1876: Bucovina, între Mesia din Sadagura şi Universitatea germană

Sadagura, Templul Evreiesc

„Mesia din Sadagura. Mai multe vapoare cu aburi conectează Odessa la Constantinopol. Din Odessa, o cursă rapidă, jumătate pe calea ferată, jumătate cu trăsuri de poştă, ne-a adus la Balta, în provincia Bucovinei (în realitate, la Bălţi, în Basarabia – n. n.), care a fost separată de Moldova în 1775, pentru a fi anexată Austriei. Orașul principal al Bucovinei este Cernăuţi, căruia i s-a adăugat, de mult timp, o cale ferată către Leopol (Lemberg) și Cracovia. Cernăuţi este un oraş plăcut, situat pe un deal, deasupra Prutului. În unele cartiere, mari zone nedezvoltate sunt înconjurate de scânduri, așezate orizontal, una, deasupra celeilalte. Evreii sunt acolo în număr mare; de obicei stau în pieţe, urmărind oportunitatea amestecării într-o aventură: quoe-rens quem devoret. În costumul lor negru, arată ca niște ciori.

La Sadagura, un târg de lângă Cernăuţi, aflat pe un pământ al boierului Moustaza, locuiește una dintre acele familii mesianice atât de venerate de evrei și care cred că își au originea în David. Isrofka (reb Isrulche din Risan – n. n.) este numele familiei stabilite în Sadagura[1], care provine din Podolia. Bunicul actualului șef locuia în Rusia; acolo, îmbogățit de darurile voluntare ale compatrioților săi, s-a lăsat inflamat de acea vanitate, care a pierdut atât de des pe evreii prosperi; a etalat un lux princiar şi întreţinea, după obiceiul nobililor polonezi, o gardă de douăzeci de cazaci, care-i escortau trăsura. În această frumoasă afișare, într-o zi cu ghinion, în calea lui Isrofka a apărut împăratul Nicolae, care nu a găsit lucrul acesta pe gustul său și a poruncit să fie închis mesia sau profetul în închisoarea din Kiew… Suveranul nu mizase pe puterea aurului și pe intervenția și mai puternică a acelui tip de francmasonerie care protejează, pretutindeni, izraeliții.

Sadagura

Aşa că Isrofka a scăpat de Kiew și s-a refugiat în Bucovina. O cerere de extrădare a fost ineficientă, din aceleași motive care au deschis închisorile ruse în captivitate: doisprezece țărani din Bucovina au afirmat, sub jurământ, că Isrofka era originar din Sadagura și, prin urmare, un cetăţean austriac, şi, de aceea, nu e permisă extrădare. Familia Isrofka a trăit pașnic în Sadagura, şi continuă să primească omagiul și darurile unei mulţimi de evrei, în special a celor care trăiesc în țările slave. Această liniște, însă, a fost tulburată, o clipă, în timpul domniei sau pontificat (nu știu ce să spun) predecesorului actualului Isrofka. Monede contrafăcute fuseseră introduse în casa lui, iar el a fost acuzat că le-a fabricat și aruncat în închisoare. Emoție mare în lumea evreiască! Era să-l livreze pe acuzat, dar s-a recunoscut, curând, că era imposibil să recurgă la mijloacele care i-au deschis bunicului porțile închisorii de la Kiew: magistratul care era însărcinat să dea efect instrucțiunii nu era nici coruptibil, nici intimidat. Aventura urma să-și urmeze cursul: cine ar putea anticipa rezultatul? Influențe foarte puternice au acționat apoi la Viena, iar judecătorul incoruptibil a fost promovat la un rang superior, care l-a privat de instrucțiuni suplimentare. Sub succesorul său, Isrofka a fost respinsă din urmărire penală pentru lipsa probelor. Conform opiniei unor persoane imparțiale, opinie confirmată de afirmațiile mai multor persoane, pe care le-am consultat ancheta, se pare că Isrofka nu a fost personal vinovat. El fusese victima unor uneltiri secrete ale cunoștințelor sale sau ale prejudecăților publice, dacă nu cumva a unuia dintre acele înscenări odioase, la care evreii erau prea des expuși în mai toate țările.

