1843: Bucovina, între Bosanci şi Cernăuţi

„Carantina austriacă de la Bosanci (Nimirceni – n. n.), în care urma să rămânem cinci zile, a fost plăcută și sănătoasă. Aceasta se află pe un teren înalt, înfăţişând privirilor grădini întinse și căsuțe albe –privește spre o țară minunată, numită Bucovina. Orașul Suceava se află la aproximativ o oră distanță. Un maghiar din carantină a vorbit în latină cu noi. Pronunția sa diferă puțin de a noastră, dar părea să atașeze un sens ciudat mai multor cuvinte latine. Astfel, folosind „dignature” (demnitari), cu sensul „este numit”, a spus: „Haec regio dignatur Bucovina”. Şi doctorul militar vorbea în latină cu noi și a fost foarte atent la confortul nostru, după ce am trecut prin procesul de afumare. Într-adevăr, toți însoțitorii au fost remarcabil de civilizaţi și politicoşi. Cărțile noastre au fost examinate toate, dar niciuna nu a fost confiscată.

Aceasta a fost a treia oară când am fost supuși carantinei, de la părăsirea Ierusalimului, și a fost, de departe, cea mai agreabilă. Am petrecut cele cinci zile redactându-ne jurnalele și scriind acasă; și ne-am bucurat, de asemenea, să avem puțin timp liber pentru lectură și studiu. Doctorul ne-a vizitat des și și-a exprimat surpriza pentru hărnicia noastră. În fiecare seară, am făcut câte o plimbare prin vecinătatea clădirilor de lemn ale postului de carantină, încercând să desluşim, în zarea din faţa noastră, traseul viitor. Ne-am propus să mergem la Cernăuţi, la Tarnopol, la Brody, la Lemberg și, tot așa, prin Austria, spre Cracovia.

În dimineața zilei de 27 septembrie, am părăsit carantina, cu una dintre briştele ţărăneşti  acoperite și am ajuns, în curând, în plăcutul oraș Suceava, cu opt biserici strălucitoare și cu un castel în ruină, dar și o populație considerabilă de greci, romani. Catolici și armeni. Poziţia sa este frumoasă, pe malul înalt, accidentat, al unui pârâu care curge dintotdeauna prin mijlocul copacilor de toate soiurile. Casele sunt văruite, ceea ce le conferă un aspect de curat, iar pereţii sunt din lemn. Jumătate din oraș este ocupat de armeni, care se ocupă, în principal, cu comerţul de vite. Evreii de aici comercializează mult cerealele și mulți dintre ei sunt bogați și respectabili.

În așteptarea semnării pașapoartelor noastre, am vorbit cu mai mulți dintre ei, pe stradă. Ne-au spus că aici sunt 200 de familii evreieşti și că au o școală, durată de ei, unde mulţi copiii evrei învață limbile germană și latină. Ei așteaptă ca pe Mesia reîntoarcerea pe propriul lor pământ. Ne-au întrebat dacă suntem romano-catolici și, după ce le-am spus că nu suntem și că venim din Marea Britanie, ei au întrebat dacă suntem calviniști, şi le-am declarat imediat că suntem; după care ne-am referit la Sărbătoarea Corturilor și la cabanele care se aflau înaintea caselor lor, le-am spus cum a lucrat Dumnezeu pentru oameni în trupurile noastre. Pe când urcam în trăsură, unul dintre ei s-a ridicat și a întrebat cu nerăbdare cât de departe aveam să călătorim în ziua aceea. Întrebarea era menită ca, prin răspunsul nostru, să probăm dacă suntem sau nu cu adevărat creștini, pentru că, așa cum am descoperit atât de des, nu erau obișnuiți să li se vorbească cu bunătate de către nimeni care nu era din propria lor națiune. Le-am spus cât de departe mergem și, după ce ne-au spus că va trebui să călătorim până după șase, seara, când începe Sabatul evreiesc, unul dintre ei a clătinat din cap și le-a zic celorlalți, că „nu eram evrei”. Le-am lăsat un tract ebraic, unul dintre puținele pe care trebuia să le avem în puterea noastră, înainte de a pleca în teritoriile austriece.

La ieșirea din oraș, drumul nostru a trecut printre garduri de nuiele curioase, apărate de ploaie prin acoperişuri împletite. Drumul era macadamizat și în stare excelentă; căsuțele erau mai confortabile decât cele ale Moldovei, iar aspectul țării era mai civilizat. Prunii și merii huzureau prin grădini. Am văzut mai multe biserici de țară, care seamănă oarecum cu bisericile parohiale liniștite din Scoția și am ajuns la un pod de lemn, acoperit ca o casă, de la un capăt, la celălalt, așa cum se întâmplă în cea mai mare parte a punctelor vamale din țara respectivă , ținute de evrei. Evreii sunt întotdeauna găsiți, ca Matei, „stând la primirea obiceiului”.

Drumul, timp de trei ceasuri, a alergat în linie dreaptă, printr-o pajiște frumoasă, uneori ridicându-se ușor, alteori aproape o câmpie, cu raza densă de pădure a Carpaților din stânga noastră, care delimitează orizontul. Câmpurile erau aromate, cu crochiuri frumoase de toamnă. Două sate drăguțe, situate pe o parte a dealului, și un han evreiesc au fost singurele obiective oarecum interesante pe calea câtorva kilometri. Am trecut de o altă vamă, ţinută de un alt evreu, și ne-am aminte de casă, văzând oamenii de la țară, care coseau un câmp de ovăz; puțin mai departe, alţii adunau cartofi, în vecinătatea unor lanuri de hamei.

În jurul orei două, am coborât în îngrijitul oraș Siret, aşezat malul râului cu același nume, pe care îl mai trecuserăm, de două ori, în Moldova. Există barăci militare aici și deja am început să fim familiarizați cu uniforma albastră a soldaților austrieci și cu verdele închis al uniformelor ofițerilor lor, cu ornamentul vulturului, întinzându-și aripile în sus. În hanul unde ne-am odihnit, mulți veneau și plecau și aveam o vedere dureroasă asupra stării imorale a oamenilor. Când au auzit că suntem englezi, au spus: „Ah, au aceleași nasuri și ochi ca şi noi!”. Mulți erau intoxicați și un bătrân s-a apropiat de noi și, cerând scuze, ne-a zis că, în acea zi, a fost înmormântarea unui locuitor înstărit.

Când am intrat în oraș, am întâlnit mulți evrei, în cea mai bună mantie și haină de blană de sărbătoare, și am observat pe o parte dintre ei dansând la o casă publică. Ne-am angajat, acum, în conversație cu doi dintre ei, iar un tânăr a devenit foarte comunicativ, acceptând cu drag să fie ghidul nostru prin oraș. Există 300 de familii de evrei, care locuiesc aici, și au două sinagogi și trei locuri de studiu sau Beth-midrash. Cea mai mare sinagogă, o clădire de dimensiuni considerabile, a fost închisă; dar am intrat în cealaltă și, acolo, doi tineri au început o conversație interesantă. Au întrebat dacă suntem evrei; am spus: „Nu, suntem creștini”. Ei au răspuns: „De asemenea, sunteţi şi evrei”; și ne-au strâns mâinile, zâmbind. Evreii de aici se așteptau la sosirea lui Mesia, în acel an, sau la altceva, la un alt eveniment măreţ. Ne-au povestit despre un rabin remarcabil, Haiim, din Chosow, târg aflat la opt mile distanță, în care multe mii de evrei merg în pelerinaj, în timpul sărbătorii Tabernacles. Ei se bucură de mai multă libertate în Bucovina, decât în ​​Galiția; căci în căci în cea din urmă provincie există o taxă pe lumini, care devine împovărătoare pentru evreii care folosesc atâtea lumânări de Sabat. Întrebând dacă există multă infidelitate aici, ne-au spus că toți sunt talmudiști, cu excepția a trei epicururi – probabil membri ai Societății Tarnapol. În sinagoga în care stăteam se aflau mai multe exemplare de cărţi sfinte, atât ale Talmudului, cât și ale lui Mishna, dar numai câteva fragmente din Biblia ebraică se găseau în bibliotecă. Tinerii au cunoscut abia un cuvânt din Scripturi, iar când domnul Calman le-a arătat ce spirit diferit respira în Biblie de cel al Talmudului, ei au apărat Talmudul și pe rabini. O singură apărare a rabinilor lor a fost luată din Deuteronom: „Și îl veți iubi și pe Domnul, Dumnezeul vostru”…

Şatră ţigănească, lângă Siret

Traversând Siretul, ne-am continuat călătoria pe un drum drept ca o săgeată. Dealurile blânde, de pe ambele părţi, erau bine împădurite, câmpia bine cultivată, iar drumurile sunt excelente, așa cum sunt în toate teritoriile stăpânite de austrieci. O lună plină ne-a luminat drumul spre Cernăuţi, la care am ajuns, la ora zece, și am găsit adăpost pentru noapte, într-un han foarte acceptabil.

28 septembrie: Cernăuţi este un oraș plăcut, cu străzi largi, bine aerisite și curate. Casele au, în general, două sau trei etaje și există cazărmi și alte clădiri publice. Majoritatea denumirilor de magazine erau poloneze. Locul pieței este un pătrat larg, având o latură căptușită cu tarabe sau magazine mobile, și, la mijloc, o cruce mare, cu o statuie a Fecioarei, așezată la poalele acesteia, ținând în brațe trupul mort al Mântuitorului, cu capul împodobit cu douăsprezece stele, și doi îngeri în partea ei. O stradă largă duce, de la piață, pe o stradă cu pantă abruptă, din vârful căreia se vede râul Prut, care șerpuiește prin câmpia de jos, cu un târguşor, în partea opusă a malului, numit Sadagura, în care locuiesc mulți evrei. În această stradă este, din nou, o figură a Mântuitorului de pe Cruce, iar Fecioara, stând sub ea, cu o sabie care îi străpunge inima, cu referire la Luca II. 35. Poziţia orașului este frumoasă și curată, pe vârful unei înălțimi considerabile, privind spre râul vecin și înconjurat de câmpii fertile din toate părțile.

