Anateme pe vals şi tangou; urmează şi pe rock?

Ce mi se întâmplă mie, în fiecare an, cu Festivalul „Bucovina Rock Castle” nu înseamnă o noutate; întotdeauna, de-a lungul veacurilor, minţile întunecoase ale fanaticilor spălători de creiere omeneşti au urât nepământeşte bucuria şi fericirea comunităţilor umane şi s-au tot dat de ceasul morţii să „apere sufletele” de însăşi divinitatea lor. Pentru că, prin fericire, noi, oamenii, suntem creaţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Avea dreptate, deci, parizianul Tibi, „un catolic frecvent”, dar care, atunci când dansează tangoul, nu mai este un om obişnuit, ci un zeu care a scăpat din Olimp, pentru plăcerea ochilor muritorilor („En un mot, Tibi dansant le tangou n’est plus un vulgaire humain, mais un dieu échappé de l’Olympe pour plaisir des yeux des mortels”), când, după interzicerea tangoului de către Papa Pius X, exclama: „La naiba cu această ridicare de tunşi, buzunare şi cădelniţe împotriva tangoului” („Eh parbleu! De cette levée de goupillons, des crosses et d’encensoirs contre le tango!”); tocmai pentru că sunt un credincios, aceasta mă oripilează” („Et c’est justement parce que je suis un croyant que acela m’horripile!”)[1].

Tangoul, ca muzică dumnezeiască şi ca „poezie în doi” – prin limbajul trupurilor , adică prin dans, nu a fost prima victimă a fragmentelor de fericire socială umană, pentru că, mult, mult înaintea tangoului, a fost interzis valsul, această expresie sacră a libertăţii şi a sfinţeniei naturii umane: „simplul vals este, de asemenea, de multă vreme, condamnat de Biserică, mult mai condamnat decât tangoul și absolut interzis în Dieceza de la Paris” („Or la simple valse est, elle aussi, et de longue date, condamnée par l’Eglise, bien davantage condamnée, que le tangou et absolutement interdite dans le diocèse de Paris”)[2].

În Europa, Tangoul a fost anatemizat de Papa Pius X, la reclamaţia unor episcopi, care, precum episcopul Hauthey „din Besanson, a făcut cunoscută diecezanilor condamnarea împotriva Tangoului, dans importat din străinătate, dar care este, prin natura sa, lasciv şi ofensează morala”[3].

Rockul, la Suceava, se încearcă a fi interzis de către un „atlet al lui Hristos” în devenire, lacom de imagine publică, inclusiv prin compromiterea minorităţii religioase de care ţine. Acest „apărător al creştinătăţii” are atâta credibilitate la Consiliul Judeţean Suceava, Executiv şi Deliberativ, încât nici nu mai ştii cui ar trebui să te adresezi, oripilat, cu acel „Eh parbleu!” al parizianului Tibi.

Despre Tangou s-au spus tot felul de prostii ipocrite, iar eu le-am căutat pentru că mă înspăimântasem că toată prostia civilizaţiei umane s-a înghesuit în Bucovina dihorilor de azi. Nici pomeneală, proşti răutăcioşi, care urăsc fericirea comunităţilor umane, au existat peste tot şi întotdeauna. Iată nişte dovezi despre atemporalitatea şi mondialitatea postiei:

„Tangoul nu aparţine categoriei de dansuri inocente… Dacă ar fi să-i credem pe moralişti, este un dans periculos”[4].

„Biserica apără sufletele (se vorbeşte de condamnare Tangoului de către episcopi) şi le umple, aici, cu datoria schimbării… Dansul exotic, aflat într-o neaşteptată vogă, a luat proporţia unei invazii şi a devenit un simbol al relaxării morale; Tangoul justifică, prin reputația sa nefericită, neîncrederea celor care au sarcina delicată de a conduce conștiințele[5].

„Ce plăcere poate fi pentru femei ca să devină urâte în mișcări fără har, în contorsionări prin care, fără îndoială, se dezvăluie și a căror exces este doar un frivol apetit pentru brutalitate?”[6].