Sadagura

Ortodoxia în Bucovina. Această mică ţărişoară a Bucovinei, uitată sau abia cunoscută între Galiţia și Moldova, este țara binecuvântată și refugiul sectanților, atât a creștinilor, cât și a evreilor. Cam la aceeași distanță de Cernăuţi și Suceava se află Fântâna-Albă, unde locuiește Mitropolitul Arhiepiscop Staro-vera sau Vechiul Credincios. El este cel care consacră popii pentru toată Rusia, acolo unde prezența sa nu ar fi tolerată. Mă limitez la această precizare, pentru a mă întoarce la Vechii Credincioși atunci când cursul călătoriilor mele mă va aduce să vorbesc special despre lumea slavă. Să notăm, pur și simplu, că guvernul rus a intrat pe o cale de toleranță față de Bătrânii Credincioși, iar sediul de la Fântâna-Albă este expus pierderii din importanța sa, care a fost foarte mare, până acum, deşi estimează la aproximativ zece milioane numărul credincioşilor răspândiţi prin Rusia. Dar trebuie să vorbesc aici despre Biserica românească sau moldovenească din Austria, ale cărei destine au fost legate, până în ultimii ani, de scaunul patriarhal sârb de la Carlovitz.

Se pare că ultimul episcop ortodox-român de la Cernăuți, Hakman, a prevăzut marele viitor al reşedinţei sale, deoarece a construit un frumos ansamblu arhitectonic din cărămidă, în stil bizantin, care conține catedrala, seminarul, reședința episcopală și o catedrală ca un palat pentru un împărat. Era ușor pentru el să întrevadă un nou viitor, la care a trudit din greu. Un motiv care ar fi putut provoca revocarea lui Hakman, în afară de aceste cheltuieli enorme, ar fi putut fi caracterul precar al fondului religionar, asupra căruia liberalii centralizatori s-ar putea năpusti într-o bună zi, urmându-și obiceiurile din toate celelalte țări; căci trăsătura care poate fi recunoscută peste tot este concupiscența proprietăţii Bisericii. Episcopul nu mai are conducerea completă a acestui fond religionar, dar vom înțelege resursele imense pe care le-a putut trage pentru construcțiile sale, când se va ști că aproape o treime din țară aparține mănăstirilor și bisericilor. În timpul lungului episcopat al lui Hakman, a avut loc o mare revoluție în lumea ortodoxă sau greco-schismatică a Austriei.

Cernăuţi, Uliţa Mare – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Până în anul 1864, toți ortodocșii Imperiului Austro-Ungar au format o singură Biserică, al cărei șef a fost Patriarhul Sârb, mitropolit de Carlovitz. Acum, românii din Austria, adică valahii Transilvaniei și moldovenii Bucovinei, erau nerăbdători să scape de jugul sârbilor, căci atât timp le-a fost un jug, dorind să ia parte românii la administrarea spirituală și pământească a Bisericii comune. Singura supremație a sârbilor consta în faptul că demnitatea patriarhală era atașată de sediul lor din Carlovitz. Printr-un decret imperial, din 24 decembrie 1864, episcopia Sibiului (Hermanstadt) a fost înființată ca o metropolă autonomă și autocefală pentru toți românii din Austria, atât vlahi ai Transilvaniei, cât și moldoveni ai Bucovinei. Împărțirea fondului comun a fost decontată doar în 1871.

Este bine, având în vedere punctul de vedere al naționalităților: sârbii Voevodinei, ai Confiniului Militar, ai Dalmației și ai gurilor Cattaro erau uniți sub patriarhul sârb al Carlovitz-ului, în timp ce toţi românii treceau sub ascultarea mitropolitului român din Sibiu, care era, atunci, baronul Şaguna (Schagouna).