Sunt aici 3.000 de evrei, cu opt sinagogi, dintre care doar trei sunt mari. Pe acestea trei le-am vizitat, fiind toate sub acoperișul unui mare edificiu. Congregația se afla în rugăciune, când am intrat, dar părea să aibă un sentiment de devotament mic, pentru că, în curând, câte un grup s-a adunat în jurul fiecăruia dintre noi, în diferite părți ale sinagogii. Spunând celor din jurul nostru: „Am fost la Ierusalim”, ei au fost imediat interesați și au întrebat: „Sunt evreii acolo, ca evreii aici?”. Am spus: „Sunt, dar toți pot vorbi ebraică”. Ei au răspuns: „Nimeni, aici, nu poate vorbi ebraică, cu excepția rabinului”. „Vă așteptați să vă întoarceți vreodată pe propriul vostru pământ?”. „Sperăm pentru asta în fiecare zi”. Le-am spus: „Noi, creștinii, căutăm a doua venire a lui Mesia, în fiecare zi”. Iar ei au răspuns: „Ce Mesia? Mesia, fiul luiIosif?”. Acest lucru ne-a determinat să spunem despre singurul Mântuitor, care este înălțat să dea pocăință lui Israel și iertarea păcatelor. Le-am spus cum creștinii din țara noastră i-au iubit pe evrei. Răspunsul lor a fost: „Aici, nimeni nu iubeşte evreii”. Întâmplarea aceasta a avut loc în cea mai mare sinagogă din Cernăuţi. În celelalte două, care aparțineau Chasidimului, închinătorii erau mult mai implicaţi în rugăciunile lor și mai zgomotoşi și vehemenţi în strigătele lor. Când plecam, unul dintre ei a venit după noi, să ne întrebe: „Cât din zidul Templului de la Ierusalim era încă în picioare, cât de înalt și cât de lat era?”. Același evreu a întrebat dacă am văzut Hebron și dacă se știe peștera din Machpelah.

Evreii de aici sunt foarte ignoranți. Tinerii lor nu au învățat să înțeleagă ebraica, ci doar să o citească, deși mulți își trimit copiii la academiile publice, unde sunt învățați limba latină și germana. Unii au renunțat la credința lor în Talmud; și mulți sunt atât de nepăsători, încât ajung la sinagogă doar în ziua ispășirii. Evreul pe care l-am angajat ca ghid al nostru prin oraș (pentru că am angajat intenționat un evreu, la toate aceste ocazii) a spus că el a crezut Scripturile Vechiului Testament, dar nu a crezut deloc într-un Mesia. Adevărul este că mulți dintre ei sunt atât de ignoranți faţă de adevărata Scriptură, încât ei consideră că doctrina unui Mesia este una dintre tradițiile rabinilor lor și nu o promisiune a lui Moise și a profeților. Vederea israeliţilor, în această regiune, nu poate să nu întristeze inima celor care îi iubesc. „Iată, spun ei, oasele noastre sunt uscate, speranța noastră este pierdută”.

Am părăsit orașul, într-o trăsură excelentă, asemănătoare celor englezeşti cu arcuri, aparținând hotelului, care ne-a pus la dispoziţie și un vizitiu, pentru a ne duce la Tarnopol. Depăşind un convoi de prizonieri în lanţuri, care erau duşi la muncă, am traversat, curând, Prutul, pe un lung pod de lemn și, privind înapoi, am zărit priveliște plăcută a orașului, pe înălțime, înconjurat de sălcii și plopi. De asemenea, malurile râului erau îmbrăcate din abundență cu sălcii. Câmpurile erau plate, dar păreau fertile, multe dintre ele fiind cultivate cu planta numită retskcy, care are o tulpină de un maro roșiatic fin, înfrumuseţând lanurile. Barierele de taxare a drumului sunt toate după acelaşi model, constând dintr-o bară lungă, care se întinde de la o parte, la alta, al cărui capăt este făcut să se ridice în sus, la apropierea unei căruțe, cu o greutate grea la cealaltă extremitate” (Bonar, Andrew A.; M’Cheyne, R. M., Narrative of a Visit to the Holy Land, Chapter VIII, Austrian Poland, Edinburg 1878, pp. 427-432).

1876: Bucovina, între Mesia din Sadagura şi Universitatea germană

Sadagura, Templul Evreiesc

„Mesia din Sadagura. Mai multe vapoare cu aburi conectează Odessa la Constantinopol. Din Odessa, o cursă rapidă, jumătate pe calea ferată, jumătate cu trăsuri de poştă, ne-a adus la Balta, în provincia Bucovinei (în realitate, la Bălţi, în Basarabia – n. n.), care a fost separată de Moldova în 1775, pentru a fi anexată Austriei. Orașul principal al Bucovinei este Cernăuţi, căruia i s-a adăugat, de mult timp, o cale ferată către Leopol (Lemberg) și Cracovia. Cernăuţi este un oraş plăcut, situat pe un deal, deasupra Prutului. În unele cartiere, mari zone nedezvoltate sunt înconjurate de scânduri, așezate orizontal, una, deasupra celeilalte. Evreii sunt acolo în număr mare; de obicei stau în pieţe, urmărind oportunitatea amestecării într-o aventură: quoe-rens quem devoret. În costumul lor negru, arată ca niște ciori.

La Sadagura, un târg de lângă Cernăuţi, aflat pe un pământ al boierului Moustaza, locuiește una dintre acele familii mesianice atât de venerate de evrei și care cred că își au originea în David. Isrofka (reb Isrulche din Risan – n. n.) este numele familiei stabilite în Sadagura[1], care provine din Podolia. Bunicul actualului șef locuia în Rusia; acolo, îmbogățit de darurile voluntare ale compatrioților săi, s-a lăsat inflamat de acea vanitate, care a pierdut atât de des pe evreii prosperi; a etalat un lux princiar şi întreţinea, după obiceiul nobililor polonezi, o gardă de douăzeci de cazaci, care-i escortau trăsura. În această frumoasă afișare, într-o zi cu ghinion, în calea lui Isrofka a apărut împăratul Nicolae, care nu a găsit lucrul acesta pe gustul său și a poruncit să fie închis mesia sau profetul în închisoarea din Kiew… Suveranul nu mizase pe puterea aurului și pe intervenția și mai puternică a acelui tip de francmasonerie care protejează, pretutindeni, izraeliții.

Sadagura

Aşa că Isrofka a scăpat de Kiew și s-a refugiat în Bucovina. O cerere de extrădare a fost ineficientă, din aceleași motive care au deschis închisorile ruse în captivitate: doisprezece țărani din Bucovina au afirmat, sub jurământ, că Isrofka era originar din Sadagura și, prin urmare, un cetăţean austriac, şi, de aceea, nu e permisă extrădare. Familia Isrofka a trăit pașnic în Sadagura, şi continuă să primească omagiul și darurile unei mulţimi de evrei, în special a celor care trăiesc în țările slave. Această liniște, însă, a fost tulburată, o clipă, în timpul domniei sau pontificat (nu știu ce să spun) predecesorului actualului Isrofka. Monede contrafăcute fuseseră introduse în casa lui, iar el a fost acuzat că le-a fabricat și aruncat în închisoare. Emoție mare în lumea evreiască! Era să-l livreze pe acuzat, dar s-a recunoscut, curând, că era imposibil să recurgă la mijloacele care i-au deschis bunicului porțile închisorii de la Kiew: magistratul care era însărcinat să dea efect instrucțiunii nu era nici coruptibil, nici intimidat. Aventura urma să-și urmeze cursul: cine ar putea anticipa rezultatul? Influențe foarte puternice au acționat apoi la Viena, iar judecătorul incoruptibil a fost promovat la un rang superior, care l-a privat de instrucțiuni suplimentare. Sub succesorul său, Isrofka a fost respinsă din urmărire penală pentru lipsa probelor. Conform opiniei unor persoane imparțiale, opinie confirmată de afirmațiile mai multor persoane, pe care le-am consultat ancheta, se pare că Isrofka nu a fost personal vinovat. El fusese victima unor uneltiri secrete ale cunoștințelor sale sau ale prejudecăților publice, dacă nu cumva a unuia dintre acele înscenări odioase, la care evreii erau prea des expuși în mai toate țările.

Sadagura

Ortodoxia în Bucovina. Această mică ţărişoară a Bucovinei, uitată sau abia cunoscută între Galiţia și Moldova, este țara binecuvântată și refugiul sectanților, atât a creștinilor, cât și a evreilor. Cam la aceeași distanță de Cernăuţi și Suceava se află Fântâna-Albă, unde locuiește Mitropolitul Arhiepiscop Staro-vera sau Vechiul Credincios. El este cel care consacră popii pentru toată Rusia, acolo unde prezența sa nu ar fi tolerată. Mă limitez la această precizare, pentru a mă întoarce la Vechii Credincioși atunci când cursul călătoriilor mele mă va aduce să vorbesc special despre lumea slavă. Să notăm, pur și simplu, că guvernul rus a intrat pe o cale de toleranță față de Bătrânii Credincioși, iar sediul de la Fântâna-Albă este expus pierderii din importanța sa, care a fost foarte mare, până acum, deşi estimează la aproximativ zece milioane numărul credincioşilor răspândiţi prin Rusia. Dar trebuie să vorbesc aici despre Biserica românească sau moldovenească din Austria, ale cărei destine au fost legate, până în ultimii ani, de scaunul patriarhal sârb de la Carlovitz.

Se pare că ultimul episcop ortodox-român de la Cernăuți, Hakman, a prevăzut marele viitor al reşedinţei sale, deoarece a construit un frumos ansamblu arhitectonic din cărămidă, în stil bizantin, care conține catedrala, seminarul, reședința episcopală și o catedrală ca un palat pentru un împărat. Era ușor pentru el să întrevadă un nou viitor, la care a trudit din greu. Un motiv care ar fi putut provoca revocarea lui Hakman, în afară de aceste cheltuieli enorme, ar fi putut fi caracterul precar al fondului religionar, asupra căruia liberalii centralizatori s-ar putea năpusti într-o bună zi, urmându-și obiceiurile din toate celelalte țări; căci trăsătura care poate fi recunoscută peste tot este concupiscența proprietăţii Bisericii. Episcopul nu mai are conducerea completă a acestui fond religionar, dar vom înțelege resursele imense pe care le-a putut trage pentru construcțiile sale, când se va ști că aproape o treime din țară aparține mănăstirilor și bisericilor. În timpul lungului episcopat al lui Hakman, a avut loc o mare revoluție în lumea ortodoxă sau greco-schismatică a Austriei.

