Dragusanul - Blog - Part 1462

ca

CĂBEŞTI

În 20 august 1719, „Axana, nepoata Matiţchii” vindea lui Ion Otrublenca, fiul lui Vasilie Zahariciuc şi, deci, nepotul lui Zaharie, partea ei „de moşie din Căbeşti şi din Comăreşti, care parte de moşie este despre partea lui Ion Otrublenca, pe care el a moştenit-o de la mama sa, Vasilca, fiica lui Ionaşcu, nepoata Gribincei şi a lui Ionaşco… şi i-am mai vândut un laz, pe care l-a curăţit părintele meu, Miron Purcel, care laz este mai sus de Lucov al lui Gribincea, apoi merge până la hotarul Costeştilor şi peste hotarul Costeştilor, mai sus de lazul pe care l-a cumpărat Bohatir de la părintele meu”.
În 12 iulie 1739, Grigore Ghica Vodă scria starostelui de Cernăuţi, Şerban Flondor, să cerceteze jalba lui „Sandul Tăutu căpitan împotriva lui Iuon Strâşca, zicând, precum, având o parte de moşie în sălişte la Căbeşti… s-a ridicat acel Iuon Strâşca şi a ridicat de a zecea de la acea parte a lui Sandul”.
În 20 decembrie 1741, fostul postelnic Stroici vindea lui Ioniţă Strâşca păharnic, pentru 30 lei turceşti, jumătate din satul Căbeşti, pe care îl avea danie de la naşa sa, Maria Cârcoaia portăroaia, deci văduva portarului Cârcu, nepoata lui Onciul Iuraşcovici, rudă stearpă.
În 12 iunie 1742, când copiii lui Ştefan Strâşca, fraţii Ion, Ştefan şi Mihai Strâşca, se împacă cu cumnatul lor, Toader Brahă, după un conflict funciar, „a opta parte din Tovtre (Toutri) şi a opta parte de Căbeşti ot ţănutul Cernăuţului” revin surorii lor, Antemiţa, jupâneasa lui Toader Brahă.
În 25 aprilie 1750, prin cartea de judecată a lui Vasile Crupenschi, staroste de Cernăuţi, se stabilise ca ginerele călugărului Ghervasie, Ion al Ursului Bărbierul, să primească partea din Căbeşti, a treia parte, cu moară şi parte din piua lui Ghervasie, moşie pe care Ghervasie îşi făcuse mănăstioară.
În 25 mai 1758, s-au judecat la Divan Ion sin (fiul) Ursului Bărbierul cu socrul său, Ghervasie călugărul, pentru acea parte a satului Căbeşti, pentru care se mai judecaseră şi în 1750, dar „Ion Bărbierul a rămas să stăpânească partea sa din Căbeşti”.
În 15 iulie 1762, „strângându-să toţi răzeşii din Căbeşti, s-au luat sama pe scrisori ce ni-au arătat şi am hotărât satul Căbeşti, pol sat, care s-au afla şapte bătrâni… şi s-au ales un bătrân lui Cărste şi lui Lupulenc, şi lui Vasile Brah şi cu tot niamul lor, ce au de pe moaşa (bunica) lor Solomona, care acea Solomonă doao fete au avut, anume Măriiana, care dintr-ace Măriiană au eşit Lupulenco şi Răptenii, şi Vasile Brah, iar din Sofronie, tij fata Solomonii, au eşit Cârste, şi acel bătrân s-au hotărât cu stălpi de piatră, iar toţi mai sus, adecăte Cărste pe giumătate, iar pe giumătate Lupulenco i Răpteştii i Vasilie Brah, care acel bătrân s-au tras şi cu odgoane doisprezece stănjini de selişte, cinci odgoane şasă stănjeni peste părăul Cabinului, supt dial, tij cinci odgoane şasă stănjeni la cămpu, în dial”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Cabinul, moşie răzeşească, „11 – toată suma caselor”, însemnând 8 mazili şi ruptaşi, Grigoraş VOLCINSCHI mazil, Ion BAHATERIŢ ruptaş, Vasilii brat ego, Ştefan LASCHIUCA, Ion bărbieriul, Toma LASTIUCA, Andrieş GORAŞ volintir şi Costaş sin BAHATERIŢ ruptaş, 2 scutelnici ai mazilului VOLCINSCHI, Ion morar şi Ivan sin IURII, şi 1 popă, Ion.
Învecinat şi datând cam din aceleaşi vremuri cu satele Comareşti, Slobozia Comareştilor, Panca, Costeştii, Bobeştii, Broscăuţii Vechi şi Noi, Dracineţ şi Camenca, satul Căbeşti nu figurează ca fiind locuit în evidenţele austriece din anii 1774, 1775 şi 1778, fiind menţionat doar în hotarnica satelor Costeşti, Comareşti, Bobeşti şi Dracineţ din anul 1783.
Toponimele satului sunt menţionate din 1762, când pădurii Beresnik şi pârâului Krabinului i se alătură Seliştea, deci o vatră pustie, care va fi atestată ca fiind locuită abia de harta etnografică a lui Nistor, din 1910 (o pătrime români, trei pătrimi ucraineni), şi documentele Inspectoratului şcolar, din 1939, când cătunul Seliştea este menţionat ca având şcoală, aşa cum avea şi cătunul Cotul Vechi al aceluiaşi sat, Căbeşti.
Cartea de stăpânire din 31 octombrie 1789, menită să se ştie care sunt „moşinaşii sau răzeşii din satul Căbeşti, menţionează, pentru partea de sus a satului, pe părtaşii: Ştefan Lastiuca, îndreptăţit la partea strămoşului Vasile Lastiuca, mai puţin partea vândută, în 4 iunie 1657, lui Crăciun Dumitraşco; Toma Baranovschi, moştenind de la părinţii săi partea cumpărată de la Vasilie Lastiuca, în 1758; Bahatireţ, partea cumpărată de mama sa de la fratele ei, Lupulenco, în 30 august 1719; Mihalachi Criste, cu partea moştenită de la Solomeea, confirmată ei de o carte de judecată din 20 iulie 1763; Grigoraş Ţopa, asupra părţii confirmate cu decret, de Directoriat, în 7 septembrie 1775 şi în 28 iulie 1778.
În partea de jos a satului Căbeşti erau părtaşi: Ion Barbieri, care avea zestrea fetei călugărului Diiac Grigori, întărită în 25 mai 1758; Dumitraş Tăutul, cu părtaşii lui, asupra părţii lui Sandul Tăutul, căsătorit cu fata unui Figarschi, care a fost înzestrată, la Căbeşti, în anul 1709; Schitul Horecea, împreună cu părtaşii părţii de sus a satului, conform unei hotarnice din 15 iunie 1762.
Biserica ortodoxă din Căbeşti, ridicată, în 1748, de ierodiaconul Grigorie GHERVASIE, era slujită, în 1843, de preotul administrator George MITROFANOVICI, care păstorea peste 688 de suflete. În 1876, patroni ai bisericii erau Emanuel von SEWESKUL, Ioan şi Ştefa BARBIER, iar paroh, în comunitatea cu 650 enoriaşi, era Isidor BARBIER. În 1907, patroni bisericeşti erau Nikolai de STEHAN, parohul Isidor şi Andronic cav. de BARBIER şi Ştefan cav. de BARBIER, „cavalerul-paroh” Isidor de BARBIER, născut în 1841, preot din 1868, paroh din 1870, păstrându-şi locul în faţa altarului, acolo unde îi ţinea isonul, din anul 1900, cantorul Michail TUDAN, născut în 1855.
La Căbeşti funcţiona o şcoală, cu două clase, din 1896 .