În acelaşi număr de gazetă[7], era acuzat pentru promovarea Tangoului, cu ipocritul „il serait regrettable”, Le Fort, directorul Academiei de Dans din Paris, pâclosul ipocrit Jean Bernard declarând, în 11 ianuarie 1914: „Dacă mi-aş vedea mama dansând tangou, m-aş simţi pentru totdeauna dezonorat”, în timp ce altă caiafă, Abel Hermant, se pronunţa asupra Tangoului, în 15 iunie 1913, şi mai categoric: „C’est dégoûtant” (e dezgustător).

În rândul decidenţilor europeni, manifestările au fost şi mai ipocrite. Asfel, „Guillaume II a urma să interzică tangoul la balurile oficiale şi ofiţerilor în uniformă. Regele Georges V al Angliei chiar a făcut-o. Victor Emmanuel urma să-l proscrie la primul bal de la Curte. Ambasadorii Austro-Ungariei, Germaniei, Marii Britanii şi al Spaniei au decis că tangoul nu va fi admis în saloanele lor. În sfârşit, nu se va dansa tango la festivităţile organizate de preşedintele Senatului, de preşedintele Camerei din Luxembourg şi în  Palatul Bourbon. Ministru plenipotenţiar  al Argentinei, Excelenţa Sa don Emrique Larreta, a declarat că „este un dans rezervat locurilor rău famate ”, adăugând că tangoul „este mai mult un fel de aperitiv senzual, decât un dans”(„c’est plutôt une sorte d’apéritif sensuel qu’une danse)[8].

Parisul mai găzduise, de-a lungul deceniilor, cu ocazia expoziţiilor sale universale, muzică şi dansuri ale popoarelor de prin lume. În 1889, de pildă, fusese succesul lăutarilor români Ciolacu şi Dinicu, partiturile cu muzica lor, notată pentru pian, fiind căutate şi spornic vândute. Apoi, „după efemerul succes al „Grizzly  bear” şi al „Turkey-trott”, Tangou îşi confirmă victoria definitivă în modă”[9].

În ciuda succesului său indiscutabil, tangoul încă bascula între ipocrizie şi reală descifrare, precum cea a lui Gabriel Reuillard, care intuia că „tangoul nu este un dans. Este o învățătură” („le tangou, ce n’est pas un danse… C’est un enseignement”[10]).

Tangoul era, ca şi valsul de odinioară, ca şi rockul viitorimii, mai mult şi decât o învăţătură, o tentaţie spre dumnezeire prin fericire. Dar chestia asta nu s-a priceput şi nici nu se va pricepe prea curând, dacă le vom tot permite spălătorilor de creiere să ne pângărească sufletele cu ipocrizia lor.

Tangoul avea lumea la picioare abia de prin 1913, când, „printre multiplele şi obişnuitele distracţii mondene, în acest an se alătură una tânără, dar deja celebră; tangoul, tangoul atât de iubit şi atât de bârfit (blagué)”, care, „provoacă atâtea ironii şi indignări”[11], dar indignarea papală s-a mai ostoit, până în 14 februarie 1914, când încă se punea întrebarea dacă Papa Pius al X-lea, care anatemizase tangoul, îl aprobă sau nu, „Enfin, le Pape, oui ou non, l’a-t-il approuvée?”, iar dezbaterea era găzduită de Bulletin religieux de l’Archidiocèse de Rouen[12]. Răspunsul dat de oficiosul catolic, este stupefiant: „Da, Papa ar cerut să se danseze Tangou, în fața lui, de doi tineri membri ai patriciului roman. El nu s-a deranjat să se bazeze pe inocența sau nevinovăția acestui dans, decât după un exercițiu în faţa ochii lui”. „Şi apoi?”, vine precipitată întrebarea, cu răspunsul; „Și atunci ar fi descoperit că exercițiul –acesta este cuvântul – a fost mai degrabă o penitență pentru cei care se angajează în el; atât de multă atenție, aplicare, reflecție, contestație, aveam de gând să spun serios, aproape de meditație”. „Atunci?”, se precipită scurta întrebare. „Atunci, Papa a spus: Lăsaţi-i!”.