Cernăuţi, Uliţa Mare – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Până în anul 1864, toți ortodocșii Imperiului Austro-Ungar au format o singură Biserică, al cărei șef a fost Patriarhul Sârb, mitropolit de Carlovitz. Acum, românii din Austria, adică valahii Transilvaniei și moldovenii Bucovinei, erau nerăbdători să scape de jugul sârbilor, căci atât timp le-a fost un jug, dorind să ia parte românii la administrarea spirituală și pământească a Bisericii comune. Singura supremație a sârbilor consta în faptul că demnitatea patriarhală era atașată de sediul lor din Carlovitz. Printr-un decret imperial, din 24 decembrie 1864, episcopia Sibiului (Hermanstadt) a fost înființată ca o metropolă autonomă și autocefală pentru toți românii din Austria, atât vlahi ai Transilvaniei, cât și moldoveni ai Bucovinei. Împărțirea fondului comun a fost decontată doar în 1871.

Este bine, având în vedere punctul de vedere al naționalităților: sârbii Voevodinei, ai Confiniului Militar, ai Dalmației și ai gurilor Cattaro erau uniți sub patriarhul sârb al Carlovitz-ului, în timp ce toţi românii treceau sub ascultarea mitropolitului român din Sibiu, care era, atunci, baronul Şaguna (Schagouna).

Nu am luat în calcul dualismul care rupe Austria de azi în două părți, mai mult sau mai puțin independente. Dar împărțirea în Cis și Trans-Leithania nu coincide cu împărțirea populațiilor pe naționalități. S-a întâmplat că patriarhul sârb care locuia la Carlovitz, adică în partea maghiară, avea doi sufragani, de asemenea sârbi, dar cu reşedinţa în Zara, în Dalmația, și la Cattaro, adică în Cisleilhanie. La fel, mitropolitul român, care şedea în partea maghiară, avea un sufragan român ca el, domnul Hakman, care locuia în Bucovina, adică în Cisleithanie.

Cernăuţi, panoramă cu Palatul Metropolitan

Pentru a fi logic cu cele două principii generatoare ale organizației sau, dacă se dorește, a dezorganizării austriece, ar fi fost necesar ca fiecare jumătate a monarhiei să aibă două biserici ortodoxe independente, una sârbă și cealaltă română; dar, din moment ce sediul lui Zara nu are prea multă greutate, nici scaunul lui Cattaro, care este de creație recentă, dar s-a făcut o înţelegere ciudată: sediul de la Cernăuţi a fost desprins de Sibiu și ridicat la rangul de mitropolie cisleithană; episcopiile sârbe din Zara și Cattaro au devenit, astfel, ale sale.

Acesta nu este totul: mitropolitul moldovean din Suceava-Iaşi a protestat împotriva ridicării în la rangul de mitropolie a fostului său sufragan din Rădăuţi-Cernnăuţi.

Hakman nu s-a bucurat mult timp de noul său titlu și de frumosul său palat de la Cernăuţi; a murit la 15 aprilie 1873. Să nu credeți, judecând după numele său, că era german; Hakman era fiul unui țăran român (boiernaş – n. n.). Succesorul său, Bendella, a decedat în apele tămăduitoare de la Franzensbad, în august 1875.

Vă prezic o continuare: liderul religios, cu reşedinţa în Cernăuţi, nefiind din aceeași rasă ca și dalmații, va impune o ierarhie specifică neamului său. De ce ar fi refuzat, din moment ce vlahii Sfântului Ştefan au fost separați de sârbii Sfântului Ştefan? Sistemul va înflori apoi în toată splendoarea logicii sale: vor exista tot atâtea biserici ca guverne și neamuri.

În toate acestea, văd clar că interesul guvernamental și interesul național au apărători puternici: unul are comisarii imperiali sau regali, celălalt îi are pe jurnaliști; dar apărătorul interesului religios nu-l văd nicăieri. De fapt, acești slavi și români, cisleithanieni sau transleitani, s-au eliberat de autoritatea succesorului Sfântului Petru. Liberat este cuvântul consacrat. Dacă am merge la lucrul real, am recunoaște că comisarii regali și jurnaliștii au mâini mai grele decât legatele. Orașul Novisad știe ceva despre asta, iar regretatul patriarh Machirievich nu a avut nimic de-a face cu liberalii. Credeţi-mă, ortodoxia în Cis și Trans-Leithany, este mai puțin supărătoare decât, pentru Pius IX, Molinari și chiar Miletich”.

Cernăuţi, Palatul Mitropolitan – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

„O aniversare. În octombrie 1875, la Cernăuţi se sărbătorește a 100-a aniversare a anexării lui Bucovinei de către Austria. În același timp, în acest oraș a fost inaugurată o universitate germană.  Această dublă sărbătoare a produs, în toată România și în special în Moldova, o emoție care a fost departe de a fi favorabilă amintirii anexării din 1775 și a perspectivei unei fundații a culturii străine în această parte a Europei de Est.

Tocmai în același timp, a murit un boier moldovean al Bucovinei, pe nume Hormousaki, lăsând guvernului român o numeroasă colecție de documente istorice, pe care le-a adunat pe parcursul întregii sale vieţi. Printre aceste documente, se găsesc o serie de piese referitoare la un fapt rămas destul de obscur în istoria diplomatică, și anume dezmembrarea din 1775. Timpul nu va reuși să coincidă cu actualizarea seriei complete prin festivalul anexării, deoarece doar câteva părți din acesta au fost publicate într-un pamflet în limba franceză.

Nu va fi posibilă formarea unei idei definitive a valorii pieselor donate de Hormousaki, până când întregul nu a fost reprodus şi cu textul original, cu dovezi care să-i stabilească autenticitatea. În așteptarea îndeplinirii acestor condiții indispensabile, ne rezervăm judecata. Ne vom limita, în mod discret, la o analiză a pamfletului, adăugând, pentru a-l înțelege, câteva explicații istorice și implorând îngăduința cititorului pentru rândurile care vor urma”.

Ostaşi austrieci

„O anexare din secolul al XVIII-lea. Într-un colț retras al Europei, în 1875 s-a auzit zarvă. Vorbim despre Bucovina, țara fagilor. A sărbătorit aniversarea anexării acestei provincii de către Austria. În același timp, a fost celebrată inaugurarea unei noi universități. Ce memorie amintește de anexare? Ce perspectivă deschide fundația inaugurată cu atât de mult zgomot?

I). Librăria Guillaumin tocmai a publicat o broșură de 72 de pagini, al cărei titlu este puțin plin de viață: Raptul Bucovinei. Ceea ce face cartea atât de interesantă este prima apariție a corespondenței schimbate, despre această achiziție, între cancelarul Kaunitz și ambasadorul curții vieneze la Constantinopol, Thugut. Deoarece autenticitatea acestor documente nu a fost contrazisă, le considerăm adevărate; dacă arătăm că nu, vom modifica evaluările în consecință.

Potrivit documentelor publicate de Guillaumin, argumentele invocate de Cabinetul de la Viena, pentru a decide Turcia să ratifice dezmembrarea Moldovei, sunt de două feluri: unul de comoditate, unul de drept.

Primul argument ar putea fi formulat astfel: „Austria a făcut răpirea Galiției, în detrimentul regelui Poloniei, şi are nevoie, pentru a comunica mai convenabil cu noua sa cucerire şi cu celelalte state, să efectueze răpirea Bucovinei, în dauna Moldovei”. Orice comentariu nu putea decât să slăbească această afirmație simplă.

Argumentul legii este mai complicat, dar de același fel; iată în câteva cuvinte: „L-am dezbrăcat pe regele Poloniei, care avea drepturi asupra Bucovinei. Spoliatorul este înlocuit pentru drepturile celui pe care l-a dezbrăcat. Deci, am drepturi asupra Bucovinei”. Este un silogism. Unele minți prost făcute ar spune ceva împotriva acestui raționament. Să examinăm, însă, și sub rezerva tuturor rezervelor, ce drepturi ar putea exercita regele Poloniei, în numele Galiției, asupra unei părți a teritoriului Moldovei.

Corespondența publicată de Guillaumin nu o explică în detaliu; dar conține o indicație cu care va trebui să ne mulțumim și cu insuficiența căreia vom încerca să o facem pentru a consulta istoria.

„Decizia imperială, a scris Kaunitz, stabilea că, la 20 septembrie 1774, urmează să pună stăpânire pe „districtul în cauză (Bucovina) ca aparținând Pocuţiei, uzurpat de turci și asupra căruia avem drepturi sub predarea unei părți din republica poloneză la curtea imperială”. La 6 ianuarie 1775, cancelarul a scris din nou: „Suntem hotărâți să ne menținem în posesia acestor teritorii, care, atât pentru Ardeal, cât și pentru Pocuţia, după ce au fost uzurpate de vlahi și moldoveni, sunt revendicate de noi”. În sfârșit, pe 5 februarie, Domnul de Thugut a răspuns: „Nu am permis Porții să ignore drepturile pretenției pe care Înalta Curte le-a avut asupra diferitelor raioane moldovenești de atunci şi recuperarea Pocuţiei de la Polonia”.

Am făcut un pas: știm că pretențiile Austriei se bazează pe posesia Pocuţiei. Problema se reduce la examinarea drepturilor pe care posesiunea Pocuţiei le-ar fi putut acorda mai întâi regelui Poloniei, apoi succesorului său.

În acest sens, corespondența publicată de Guillaumin rămâne absolut tăcută; ea ne-a lăsat, după cum se spune uneori, într-un fund de sac. Am vrut să ieșim din el și, în acest scop, am căutat să aflăm ceea ce fuseseră, înainte de 1772, rapoartele dintre Moldova, în general, și Bucovina, în special, cu Pocuţia.

Iosif al II-lea, autorul “cumplitului rapt austriac”

II). Nu vom insulta inteligenţa cititorului, presupunând că nu a auzit niciodată de Pocuţia. Este ultimul district estic al Galiției, care formează un unghi între Bucovina și Carpați, Prut și Siret, precizează sursa. Kolomea și Sniatyn, stații de cale ferată Lemberg-Iaşi, ​​sunt principalele localități, locuite de o puzderie de armeni; dar populația rurală este pur ruteană, adică deloc moldovenească, ca să nu mai vorbim de cea germană. Muntenii, care mănâncă pâine de ovăz, părăseau, de obicei, casele părinteşti, în jurul vârstei de cincisprezece ani, pentru a se angaja în jafuri, atât în ​​Ungaria, cât și în Polonia. Este o tradiție a țării: este necesar, au spus pocuţienii (ca şi burghezii din Paris), ca tinerețea să fie plină de întâmplări. De fapt, la vârsta de douăzeci și patru de ani, acei bravi munteni, care încă nu fuseseră spânzurați, se întorceau în satele lor, se căsătoreau cu câte o fată cinstită și deveneau cei mai pașnici oameni din lume, sau cel puțin din Pocuţia.