CACICA

Istoria localităţii Cacica începe îndată după prospecţiunile geologice din 1793, ale consilierului aulic Peithner von Lichtenfels, la Cacica şi la Solca, în perioada următoare începând să se arate, în zonă, mineri germani şi polonezi. Oficiul de exploatare a sării, sub direcţiunea lui Johann Hoffmann, îşi avea sediul în Solca, exploatarea sării însemnând, până atunci, utilizarea celor peste 50 de izvoare şi fântâni de slatină dintre Solca şi Rădăuţi şi, mai ales, a celor din apropierea Solcăi, de la Slatina Mare şi din lunca Pleşului.
În 1785, în chiliile fostei mănăstiri Solca s-a înfiinţat „un Oficiu de încercare şi cercetare a sării din zona Solca şi, totodată, un depozit pentru sarea adusă din Transilvania, pentru trebuinţele Bucovinei. În 4 mai 1786, Johann Hoffman şi Ignatz Tobias Szeleczky informează Camera Aulică din Viena că drumul dinspre Solca şi Transilvania este încă greu accesibil; ei fac aprecieri importante şi despre posibilităţile de transportare a sării cu carele, peste munţi, şi despre preţul sării aduse din Transilvania
De altfel, încă din 1783, începuse construirea, cu ajutorul armatei şi al sătenilor din localităţile din zona de munte, a drumului de la Storojineţ, prin ambele Vicove, de Sus şi de Jos, prin Voitinel, Horodnic, Marginea, Solca, prin Cacica, Păltinoasa, până la Dorna şi, de aici, prin Poiana Stampei şi pasul Tihuţa, spre Transilvania – lucrare amplă, efectuată sub conducerea inginerului genist Horn von Ozelowitz şi terminată în anul 1808” .
În 15 august 1820, Andreas Aloys, conte de Ankwicz, arhiepiscop de Lemberg, vizitând Cacica şi participând la ceremoniile catolice, raporta împăratului Franz I că, în parohia catolică din Cacica şi în cele 14 sate aparţinătoare, sunt 440 enoriaşi.
Primii colonişti germani, care s-au stabilit la Cacica (Katschika), între anii 1790-1795, au fost câţiva muncitori germani din Boemia şi din Austria, instalaţi, iniţial, la Solca, numele care s-au păstrat fiind cele ale meşteşugarilor şi funcţionarilor Johann Wamser, Leopold Eissert, Melchior Theiss, Golz şi Krone, Josef Fleckhammer, Dominik Aystetten, Johann Boberitz, Barthel Brettner, Georg Sturm, Franz Steiger şi Johann Wannsiedel. A doua mare colonizare cu muncitori germani şi poloni, în Cacica, avea să se facă în anul 1835.
În 1843, dar şi în 1876, enoriaşii ortodocşi ai satului Cacica încă frecventau biserica din Pârteştii de Sus a parohului Ioan DAN şi, ulterior, a lui Dimitre DAN. Abia din 29 iulie 1892, cacicanii vor avea biserică ortodoxă în satul lor, cu hramul Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, slujită, în 1907, de primul preot ortodox al comunei Cacica, parohul Ilarion BĂDĂLUŢĂ, născut în 1856, preot din 1885, paroh din 1901.
În Cacica funcţiona o şcoală nemţească, cu 6 clase, din 1812 .
În 1 februarie 1888, a fost dată în folosinţă temporară (inaugurarea oficială se va face în 1 mai 1888) calea ferată Hatna-Câmpulung, primul accident feroviar petrecându-se la Cacica, în 5 februarie. „Locomotiva, care ducea 16 vagoane încărcate cu prund, s-a răsturnat şi a omorât pe conductorul trenului, Milecki. Vagoanele au rămas intacte” .
„Luni, 6/16 iunie 1888, s-au vândut în Cacica, la dobă (licitaţie), mai multe zăloage, luate de la Români, din cauză că nu-şi trimit copiii la şcoală” .
Biserica ortodoxă din Cacica, construită prin subscripţie publică, a fost sfinţită duminică, 28 iulie (9 august) 1892, ceremonia începând printr-o slujbă ţinută în biserica din Pârteştii de Sus de un sobor de preoţi, format din Nico Lomicovschi din Vama, George Pauliuc din Burla, Nico Popovici din Pârteştii de Jos, de cantorii Nicu Şindilar din Pârteştii de Sus şi Epifanie Vasilovschi din Solca. Au fost de faţă arhipresbiterul de Rădăuţi Ioan Mândrilă, academicianul I. G. Sbiera, parohul de Botoşana Nicolae Sbiera, parohul de Solca Epifanie Bacinschi, cărturarul-preot Dimitrie Dan şi preotul Ilarie Bădăluţă. Convoiul s-a îndreptat, apoi, spre Cacica, unde a fost întâmpinat de primarul Friedric Wendrichowski, de „publicul inteligent ce urma preoţilor, funcţionari” .
„În dreapta, suită pe deal, e Cacica, de Români, Nemţi şi Ruşi – cu un început de zidire şcolară a călugărilor francesi, oploşiţi de curând aice – iar de vale staţia” căii ferate.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la cacicanii Alexandru DULGHER (învăţător superior, 31 ani în 1908), Aniţa IEŢCU (39 ani în 1908) şi Nicolai ANDRONIC (24 ani în 1908).
La Cacica s-a născut, în 24 iunie 1913, artizanul Ioan DULGHERIU, iar în 6 iulie 1920, scriitorul Dragoş VICOL.