Nu am luat în calcul dualismul care rupe Austria de azi în două părți, mai mult sau mai puțin independente. Dar împărțirea în Cis și Trans-Leithania nu coincide cu împărțirea populațiilor pe naționalități. S-a întâmplat că patriarhul sârb care locuia la Carlovitz, adică în partea maghiară, avea doi sufragani, de asemenea sârbi, dar cu reşedinţa în Zara, în Dalmația, și la Cattaro, adică în Cisleilhanie. La fel, mitropolitul român, care şedea în partea maghiară, avea un sufragan român ca el, domnul Hakman, care locuia în Bucovina, adică în Cisleithanie.

Cernăuţi, panoramă cu Palatul Metropolitan

Pentru a fi logic cu cele două principii generatoare ale organizației sau, dacă se dorește, a dezorganizării austriece, ar fi fost necesar ca fiecare jumătate a monarhiei să aibă două biserici ortodoxe independente, una sârbă și cealaltă română; dar, din moment ce sediul lui Zara nu are prea multă greutate, nici scaunul lui Cattaro, care este de creație recentă, dar s-a făcut o înţelegere ciudată: sediul de la Cernăuţi a fost desprins de Sibiu și ridicat la rangul de mitropolie cisleithană; episcopiile sârbe din Zara și Cattaro au devenit, astfel, ale sale.

Acesta nu este totul: mitropolitul moldovean din Suceava-Iaşi a protestat împotriva ridicării în la rangul de mitropolie a fostului său sufragan din Rădăuţi-Cernnăuţi.

Hakman nu s-a bucurat mult timp de noul său titlu și de frumosul său palat de la Cernăuţi; a murit la 15 aprilie 1873. Să nu credeți, judecând după numele său, că era german; Hakman era fiul unui țăran român (boiernaş – n. n.). Succesorul său, Bendella, a decedat în apele tămăduitoare de la Franzensbad, în august 1875.

Vă prezic o continuare: liderul religios, cu reşedinţa în Cernăuţi, nefiind din aceeași rasă ca și dalmații, va impune o ierarhie specifică neamului său. De ce ar fi refuzat, din moment ce vlahii Sfântului Ştefan au fost separați de sârbii Sfântului Ştefan? Sistemul va înflori apoi în toată splendoarea logicii sale: vor exista tot atâtea biserici ca guverne și neamuri.

În toate acestea, văd clar că interesul guvernamental și interesul național au apărători puternici: unul are comisarii imperiali sau regali, celălalt îi are pe jurnaliști; dar apărătorul interesului religios nu-l văd nicăieri. De fapt, acești slavi și români, cisleithanieni sau transleitani, s-au eliberat de autoritatea succesorului Sfântului Petru. Liberat este cuvântul consacrat. Dacă am merge la lucrul real, am recunoaște că comisarii regali și jurnaliștii au mâini mai grele decât legatele. Orașul Novisad știe ceva despre asta, iar regretatul patriarh Machirievich nu a avut nimic de-a face cu liberalii. Credeţi-mă, ortodoxia în Cis și Trans-Leithany, este mai puțin supărătoare decât, pentru Pius IX, Molinari și chiar Miletich”.

Cernăuţi, Palatul Mitropolitan – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

„O aniversare. În octombrie 1875, la Cernăuţi se sărbătorește a 100-a aniversare a anexării lui Bucovinei de către Austria. În același timp, în acest oraș a fost inaugurată o universitate germană.  Această dublă sărbătoare a produs, în toată România și în special în Moldova, o emoție care a fost departe de a fi favorabilă amintirii anexării din 1775 și a perspectivei unei fundații a culturii străine în această parte a Europei de Est.