Iosif al II-lea, trăgând brazda reformei agrare din 1785

Toate acestea sunt destul de interesante, dar nu ne explică deloc cum Pocuţia avea drepturi asupra Bucovinei. Vom ajunge şi acolo.

A fost odată un rege al Poloniei pe nume Ladislas Jagellon, care avea ca vecin pe un prinț al Moldovei, pe nume Alexandru (de fapt, povestea îl vizează pe Petru Muşat – n. n.). Acum, acest rege, considerându-se, într-o zi, foarte destituitor, a plecat, din pricina foametei, la vecinul său, moldoveanul. „Dă-mi, a spus el, o sumă bună, pe care o voi rambursa, cu dobânzile aferente capitalului!”. „Foarte bine”, a răspuns moldoveanul. Nu existau evrei în Polonia, cu care să vă fac afacerea, garantând rambursarea, dar, cum, proverbul, „Fără gaj, nu există nici evrei”. „Nu te deranjează dacă îţi dau Pocuţia drept gaj, a răspuns regele Poloniei. Întrucât este învecinată cu ţărişoara dumneavoastră, prin Bucovina, vă va fi foarte ușor să o ocupați; o veţi păstra până la rambursarea completă a creditului”.

Afacerea a fost încheiată în acești termeni: Prințul Moldovei a dat banii și i-a fost oferită Pocuţia drept gaj. Apoi s-a întâmplat ca, după domnia lui Alexandru, să se înregistreze adesea probleme în Moldova. Polonezii au văzut că prințul acestei țări nu este suficient de stabil, ca să fie nevoie să ramburseze creditul. De asemenea, trebuie spus că balanţa de conturi dintre cele două țări a fost foarte complicată, ca urmare a unei pretenții de suzeranitate a Poloniei asupra Moldovei. Cu toate acestea, polonezii au sfârșit prin a se întoarce, într-o zi, în Pocuţia, fără a face zarvă sau a trâmbița, dar și fără a returna banii împrumutați de la Alexandru (Petru Muşat – n. n.), pe baza acestui gaj. La urcarea pe tron, fiecare prinț moldovean a făcut un punct de onoare din revendicarea Pocuţiei, dar rezultatul a fost un şir de războaie, în care Polonia a pierdut, uneori, mulți oameni, dar, în cele din urmă, ea a păstrat Pocuţia și nu şi-a plătit datoria vreodată. Asta am reușit să aflăm despre raportul dintre Pocuţia cu Moldova. Dacă există şi alte fapte, vom fi încântați să le însuşim.

Așa cum tocmai s-a afirmat, Moldova avea dreptul să ocupe Pocuţia și să o păstreze până la plata sumei împrumutate în baza acestui gaj al lui Ladislau Jagellon; dar norocosul Kaunitz a avut alte idei, şi aici este substanța: predecesorul a împrumutat bani şi nu i-a întors; dar a preluat gajul. Deci, am dreptul să continui să nu vă plătesc și, în compensație, să vă iau şi districtul vecin, adică Bucovina. Quia nominor leo. Acestea nu sunt cuvintele lui Kaunitz, ci o sinteză figurativă a istoriei respective.

III). Să spunem ceva, la fel de edificator, despre istorie povestea aceasta. „Opinia înaltă a Înălțimii voastre”, i-a scris Thugut lui Kaunitz, în 3 februarie 1773, „pare perfect rezonabilă. Într-adevăr, este mult mai ușor să aperi o posesie imediată, decât să obții o misiune de la Poartă. Acesta este motivul pentru care ar fi mai bine dacă, la prima ocazie bună, fără cea mai mică rezervă, puteți profita cel puțin de partea indicată pe conturul planului pe care mi l-ați trimis”.

Discuția este, acum, pentru cancelarul însuși, care va rezuma programul. „Acesta vizeză, a scris Kaunitz, la 6 ianuarie 1775, mijloacele pe care le propuneți, ca să ne atingem scopul, şi care constau în intimidare, corupție și în alte mijloace coercitive… Să arătăm, în plus, Ministerului Turciei că lucrul este grav si serios. Acest lucru va fi înțeles prin ocupația districtului Bucovina, prin declarația ce o veți face că, atât timp cât nu aranjăm cu Poarta, printr-o tranzacție prietenoasă, suntem puternic și irevocabil hotărâţi să menținem posesia acestor teritorii… În ceea ce privește corupția, opinia dvs. este pe deplin întemeiată: printre turci, avariția și dragostea de bani sunt aproape sigure pentru a ne atinge scopul. Sunteți deja autorizat să promiteți bani și aștept doar părerea dvs. despre cantitate și modalitate” (D’Avril, Adolphe, De Paris a l’Ille des Serpents, Chapitre VIII / La Boukovine, Paris 1876, pp. 117-133).

„Fundarea unei Universităţi. La prima vedere, pare a fi o binecuvântare pentru țară şi trebuie să fim de acord. Bucovina face parte din Cisleithania, care este guvernată de centralizatorii și liber cugetătorii din Viena. Această universitate, care va fi germană, este o mașină de deznaționalizare, plantată în rândul românilor și rutenilor. Va fi ultimul avanpost al expansiunii Culturii Germane spre est. Se încearcă repararea a două eșecuri sensibile ale germanizării, unul la nord-est, cealaltă la sud-est, adică rusificarea proiectată a Universității Dorpat din Rusia și crearea unei universităţi croate la Agram.

Înființarea unui centru de propagandă germanică în Bucovina a excitat, în mod natural, un entuziasm delirant în toată Germania. O invitație specială a fost trimisă studenților de la Berlin, de către Comitetul de sărbătoare, în termeni care fac, desigur, ca şi caracterul instituției să fie clar: „Deschiderea Universității din Cernăuți este un triumf al științei germane și al spiritului german. Este o datorie de onoare, pentru întregul corp de studenți, să participe. Este necesar să remarcăm că această nouă universitate, deși este inferioară surorilor sale, este binevenită în seria celor mai eminamente pepiniere ale civilizației; este vorba de a da, de la început, tinerei universități amprenta unei tendințe esențial patriotice; este, în sfârșit, o problemă de inițiere a acestei universități către farmecul dulce al existenței magnifice a studenților germani. Și, pentru toate acestea, sunteți voi, studenții Berlinului, trebuie să fiți nașii”.

Dubla ceremonie, a zilei de naștere a anexionistului și a fundării universității, a avut loc la 4 octombrie 1875, cu un mare grad de animație, specific festivalurilor oficiale.

Dimineața, orașul Cernăuți era împachetat și împodobit cu flori. Țăranii, fiind duminică, au îmbrăcat cele mai bune costumele naționale. După masă, sărbătorită în toate bisericile, în baza pomenitului act din 1775, primarul Ambros a prezentat o imagine neplăcută a ceea ce a fost Bucovina, în urmă cu o sută de ani: „O țară sălbatică, acoperită cu mlaștini și păduri virgine – fără industrie, fără școli, țăranul fiind atașat de pământ și ignorând utilizarea batistei de buzunar; în sfârșit, preoții, considerați regi (sic!); o realitate care poate să te cutremure; dar de când Austria a impus civilizarea (Cultur) țării, ce fertilitate, ce bogăție și, mai ales, ce lumină!”.

Sub impresia acestei imagini în mișcare, am mers la prânz. La ora două, stând în clădirea Universității, unde ministrul Educației Publice a citit actul fundator și a ţinut un mic discurs, relativ modest. Universitățile austriece din Viena, Praga, Cracow, Lemberg, Gratz și Insbrűck, precum şi Universitatea Maghiară din Klausenburg (Cluj – n. n.) au trimis reprezentanți. Din străinătate, Gottingen și Strasbourg au avut delegați; alții trimiseseră telegrame. Nimeni nu venise de la Berlin.

Invitații străini au ținut câteva discursuri; cel mai înălțător şi fără contradicții a fost cel al rectorului de la Strasbourg. El a vorbit, în numele Alsaciei și al științei germane, care este prima din lume și care este indispensabilă tuturor națiunilor: „Germania nu este geloasă; nu ascunde lumina sub boscheţi, ci, la fel ca soarele, revarsă torente de lumină peste țările întunecate”. Un alt profesor a spus: „Ce prejudecată ridicolă a fricii de germanizare! O teamă de lumină, știință, cultură”. După care, a rugat cu amabilitate, toate celelalte naționalități să accepte asigurările despre respectul profund cu care are onoarea de a fi etc. etc.

În timp ce aceste lucruri grozave au stârnit primele ecouri ale clădirii universității, sătenii, inclusiv femeile, bătrânii și copiii mici, și-au slobozit frâiele veseliei în grădina publică, în detrimentul municipalității, ceea ce trebuie să fi fost mult mai distractiv. . Vite și oi întregi au fost prăjite. Ulcioarele cu bere circulau, pentru a uda carnea de la grătar și pâinea brună. Nici o urmă a acelui puternic motor de civilizație, pe care germanii îl numesc gabel și căruia francezii (mai ușori) i-au dat numele de furculiță; dar această zi frumoasă s-a încheiat cu o plimbare imaginară prin țară: moldovenii au dansat hora, rutenii, kolomyika, ungurii tcherdache și germanii, vals în trei timpi…

În același timp, românii Moldovei și ai Țării Românești comemorează, la Iaşi și la București, o înmormântare, cea a domnitorului Moldovei Grigorie Ghika, decapitat de turci pentru că s-au opus raptului: răpirea Bucovinei” (D’Avril, Adolphe, De Paris a l’Ille des Serpents, Chapitre VIII / La Boukovine, Paris 1876, pp. 139-143).

„Părăsind Bucovina. Este timpul să ne întoarcem la călătoria noastră din 1869. În momentul în care am ajuns la Cernăuți, calea ferată nu a mers mai departe. Un valet evreu s-a angajat, la un preț cinstit, să mă ducă la Roman, în două zile, într-o trăsură descoperită cu două locuri, trasă de patru cai buni. Întâlnisem acolo un nefericit preot francez, care nu vorbea altă limbă decât vulgara și materna, și care a eșuat în Bucovina după o mie de necazuri. Părăsise munții Lozère pentru a strânge bani pentru orfanii fratelui său. L-am luat cu mine.