CADOBEŞTI

Situat în Ţinutul Zastavnei (Ocolul Nistrului, în 1775), în vecinătatea satelor Cincău, Chisălău, Verenceanca, Zastavna, Stăuceni, Teutri şi Doroşăuţi, satul Cadobeşti este atestat documentar, sub numele de Cadubeşti, în 20 mai 1588, atunci când Onciul Vrânceanul şi sora lui, Margita, se judecă în faţa Divanului lui Petru Vodă cu copiii lui Irimie Barbovschi pentru satul Cadubişte, sat pe care Barbovschi îl zălogise marelui vornic Păcurariu, fără să-i întoarcă banii în trei zile, aşa cum a promis. Urmaşul marelui vornic, Onciul Vrânceanul, câştigă procesul, întărindu-şi satul pe numele lui, în 20 mai 1589.
Următoarele referiri documentare ţin de calitatea de megieş a satului Cadobeşti pentru satele Stăuceni, în 4 mai 1620, şi Culeuţi, în 4 iulie 1715.
În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alecsandra vorniceasa, soţia lui Iordache Cantacuzino, bunica cronicarului Ion Neculce. „Partea lui Ierimie a fost… a patra parte de sat Cadubeşti”.
În 30 noiembrie 1730, Velicico Panaitachi şi jupâneasa Maria vindeau a lor „dreaptă ocină şi moşie, sat întreg Cadubeşti… unchiului nostru, lui Iordachi Cantacuzino”, fost mare medelnicer, pentru 100 lei bani vechi, satul fiind moştenit „de la mama mea, Catrina”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Cadobişte, moşie a logofătului BALŞ, „79 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Dănilă şi Dumitru, 1 dascăl, Petrea, 6 văduve, Anca, Vecla, Acsana, Ania, Ilina şi Nasca, 2 jidovi, Volka şi Hevşii, şi 68 birnici, adică: Ştefan vornic, Vasili VASILIUCHII, Ivan VASILEUCHII, Vasili VALEUCHII, Petre pânzar, Nistor HUMENIUC, Gavril SĂMINIUC, Ivan HLINSCHII, Hrihor pânzar, Dumitru TUREŢCHI, Vasili MORUSAC, Ivan MORUSAC, Iacob CHICIRAVII, Hrihor STRILEŢCHI, Ivan VANTUŞOC, Simion STRĂJAC, Pricop MORUSAC, Roman MOSCALUL, Ilaş MAROSAC, Ivan ORAISCHI, Iacob COZACIUC, Andrei SALAHORNIC, Iacob COGIOMAN, Dumitru STARNI, Pricop SAFCIUC, Macsim VASILENCA, Fedor OLENIŢ, Ivan SIRAVCIUC, Alecsandru PAUŞ, Nichita PAUŞ, Ivan LUTEC, Petre VELICHOLOVA, Nichita DUMITRU, Vasili morar, Zaharii IURINCIUC, Anton a babii, Iţko ciobotar, Ivan MELENICIUC, Iacov HORECIUC, Petre CUHUTEC, Vasili pânzar, Iacob HNATIŞIN, Mihail CIORNOBAI, Iacob TIMOFTIICIUC, Ivan vătăman, Andrei HOLOVAN, Pavlo ŞAVCIUC, Vasili pânzar, Ivan HUŢAN, Ivan CAUCA, Ignat CAUCA, Ignat MOLOFII, Vasili CIOCAN, Vasili HOLODII, Ştefan CERVENCA, Ivan CINCARIUC, Ivan MOSCALIUC, Ilko ANUK, Andrei BAIUC, Matei cioban, Ivan HLODEI, Iacob SOROHAN, Fedor HAUCA, Voico herghelegiu, Pricop RUDEI, Vasili CĂZACU, Ştefan ZOTA şi Grigoraş brat lui Ştefan (ZOTA).
În cătunul Verinceanca, moşie a comisului Iordache CANTA, „toată suma caselor” era 132, însemnând 2 popi, Dumitru şi Vasile, 3 dascăli, Ion, Dumitru şi Fedor, 1 ruptaş, Ioniţă ZOTA, 2 văduve, Sandală şi Iliana, 5 scutelnici, 3 ai lui Iordachi CANTA, Hrihor CĂZAC, Ivan ANTIMIICIUC şi Hrihor CĂZAC rus, 2 ai şetrăresei ZOTOAII, Andrei LUCIC şi Ştefan CAZUL, 1 jidov, Strule, 15 case pustii şi 103 birnici, şi anume: Toader vornicul, Hrihor pânzariul, Ivan sin BUHAI, Simion CĂSĂIAN, Iacov CHIRA, Simion VĂCARCIUC, Pentelei CĂSĂIAN, Simion BUHAICIUC, Vasilii BABII, Ivan pânzar, Vasilii PAPIŞ, Ignat COSTIUC, Vasili ILCIUC, Hrihor ILCIUC, Nichita DUMITRAŞCIUC, Hrihor VĂNUC, Ştefan OLIVSCHI, Ivan OLIVSCHI, Martin rus, Fedor văcar, Petre SALARDACĂ, Mihailo MOCIAC, Ivan BUGIAG, Andrei cojocar, Fedor ILCIUC, SASNIUC, Zaharii, Simion COVRIG, Vasili COLISCU, Ştefan MARIFLISCU, Lisul MARIFLISCUL, Vasilii, Irema LUŢĂI, Fedor GOGOLCA, Matei SĂVIUC, Luchian CONDRAT, Ştefan LUŢU, Vasili MAROSAC, Hrihor MAROSAC, Ivan COŞMIR, Iacob cojocar, Andrei CIORNOTINSCHI, Hrihor vătăman, Hrihor sin PAPIŞ, Ştefan DREBOTA, Ivan MARIFLISCU, Fedor BABII, Ivan zet văcar, Timko CAZUC, Andrei CAZCO, Dănilă CHIŢANIUC, Ivan GULCHIN, Vasili CERNETINSCHI, Ivan POTOŢKI, Andrei SĂLISCU, Tudosii SARANCE, Petrea CASIAN, Ivan VĂSCAN, Ivan HONCER, Ilko ŞMARCAN, Vasili MANJUG, Fodor vătăman, Onofrei FATIS, Ivan CIOVAGA, Iacob ŞCOROGAD, Fodor zet ŞOLOMCO, Timco sin PAPIŞ, Sămen FAŞUC, Ilaş FAŞNIC, Alecsa FISUN, Vasili BOIKO, Ilaş LUCIC, Vasili MARCIUC, Vasili pânzar, Necolai sin LASOVIP, Iacov DRAGOMAN, Fedor POPOVICI, Ivan sin MASOVICI, Vasilie MASOVICI, Vasilie zet MASOVICI, Ştefan VORSTA, Ion COZMENCA, Ştefan BÂRLEUSCHI, Dumitru HAPIUC, Ivan HLIŞCA, Hlihoraş HAPIUC, Iacov HLINCA, Ştefan MAUR, Ştefan zet COZMENCA, Ivan DRONIC, Ştefan BABINIUC, Mihailo ciobotar, Acsenti MINCIUC, Vasili HUDICĂUSCHI, Semen HUDICĂUSCHI, Semen HOHRIM, Iacov ŞFEICIUC, Vasili COZMENCA, Roman POTOSKI, Vasili BEZGETNII, Pavlo BOIKO, Vasili sin LEHU şi Ivan brat ŞCOROTAN.
În 1775, satul „Cadobişte” avea un mazil, pe Ştefan Zota, 2 popi şi 75 familii de ţărani, mazilul Zota fiind un om foarte bogat, care-şi poate permite, în 4 iulie 1777, să împrumute 200 lei negustorului cernăuţean Gheorghe Mătăsari, pe durata unei jumătăţi de an, cu o dobândă de 10-12 %.
În 16 mai 1782, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina s-a prezentat vechilul Dumitrachi vătav, declarând că spătarul Toader Balş stăpâneşte satul, pe care-l moşteneşte de la părinţii săi, Lupul Balş primindu-l zestre când s-a însurat cu fata lui Iordachi Cantacuzino. În 15 noiembrie 1792, când face un schimb de moşii, Toader Balş dă Cadobeştii principelui Matei Cantacuzino şi jupânesei lui, Ralu Cantacuzino.
Ralu Cantacuzoni va arenda Cadobeştii, în 3 ianuarie 1793, contelui Iacob Logoteti, dar, după cum rezultă dintr-o scrisoare din 24 martie 1796, arendaşul n-a putut intra în posesia moşiei Cadobeşti din pricina lui Theodorachi Balş, cel care, de altfel, va şi cumpăra Cadobeştii, de la Ralu Cantacuzino, în 19 noiembrie 1804.
În 23 aprilie 1807, Toader Balş a vândut moşia Cadobeşti lui Iacob Aslan şi lui Caietan Zerigiewicz.
În 1843, patroni ai bisericii ortodoxe din Cadobeşti erau Dominik von LUKASIEWICZ şi Joseph von ABRAHAMOWICZ, parohia numărând 1.886 enoriaşi, cu postul de paroh vacant, preot fiind Teodor COSOVICI. În 1876, patroni ai bisericii erau Cajetan, Josef şi Stefan von LUKASIEWICZ şi Cristof von JACUBOWICZ, iar paroh era Wladimir CZERNIAWSKI, ajutat de preotul Alexander LIPECKI, comuna bisericească fiind una mare, cu 2.149 enoriaşi. În 1910, când patroni bisericeşti erau Grigorie DAWIDOWICZ, Dr. Iosef GOTTLIEB şi Salamon KAHANE, paroh în Cadobeşti era Ilarion IVANOVICI, născut în 1862, preot din 1884, paroh din 1887, cantor fiind, din anul 1900, George TARNOWIECKI, născut în 1849.
La Cadobeşti funcţiona, din 1858, o şcoală cu 6 clase .
În 1910, Cadobeştii încă mai aveau un sfert de populaţie românească, celelalte trei pătrimi fiind de limbă ucraineană.