Tocmai în același timp, a murit un boier moldovean al Bucovinei, pe nume Hormousaki, lăsând guvernului român o numeroasă colecție de documente istorice, pe care le-a adunat pe parcursul întregii sale vieţi. Printre aceste documente, se găsesc o serie de piese referitoare la un fapt rămas destul de obscur în istoria diplomatică, și anume dezmembrarea din 1775. Timpul nu va reuși să coincidă cu actualizarea seriei complete prin festivalul anexării, deoarece doar câteva părți din acesta au fost publicate într-un pamflet în limba franceză.

Nu va fi posibilă formarea unei idei definitive a valorii pieselor donate de Hormousaki, până când întregul nu a fost reprodus şi cu textul original, cu dovezi care să-i stabilească autenticitatea. În așteptarea îndeplinirii acestor condiții indispensabile, ne rezervăm judecata. Ne vom limita, în mod discret, la o analiză a pamfletului, adăugând, pentru a-l înțelege, câteva explicații istorice și implorând îngăduința cititorului pentru rândurile care vor urma”.

Ostaşi austrieci

„O anexare din secolul al XVIII-lea. Într-un colț retras al Europei, în 1875 s-a auzit zarvă. Vorbim despre Bucovina, țara fagilor. A sărbătorit aniversarea anexării acestei provincii de către Austria. În același timp, a fost celebrată inaugurarea unei noi universități. Ce memorie amintește de anexare? Ce perspectivă deschide fundația inaugurată cu atât de mult zgomot?

I). Librăria Guillaumin tocmai a publicat o broșură de 72 de pagini, al cărei titlu este puțin plin de viață: Raptul Bucovinei. Ceea ce face cartea atât de interesantă este prima apariție a corespondenței schimbate, despre această achiziție, între cancelarul Kaunitz și ambasadorul curții vieneze la Constantinopol, Thugut. Deoarece autenticitatea acestor documente nu a fost contrazisă, le considerăm adevărate; dacă arătăm că nu, vom modifica evaluările în consecință.

Potrivit documentelor publicate de Guillaumin, argumentele invocate de Cabinetul de la Viena, pentru a decide Turcia să ratifice dezmembrarea Moldovei, sunt de două feluri: unul de comoditate, unul de drept.

Primul argument ar putea fi formulat astfel: „Austria a făcut răpirea Galiției, în detrimentul regelui Poloniei, şi are nevoie, pentru a comunica mai convenabil cu noua sa cucerire şi cu celelalte state, să efectueze răpirea Bucovinei, în dauna Moldovei”. Orice comentariu nu putea decât să slăbească această afirmație simplă.

Argumentul legii este mai complicat, dar de același fel; iată în câteva cuvinte: „L-am dezbrăcat pe regele Poloniei, care avea drepturi asupra Bucovinei. Spoliatorul este înlocuit pentru drepturile celui pe care l-a dezbrăcat. Deci, am drepturi asupra Bucovinei”. Este un silogism. Unele minți prost făcute ar spune ceva împotriva acestui raționament. Să examinăm, însă, și sub rezerva tuturor rezervelor, ce drepturi ar putea exercita regele Poloniei, în numele Galiției, asupra unei părți a teritoriului Moldovei.

Corespondența publicată de Guillaumin nu o explică în detaliu; dar conține o indicație cu care va trebui să ne mulțumim și cu insuficiența căreia vom încerca să o facem pentru a consulta istoria.

„Decizia imperială, a scris Kaunitz, stabilea că, la 20 septembrie 1774, urmează să pună stăpânire pe „districtul în cauză (Bucovina) ca aparținând Pocuţiei, uzurpat de turci și asupra căruia avem drepturi sub predarea unei părți din republica poloneză la curtea imperială”. La 6 ianuarie 1775, cancelarul a scris din nou: „Suntem hotărâți să ne menținem în posesia acestor teritorii, care, atât pentru Ardeal, cât și pentru Pocuţia, după ce au fost uzurpate de vlahi și moldoveni, sunt revendicate de noi”. În sfârșit, pe 5 februarie, Domnul de Thugut a răspuns: „Nu am permis Porții să ignore drepturile pretenției pe care Înalta Curte le-a avut asupra diferitelor raioane moldovenești de atunci şi recuperarea Pocuţiei de la Polonia”.