Am ajuns, pentru noapte, la Suceava, care se află la frontiera Bucovinei. A fost, odată, capitala religioasă a Moldovei, a cărei mitropolie poartă încă titlul de Suceava, împreună cu cel de Iași. Astăzi, episcopul ortodox al Bucovinei locuiește la Cernăuți, unde fostul scaun al Rădăuţilor a fost transferat. Suceava a pierdut toată strălucirea; dar poziţia ei este foarte pitorească, într-o regiune foarte accidentată. Ca o particularitate, am observat că un bărbat, urcat într-o clopotniţă, anunță orele cu sunetul trompetei.

La părăsirea acestei frumoase țări a Bucovinei, pentru a mă întoarce în România, nu m-am putut abține să cred că moldovenii nu au avut cu adevărat noroc cu cei trei vecini, a căror natură vitregă îi înconjura. Austria le-a luat Bucovina, în 1775; Rusia le-a răpit Basarabia, în 1812. Suzeranul, care ar fi trebuit să apere integritatea ţării, nu numai că a consimțit asupra acestor două dezmembrări, dar a dorit să aibă şi partea sa din tort. Prin tratatul de la Paris, Europa îi atribuise Moldovei gurile Dunării, pe care Sublima Poartă a putut să le obțină curând, nu se știa niciodată de ce sau cum.

În ciuda acestei deformări, Moldova a obținut în Basarabia o restituire parțială. Aici ea este în contact cu un al patrulea vecin, care poate, încetul cu încetul, deşi are un mic teritoriu, va înghiți o întreagă provincie, dintr-o singură mușcătură. Acest nou vecin este Marea Neagră, ai cărui pești, în ciuda voracității lor cunoscute, sunt mult mai puțin temători decât bărbații. Fiind vecini cu Neptun, moldovenii speră că măcar acest zeu păgân le va fi mult mai favorabil decât catolica Austrie, ortodoxa Rusie şi musulmana Turcie” (D’Avril, Adolphe, De Paris a l’Ille des Serpents, Chapitre VIII / La Boukovine, Paris 1876, pp. 144, 145).

[1] „Sadagura a devenit mai remarcabilă de când cunoscutul ţadic (rabin taumatorg) din Risan, reb Isrulche, şi-a fixat acolo credinţa, în urma izgonirii sale din Rusia. Traiul său particular  pompos, mai mult princiar decât rabinic, curtea sa chasidică şi suita numeroasă, care-l asculta orbeşte, i-au prilejuit lui şi la ai săi din Rusia cele mai nenorocite urmări, pe care nu le expun aici, din cauza mulţii lor” – scria evreul vienez Iulius Barasch, după ce a vizitat Sadagura, în 1842, notele lui de călătorie fiind publicate, pentru prima dată, în Allgemeine Zeitung des Iudenthum’s, între anii 1843-1846. Eu le-am aflat, traduse în română, în Gazeta Bucovinei, Anul IV, nr. 45, joi 9/21 iunie 1894, pp. 1, 2.

1906: Întâmplări mărunte din Bucovina

Vatra Dornei – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

„Moş Ciocârlan, în Bucureşti. Înainte de şase ani, când a fost reprezentat, pentru prima dată, „Moş Ciocârlan” al dlui Tudor Flondor pe scena din Cernăuţi, s-au grăbit toate jurnalele locale să aprecieze, într-un mod plin de elogii, compoziţia aceasta naţională şi toţi care au avut fericirea să participe la reprezentările date au plecat încântaţi şi plini de entuziasm. În luna August a anului trecut, au avut şi fraţi noştri transilvăneni ocaziunea să-l vadă pe „Moş Ciocârlan”, pe scena din Sibiu. Cu cât de mare însufleţire a fost primit „Moş Ciocârlan” de fraţii noştri o ştiu aceia care au citit, la timpul său, rapoartele de peste hotare. În Bucureşti a domnit, cu ocaziunea reprezentărilor date înainte de două săptămâni, în teatrul naţional, aceeaşi însufleţire. Din jurnalele bucureştene aflăm că s-au dat cinci reprezentări. La prima reprezentare a participat şi regina Elisabeta, aplaudând încântată. Reprezentările din Bucureşti s-au dat de cătră corul din Sibiu, cu concursul dlui Gregor Pantazi” (Apărarea Naţională, Nr. 1, Anul I, Cernăuţi, duminică 7 octombrie stil nou 1906, p. 5).

„Introduceri noi de comunicaţie. Ministeriul c. r. de comerţ a încuviinţat construirea unei reţele telefonice în Suceava, care, peste scurt timp, va fi legată cu reţelele din Storojineţ şi Cernăuţi, precum şi cu reţelele din Lemberg şi Viena. Avântul ce l-a luat, în timpul din urmă, mijlocul acesta de comunicaţiune, până acuma atât de neglijat, este în mare parte meritul şefului suprem al poştelor din Bucovina, al consilierului aulic Posch. Şi de astă dată a documentat acest şef că promovarea intereselor comune constituie una din grijile sale principale. De la sosirea sa în ţara noastră, numărul oficiilor poştale, care se activează prin comunele mai mici, sunt aşijderea creaţiunea sa. Dar nu numai pentru sporirea oficiilor grijeşte acest şef, după putinţă, căci pretinde de la aceştia şi cunoaşterea limbii poporului. Se înţelege că acest lucru e greu de săvârşit, deoarece e plină Bucovina de funcţionari poştali străini, care nu cunosc de loc limba poporului. Spre a elimina aceste neajunsuri, a primit dl Posch 14 băeţi români în calitate de impiegaţi poştali; ar fi de dorit dacă şi alţi şefi ar urma acestui exemplu” (Apărarea Naţională, Nr. 1, Anul I, Cernăuţi, duminică 7 octombrie stil nou 1906, p. 5).

„Isprăvile directorului bănci raiffeisiane din Cuciurmare. Ne-a sosit o corespondenţă mai lungă din Cuciurmare, în care e descrisă activitatea dezastruoasă a directorului băncii raiffeisiane de acolo, Ioan cav. de Cuperancu. Din lipsă de spaţiu, nu putem da loc corespondenţei primite, ne rezervăm însă să discutăm referinţele de tot deplorabile din Cuciurmare în unul din numerele viitoare. De astădată, atragem numai atenţia centralei băncilor raiffeisiane şi a comitetului ţării asupra neordinii ce domneşte la banca numită. Totodată aflăm, din izvor autentic, că dl Cuparencu, încurajat de protectori săi, a alergat pe la toţi consilieri consistoriali, căutând să submineze cu fel de fel de iscodituri pe cooperatorul din Cuciurmare Ioan Vorobchievici, care are defectul a fi român bun şi sincer, neaccesibil pentru idealurile nutrite de clica dlui Cuparencu. Sperăm, că consistoriul va observa deplină obiectivitate faţă de înnegririle dlui Cnparencu şi ale clicei sale şi nu va lua nici o hotărâre definitivă, până nu se va convinge despre adevărata stare a lucrurilor” (Apărarea Naţională, Nr. 1, Anul I, Cernăuţi, duminică 7 octombrie stil nou 1906, p. 5).

„În 4 octombrie 1906, a repausat, în Volovăţ, doamna Teodosia Coca, maica consilierului consistorial Calistrat Coca. Defuncta a ajuns etatea înaltă de 79 ani. Înmormântarea a fost săvârşită, în Volovăţ, de cătră arhiprezviterul Constantin Tarangul, asistat de exarhul Melitru Antonovici, parohul George Polonic, administratorul paroh Emilian Vasilovschi, vicarul parohial Constantin Ureche, arhidiaconul Mihai Ursuleac şi protodiaconul Mihai Boca. Condoleanţele noastre cele mai sincere” (Apărarea Naţională, Nr. 1, Anul I, Cernăuţi, duminică 7 octombrie stil nou 1906, p. 5).

Câmpulung, fabrică de cherestea – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

„Societatea „Rarăul” din Câmpulung a aranjat, la 30 septembrie 1906, în onoarea notarului Simeon Baranowski, mutat la Suceava, o seară de adio, la care a luat parte toată inteligenţa română din oraş şi district şi care a parcurs într-un mod foarte animat. Dl Simeon Baranowski, deşi rutean de origine şi un fiu devotat al naţiunii sale, s-a bucurat, prin deosebita sa fineţe în purtare, prin un caracter ferm şi cavaleresc, precum şi prin faptele sale filantropice, de cea mai mare stimă şi considerare atât din partea inteligenţei, cât şi din partea ţărănimii române. Fiind dl Baranowski într-un district pur român şi trăind cu obştimea română, a sprijinit dânsul, într-un mod remarcabil, toate institutele şi societăţile române şi era un apărător vrednic a periclitatei ţărănimi. Sperăm că noul notar, Tigran de Pruncul (fost notar la Solca – n. n.) îi va fi un urmaş demn” (Apărarea Naţională, Nr. 2, Anul I, Cernăuţi, miercuri 10 octombrie stil nou 1906, p. 4).

„Filip Roteanu este o carte, scoasă zilele acestea de sub tipar, scrisă de cunoscutul scriitor poporal dl Silvestru Danilescu, diriginte şcolar în Strojineţ-Bilca. Preţul unui exemplar al acestei cărţi, întocmite pentru folosul agricultorilor, este 1 coroană. Pentru membrii societăţilor agricole şi a băncilor raiffeisiane va costa o carte 70 bani, dacă se vor procura mai multe exemplare la un loc. Doritorii de această carte se pot adresa la dl Au­rel Voronca, conferenţiar agricol ambulant,  Cernăuţi, la consiliul cultural” (Apărarea Naţională, Nr. 2, Anul I, Cernăuţi, miercuri 10 octombrie stil nou 1906, p. 4).