CAJVANA

Atestarea documentară a satului Cajvana, legendat toponimic în strânsă legătură cu vremurile lui Ştefan cel Mare, este atestat documentar, sub numele Căjvenii, abia în 1575, când Petru Şchiopul întăreşte satul urmaşilor lui Luca Arbure, apoi în 29 iulie 1615, atunci când ctitorul mănăstirii Solca, Ştefan Tomşa al II-lea, sfinţindu-şi sfântul lăcaş, cumpără, „de la sluga noastră, Vasile Şeptilici, şi jupâneasa lui, Tofana, fiica Mariei, care a fost fiica lui Solomon vistiernic”, pentru 1.000 ughi (ducaţi ungureşti), „un sat lângă mănăstirea Solca, anume Căjvana, ţinutul Suceava, pe apa Căjvanei, unde cade în Soloneţ”. Stăpânirea aceasta, confirmată şi reconfirmată de şirul de voievozi care au urmat, până la secularizarea averilor mănăstireşti, sub austrieci, în 1783, anonimizează acest sat vechi şi durabil, care, tot pustiindu-se, de-a lungul timpului, pare să fi ajuns selişte pustie în 1774-1775 (nici Spleny, nici Werenka nu o menţionează).
De altfel, în hotarnica moşiilor mănăstirii Solca, din 1768, este menţionată „Săliştea Cajvanei, lângă pârâul Cajvana, unde am aflat şi urme de grădini, precum: cioate de vişini şi perji, iar pe vârful unui dâmb, cimitirul bisericii”.
Abia în 1780, după colonizări cu emigranţi ardeleni, satul este înregistrat cu 85 de familii, numărul acestora dublându-se, practic, până în 1784, în doar patru ani numărul familiilor ajungând la 161.
A existat, la Cajvana, o bisericuţă de lemn, ridicată abia în 1810, biserica actuală fiind construită şi sfinţită abia în anul 1895. În 1843, paroh al bisericii Sfântul Mihail din Cajvana, cu 1.395 enoriaşi, era Georgie CANTEMIR. În 1876, parohul Vasile ZURKAN păstorea peste 2.168 de suflete. În 1907, paroh în Cajvana era Ioan ILIUŢ, născut în 1855, preot din 1880, paroh din 1885, cantor fiind, din 1899, Paul ZYBACZYNSKI, născut în 1845.
O şcoală cu 6 clase a început să funcţioneze, la Cajvana, din toamna anului 1899 .
„Aici luminile sunt mai multe. E sat mare, cu câteva case înalte, pentru funcţionarii şi fruntaşii locului… case adormite, garduri de nuiele, fântâni cu ciutură, dar fără roată, numai cu o oprelişte, fântâni cu cumpănă, cruci singuratice în margenea drumului” .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Ana a lui Andrei CHIRILĂ (28 ani în 1914) din Cajvana.