Am făcut un pas: știm că pretențiile Austriei se bazează pe posesia Pocuţiei. Problema se reduce la examinarea drepturilor pe care posesiunea Pocuţiei le-ar fi putut acorda mai întâi regelui Poloniei, apoi succesorului său.

În acest sens, corespondența publicată de Guillaumin rămâne absolut tăcută; ea ne-a lăsat, după cum se spune uneori, într-un fund de sac. Am vrut să ieșim din el și, în acest scop, am căutat să aflăm ceea ce fuseseră, înainte de 1772, rapoartele dintre Moldova, în general, și Bucovina, în special, cu Pocuţia.

Iosif al II-lea, autorul “cumplitului rapt austriac”

II). Nu vom insulta inteligenţa cititorului, presupunând că nu a auzit niciodată de Pocuţia. Este ultimul district estic al Galiției, care formează un unghi între Bucovina și Carpați, Prut și Siret, precizează sursa. Kolomea și Sniatyn, stații de cale ferată Lemberg-Iaşi, ​​sunt principalele localități, locuite de o puzderie de armeni; dar populația rurală este pur ruteană, adică deloc moldovenească, ca să nu mai vorbim de cea germană. Muntenii, care mănâncă pâine de ovăz, părăseau, de obicei, casele părinteşti, în jurul vârstei de cincisprezece ani, pentru a se angaja în jafuri, atât în ​​Ungaria, cât și în Polonia. Este o tradiție a țării: este necesar, au spus pocuţienii (ca şi burghezii din Paris), ca tinerețea să fie plină de întâmplări. De fapt, la vârsta de douăzeci și patru de ani, acei bravi munteni, care încă nu fuseseră spânzurați, se întorceau în satele lor, se căsătoreau cu câte o fată cinstită și deveneau cei mai pașnici oameni din lume, sau cel puțin din Pocuţia.

Iosif al II-lea, trăgând brazda reformei agrare din 1785

Toate acestea sunt destul de interesante, dar nu ne explică deloc cum Pocuţia avea drepturi asupra Bucovinei. Vom ajunge şi acolo.

A fost odată un rege al Poloniei pe nume Ladislas Jagellon, care avea ca vecin pe un prinț al Moldovei, pe nume Alexandru (de fapt, povestea îl vizează pe Petru Muşat – n. n.). Acum, acest rege, considerându-se, într-o zi, foarte destituitor, a plecat, din pricina foametei, la vecinul său, moldoveanul. „Dă-mi, a spus el, o sumă bună, pe care o voi rambursa, cu dobânzile aferente capitalului!”. „Foarte bine”, a răspuns moldoveanul. Nu existau evrei în Polonia, cu care să vă fac afacerea, garantând rambursarea, dar, cum, proverbul, „Fără gaj, nu există nici evrei”. „Nu te deranjează dacă îţi dau Pocuţia drept gaj, a răspuns regele Poloniei. Întrucât este învecinată cu ţărişoara dumneavoastră, prin Bucovina, vă va fi foarte ușor să o ocupați; o veţi păstra până la rambursarea completă a creditului”.

