Ştampilele parohiei şi a satului Plopeni
Dacă mergi, noaptea, cu trenul, între Vereşti şi Burdujeni şi te uiţi pe fereastra vagonului, zăreşti, la oarecare depărtare, nişte globuri mari de lumină electrică, asemenea unor stele care sclipesc deasupra unui pustiu. Acolo este Salcea, moşie pe care s-a făcut cea mai frumoasă gospodărie din ţara noastră şi s-ar face şi astăzi, dacă n-ar fi intervenit rătăcirea din anul sângeros 1907.
*
Când te duci, din Vereşti, la Salcea, treci printr-o alee mai lungă de un kilometru, plantată cu pomi de amândouă părţile. E un drum public, plantat de proprietar, cu cheltuiala lui, şi replantat cu îndărătnicie, de nenumărate ori, după ce ţăranii, duşmanii arborilor, îi distrugeau numai pentru plăcerea de a distruge. În fundul aleii se zăreşte palatul din Salcea, în mijlocul unui parc mic, dar graţios şi vesel. Cine vrea să-şi facă o palidă idee despre ceea ce au fost răscoalele din 1907, să poftească la Salcea, unde li se păstrează urmele cu multă sfinţenie.
Sigiliul roşu al Plopenilor
Te cuprinde groaza când pătrunzi în interiorul acestei locuinţe cochete, ale cărei uşi şi fereşti sunt înlocuite prin scânduri bătute în cuie. Năvălirile barbarilor nu puteau să facă dezastre mai grozave. N-a a rămas nimic nesfărâmat. Uşi, fereşti mobile, totul a fost prefăcut în bucăţi. Sobele de teracotă au fost dărâmate, caloriferele scoase din păreţi, sârmele de la conducta electrică au fost smulse şi rupte, cărţile din bibliotecă sfâşiate foaie ca foaie, şi toate acestea, lemnăria, teracota, fierărie, sârme, hârtie, toate zac împrăştiate pe parchet, singurul lucru de preţ, care a rămas nevătămat, şi asta numai pentru că ţăranii nu i-au cunoscut valoarea. Ca să poţi înainta prin odăi, trebuie să încaleci peste toate aceste sfărâmături, care stau, de patru ani, neclintite, ca şi în ziua nenorocită, când poporul cel mai blând din lume a dat dovada unei sălbăticii de care nimeni nu l-a bănuit.
*
Cum s-au petrecut aceste lucruri? Cine i-a îndemnat? Unde şi cum s-au înţeles? Nimeni nu-ţi poate spune nimic. Se ştia, mai de înainte, că se va întâmpla ceva; şi, în zorii unei zile, a năvălit puhoiul. Vitele au fost scoase din grajduri şi lăsate slobode; trăsurilor li s-a dat drumul, din deal, înspre iaz; hamurile au fost tăiate în bucăţi; apoi, au început operaţia în casă. Până şi unii dintre servitorii vechi ai proprietarului s-au dedat la acte de vandalism. Se spune că un bucătar lovea cu toporul în maşina de bucătărie şi răcnea: „Douăzeci de ani m-am ars eu la maşina asta!”. Măcar pe bucătarul acesta nu l-a mânat la răscoală dragostea de pământ şi lipsa lui.
Mereni şi Plopeni, în 1774
Câţiva dintre răsculaţi ajunseseră în turnul palatului, cu gând să înceapă a-l dărâma din vârf, când au văzut venind armata. În câteva minute, au dispărut cu toţii, lăţind în urma lor numai ruine. În locul răsculaţilor, au venit soldaţii şi ce-a mai rămas nesfărâmat de răsculaţi a fost cucerit de soldaţi, care aveau sacii plini de trofee.
*
Pe toată valea Siretului, din judeţul Botoşani, s-a întins distrugerea. Hancea, Băneştii, Fântânelele au avut soarta Salcei; numai Dumbrăvenii nu au suferit nimic. Şi, lucru curios: se spune că în judeţul Botoşani răscoalele au avut un caracter antisemit; cu toate acestea, şi Salcea, şi Hancea, şi Fântânelele erau gospodării creştineşti şi au fost distruse, iar Dumbrăvenii, moşie arendată unor evrei, au fost cruţaţi.