CALAFINDEŞTI

Atestat documentar, drept sat răzeşesc, în 15 iunie 1431 şi reatestat în 15 martie 1490, când, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 29-a biserică, la Calafendeşti, cu popă”, apoi în 15 decembrie 1662, când, datorită unei pricini, judecată de marele vornic Ieremie Cărcu, între văduva spătarului Ciogole (Ciogoloae) şi Toader Hulubei, ambii disputându-şi heleşteul Jorghiciu, care, în baza mărturiilor lui Tomşe din Şerbăuţi, Gligoraş vataman de Şerbăuţi, Vasile din Crăiniceşti şi Condre Păscariul, heleşteul rămâne al lui Hulubei, satul Calafindeşti avea să-şi decimeze obştea răzăşească după anul 1700, datorită ascensiunii urmaşilor foştilor răzeşi de odinioară, cei din ramura Boul.
În 20 februarie 1722, când Iuon Paladi şi cumnatul lui, Miron Dari, împart moşiile rămase după Toader Paladi, lui Iuon îi revine „jumătate de sat Calafindeşti… care jumătate de sat nu ne-a fost baştină, ci văduva răpousatului Preda Paladi, fost mare stolnic, a avut-o de la jupâneasa Agafiţa, fiica lui Boul, pentru banii daţi Agafiţei pentru căsătoria fiicei sale, anume Safta, şi, aşteptând un timp banii şi neputând întoarce banii lui Paladi spătar, i s-a luat acea moşie cu judecata divanului”.
În 26 februarie 1724, Iuon Paladi îşi însuşeşte, de la văduva fratelui său, Preda, Agafiţa Paladi, şi cealaltă jumătate de moşie, în contul unei datorii nereturnate de 156 lei turceşti.
Vechii răzeşi, strânşi, închingaţi între moşiile lui Paladi şi cele ale mănăstirii Solca, de pe teritoriul Grăniceştilor (Crăiniceşti), mai cosesc şi prin fâneţele mănăstireşti, dar, la desele jeluiri ale călugărilor, au parte de câte o nouă hotarnică, precum cea din 7 iulie 1742, făcută de vornicul satului Calafindeşti, Pavăl Morţun, cel cu întinse moşii şi prin satele din nordul Bucovinei.
Acest Pavăl Morţun este menţionat ca vornic al Calafindeştilor şi în 19 septembrie 1761, când, în baza mărturiei unor oameni bătrâni din Grimeşti (Grămeşti), dă înscris lui Pahomie, egumenul Putnei, despre hotarul stabilit de Constantin Paladi pe moşia Rudeştilor, Botăşănţilor, stabilind că Igrişte desparte satele menţionate de Bălcăuţii Putnei.
Dintr-o altă plângere a egumenului Putnei, soluţionată în 26 iulie 1766, se poate afla că fosta moşie a neamului Paladi ajunsese, prin căsătorie cu fata lui Iuon Paladi, în proprietatea lui Constantin Sandul Sturza.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Calafindeşti, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „31 – toată suma caselor”, însemnând 3 popi, 3 femei sărace şi 25 birnici.
În 1774, satul Calafindeşti avea 39 familii ţărăneşti. În recensământul guvernatorului militar Spleny, din 1775, satul Calafindeşti, din Ocolul Vicovilor, avea 3 popi şi 36 familii de ţărani, numărul acestora sporind, până în 1784, la 68.
Unul dintre cei trei preoţi din Calafindeşti, Vasile, şi jupâneasa lui, Sanda, dăruiesc mănăstirii Moldoviţa, în 22 iunie 1778, fânaţurile Miculile şi Solotrucu din Vama, zestrea Sandei, fata lui Ion Hasnăş din Câmpulung Moldovenesc.
Proprietarul moşiei Calafindeşti, Sandul Sturza, dăruieşte, în 12 martie 1783, moşia, dobândită ca zestre a soţiei, ginerelui său, Vasile Neculce, fiul lui Sandul Neculce, care, în 16 februarie 1790, o arendează armeanului „Ivan Căprăi din Mărăţăi”.
După cum rezultă dintr-o scrisoare a Divanului Moldovei către Creisamtul din Bucovina, din 16 februarie 1790, Constantin Sturza vornic a dat ginerelui său, Vasile Neculcea ban, şi jupânesei Ilinca, satele Calafindeşti şi Şerbăuţi, cu condiţia ca el, Sturza, să le stăpânească atâta timp cât va fi în viaţă. Sturza le-a arendat negustorului armean Ivan Căprăi din Mărăţăi.
După moartea lui Vasile Neculce, văduva acestuia, Ileana, născută Sturza, dăruieşte moşia, în 10 octombrie 1803, copiilor ei, Ioan şi Constantin Neculce. Din 5 august 1810, Constantin Neculce moşteneşte şi partea fratelui său, arendând întreaga moşie, în 12 august, lui Iordache Cârste.
În 12 august 1810, Constantin Neculce arendează moşiile Calafindeşi şi Şerbăuţi, precum şi un sfert din Româneşti, pe 6 ani, pentru 840 „galbini de aur olandeji”, lui Iordache Cârste, angajând şi un vechil, pe Ilie Ilschi, în 7 aprilie 1812, care să primească venitul acestor moşii, dar Ilschi declară caduc contractul lui Iordache Cârste, în 25 iunie 1812, Neculce aflând, apoi, un alt arendaş, pe Iosef Volanschi, cel căruia fiul cronicarului Ion Neculce, Constantin, îi va arenda Calafindeştii, Şerbăuţii şi un sfert din Româneşti, în 22 februarie 1813, pe timp de 6 ani, pentru o sumă anuală de 600 galbeni olandezi. După o nouă arendare, în 22 februarie 1813, Costantin Neculce îi va vinde arendaşului Iosef Volanschi, în 19 iunie 1827, moşiile Calafindeşti şi Şerbăuţi, pentru 6.100 galbeni de aur olandezi.
În 1843, parohia din Calafindeşti număra 648 enoriaşi, păstoriţi de preotul administrator Dimitrie DIACONIVICI. Patron al biserici era „von WOLANSKI”. În 1876, când patronatul era asigurat de Michael baron de KAPRI, parohul Grigorie CZERNIAWSKI avea sub oblăduire 1.009 enoriaşi. În 1907, sub patronajul baronesei Albina KAPRI, biserica din Calafindeşti, restaurată în 1895, era slujită de parohul Vasile TURTUREAN, născut în 1852, preot din 1885, paroh din 1889, cantor fiind, din 1900, Vasile CASPAROVICI, născut în 1841.
O şcoală cu 3 clase funcţiona, la Calafindeşti, din 1884 .
Însoţirea raiffeisiană din Calafindeşti şi Botoşeniţa a fost înfiinţată în 1 octombrie 1902, sub direcţiunea lui Vasile Turturean şi preşedinţia lui Nicolai Alexei. Din comitetul de direcţie şi control făceau parte Tanasi Lavric, Samuil Lauric şi casierul C. Casparovici.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la calafindeştenii Zahara a lui Ştefan LAZOR (42 ani în 1914), Elisaveta ALEXEI (11 ani în 1914), Victoria BODNARIUC (16 ani în 1914) şi Domnica CACIOR (14 ani în 1914).