Afacerea a fost încheiată în acești termeni: Prințul Moldovei a dat banii și i-a fost oferită Pocuţia drept gaj. Apoi s-a întâmplat ca, după domnia lui Alexandru, să se înregistreze adesea probleme în Moldova. Polonezii au văzut că prințul acestei țări nu este suficient de stabil, ca să fie nevoie să ramburseze creditul. De asemenea, trebuie spus că balanţa de conturi dintre cele două țări a fost foarte complicată, ca urmare a unei pretenții de suzeranitate a Poloniei asupra Moldovei. Cu toate acestea, polonezii au sfârșit prin a se întoarce, într-o zi, în Pocuţia, fără a face zarvă sau a trâmbița, dar și fără a returna banii împrumutați de la Alexandru (Petru Muşat – n. n.), pe baza acestui gaj. La urcarea pe tron, fiecare prinț moldovean a făcut un punct de onoare din revendicarea Pocuţiei, dar rezultatul a fost un şir de războaie, în care Polonia a pierdut, uneori, mulți oameni, dar, în cele din urmă, ea a păstrat Pocuţia și nu şi-a plătit datoria vreodată. Asta am reușit să aflăm despre raportul dintre Pocuţia cu Moldova. Dacă există şi alte fapte, vom fi încântați să le însuşim.

Așa cum tocmai s-a afirmat, Moldova avea dreptul să ocupe Pocuţia și să o păstreze până la plata sumei împrumutate în baza acestui gaj al lui Ladislau Jagellon; dar norocosul Kaunitz a avut alte idei, şi aici este substanța: predecesorul a împrumutat bani şi nu i-a întors; dar a preluat gajul. Deci, am dreptul să continui să nu vă plătesc și, în compensație, să vă iau şi districtul vecin, adică Bucovina. Quia nominor leo. Acestea nu sunt cuvintele lui Kaunitz, ci o sinteză figurativă a istoriei respective.

III). Să spunem ceva, la fel de edificator, despre istorie povestea aceasta. „Opinia înaltă a Înălțimii voastre”, i-a scris Thugut lui Kaunitz, în 3 februarie 1773, „pare perfect rezonabilă. Într-adevăr, este mult mai ușor să aperi o posesie imediată, decât să obții o misiune de la Poartă. Acesta este motivul pentru care ar fi mai bine dacă, la prima ocazie bună, fără cea mai mică rezervă, puteți profita cel puțin de partea indicată pe conturul planului pe care mi l-ați trimis”.

Discuția este, acum, pentru cancelarul însuși, care va rezuma programul. „Acesta vizeză, a scris Kaunitz, la 6 ianuarie 1775, mijloacele pe care le propuneți, ca să ne atingem scopul, şi care constau în intimidare, corupție și în alte mijloace coercitive… Să arătăm, în plus, Ministerului Turciei că lucrul este grav si serios. Acest lucru va fi înțeles prin ocupația districtului Bucovina, prin declarația ce o veți face că, atât timp cât nu aranjăm cu Poarta, printr-o tranzacție prietenoasă, suntem puternic și irevocabil hotărâţi să menținem posesia acestor teritorii… În ceea ce privește corupția, opinia dvs. este pe deplin întemeiată: printre turci, avariția și dragostea de bani sunt aproape sigure pentru a ne atinge scopul. Sunteți deja autorizat să promiteți bani și aștept doar părerea dvs. despre cantitate și modalitate” (D’Avril, Adolphe, De Paris a l’Ille des Serpents, Chapitre VIII / La Boukovine, Paris 1876, pp. 117-133).

„Fundarea unei Universităţi. La prima vedere, pare a fi o binecuvântare pentru țară şi trebuie să fim de acord. Bucovina face parte din Cisleithania, care este guvernată de centralizatorii și liber cugetătorii din Viena. Această universitate, care va fi germană, este o mașină de deznaționalizare, plantată în rândul românilor și rutenilor. Va fi ultimul avanpost al expansiunii Culturii Germane spre est. Se încearcă repararea a două eșecuri sensibile ale germanizării, unul la nord-est, cealaltă la sud-est, adică rusificarea proiectată a Universității Dorpat din Rusia și crearea unei universităţi croate la Agram.