M-am dus şi la Flămânzi, de unde au început răscoalele şi am încercat să aflu cum a pornit furtuna. De la nimeni nu poţi dă afli nimic, decât că proprietarul acestei moşii imense, ale cărei hotare el nu le cunoaşte, a arendat-o la doi evrei deodată, care au început să se lupte între dânşii, care din doi să rămână arendaş. Şi în ce consta lupta lor?
*
Când unul punea la arat, celălalt îndemna pe ţărani să nu-l lase şi făgăduia că le va pământ cu cincizeci de lei falcea. Atunci, cel dintâi făgăduia ţăranilor pământ cu patruzeci de lei falcea, ca să are moşia pentru dânsul, şi ţăranii s-au potrivit şi s-au dat de partea celui cu patruzeci de lei falcea. Şi când acesta a rămas arendaş şi ţăranii au voit să facă învoielile, în loc de patruzeci de lei li s-a cerut o sută şi patruzeci, şi atunci a început zâzania, şi au bătut pe administratorul moşiei, şi s-a făcut multă larmă, pentru prea puţină treabă, şi focul s-a întins peste toată ţara.
Condica parohială din Plopeni
Istoricul care se va încumeta să scrie istoria răscoalelor din 1907 va întâmpina multe greutăţi şi, mai cu seamă, va fi surprins, aflând ce s-a petrecut prin localităţile unde nu au fost răscoale. Aşa, în judeţul Suceava, răscoale nu au fost, în adevăratul înţeles al cuvântului, deşi au fost ucişi câţiva ţărani, în satul Siliştea, unde, totuşi, nu fusese nici măcar gând de răscoală, şi în târguşorul Lespezi, compus numai din evrei, pe care ar fi voit să-i prade câţiva ţigani din Heciu. Cu toate acestea, în tot judeţul, afară de partea muntelui, ţăranii au fost bătuţi cu sălbăticie de către armată. În fiecare sat, în care intrau „coloanele volante”, ţăranii erau întinşi la pământ şi li se aplica un număr de lovituri, fixat mai înainte.
Pentru ce? Pentru ca să nu le vină gust să se răscoale.
Românce din districtul Suceava (Fălticeni)
Multe răzbunări mişeleşti s-au mai făcut prin sate. Până şi preoţi şi învăţători au fost bătuţi, după cerinţa unor favoriţi ai celor trimişi „să liniştească spiritele”. Îmi aduc aminte cum, într-o zi, au intrat, în curtea casei mele, peste o sută de ţărani din comuna Preuteşti, toţi îngroziţi şi hotărâţi să pribegească în Austria, pentru a scăpa de coloana volantă, care trebuia să vină, să liniştească spiritele şi în comuna lor.
*
Eu ce puteam să le fac? I-am dus la procuror, ca să se tânguie şi să-i ia sub protecţia lui. Ce s-a mai petrecut cu dânşii, le-a fost ruşine să-mi mai spună; şi astăzi, când îi întreb, ei schimbă vorba.
Fălticeni
La Paşcani, se stăruia foarte mult, de către o persoană foarte influentă, ca artileria să dea o reprezentaţie, punând la încercare puterea distrugătoare a tunurilor celor noi. Se stăruia, adică, să se bombardeze satul Lunca, de pe malul Siretului, ai cărui locuitori nu se adunaseră măcar la cârciumă, în tot timpul cât a bântuit furtuna peste ţară. Nu a lipsit mult ca dorinţa şi curiozitatea persoanei influente să fie satisfăcută, şi nu ştiu căror împrejurări se datoreşte că, în locul satului Lunca, nu avem astăzi o movilă de cenuşă.