CALICEANCA

„Caliceanca e spre nord-est de Cernăuţi. O parte se întinde pe vale şi pe o coastă lungă, alături cu Prutul, iar altă parte ajunge spre Horecea, între două coaste. Caliceanca, din Cernăuţi, mai că nu se vede defel.
Aici se află o biserică veche de lemn, transmutată din Cernăuţi, în anul 1876, pe spesele Fondului. Ea era aşezată şi alcătuită de comuna bisericească, în 1783, pe locul bisericii ce se numea „Domnească”.
Biserica Domnească a fost făcută de principele Moldovei, Nicolae Alexandru, înainte de 1735, iar în anul 1779 a fost mutată, de la Cernăuţi, de pe piaţa Sfintei Maria, de lângă Fântâna Turcească, la Şerăuţii de jos.
Hramul bisericii din Caliceanca e la „Adormirea maicei Domnului”.
Şcoala e de 4 clase. În 1894, umblau 81 Români, 50 Ruteni, 67 Germani, 39 Poloni, 5 Cehi.
Aici e un Cabinet de cetire, „Sentinela”. Adunarea generală constitutivă a lui s-a ţinut Duminică, în 8 August 1897 stil nou.
Aici mai este şi o filială a Societăţii Doamnelor Române din Bucovina” .
În 17 iulie 1886, pe când săpau trei oameni o fântână în curtea gospodarului Ioan Marteniuc din Caliceanca, la adâncimea săpăturii de 3 metri a ţâşnit, deodată, din pământ o flacără albastră, care le-a fript mâinile şi picioarele, dar au primit imediat asistenţă din partea medicului orăşenesc, dr. Flinker. „Locul unde s-a săpat fântâna conţine mult cărbune. Flacăra seamănă să se fi iscat din gazele care erau închise sub pământ şi care, ieşind la aer, s-au aprins” .
În 1890, satul avea cinci învăţători, pe P. Pitei, V. Mihalescul, E. Semaca, B. Kowalska şi pe S. Klimaszewska.
În 13 septembrie 1903, la petrecerea filialei Societăţii „Doamnele Române”, au subscris, dintre localnici, Eleana E. POPOVICI, Maria NICOROVICI, secretara MIHALESCUL, Nicolai VOITCO, Eusebie SCRIBA, Elisabeta VOITCO, directorul şcolar Petru PITEI, Argir VERENCA, Vladimir VOITCO, NICHITOVICI, Mihai HOTINCEAN, Ioan RUSAC, Alexandru MUTRUC, Nicolai CRICLEVICI, George MIHALESCUL, Coca SĂNDULEAC, Mihai HLUŞCO, Maria COSTIUC, Arcadi NICOROVICI, Ştefan RUSNAC, Ilie HOLENCIUC, Dimitrie GERMAN, Alexandra LUCHIANCIUC, Ioan ZERNIUC, Victor MIHALESCUL, domnişoara TAUBER, Ana ŞCUREI, Maria HOVANEŢ, Zoiţa COUŢUN, Ştefan COŞARA, Nicolai HAURILIUC, Georgi CRICLEVICI, Nistor TEUTUL, Simion HUMAILO, Grafiţa PRODANCIUC, Eugenia PERJUL, Petrea CRICLEVICI, Ludvig SENDEC, Nicoluţa PRODANCIUC, Alexandru RUS, Toder alui Vasile COŞARA, Dimitrie COŞARA, Ioan GUZIC, Mihai SCOBIAC, Alexandru LENCHIVSCHI, Florea ROSTOŢCHI, Ana alui Vasile COŞARA, Dimitrie PRODANCIUC, Ilie FACAS, Petrea HRENCO, Ioan COHUT, Ignaţ FOIT, Gheorghiţă alui Ioan MARCO şi Nicolai LENCO .

