dar și-n tăceri luminile sunt mute

deasupra lumii s-a făcut târziu

și cerul e un burg medieval

în care luna cântă la caval

tic-tac-ul irosirii în pustiu,

dar să nu-ți pese, ai de dus povara,

iar muntele sub pașii tăi desface

o cale-a împăcării ce te tace

și-n brazi ascunde cântece vioara

*

ca să te-nchini doar muzicii cerești

și să exiști prin muzica aceea

aidoma adesea cu femeia

care așteaptă vremea la ferești

și-n fața ei cadențele se frâng

și împietresc de cosmică uimire

încât n-apucă să mai dea de știre

și nici să sape-n umărul tău stâng

*

un cuib final al păsării din urmă

ce-ți ciugulește verbul de pe masă

și-abia târziu însângerat de lasă

ca să te doară că prin trup nu scurmă

un alt alean de cântece-n derute

care îți află sufletul în pripă

drept pulbere din cosmica risipă,

dar și-n tăceri luminile sunt mute

din ochiul care-a plâns în ancestral

Poetul Roman Istrati, în culisele Bucovina Rock Castle

*

hai, dă perdeaua ploii laoparte

să se deschidă căile spre munţi

şi să păşim cu picurii pe moarte

doar îndesând înnourări pe frunţi

căci, precum vezi, şi ierbile speranţe

îşi pun în noi şi calme ne urmează

în timp ce-n lumânări protuberanţe

luminile din munţi le mai visează

*

iar ploaia cântă, ne socoate zei

pe care doar de trupuri o să-i spele,

iar aura, în măreţia ei,

va da contur instinctelor rebele

cu care noi am tot durat poeme

şi le-am depus ceremonii în munte,

hai să plecăm, cât încă este vreme,

cât ploile nu vor să ne înfrunte

*

ci să ne spele frunţile şi paşii

de colbul vremuirilor pribege:

auzi, în munţi, cum cântă uriaşii

„o, leru-i ler”, „o, legea este lege”,

uimiţi cumva că noi mai ţinem minte

şi că răzbim spre-acelaşi ritual:

afară plouă, picură cuvinte

din ochiul care-a plâns în ancestral