*
Orori inutile! E un nonsens acesta, căci nu-mi pot închipui orori utile. Un gazetar a comis această expresie barocă şi o lume întreagă o repetă, fără să-şi dea seamă că nu are nici un înţeles. Dacă în veacul al douăzecilea, într-o ţară pe care ne străduim să o trecem în ochii lumii drept o ţară civilizată, se găsesc oameni care ţipă în contra ororilor inutile, asta înseamnă că ororile utile sunt cel puţin scuzabile. Şi atunci trebuie să se atârne decoraţii pe pieptul tuturor zbirilor, fie jandarmi rurali, fie poliţişti din Bucureşti, care pun ouă răscoapte subsuoară, care bat cu vâna de bou, care întrebuinţează torturi rafinate, într-un scop util, de pildă pentru a descoperi un criminal. Ororile acestea, fiind făcute într-un scop util, sunt şi ele utile, după teoria celor cu ororile inutile.
Români din districtul Suceava (Găineşti, după cât recunosc locurile)
Oricare ar fi fost cauzele răscoalelor din 1907, oricât de departe, înapoia vremii, li s-ar cerceta originea, este incontestabil că aceste răscoale au determinat o epocă nouă în istoria noastră. Încă nu putem să ne dăm seamă de efectele produse, dar nu se poate contesta că asistăm la începutul unei transformări sociale. Răscoalele au fost un mare eveniment.
*
Viitorul istoric al răscoalelor, care va cerceta actele oficiale, dacă se vor fi păstrat, lucru de care mă îndoiesc, care va cerceta dosarul ororilor inutile, pe care ziarul „Adevărul” zice mereu că l-a alcătuit, dar pe care nu-l publică, probabil din puternice motive de prudenţă, acel istoric va cerceta şi literatura, de la 1907, încoace, pentru a vedea întru cât au fost influenţaţi literaţii noştri de acest mare eveniment şi ce ecou au găsit, în operele lor, suferinţele îndurate de acei care au încercat să-şi schimbe o soarta insuportabilă, în alta măcar acceptabilă. Istoricul acesta se va aştepta să găsească lucruri de seamă, având ca precedent războiul din 1877.
Dezbrăcându-ne de orice şovinism şi luându-ne curajul de a spune măcar o parte din ceea ce gândim, trebuie să recunoaştem că toate victoriile reputate de „şoimii” noştri, pe câmpiile Bulgariei, nu au avut o grozavă influenţă în bine asupra vieţii noastre sociale. S-au schimbat câteva forme, dar fondul nu a rămas măcar acelaşi, ci s-a înrăutăţit.
*
Şi cu toate acestea, deşi pe vremea aceea numărul literaţilor noştri era foarte restrâns, totuşi s-a scris foarte mult, pentru a se glorifica războiul, şi s-au scris chiar lucruri de valoare; ba până şi unii dintre scriitorii tineri de astăzi se inspiră din amintirile vitejiilor de atunci.
Port fălticenean
La 1907, eram în alte condiţii. Mintea neamului nostru era frământată de idei prielnice poporului. Aveam chiar formaţiuni politice, în ale căror programe, punctul principal era grija de starea poporului; aveam poporanişti, naţionalişti, toţi însufleţiţi de cele mai bune gânduri pentru popor şi naţiune, şi a cărora activitate, pentru ajungerea la ţinta urmărită, îmbrăţişa şi literatura, aşa că aveam o literatură poporanistă, o literatură naţionalistă…
*
Nu putem pune la îndoială sinceritatea poporaniştilor şi a naţionaliştilor noştri, nici nu putem contesta că între ei sunt talente reale, care s-au manifestat aşa de frumos în artă. Dar întru cât talentele aceste, oamenii aceştia sensibili, fost-au zguduiţi, în sufletul lor, de peripeţiile dramei înfiorătoare din 1907, şi în ce lucrări ale lor se oglindeşte ceea ce au simţit şi au cugetat despre cel mai însemnat eveniment din istoria poporului nostru? (Gorovei, Artur, Cruzimi, Iaşi, Editura Viaţa Românească, 1921, pp. 235-242).