Şi în presa transilvăneană a anului 1914, Tangoul a produs rumoare – nu neapărat adversitate, ci doar rumoare, de regulă cu adaptări ale articolelor apărute în cea franceză sau austriacă:

„Tangoul e un dans, ca tot dansul, la unii le place, la alţii nu, după gust. Mie însă îmi face impresia unei epidemii, care se lăţeşte din ce în ce, cu toată anatema Vaticanului, cu toate ordinaţiunile miniştrilor de război şi ale mitropoliţilor şi cu toată opreliştea împăratului Wilhelm. Istoria-i e scurtă. Mai acum, vreo 4-5 ani, în Paris, unde se joacă dansurile tuturor popoarelor, fu adus din Brazilia şi tangou. Şi fiindcă s-a găsit cel mai potrivit pentru  instinctelor animalice omeneşti, şi-a început cariera glorioasă în localurile de petrecere şi-n tavernele Parisului. De aici, a trecut în marş triumfal mai departe, a bătut la porţile aristocraţiei, lachei în livrele aurite i-au deschis uşa şi l-au dus, pe treptele de marmură, în saloanele pompoase. Astăzi, inteligenţă, meseriaşi, negustori, toţi joacă Tangou. Se fac serate Tangou, „cravate tangou”, „butoni tangou”, „gulere tangou”, „ghete tangou”, „ciorapi tangou”, se bea „ceai tangou”, se mănâncă „bomboane tangou” şi „prăjituri tangou”[13], aşa că ţi-e frică, într-o bună zi, îmbrăcat tango”[14].

„Tango-ul îmbătrâneşte. Ce spun urâcioşii ăia, că „tangou” e dans argentinian de apaşi, că e imoral, că e ignobil, că e mai ştiu eu ce? Este cel mai frumos dans şi cel mai graţios, ma parol, şi apoi nu caută să dovedească, dna Richepin şi dl Richepin, un cogeamitea academician, că acest dans poate aduce şi fericirea în mariaj? O fi ştiind şi ăla ceva, că doar nu degeaba a ajuns la Academia franceză . Dar tot apropo de Tangou, ori Tango, cum voiţi să-l scrieţi şi să-l citiţi, căci mie mi-e perfect indiferent. Asta e în adevăr senzaţională şi poate să-l aducă la sapă de lemn pe faimosul dans apăşesc, ba chiar poate să-l facă să-şi dea ortul popii.

Tango-ul îmbătrâneşte, deformează, îngroaşă obrazul şi înmulţeşte zbârciturile în jurul ochilor, la colţurile gurii şi pe frunte! Dacă aşa ceva este adevărat, atunci lucrul este mai serios şi mai grav decât şi-ar fi putut cineva închipui. Femeile vor putea primi orice, numai să se îmbătrânească şi să urâţească, asta nu, pentru nimic în lume, nu. Şi dacă e vorba ca să joace cu asemenea sacrificii tango-ul, desigur că vor sfârşi prin a-l sacrifica pe dumnealui pe altarul divinei şi eternei frumuseţi. Da, aşa, fără glumă, se zice că tango-ul îmbătrâneşte şi asta din pricină că, în timpul jocului, femeia fiind silită să facă sforţări spre a se menţine în diferite poziţii şi aceasta cerându-i o atenţiune prea încordată, îşi mutilează figura, încreţindu-o şi obosindu-o.

Ziarul „Excelsior” a şi reprodus nişte imagini, prin care se poate vedea masca obosită şi dizgraţioasă a dansatoarelor în timpul jocului. Dacă o fi aşa, apoi poate să fie pe pace şi Papa de la Roma, şi Wilhelm al Germaniei. Nici un leac mai bun ca acesta nu se putea găsi împotriva tango-ului, chiar dacă acest faimos dans ar face şi minunea să sporească măritişurile”[15].