CĂLINEŞTII lui CUPARENCO şi ai lui IENAKI

În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 28-a biserică, la Călineşti, cu popă”.
În 3 octombrie 1614, Ştefan Tomşa al II-lea, ctitorul mănăstirii Solca, dăruia ctitoriei sale „satul Călineşti, cu mori pe Siret, care au fost ale lui Vasile Stroici”, cel care a „pierit în hiclenie, când s-au sculat cu alţi pribegi ca dânşii asupra domniei mele”.
Vasile Lupu repară abuzul săvârşit de Ştefan Tomşa, întărind fosta moşie a lui Stroici, din valea Siretului, ctitoriei sale, mănăstirii Dragomirna, în 25 iulie 1634.
Moşia Călineştilor iese de sub stăpânirea călugărească în scurtă vreme, datorită unui schimb de moşii, prin care Solomon Bârlădeanul oferea Mitropoliei Sucevei moşia Căuşeşti pe Prut, pentru Moşia Călineşti pe Siret.
În 1758, s-a stabilit în Călineştii lui Cuparencu plugarul Lupul UNGUREAN, din Rodna, împreună cu soţia şi cei doi feciori ai săi.
În 1 aprilie 1764, Miron Cuparenco dă feciorilor săi, Mihalachi şi Ion, „a patra parte de Călineşti ce sănt pe Hatna”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Călineşti, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „19 – toată suma caselor”, însemnând 7 scutelnici ai „Mariei, fiica sărdarului Miron” Cuparenco, 3 scutelnici ai postelnicului Ion Gherghel, 2 volintiri, 1 jidov botezat, 5 ţigani şi 1 femeie săracă. Călineştii lui Ianachi aveau 25 de case şi tot atâtea familii de birnici.
În 1775, Călineştii lui Cuparenco aveau 2 mazili, 1 popă şi 29 ţărani, Daniel Werenka menţionând, pentru anul 1774, 22 de familii ţărăneşti, care sporesc, până în 1784, la 122 familii. Călineştii lui Ienaki aveau, în 1775, 3 popi şi 28 ţărani, Werenka menţionând, pentru 1774, 30 familii, iar pentru 1784, 126 familii. Ambele sate, ţinând de Ocolul Vicovurilor, la începuturile Bucovinei istorice, au fost masiv colonizate, după 1779, cu ucraineni.
O mărturie din 21 iulie 1798, dată lui Vasile Cuparenco de „Vasăle Calmuţchi ot Părhăuţi, de Gheorghi Cârste ot Costâna şi de Mihalachi Cuparenco ot Călineşti nobel”, confirmă că Vasile Cuparencu avea a opta parte din jumătatea satului Călineşti din 1758.
În 1825, aşa cum se poate afla dintr-o corespondenţă cu egumenul Putnei, Lavrentie Chirilescu, paroh al satului Călineştii lui Cuparenco era Nicolae Săvescul, cel care-i trimitea egumenului „12 coreţe şi 2 dimerlii de secară curată, (dar) să-i plătească, numai pentru 10 coreţe, 35 lei”.
În 24 mai 1833, Ioan baron Cârste, fiul lui Ilie Cârste, dăruia nepotului său, Ienacachi baron Cârste, jumătate din „Călineştii lui Ienachi, care se cheamă şi Greţca”.
În 1843, exista o biserică ortodoxă în Călineştii lui Cuparenco, aflată sub patronajul baronului Joann von KRISTE, deci Ioan Cârste, preot administrator fiind Grigorie NASTASI, care păstorea peste 959 suflete, din amândouă satele. Comuna bisericească, numită Călineştii lui Cuparenco şi Ienachi, se menţinea şi în 1876, când patroni erau Nicolai baron de CÂRSTE şi Adolf von MARIN, celebrul arhitect bucovinean, şi când paroh era Ştefan SELESCHI, în cele două sate aflându-se 1.516 enoriaşi ortodocşi. În 1907, celor două sate li se alătură, în comuna bisericească, şi Cotul Călineştilor sau Călineştii lui Vasilachi, patroni ai bisericii fiind primarul german al Rădăuţilor, Gustav MARIN, Vasile de CUPARENCO, Vasile de RADCA, Ioan de MALINESCU, Nicolai de WOLCZYNSKI, Ioan şi George URSULEAN, Kalman şi Jankef FISCHER.
Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, din Călineştii lui Cuparenco, fusese construită, între anii 1791-1805, de Michail de Cuparenco şi restaurată în 1894.
Biserica cu hramul Sfântului Dumitru, din Călineştii lui Ienachi a fost construită, din banii Fondului Religionar, între anii 1884-1887, când a fost şi sfinţită, slujitor al altarului fiind parohul Ioan STEFANIUC, născut în 1858, preot din 1882, paroh din 1889, iar cantor, din 1904, Athanasie TOPÂRDĂU, născut în 1883.
Biserica din Călineştii lui Cuparenco, care deservea şi Călineştii lui Vasilachi, beneficia de serviciile aceloraşi slujitori ai altarului, Ştefaniuc şi Topârdău .
În 1890, Călineştii lui Cuparenco aveau 1.150 locuitori, paroh fiind Ioan Ştefaniuc, iar cantor bisericesc, Iosif Manolovici. Primar al comunei era Vasilie de Radca. În Călineştii lui Ienaki trăiau 1.706 locuitori, conduşi de primarul George Hostiuc. Călineştii lui Ienache se numeau, pe atunci, Călineştii lui Ienache vel Greaţca.
O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Ion ŞTEFANIUC, paroch în Calineşcii lui Cuparencu”, menţionează, printre familiile comunei, pe: Ilie de MALINESCU, Vasile RADCA, Ghiorghi URSULEAN, Vasile alui Dimitrie REBENCIUC, Georgi PALANECIUC, Teodor alui Ştefan MAIDAN, Niculaiu MAIDAN, Niculaiu alui Ştefan MĂIDAN, Niculaiu MAIDAN, Niculaiu CHROMIUC, Maria alui Ion COBZIUC şi Eudochia alui Vasile CURELEŢU .
În martie 1894, când sătenii din cele două sate, adunaţi în biserică, „au juruit că nu vor mai bea rachiu”, din Călineştii lui Cuparencu şi-au întărit jurământul prin semnătură: cantorul Ioan MANOLOVICI, Dimitrie COSTIUC, Dimitrie TCACIUC, Petre şi Mihai alui Petre CIORNEI, George, Dimitrie, Neculai alui Vasile şi Petre alui Andrei HUŢAN, Ioan OSTAŞIUC, Dimitrie MARUNEAC, Vasile şi Mihai alui Vasile COCEARJIUC, Vasile alui Ioan ONESIM, Dimitrie FILIPCIUC, Nicolai GUMAZELIUC, George LUCAN, Teodor MARTENIUC, George alui Mihai şi Mihai SANDULEAC, George, Andrei a lui Petru şi Petru UNGUREAN, Simeon DAŞCHIEVICI, Vasile IEREMCIUC, Ioan şi Nicolai CORNECIUC, Nicolai şi Ioan COZMEI, Vasile IAROŢCHI, Petre, Ioan şi Teodor HUŢAN, Vasile şi George NEMATCIUC, Vasile CORNETIUC, Ioan şi George alui Ioan IVONAŞCIUC, Vasile, Ioan alui Petre şi Ioan alui Ioan OCRAIUCIUC, Nicolai NICŞAN, Ioan CUCURUZ, Mihai alui Vasile OSTAŞIUC, Petre IURICIUC, Ioan şi Nicolai CERVENCIUC, Vasile SEMENIUC, Vasile COZMACIUC, George TANASICIUC, Ioan alui Petru STEICIUC, Vasile BALAN, Dumitru TIŢA, George alui Gavril IVANOVICI, Dimitrie şi Vasile alui George TARNOVIEŢCHI, Ioan şi Andrei PROCOPIUC, George alui Vasile SERHII, Ioan alui George PENIUC şi Ioan BLAŞCO.
Din Călineştii lui Ienachi, au depus jurământul lepădării de holercă („leac pentru holeră”, cum numeau evreii galiţieni rachiul, prin anii 1550-1600): Nicolai BOICIUC, Teodor PALANECIUC, George şi Andrei SENCIUC, Ioan alui Petre şi George CURELEŢ, George, Constantin, Mihai şi Vasile REBENCIUC, George PETRUNEAC, Teodor MAIDAN, Ioan LUCAN, Teodor IEREMCIUC, Ioan BUCINSCHI, George CIOBOTARIU, Dimitrie şi Mihai CORDUBAN, Vasile PÂNZARIU, Dimitrie CRASULEAC şi Teodor ISEPIUC .
Banca populară românească din Călineştii lui Cuparencu şi Călineştii lui Enachi s-a înfiinţat în 16 noiembrie 1902, sub preşedinţia preotului Ilie de Mălinescul, director fiind Ioan Ştefaniuc, vistiernic – Nicolai Volcinschi, între membrii comitetului de direcţiune şi control aflându-se George Ursulean, Georg Steinbach şi George Hostiuc.
La Călineşti s-a născut, în 8 decembrie 1935, prozatorul de limbă ucraineană Iurii LUCAN.