Înființarea unui centru de propagandă germanică în Bucovina a excitat, în mod natural, un entuziasm delirant în toată Germania. O invitație specială a fost trimisă studenților de la Berlin, de către Comitetul de sărbătoare, în termeni care fac, desigur, ca şi caracterul instituției să fie clar: „Deschiderea Universității din Cernăuți este un triumf al științei germane și al spiritului german. Este o datorie de onoare, pentru întregul corp de studenți, să participe. Este necesar să remarcăm că această nouă universitate, deși este inferioară surorilor sale, este binevenită în seria celor mai eminamente pepiniere ale civilizației; este vorba de a da, de la început, tinerei universități amprenta unei tendințe esențial patriotice; este, în sfârșit, o problemă de inițiere a acestei universități către farmecul dulce al existenței magnifice a studenților germani. Și, pentru toate acestea, sunteți voi, studenții Berlinului, trebuie să fiți nașii”.

Dubla ceremonie, a zilei de naștere a anexionistului și a fundării universității, a avut loc la 4 octombrie 1875, cu un mare grad de animație, specific festivalurilor oficiale.

Dimineața, orașul Cernăuți era împachetat și împodobit cu flori. Țăranii, fiind duminică, au îmbrăcat cele mai bune costumele naționale. După masă, sărbătorită în toate bisericile, în baza pomenitului act din 1775, primarul Ambros a prezentat o imagine neplăcută a ceea ce a fost Bucovina, în urmă cu o sută de ani: „O țară sălbatică, acoperită cu mlaștini și păduri virgine – fără industrie, fără școli, țăranul fiind atașat de pământ și ignorând utilizarea batistei de buzunar; în sfârșit, preoții, considerați regi (sic!); o realitate care poate să te cutremure; dar de când Austria a impus civilizarea (Cultur) țării, ce fertilitate, ce bogăție și, mai ales, ce lumină!”.

Sub impresia acestei imagini în mișcare, am mers la prânz. La ora două, stând în clădirea Universității, unde ministrul Educației Publice a citit actul fundator și a ţinut un mic discurs, relativ modest. Universitățile austriece din Viena, Praga, Cracow, Lemberg, Gratz și Insbrűck, precum şi Universitatea Maghiară din Klausenburg (Cluj – n. n.) au trimis reprezentanți. Din străinătate, Gottingen și Strasbourg au avut delegați; alții trimiseseră telegrame. Nimeni nu venise de la Berlin.

Invitații străini au ținut câteva discursuri; cel mai înălțător şi fără contradicții a fost cel al rectorului de la Strasbourg. El a vorbit, în numele Alsaciei și al științei germane, care este prima din lume și care este indispensabilă tuturor națiunilor: „Germania nu este geloasă; nu ascunde lumina sub boscheţi, ci, la fel ca soarele, revarsă torente de lumină peste țările întunecate”. Un alt profesor a spus: „Ce prejudecată ridicolă a fricii de germanizare! O teamă de lumină, știință, cultură”. După care, a rugat cu amabilitate, toate celelalte naționalități să accepte asigurările despre respectul profund cu care are onoarea de a fi etc. etc.

În timp ce aceste lucruri grozave au stârnit primele ecouri ale clădirii universității, sătenii, inclusiv femeile, bătrânii și copiii mici, și-au slobozit frâiele veseliei în grădina publică, în detrimentul municipalității, ceea ce trebuie să fi fost mult mai distractiv. . Vite și oi întregi au fost prăjite. Ulcioarele cu bere circulau, pentru a uda carnea de la grătar și pâinea brună. Nici o urmă a acelui puternic motor de civilizație, pe care germanii îl numesc gabel și căruia francezii (mai ușori) i-au dat numele de furculiță; dar această zi frumoasă s-a încheiat cu o plimbare imaginară prin țară: moldovenii au dansat hora, rutenii, kolomyika, ungurii tcherdache și germanii, vals în trei timpi…

În același timp, românii Moldovei și ai Țării Românești comemorează, la Iaşi și la București, o înmormântare, cea a domnitorului Moldovei Grigorie Ghika, decapitat de turci pentru că s-au opus raptului: răpirea Bucovinei” (D’Avril, Adolphe, De Paris a l’Ille des Serpents, Chapitre VIII / La Boukovine, Paris 1876, pp. 139-143).