Nu intenţionez o istorie a muzicii interzise de ipocrizia religioasă, pentru că ar trebui să pornesc de la colinde şi, bătând cale lungă, să ajung la vals, tango şi rock; aşa că o să închei scurta mea evadare prin vremuri, în căutarea unei sorbituri de proaspăt şi de lumină. Dar nu poţi găsi, peste tot, în timp şi spaţiu, decât beznă, intoleranţă, prostie şi ipocrizie, înghesuite parşiv în sutanele credulităţii.

[1] Propos d’un Neurasténique, în La Fraternité, II, nr. 54, duminică 25 ianuarie 1914

[2] În articolul Le Pape n’a pas eu a juger le Tangou, publicat de „L’Intransigeant”, în 11 februarie 1914.

[3] Semnaine Religieuse de Besancon, în Bulletin paroissial de Vesoul, nr. 3, martie 1914, p. 37

[4] L’Opinion, 19 aprilie 1913, în Bulletin paroissial de Vesoul, nr. 3, martie 1914, p. 37

[5] Journal des Débats, 11 ianuarie 1914, în Bulletin paroissial de Vesoul, nr. 3, martie 1914, p. 37

[6] Paris-Journal, 24 aprilie 1913, în Bulletin paroissial de Vesoul, nr. 3, martie 1914, p. 37

[7] Bulletin paroissial de Vesoul, nr. 3, martie 1914, pp. 36-38

[8] Ibidem.

[9] A la manière de… la danse du ventre – În moda… dansului din buric, în Les Hommes du Jour, 10 mai 1913

[10] Gabriel Reuillard, Le Tango, în Les Hommes du Jour, 28 februarie 1914.

[11] Comoedia, VII, Nr. 2154, luni 25 august 1913, p. 1.

[12] XIII, nr. 7, 14 februarie 1914, pp. 138 şi următoarele

[13] În realitate, citări cu sens invers din coloana a doua a publicaţiei umoristice Le Papa-Louette, XX, nr. 63, Sâmbătă, Alger, 14 februarie 1914.

[14] A. Neguş, Scrisoare din Viena, în Gazeta Transilvaniei, LXXVII, nr. 13, sâmbătă 18/31 ianuarie 1914, p. 1.

[15] Românul, IV, nr. 12,  joi 16/29 ianuarie 1914, p. 7.

Ceva despre calendar

Mai întâi, trebuie să spun ceva despre cele două mai însemnate calendare[1]: Iulian şi Gregorian sau stil vechi şi stil nou.

Calendarul nostru cel cu stil vechi este numit Iulian, pentru că a fost alcătuit sub Julius Cesar, mare pontif al Romei, de astronomul Sosigene din Alexandria şi acesta a reformat calendarul vechi roman, făcând anul de 365 de zile şi, la patru ani, de 366. Pe vremea aceea se credea că Soarele face în 365 de zile şi un sfert mişcarea sa printre stele[2] şi de aceea s-a hotărât ca anul comun să aibă 365 de zile, iar din trei în trei ani, al patrulea să aibă 366 de zile. Cu chipul acesta avem, de-a rândul, trei ani în care luna Februarie are 28 de zile şi al patrulea, în care are 29 de zile şi se numeşte bisect.

Pentru a afla cu înlesnire dacă un an este bisect sau nu, se împarte numărul format de cele din urmă două cifre ale anului cu 4 şi, dacă împărţirea se poate face fără rest, atunci anul este bisect, iar dacă nu, anul este ordinar. De pildă, anul 1894: împărţim 94 prin 4 şi vedem că iese 23 şi mai rămâne 2, prin urmare anul 1894 nu este bisect şi luna Fevruarie va avea 28 de zile.