„Fondul religionar şi institutele filantropice gr. or. române. Înainte de doi ani, a petiţionat comitetul societăţii „Şcoala română” din Câmpulung pentru o subvenţie, cu scop ca să înfiinţeze un internat pentru elevii gr. ort. români de la şcoala profesională din Câmpulung, dar, până acum, n-a sosit nici un răspuns. Se zvoneşte ştirea cum că chiar venerabilul consistoriu gr, or. – motivele nu sunt cunoscute – să fi refuzat acordarea unei subvenţiuni băneşti, cu toate că guvernul ţării a sprijinit această afacere. Când e vorba să se atribuie ajutoare băneşti la văduve de consilieri cu o pensie grasă (vezi Wlazl), remuneraţiuni la funcţionari străini, lemne gratuite la institute iezuitice sau locuri de sute de mii la asociaţiuni străine (pentru internatul ucrainean, în Coţmani), atunci se arată factorii competenţi, îndeosebi venerabilul consistoriu, darnic de tot, dar când e vorba de sprijinirea unei instituţiuni române gr. or., atunci… nu-s parale. Suntem foarte curioşi cum se va rezolva cererea internatului român din Câmpulung” (Apărarea Naţională, Nr. 3, Anul I, Cernăuţi, duminică 14 octombrie stil nou 1906, p. 4).

„În Cuciurmare s-a ţinut, duminică, în 7 octombrie 1906, adunarea generală extraordinară a băncii raifeisiene. În direcţiune au fost aleşi Anton Bejenar , Mazari Ciobotar, Ioan Radul, Ioan Solonenca şi Petru Damian, iar în consiliul de control, Dimitrie Mintencu şi Dimitrie Hnatiuc. Sperăm, că sub conducerea acestor bărbaţi, nu se vor mai întâmpla iregularităţi ca până acu” (Apărarea Naţională, Nr. 3, Anul I, Cernăuţi, duminică 14 octombrie stil nou 1906, p. 4).

Cârlibaba – de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

„De-ale prăvăliei româneşti. La 21 octombrie 1906, se va deschide, în Ciocăneşti, filiala prăvăliei româneşti. Ne bucură de a putea vesti că aceasta este a 10-a filială ce o deschide prăvălia românească. Deschiderea festivă va ave loc imediat după sf. liturghie şi se invită, la această festivitate, toţi românii doritori de bine. Pentru înfiinţarea acestei filiale şi-a dat foarte mare silinţă parohul din Ciocăneşti, vrednicul preot Orest Bendevschi. Aflăm totodată că, la 1 noiembrie, se va deschide de mult înjghebata filială din Bălăceana. Sperăm că directoriului prăvăliei îi va succede a întruni, la deschiderea festivă a filialei din Bălăceana, pe toţi poporenii de acolo şi de a mijloci împăcarea între diferitele partide ce există acolo” (Apărarea Naţională, Nr. 4, Anul I, Cernăuţi, miercuri 17 octombrie stil nou 1906, p. 4).

„Salariile preoţeşti aşteaptă ameliorarea. O deputaţiune din trei preoţi, Burac, Bohatereţ şi Gribovici, a plecat, zilele acestea, la Viena, spre a urgenta ameliorarea congruei. Consilierul consistorial Halip, fostul paroh în Brodoc, intenţionat sau ştie Dumnezeu din ce consideraţiuni, a făcut un serviciu cât se poate de trist preoţimii rurale, printr-o petiţiune a sa după un ajutor personal. În acea petiţiune, adresată către minister, expune numitul consilier că avea, ca paroh, venituri mult mai mari decât acum, ca consilier – ergo: parohii stau mai bine decât înşişi consilierii consistoriali! Dar, mă rog, cine l-a tras de urechi din parohie ? Poate interesele ortodoxismului? Adevărat rus”(Apărarea Naţională, Nr. 5, Anul I, Cernăuţi, duminică 21 octombrie stil nou 1906, pp. 4, 5).

„Neglijarea monumentelor româneşti din Bucovina. Biserica Sfintei Treimi din Siret, prima capitală a Moldovei, este una din cele mai vechi şi remarcabile monumente ale neamului românesc. Clădită la anii 1353-1358, de voievodul Iancu Sas, întru a cărui amintire se numeşte încă şi astăzi o parte a străvechiului oraş „Sasca” şi de care sunt legate o mulţime de tradiţiuni poporale, era întrebuinţată numai de curtea domnitoare, de aceea se numea şi biserica domnească. Acest locaş sfânt – spune tradiţia – a fost îmbinat cu cetăţuia voievozilor printr-un pod de aramă. După multe tratări, în decurs de aproape un deceniu, s-a restaurat, înainte de şapte ani, clădirea, însă iconostasul, care posedă încă multe icoane preţioase, se află într-o stare de tot deplorabilă. Tratările pentru restaurarea iconostasului – deşi banii s-au preliminat deja – stagnează de mai mulţi ani, din cauza neglijenţei birocratice obişnuite la noi. Amintim încă faptul că şi vechile mănăstiri din ţară, precum biserica din Vatra Moldoviţei, Voroneţ şi Mănăstirea Humorului, care sunt zilnic vizitate de istoriografi şi artişti, se află într-o stare de tot neglijată. Fie-vă milă, domnilor deputaţi, de aceste monumente străvechi naţionale – martori încărunţiţi ai eroismului moldovenesc – şi urgentaţi grabnica lor restaurare la consistoriu, guvern şi parlament!”(Apărarea Naţională, Nr. 5, Anul I, Cernăuţi, duminică 21 octombrie stil nou 1906, p. 5).

„Invitare la adunarea generală extraordinară a însoţirii de păstrare şi credit pentru Botuşana, însoţire înregistrată cu garanţă nemărginită în Botuşana, care va afla loc în 21 Octomvrie 1906, în casa naţională, la oarele 2 p. m. Ordinea zilei: 1). Raportul directoriului despre starea însoţirii şi activitatea direcţiunii. 2). Fixarea sumei maximale a împrumuturilor luate şi a celor acordate, 3). Eventuale. / Botuşana, la 14 Octomvrie 1906. / Pentru direcţiune : Chiril Chiraş, Petru Curelariu” (Apărarea Naţională, Nr. 5, Anul I, Cernăuţi, duminică 21 octombrie stil nou 1906, p. 5).

„Primim din Volcineţ o scrisoare, prin care se constată că nu dl Jijie a înfiinţat banca raiffeisiană de acolo, ci gospodarii Nicolai Marişac, Mihai Sidoriac şi părintele V. Isopescul, şi anume deja în anul 1898” (Apărarea Naţională, Nr. 5, Anul I, Cernăuţi, duminică 21 octombrie stil nou 1906, p. 5).

Tinerii soţi Hortensia şi Octavian Goga

„S-a cununat Octavian Goga. Duminică, după amiazi, la orele 5, s-a săvârşit, în biserica catedrală din Sibiu, cununia dlui Octavian Goga cu dra Hortensia Cosma, având de naşi pe poetul Alexandru Vlahuţă, din Bucureşti, cu doamna. Serviciul divin l-a săvârşit, cu pompă deosebită, asesorul consistorial Dr. Miron E. Cristea, asistat de diaconul Gh. Tulbure, iar răspunsurile le-a dat corul clericilor, sub conducerea dlui A. Bena. Catedrala era ticsită de lume. La sfârşit, dl Dr. Miron E. Cristea a rostit o frumoasă cuvântare, plină de avânt poetic şi naţional. După cununie, a plecat tânăra pereche la Italia” (Apărarea Naţională, Nr. 6, Anul I, Cernăuţi, joi 25 octombrie stil nou 1906, p. 3).

„Societatea „Scutul copiilor orfani“ în Dorna. Una din cele mai filantropice fapte ce le-au săvârşit, până acum, românii este, pe lângă crearea internatelor şi a azilelor, şi înfiinţarea Societăţii „Scutul copiilor orfani” din Dorna. Societatea aceasta a fost creată înainte de trei luni şi scoposeşte întreţinerea şi creşterea copiilor sărmani, care n-au mai mult fericirea să aibă părinţi. Tânăra societate întreţine deja doi orfani, la Şcoala profesională din Câmpulung, şi sprijină cu haine şi cu rechizite pe mulţi elevi de la Şcoala poporală din Dorna. Pentru societatea aceasta şi-au câştigat multe merite domnul secretar Aleco Popovici şi domnul notar Dr. Minodor Bendevschi. Înainte, cu Dumnezeu !” (Apărarea Naţională, Nr. 7, Anul I, Cernăuţi, duminică 28 octombrie stil nou 1906, p. 4).

„Secţia bucovineană a notarilor i. r. a ţinut, în luna septemvrie 1906, în Cernăuţi, o şedinţă plenară ordinară, sub preşedinţia dlui notar din Suceava Ştefan cav. de Miculi. La şedinţa amintită s-a luat, între altele, poziţie energică contra comitetului ţării, care a hotărât ca în viitor să nu mai poată interveni notarii în chestia acordării împrumuturilor ipotecare din partea băncii ţării. Hotărârea aceasta stă, pe deoparte, în contrazicere cu legile respective, care garantează notarilor şi sfera menţionată de activitate, pe de altă parte, e menită de a discredita înaintea poporului starea notarilor. Adunarea generală protestează, deci, contra procedurii comitetului ţării şi decide de a întreprinde paşii necesari spre a anula hotărârea amintită” (Apărarea Naţională, Nr. 7, Anul I, Cernăuţi, duminică 28 octombrie stil nou 1906, p. 4).

„Şcoala de progres industrial în Suceava. Şcolile de progres industrial au menirea să introducă pe învăţăceii de felurite profesiuni în ştiinţele tehnice şi comerciale. La predarea învăţământului trebuie să se ţină cont de cerinţele didactice ale tuturor meseriaşilor şi industriaşilor din respectivul loc. Prima şcoală de felul acesta şi cu limba de propunere română este cea din Suceava. Dar, cu părere de rău, trebuie să mărturisesc că, la aceasta şcoală, nu se întrebuinţează cărţi româneşti speciale şi limba de propunere este mai cu seamă cea germană, cu toate că cei mai mulţi învăţători sunt români şi posed ambele limbi de instrucţie. Nici desenul nu se predă de un specialist şi nici, de altfel, nu se ţine cont de cerinţele locale” (Apărarea Naţională, Nr. 7, Anul I, Cernăuţi, duminică 28 octombrie stil nou 1906, p. 4).