„Părăsind Bucovina. Este timpul să ne întoarcem la călătoria noastră din 1869. În momentul în care am ajuns la Cernăuți, calea ferată nu a mers mai departe. Un valet evreu s-a angajat, la un preț cinstit, să mă ducă la Roman, în două zile, într-o trăsură descoperită cu două locuri, trasă de patru cai buni. Întâlnisem acolo un nefericit preot francez, care nu vorbea altă limbă decât vulgara și materna, și care a eșuat în Bucovina după o mie de necazuri. Părăsise munții Lozère pentru a strânge bani pentru orfanii fratelui său. L-am luat cu mine.

Am ajuns, pentru noapte, la Suceava, care se află la frontiera Bucovinei. A fost, odată, capitala religioasă a Moldovei, a cărei mitropolie poartă încă titlul de Suceava, împreună cu cel de Iași. Astăzi, episcopul ortodox al Bucovinei locuiește la Cernăuți, unde fostul scaun al Rădăuţilor a fost transferat. Suceava a pierdut toată strălucirea; dar poziţia ei este foarte pitorească, într-o regiune foarte accidentată. Ca o particularitate, am observat că un bărbat, urcat într-o clopotniţă, anunță orele cu sunetul trompetei.

La părăsirea acestei frumoase țări a Bucovinei, pentru a mă întoarce în România, nu m-am putut abține să cred că moldovenii nu au avut cu adevărat noroc cu cei trei vecini, a căror natură vitregă îi înconjura. Austria le-a luat Bucovina, în 1775; Rusia le-a răpit Basarabia, în 1812. Suzeranul, care ar fi trebuit să apere integritatea ţării, nu numai că a consimțit asupra acestor două dezmembrări, dar a dorit să aibă şi partea sa din tort. Prin tratatul de la Paris, Europa îi atribuise Moldovei gurile Dunării, pe care Sublima Poartă a putut să le obțină curând, nu se știa niciodată de ce sau cum.

În ciuda acestei deformări, Moldova a obținut în Basarabia o restituire parțială. Aici ea este în contact cu un al patrulea vecin, care poate, încetul cu încetul, deşi are un mic teritoriu, va înghiți o întreagă provincie, dintr-o singură mușcătură. Acest nou vecin este Marea Neagră, ai cărui pești, în ciuda voracității lor cunoscute, sunt mult mai puțin temători decât bărbații. Fiind vecini cu Neptun, moldovenii speră că măcar acest zeu păgân le va fi mult mai favorabil decât catolica Austrie, ortodoxa Rusie şi musulmana Turcie” (D’Avril, Adolphe, De Paris a l’Ille des Serpents, Chapitre VIII / La Boukovine, Paris 1876, pp. 144, 145).

[1] „Sadagura a devenit mai remarcabilă de când cunoscutul ţadic (rabin taumatorg) din Risan, reb Isrulche, şi-a fixat acolo credinţa, în urma izgonirii sale din Rusia. Traiul său particular  pompos, mai mult princiar decât rabinic, curtea sa chasidică şi suita numeroasă, care-l asculta orbeşte, i-au prilejuit lui şi la ai săi din Rusia cele mai nenorocite urmări, pe care nu le expun aici, din cauza mulţii lor” – scria evreul vienez Iulius Barasch, după ce a vizitat Sadagura, în 1842, notele lui de călătorie fiind publicate, pentru prima dată, în Allgemeine Zeitung des Iudenthum’s, între anii 1843-1846. Eu le-am aflat, traduse în română, în Gazeta Bucovinei, Anul IV, nr. 45, joi 9/21 iunie 1894, pp. 1, 2.