Anul, după calendarul Iulian, este împărţit în 12 luni, şi anume: Ianuarie, Fevruarie, Martie, Aprilie, Mai, Iunie, Iulie, August, Sep­temvrie, Octomvrie, Noiemvrie şi Decemvrie; aceste numiri sunt dale parte de la întemeierea Calendarului Iulian, în anul 45 înainte de Christos, parte sunt calendarul vechi roman şi, cum ştim, se păstrează şi până astăzi. Tot de atunci se păstrează şi numărul zilelor fiecărei luni, adică: Ianuarie are 31 zile, Fevruarie 28 sau 29 în anii bisecţi, Martie 31 şi aşa mai departe, urmând succesiunea o lună de 31 zile, una de 31 zile, afară de lunile Iulie şi August, Decemvrie şi Ianuarie, care vin una după alta, având fiecare câte 31 de zile.

La romani erau, în fiecare lună, trei zile însemnate: Calendae, Idus şi Nonae. Ziua calendelor era ziua întâia a lunii şi de aci vine şi numirea de calendar.

O altă măsură a calendarului Iulian este veacul (secolul), care reprezintă o sută de ani, cu o mică observaţie: este vorba de ani iulieni, adică de câte 365 de zile şi un sfert, sau un veac cuprinde 36.525 de zile.

Calendarul Iulian, deşi poartă numirea de stil vechi, totuşi nu este cel mai vechi. În vechime, mai ţoale popoarele aveau calendare; astfel, egiptenii aveau calendar foarte regulat: anul de 365 de zile, împărţit în 12 luni de câte 30 de zile şi 5 zile complementare (pe deasupra); de asemenea, grecii; la ei începea anul în echinocţiul[3] de toamnă şi era împărţit în 12 luni de câte 30 de zile, iar la doi sau trei ani, se punea o lună mai mult. Solon, cu 594 de ani înainte de Christos, a stabilit anul de 354 de zile, în chipul următor: a împărţit timpul în perioade de opt ani şi în care perioadă anul al treilea, al cincilea şi al optulea aveau câte 13 luni. Apoi, în anul 433 înainte de Christos, astro­nomul Meton, cel care a descoperit ciclul lunar, şi, în anul 131, Callipos de la Cyzique a introdus mai multe reforme. De altfel, găsim calenda­rul la indieni şi chinezi, încă din timpurile cele mai vechi.

Toate popoarele creştine de pe pământ au întrebuinţat Calendarul Iulian, până la sfârşitul veacului al XVI-lea. Creştinii apuseni au înce­put a număra regulat anii de la naşterea lui Christos, de pe vremea lui Carol cel Mare; creştinii ortodocşi s-au ţinut de obiceiul evreiesc, de-a număra anii de la zidirea lumii. La noi s-a luat obiceiul de a număra de la Christos de-abia în veacul trecut (al XVIII-lea – n. n.). Cât despre timpul când se va fi născut Christos, acuma se primeşte ca bună părerea unui călugăr învă­ţat, Dionisie cel Mic, care trăia în veacul al VI-lea după Christos. Acest călugăr a susţinut că Christos s-a născut la 25 Decembrie din anul de la zidirea Romei 753 şi 754. Se pare însă că a făcut o greşeală de 7 ani, aşa că ar trebui să fim în anul 1900, în loc de 1893, iar de la ia­nuarie 1894, ar trebui să avem anul 1901.

Calendarul Gregorian. În anul 1585, Papa Grigorie al XIII-lea a hotărât ca ziua de 5 octomvrie 1582 se va socoti şi numi 15 octomvrie 1582, din pricină că anul civil (Iulian) rămăsese cu zece zile în urma anului solar. Am văzut mai sus că, pentru calcularea Calendarului Ju­lian, s-a luat anul de 365 de zile şi un sfert, astfel că anul e de 365 de zile, iar într-o perioadă de patru ani, al patrulea avea 366 de zile.