„Confiscare de arme. De un timp îndelungat nu mai încetau arătările la prefectura şi pretura din Siret că locuitorii lipoveni din Fântâna Albă şi Climăuţi, care sunt cunoscuţi de puşcaşi perfecţi, devastează pădurile fondului religionar şi ale particularilor de tot felul de animale sălbatice. Spre a pune capăt acestor devastări, prefectura din Siret a dat ordin ca toate armele de foc de la locuitorii acestor comune să fie confiscate. Joi, în 25 octombrie 1906, comisarul din Siret Kesseldorfer, ajutat fiind de secretarul Mlodniţchi şi de 18 jandarmi, au făcut percheziţie în locuinţele acestor locuitori şi au confiscat vreo 35 puşti şi mai multe revolvere. Ori de va avea măsura aceasta efectul dorit nu credem, deoarece lipovenii din aceste comune sunt puşcaşi pătimaşi şi, ca atare, vor afla ei modul necesar pentru procurarea altor arme. Mai astă-vară, chiar jandarmeria a fost atacată de ei, când a încercat să pună capăt braconajului din aceste comune” (Apărarea Naţională, Nr. 7, Anul I, Cernăuţi, duminică 28 octombrie stil nou 1906, pp. 4, 5).

Fântâna Albă, complexul bisericesc – de Rudolf Bernt

„Societatea „Şcoala Română” a deschis, cu ziua de 1 noiemvrie 1906, Internatul „Vasile Cocârlă” din Suceava, cu 35 de elevi, împlinind astfel dorinţa adunării generale. Comitetul apelează din nou la spiritul de jertfă a întregului popor român din Bucovina şi-l invită să sară cât mai degrabă în ajutorul acestui institut nou creat, ca el să-şi poată împlini pe deplin misiunea sa şi să devină un nou focar de cultură naţională. Rugăm călduros pe conducătorii poporului ca să îndemne masele largi ale neamului nostru să contribuie fiecare cu câte ceva la susţinerea internatului sucevean. / Pentru comitet:  Sim. Fl. Marian. George Tofan” (Apărarea Naţională, Nr. 9, Anul I, Cernăuţi, duminică 4 noiembrie stil nou 1906, p. 3).

„Încercare de sinucidere. Iosefa Nicur din Mănăstirişte, nr. 500, a încercat, ieri, să se sinucidă, bând o soluţiune de fosfor. Cauza a fost amor nefericit şi anume că părinţii ei sau opus legăturii ce vroia ea s-o încheie cu alesul inimii sale. Bolnava a fost transportată la spitalul ţării” (Apărarea Naţională, Nr. 9, Anul I, Cernăuţi, duminică 4 noiembrie stil nou 1906, p. 4).

„Vatra Dornei. Din incidentul permutării domnului consilier la tribunal c. r. Ipolit Calinescu, de la Dorna, la tribunalul din Cernăuţi, au aranjat funcţionarii tribunalului din Dorna, la 28 octomvrie stil nou 1906, un banchet festiv, la care au participat un public numeros, compus din persoanele marcante ale întregului district. Şirul toastelor l-a deschis dl secretar la tribunal c. r. Alecu Popovici, căror le-au urmat discursurile dlor comisar c. r. Lindes, ca reprezentant a prefecturii c. r. din Câmpulung, adv. Dr. Vasilovschi, consilier la trib. c. r. Meixner, exarh gr. or. Sbiera, director la şcoala poporală Grigorovici, primar G. Deac, gospodar Ştefan Horfotă etc. / Marţi, în 30 octombrie, a aranjat, tot în onoarea numitului domn şi a prea stimatei sale doamne, Cazinoul din Dorna o serată cu dans, la care a participat întreaga inteligenţă din Dorna” (Apărarea Naţională, Nr. 9, Anul I, Cernăuţi, duminică 4 noiembrie stil nou 1906, p. 3).

„Invitare la inaugurarea Internatului „Vasile Cocârlă”, în Suceava, care va afla loc duminică, dimineaţă, în 18 noiemvrie st. n. 1906. Programul: 1). La orele 8 ½, liturghie în sobor, în biserica de la Mirăuţi. 2). La orele 10, sfinţirea internatului. 3). Salutarea oaspeţilor, din partea preşedintelui societăţii. 4). Imnul împărătesc, cântat de corul studenţilor. 5). Discurs festiv, rostit de dl prof. Iancu Nistor. 6). Imn festiv. 7). Cuvântarea directorului internatului. 8). Răspunsul elevului internatului Nicanor Hopulele.

La adunarea generală a Societăţii „Şcoala română” din Suceava, care se va ţine în aceeaşi zi, la oarele 3 d. a., în localităţile „Clubului român”. Ordinea de zi: 1). Cuvânt de deschidere, din partea prezidentului. 2). Raportul casierului. 3). Raportul consiliului de control. 4). Raportul bibliotecarului. 5). Rapoartele filialelor „Şcolii române”. 6). Propuneri eventuale. / În numele comitetului: S. Fl. Marian, preşedinte, G. Tofan, secretar” (Apărarea Naţională, Nr. 12, Anul I, Cernăuţi, joi 15 noiembrie stil nou 1906, p. 3).

„La Siret, în 11 noiemvrie st. n. 1906, au înfiinţat rutenii a doua bancă raiffeisiană districtuală, la care s-au înscris vreo 500 de membri, între care sunt şi români din Tereblcea, Oprişeni şi Grăniceşti. Am ajuns aşa departe ca românii de pe la sate să intre, ca membri, la o bancă rusească de la oraş, măcar că au astfel de bănci româneşti prin satele lor. Seara a aflat loc o petrecere poporală, la Palatul de bere, la care au participat şi români, decoraţi cu eşarfe ruseşti. O ironie nemaipomenită, când vezi că un român păcătos, îmbrăcat în costumul său naţional, dar cu eşarfa rusească pe piept, agită pentru ruşi” (Apărarea Naţională, Nr. 13, Anul I, Cernăuţi, duminică 18 noiembrie stil nou 1906, p. 4).

„Din Udeşti. În 11 noiemvrie 1906, a izbucnit, pe la oarele 10, dimineaţa, în casa lui Ştefan Caciuc, un foc, care a nimicit cu desăvârşire gospodăria acestuia, precum şi a megieşilor Leon Caciuc, Vasile şi Toader Romaniuc. Paguba întreagă se urcă la peste 15.000 coroane. Dintre păgubaşi a fost asigurat numai Leon Caciuc. În ajutor au sosit şi pompierii din Bosancea, cărora le-a succes numai să localizeze focul” (Apărarea Naţională, Nr. 13, Anul I, Cernăuţi, duminică 18 noiembrie stil nou 1906, p. 4).

„Nenorociri. Ţăranul Ioan Seniuc, un moşneag din Jucica, mergând, ieri, spre casă, a fost, în strada gării, ucis de trăsura unui lăptar, anume M. Rosenrauch. Calul de la trăsura acestuia, speriindu-se de un vagon electric, a rupt-o la fugă şi, în fuga sa, l-a pălit pe Seniuc, cu oiştea în cap, atât de vehement, încât acesta a rămas la moment mort. Lucrătorului Teodor Clem, care descărca, ieri, în strada lui Franţ, o maşină, i-a picat un obiect, de o greutate de peste 100 kg, pe picior, strivindu-i osul cu desăvârşire. Nenorocitul a fost transportat la spital” (Apărarea Naţională, Nr. 13, Anul I, Cernăuţi, duminică 18 noiembrie stil nou 1906, p. 4).

Pojorâta, munţii Adam şi Eva – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

„Calea ferată locală Pojorâta-Luisenthal a fost dată, ieri, circulaţiunii cu trenul Nr. 4671” (Apărarea Naţională, Nr. 13, Anul I, Cernăuţi, duminică 18 noiembrie stil nou 1906, p. 4).

„Din Dorna. În oraşul Vatra Dornei s-au finit, de vreo doi ani, pertractările pentru înfiinţarea unei şcoli pentru ucenici (Gewerbliche Forsbildungsschule), dar, cu toate opintirile factorilor locali, totuşi încă nu s-a deschis şcoala aceasta. Este lucru de mirare cum că referentul de la guvernul ţării lasă baltă aceasta afacere urgentă, ştiind prea bine că forul cel mai înalt şcolar favorizează înfiinţarea numitelor cursuri speciale. Nu cumva se zădărniceşte înfiinţarea numitului curs numai de aceea fiindcă limba de propunere are să fie, pe lângă cea germană, numaidecât şi cea română?” (Apărarea Naţională, Nr. 14, Anul I, Cernăuţi, joi 22 noiembrie stil nou 1906, p. 3).

„Numiri. Secretarul de la pretura din Vatra Dornei, dl Alecu Popovici, a fost avansat la gradul de pretor al acestei preturi; iar adjuncţii din Rădăuţi, Eugen Tarnavschi şi Ioan Avram, au fost avansaţi la gradul de secretari, primul pe lângă pretura din Rădăuţi, ultimul din Vatra Dornei; în fine, adjunctul din Câmpulung, dl Dr. Emanuil cav. de Cuparenco, la gradul de procuror substitut pe lângă tribunalul din Cernăuţi” (Apărarea Naţională, Nr. 19, Anul I, Cernăuţi, duminică 9 decembrie stil nou 1906, p. 3).

„Nenorociri. În gara Hatna s-a întâmplat, în noaptea de joi spre vineri, 14 decembrie 1906, o groaznică nenorocire. În decursul ranjării, frânarul Georgi, alunecând de la scările unui vagon, a picat sub vagoane, care l-au tăiat drept în două. Nenorocitul a lăsat în urma sa o soţie şi patru copii” (Apărarea Naţională, Nr. 22, Anul I, Cernăuţi, joi 20 decembrie stil nou 1906, p. 3).

„În Suceavă a repaosat, marţi, în 18 decembrie 1906, cetăţeanul Nicolai Dorofteiu, în etatea de 74 ani, după un morb scurt şi greu. Cu el a dispărut una din cele mai cunoscute figuri dintre burghejii români din Suceavă. Repăosatul, tata vrednicului paroh gr. or. din Stroieşti, Ioan Dorofteiu, prin virtuţile sale a ştiut să-şi asigure un loc de cinste deosebită între concetăţenii săi, fără deosebire de limbă şi lege” (Apărarea Naţională, Nr. 23, Anul I, Cernăuţi, joi 23 decembrie stil nou 1906, p. 3).

„Un furt de la tribunalul din Suceava. În noaptea de la 19 spre 20 decemvrie 1906, făptuitori încă necunoscuţi, spărgând un dulap, în care referentul unei secţii civile de la pretura ataşată pe lângă tribunalul din Suceavă ţinea referatele şi toate actele sale, au furat toate procesele şi rogatoriile de la mai multe judecătorii din ţară, care erau terminate pentru 20 decemvrie a. c. şi, aruncându-le în sobă, le-au prefăcut în cenuşă. Imediat după descoperirea faptului, au început cercetările, care au adeverit numai că teancul întreg de acte a fost aruncat în sobă. Fapta e săvârşită, după toată probabilitatea, din interes. Urzitorul ei va fi vreun împricinat, ceva. Dar cine a executat-o, când toate uşile erau încuiate şi dulapul referentului, din care nu lipseşte nimic, de asemenea?” (Apărarea Naţională, Nr. 23, Anul I, Cernăuţi, joi 23 decembrie stil nou 1906, p. 3).

