedem, chiar şi pe cele de pe urmă trăsături, ştergându-se cu cea mai mare indiferenţă.

În Valahia, mai ales în cea mică, costumele şi toate semnele caracteristice naţionale se ţin încă destul de tare şi domnul Mihail Buchet (Michel Bouquet? – n. n.) a avut destulă înlesnire spre compunerea frumosului său album românesc. La noi, în Moldavia, acest artist, cu toată buna sa voinţă, cu greu ar putea găsi încă costume naţionale, doar numai să se vâre în văile Carpaţilor. Domnul Kaufman, cu mare greutate şi de-abia la Piatra (Neamţ – n. n.), a putut găsi modele, ca să închipuiască alăturata scenă (cea cu surugii, în crâşmă – n. n.), pe care am litografiat-o înadins pentru Calendar. Aşadar, de-abia încă la surugii aflăm ceva rămăşiţe de la un costum original. Lucru mai vrednic încă de luat în seamă; ceapcânele, care, odată, erau haina de paradă a oştenilor lui Vasile Vodă, pentru cea mai de pe urmă dată s-au purtat până în anul trecut (1853 – n. n.) de către zapciii desfiinţatei Nazirii a robilor ocârmuirii. Tristă decădere!

(Alecsandri, Vasile, Portul naţional, în Album istoric şi literaru, Iaşi, 1854, pp. 129, 130).

Aşa vă place Istoria? No Comments Mar 13