Această socoteală era greşită, căci anul nu are decât 365 de zile şi 2522,166, această diferenţă se ridică, în 400 de ani, la 3 zile şi 0,11336. În Calendarul Gregorian, s-a urmat vechiul sistem, cu anul de 365 de zile, iar al patrulea, bisect, de 366 de zile, însă, cum în 400 de ani, anul civil rămâne în urma anului solar cu 3 zile, s-a hotărât ca anilor bisecţi 1700, 1800 şi 1900 nu li se vor adăuga o zi, adică vor urma a fi de 365 de zile, iar anul 2000 va fi bisect, cu chipul acesta Calendarul Gregorian nu se depărtează de anul solar. Astfel, Calendarul Gregorian a fost, în veacul al XVII-lea, cu 10 zile înainte, în al XVIII-lea, cu 11 zile, şi în veacul al XIX-lea, cu 12 zile; astfel fiind, spre a afla o dată oareşicare a Calendarului Gregorian, este de ajuns a adăogă 12 la data Calendarului Iulian sau, dimpotrivă, spre a afla data Calendarului Gregorian, este de ajuns a scădea 12 din data Calendarului Iulian. În veacul al XX-lea, Calendarul Gregorian va fi cu 13 zile înaintea Calendarului Iulian, dacă va mai fi, pe acea vreme, asemenea calendar greşit.

Pentru aflarea anului secular bisect, se împarte cele două cifre de la început sau seculare ale anului cu 4 şi dacă sunt divizibile, anul secular este bisect. De pildă, anul secular 1900, cifrele seculare 19 nefiind divizibile prin 4, anul secular este ordinar. Anul secular 2000, cifrele seculare 20 sunt divizibile prin 4, anul secular este bisect. În Calendarul Gregorian s-a păstrat aceleaşi împărţiri şi numiri ca şi în Calendarul Iulian.

Acestea fiind cele două mai principale calendare, articolul meu s-ar putea încheia aici, însă cred folositor a da oareşicare notiţe şi asupra altor calendare, care se urmează sau care s-au urmat vreodată.

Mai întâi, vine Calendarul Israelit, care, aşa cum se găseşte astăzi, a fost alcătuit încă din veacul al IV-lea după Christos. Calendarul Israelit are două feluri de ani: anii ordinari, de 12 luni şi anii embolistici de 13 luni. Anul ordinar are când 353 de zile şi se numeşte defectiv, când 354 de zile şi se numeşte regulat, când, în sfârşit, 355 de zile şi se numeşte abundent. Anul embolistic are când 383, când 384 şi chiar 385 de zile, fără a lua vreo altă numire. Meşteşugul alcătuirii Calendarului Israelit, care urmează anul solar, este că anii sunt aşezaţi într-un ciclu de 19, în care se cuprind 12 ani ordinari şi 7 embolistici, astfel că al 19-lea an este, totdeauna, în concordanţă cu anul solar. Am văzut, dimpotrivă, că anul Iulian este în urma anului solar cu 13 zile şi că anul Gregorian abia din veac în veac se pune în concordanţă cu anul solar. Lunile din anul Israelit au 29 şi 30 de zile regulate de altfel după Lună, având numirile următoare: Tisri, Hesvan, Kislev, Tebett, Şebat, Adar, Veadar, Nişan, Igar, Sivan, Tamuz, Ab şi Elul. Anul 1894 corespunde, la israeliţi, cu anul 5654 (după dânşii, de la zidirea lumii).

Apoi vine Calendarul Musulman, care are anul de 354 şi 355 de zile; anii sunt aşezaţi într-un ciclu de 30, în care intră 19 ani de câte 354 de zile sau ordinari, şi 11 ani de câte 355 de zile, corespunzând cu anul solar. Anul are 12 luni, de câte 29 şi 30 de zile, socotite după cursul lunii şi se numesc: Moyarem, Safar, Rebi I, Rebi II, Dujmada I, Dujmada II, Regep, Şaban, Ramazan, Şual, Giulcadè şi Giulyedgè. Musulmanii socotesc ziua de la apusul Soarelui şi până la apus. Anul 1894 corespunde cu anul musulman 1311 (se numără de la fuga lui Mohamet, de la Meca, la Medina).