„Din Balaceana. Comitetul comunal din Bălăceana, în fruntea căruia stă vrednicul vornic Mihai Cormoş, a hotărât, la ultima sa şedinţă, să trimită, din veniturile comunale, 200 coroane Internatului „Francisc Iosif I” de băieţi români din Cernăuţi. Dacă s-ar grăbi să urmeze toţi vornicii din ţară această faptă frumoasă, atunci internatele noastre, în care se susţin atâţia copii din popor, care vor deveni stâlpi puternici ai naţiunii, n-ar avea să se lupte cu atâtea greutăţi materiale” (Apărarea Naţională, Nr. 23, Anul I, Cernăuţi, joi 23 decembrie stil nou 1906, p. 3).

Rădăuţi, iarmarocul – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

„Petrecere în Rădăuţ. „Giumălăul”, societatea cantorilor români din Bucovina, în Câmpulung, aranjează o petrecere în stil mare, împreunată cu teatru, declamări şi dans, marţi, în 26 decembrie 1906 (a doua zi de Crăciun), în Rădăuţi, sala de tir, începutul la 7 ore, seara. Intrarea: 1 coroană de persoană. Jumătate din venitul acestei petreceri e menit pentru Internatul de băieţi români din Rădăuţi” (Apărarea Naţională, Nr. 25, Anul I, Cernăuţi, duminică 30 decembrie stil nou 1906, p. 3).

1906: Prăvălia românească din Bălăceana

„O zi de frumoasă serbare naţională a fost ziua de 4 noiemvrie 1906 pentru noi, românii din Bălăceana: Am deschis şi noi, duminică, în 4 noiembrie, o filială a prăvăliei din Cernăuţi, mulţămită acelor bărbaţi care, ieşind din mijlocul nostru, nu şi-au uitat obârşia, ci, venind, din când în când, în satul nostru, ne arată că împrejurările în care trăim sunt grele şi că trebuie să ne organizăm, dacă voim să trăim ca popor între sumedenia de străini, năvăliţi pe pământurile noastre străbune.

Cu ocazia adunării generale a cabinetului de lectură „Deşteptarea Poporului”, ţinută în 20 august 1905, atrase dl revident Vasile Jemna, membru onorar al acestui cabinet, atenţiunea poporului din sat asupra înfiinţării unei prăvălii, iar la adunarea poporală din decemvrie, convocată de vrednicul nostru consătean şi membru al Societăţii academice „Junimea”, dl George Jemna, şi prezidată de S. Sa dl paroh George Boca, s-a primit unanim propunerea pentru înfiinţarea unei prăvălii, ca filială a Prăvăliei române din Cernăuţi. Chiar la această adunare s-au înscris mai mulţi membri, dintre gospodarii de faţă, iar predispoziţia şi entuziasmul erau atât de mari, că pe ziua hramului bisericesc, sărbătorit de Sfinţii Trei Ierarhi, era pusă şi deschiderea prăvăliei. Nu voim să descriem, la locul acesta, piedicile care s-au pus în calea acestei întreprinderi inimoase, regretăm însă că, din cauza neînţelegerilor iscate între conducătorii fireşti ai bălăcenilor, a trebuit să fie amânată şi aşa o întreprindere frumoasă, până acuma. Sperăm, însă, că neînţelegerile vechi vor dispărea, odată cu deschiderea prăvăliei, şi conducătorii respectivi se vor întrepune pentru o activitate folositoare bieţilor ţărani şi spre dezrobirea lor din lanţurile întunericului.

În prezenţa preşedintelui Prăvăliei din Cernăuţi, a dlui profesor Leonida Bodnărescu, a reprezentanţilor vrednicei Societăţi academice „Junimea”, George Jemna, Nicolai Ciobotariu, Constantin Piţul şi Vasile Bolocan, a S. Sale dlui cooperator Mihai Jemna, a dlui superior Alexie Rusu, a antistelui comunal (primar – n. n.), care a lucrat foarte mult la deschiderea prăvăliei, a dlui învăţător Ilie Doboş şi a multor oaspeţi, sosiţi din Ilişeşti, s-a săvârşit, de către S. Sa dl paroh George Boca, actul sfinţirii prăvăliei. După aceasta, luând dl prof. Leonida Bodnărescu cuvântul, explică celor adunaţi scopul prăvăliei şi însemnătatea ei pentru ţăranul român şi încheie cu un întreit „Să trăiască Majestatea Sa Împăratul nostru!”. Dl jurist George Jemna mulţămeşte, apoi, în numele sătenilor, directorului Prăvăliei centrale din Cernăuţi pentru zelul ce-l dezvoltă la înfiinţarea filialelor, contribuind prin aceasta mult la dezrobirea ţăranilor din ghearele străinilor, precum şi pentru bunăvoinţa arătată faţă de satul nostru, prin venirea sa personală la deschiderea acestei filiale. Dl Jemna sfârşeşte cu dorinţa ca toţi sătenii, uniţi sub firma prăvăliei, să nu uite de vorba veche: „În unire e putere”.

Văzând acest lucru frumos, cu ajutorul lui Dumnezeu înjghebat, datori suntem să mulţămim, şi pe această cale, acelor persoane care au deschis calea spre realizarea lui, cât şi antistelui Mihai Cormoş, şi S. Sale dlui paroh Boca, care, stând în ajutor, l-au adus cu bine la capăt, apoi cantorului Victor Jemna, care a luat sarcina grea şi plină de responsabilitate de a ne conduce prăvălia. Fiind acuma lucrul gata, apelăm la toată suflarea românească din sat să se înscrie ca membri în prăvălie, căci, în curând, vom publica lista membrilor, spre cinstea lor, în gazetă. Promitem, totodată, că nu ne vom ruşina a trimite şi lista acelor care mai cumpără marfă de la străini şi nu se arată vrednici de numele şi mărirea străbunilor lor.

Fraţilor bălăceni! Aţi făcut un pas înainte, cu deschiderea Prăvăliei voastre. Dugheana pe care aţi deschis-o este dugheana voastră, câştigul de la ea este câştigul vostru; datorinţa fiecăruia din voi este, deci, să se înscrie ca membru la ea, contribuind la înflorirea ei. Nu uitaţi, fraţilor, de vorba veche: „În unire e putere” şi de deviza frumoasă a Majestăţii Sale, „Cu puteri unite!”. Nu vă lăsaţi dezbinaţi, ci trăiţi în unire, căci, spre a ieşi învingători din lupta grea pentru existenţa noastră naţională, ne trebuiesc puteri unite. Uniţi-vă, deci, cu toţii la cabinet, bancă şi prăvălie, nu lăsaţi să treacă banul vostru în pungă străină şi pământul vostru, care s-a împuţinat atât de tare, nu-l vindeţi la străini. Trăiţi între-olaltă ca fraţii, lăsaţi ura şi pizma la o parte, alergaţi, în timpuri de nedumerire, după sfat la cei ce vi-l dau din inimă curată şi, în scurt timp, va câştiga comuna noastră o faţă mai senină şi un cer mai frumos. / Balaceana, la 8 Noembre 1906 / Mai mulţi săteni şi părtaşi ai prăvăliei” (Apărarea Naţională, Nr. 11, Anul I, Cernăuţi, duminică 11 noiembrie stil nou 1906, p 3).

1809-1910: Bucovina, văzută de Marcel De Serres (IV)

Cernăuţi, 1832 – desen de I. Schubirsz

„Împărţirea teritorială: Cercul Cernăuţi. Cercul Cernăuţi este străbătut de numeroase râuri, dintre care principalele îl traversează într-o singură direcție, fiind într-un fel paralele între ele. Pe toate le vedem îndreptându-se de la vest, spre est, și scad în lățime, pe măsură ce se apropie de sud. Principalele râuri sunt Prut, Siret, Suceava, Bistriţa și Moldova, la sud. Pe lângă acestea, o de pâraie străbat pământul acestei provincii și o fertilizează, traversând-o într-o multitudine de direcții, dintre care cele mai constante sunt de la sud, la nord, și de la vest, la est. Această provincie ar fi, cu siguranță, mult mai fertilă, dacă pământul său nu s-ar ridica considerabil spre vest și nu ar fi acoperit cu un număr mare de munți, toţi făcând parte din Carpați. Partea de est a cercului Cernăuţi este într-adevăr cea cu cea mai mare fertilitate; aceasta datorează această fertilitate diminuării înălţimii teritorialului său. Limitele sale sunt, la est, Marele Ducat al Varșoviei și Moldova, la sud ultima provincie, Transilvania, la vest, în Ungaria, iar în final, la nord, cercul Znyaty.

Cernăuţi, podul de peste Prut – desen de I. Schubirsz

Cernăuţi (Tschernowitz sau Czernowicz, în carte – n. n.), capitala Bucovinei, se află pe malul sudic al Prutului și în apropierea granițelor Moldovei. Acest oraș este situat la poalele munților, într-o poziție foarte plăcută. Latitudine 48° 25′ 40″, longitudine 43° 39′.

Suceava – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava (Suczawa sau Sutschawa – n. n.), Oraș Liber Regal, se află în Bucovina de jos, la granițele Moldovei: este înconjurat de ziduri și șanțuri. Acest oraș a fost anterior reședința Principelui Moldovei și a Reşedinţei Mitropolitului. A fost distrus de tătari; poziția lui este plăcută. Se zăreşte în mijlocul unei câmpii întinse, străbătută de râul Suceava.

Siret – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Siret (Siezeth, în text – n. n.), oraș dens populat, pe Siret și în apropierea granițelor Moldovei.

Kimpolung, pe Moldova, în apropierea limitelor sudice ale acestei provincii, se află în mijlocul munților.

Sadagura, târguşor în Bucovina de sus, pe micul râu Moska.

Vijniţa (Wischnitza) pe Ceremuş se află la poalele munților și la granițele vestice ale acestui cerc” (De Serres, Marcel, Voyage dans l’Empire d’Autriche, pendant les années 1809 et 1810, Livre VIII, Bukowine, Paris, 1814, pp. 238, 239).