Cred că este locul aici de a vorbi şi despre alte două calendare, şi anume de calendarul republican, care numără acum anul 102 şi a fost stabilit în Franţa, la 22 septembrie 1792, la miezul nopţii, începând anul o dată cu echinocţiul de toamnă, socotit după observatorul din Paris. De altfel, anul republican a ţinut numai 13 ani, până la întemeierea imperiului francez. Anul era împărţit în 12 luni, având fiecare lună câte 30 de zile, iar pe deasupra se socoteau, în fiecare an, 5 sau 6 zile, după cum anul era de 365 sau 366 de zile. Lunilor li s-au fost dat alte numiri, şi anume: vendemiaire, brumaire, primaire, nivôse, pluvoise, ventôse, germinal, floréal, prairial, messidor, thermi­dor şi fructidor, numiri care, de altfel, au şi astăzi mulţi partizani. Luna fiind de 30 de zile, s-a împărţit în trei părţi, numindu-se decade, adică săptămâni de zece zile, iar zilele au luat numirea de: primidi, duodi, tridi, quatridi, quintidi, septidi, octidi, nonidi şi decadi.

Apoi vine calendarul socialist, care, de fapt, n-a existat şi care se socoteşte ca începând de la 20 Martie 1871 (comuna din Pans) şi nu­mără, acum, anul 23. Anul este de 365 şi cel bisect de 366 de zile, împărţit iu 12 luni de câte 30 de zile, iar luna din urmă, de 35 de zile sau de 36, când anul este bisect. Lunile au aceleaşi numiri ca în calen­darul republican, însă anul începe cu germinal şi lunile sunt împărţite în quintide, adică săptămâni de câte 5 zile, iar zilele săptămânii se numesc; primidi, duodi, tridi, quatridi şi quintidi. Modificarea stă în faptul că în calendarul republican, fiind săptămânile de 10 zile, s-ar lăsa o zi de odihnă la 10 zile, pe când în calendarul socialist se lasă, la fiecare 5 zile, o zi de odihnă. Dar o reformă a calendarului în acest fel sau în altul nu poate avea nici o influenţă asupra prefacerii economice a societăţii. Calendarul socialist, despre care vorbii, este mai mult fran­cez, decât socialist, şi chiar personal al câtorva socialişti francezi; căci pentru socialismul internaţional reforma calendarului este o chestie de puţină importanţă.

Pentru a încheia, voi spune că cel mal vechi calendar anual scris este: Almanach pour l’année 1533 calculé sur le méridien de la noble cité de Lyon, publicat de Rabelais. Înainte de Rabelais, calen­darele erau veşnice. Apoi, în 1550, a ieşit calendarul lui Nostradamus şi Almanach de Liège, a lui Mathieu Lalusberg, şi, în 1788, Almanach des honnêtes gens, al lui Sylvain Maréchal, care, mai târziu, a luat nu­mirea de Almanach des républicains. / Zamfir Filotti (Almanachul social-democrat pe anul 1894, Bucureşti, Tipografia Nouă, 1894, pp. 2-6).

[1] M-am servit de: Dictionnaire de H. B. et Mytoloie a lut L. Grégoire. Annuaire  pour l’an 1891, publicat de Biroul de longitudine din Paris. La Comète, de I. Vincent, de la Observatorul din Bruxelles. Almanach de la question sociale, de P. Arghiriades, Bomische Geschichte, de Mommsen si alte uvragii.

[2] Adică dacă azi răsare Soarele îndată cu o stea. apoi peste o săptămână răsare odată cu alta, şi tot aşa, până ce ajunge, peste un an, de răsare iarăşi cu steaua de acum un an şi începe lucrul din capăt.

[3] Echinocţiul e vremea când e ziua de douăsprezece ceasuri şi noaptea tot de atâtea; este echinocţiul de toamnă şi echinocţiul de primăvară.