CĂLINEŞTI PE CREMUŞ

În 15 martie 1490, dintre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 3-a biserică, la Stăncăuţi, cu popă”, deci la Călineşti pe Ceremuş.
Aflat între Stăneştii de Jos, Ciortoria şi Bărbeşti, pe malul drept al Ceremuşului, Călineştii pe Ceremuş au fost întăriţi, în 23 octombrie 1598, de Ieremia Movilă, boierilor Pătraşco Sturza şi Tăutul, urmând ca Divanul Domnesc să se pronunţe asupra hotarului dintre cele două moşii.
Hotarnica se face abia în 17 decembrie 1609, când este menţionat şi un alt co-părtaş, Grama, pe lângă Pătraşco Sturza şi Tăutul.
În 15 martie 1719, se certau pentru „nişte părţi de ocină din Călineşti… întăi pentru 11 jirebii, care au fost luate de Solomon logofătul de la Ionaşco Stărce”, feciorii lui Pavăl şătrarul şi Ştefan Străşca.
În 20 februarie 1722, când se împart moşiile lui Toader Paladi între feciorul lui, Iuon Paladi, fost mare spătar, şi ginerele lui, Miron Dari, fost Sărdar, lui Iuon Paladi îi revine „întreg satul Călineşti, fără a patra parte, ce-i a răzeşilor”.
În 19 septembrie 1724, Mihail Racoviţă Vodă poruncea cercetarea jalbei lui Ion Tăutul, care acuza faptul că o jumătate de sat Călineşti, moştenire „de pe moşul Tăuteştilor şi rămânând acea moşie a unui Andriaş, nepot Tăutului, a vândut-o lui Pârvu, fost şetrar, fără ştirea rudelor”, care rude, conform dreptului valah, aveau dcreptul de primă cumpărătură, numai că „oamenii au fugit din acel sat neavând dreptate”.
În 28 septembrie 1734, Constantin Nicolai Mavrocordat porunceşte fostului mare căpitan Manole să cerceteze jalba lui Toader Brahă şi a cumnatului său, Ştefan Strâşca, „zicând Toader Brahă că, după ce s-au căsătorit el, i-au dat soacră-sa trii vecini şi să ţie şi în moşiea Călineştii frăţeşte, fiind fămeea lui Toader, din toţi fraţii, mai mică, din care vecinii, zise Toader, că pe unul l-au fost dus şi la casa lui, de l-au stăpânit, iar acum, după moarte soacră sa, s-au sculat cumnatul său Strâşca şi au luat vecinii şi din moşiea încă l-au lipsit”.
În 23 februarie 1742, când se împart moşiile lui Constantin Pârvul între copiii săi, Gheorghi, Vasilie şi Ileana, jupâneasa lui Gheorghi Calmuţchi, „a venit în partea lui Gheorghi Pârvul medelnicer şi a lui Vasile Pârvul… trei părţi şi două jirebii de sat de Călineşti la Brusniţa, ţinutul Cernăuţi, să le stăpânească în pace”.
În 2 decembrie 1759, o nouă ceartă pentru moşii s-a iscat la Călineşti şi la Pedecăuţi, între Ioniţă Strâşca mare căpitan şi, de cealaltă parte, Iordache Vlad şi Ilie Strâşca. Ioniţă Strâşca avea o carte de judecată, datată în 3 august 1750, din care rezulta că Ştefan Strâşca, tatăl lui Ioniţă, ar fi dat ginerelui său doar un sfert din Călineşti.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Călineşti, moşie răzeşească, „37 – toată suma caselor”, însemnând 2 mazili, Giorgie VÂRGOLICI şi Ion CALMUŢCHI, 3 văduve, Ştefana, Nastasia şi Maria, 3 jidovi, Berko, Posin şi Leizer, şi 29 birnici, adică: Simion VEITIC, Ştefan CALINCIUC, Vasilie CALANCIUC, Vasilii CALANCIUC, Ion CALANCIUC, Ştefan CALANCIUC, Timofei CALANCIUC, Ştefan NIŞTIUK, Gligor HARINA, Iacob CUCU, Petre HARINA, Simion CUCU, Iftimii MANEILICI, Gligoraş FEDORIUC, Gligor RUSNAK, Fedor RUSNAK, Macovei RUSNAK, Tudosi HLIHORIUC, Martin RUSNAK, Toma PENIUC, Ştefan RUSNAK, Ivan ciobotar, Hrihor VATRIC, Nichifor RUSNAC, Vasili morar, Silip RUSNAK, Tudosi CUCU, Toader sin rus şi Roman rus.
În 1775, satul Călineşti pe Ceremuş avea 2 mazili, 1 popă şi 42 ţărani (54 familii, în 1774, după Werenka), populaţia satului ajungând, în 1784, la 104 familii.
În 1843, biserica ortodoxă din Călineşti pe Ceremuş, aflată sub patronajul baronului Ioan de GOIAN, avea 688 enoriaşi, păstoriţi de preotul administrator George MITROFANOVICI. În 1876, patron al bisericii era şi încă va mai fi, vreme de bune decenii, graful Jeronim dela SCALLA; biserica avea 819 enoriaşi, iar preot administrator era Emilian BEJAN. În 1890, biserica din Călineşti pe Ceremuş avea 948 enoriaşi, păstoriţi de parohul Dimitrie ZULINSCHI. Învăţător al satului era Teofil CAZAC, iar primar – George IVANIUC. În 1907, paroh era Nestor GORECKI, paroh şi în Bărbeşti, cantor fiind, din 1900, George FRAZIAN, născut în 1852.
În comună funcţiona, din 1887, o şcoală ruteană, cu două clase . În 1910, doar 4 din 10 locuitori mai vorbeau româneşte.

CAMENA

Parte a vechiului sat Mihalcea, atestat în 10 iulie 1510, Camena încă era socotită, în 1776, drept „jumătate de sat de Mihalcea, care se chiamă şi Camina”, aşa că înscrisurile vechi, referitoare la Camena, „care după scrisori se cheamă Mihalce”, cu referire la acest vechi sat domnesc se vor menţiona. În 1811, „jumătate de sat Camena” însemna un sfert din moşia Mihalcea, iar în 1814, e menţionată Camena, care, „după scrisori se cheamă Mihalce… şi se află acum în stăpânire cu totul deosebită de satul Mihalce, precum în curgerea vremii şi nume deosebit de sat Mihalce au câştigat”.
În 1771, s-a stabilit la Camenca pălmaşul Alexandru BILOUS, din Bârgău, împreună cu soţia şi cele două fete ale sale.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Camena „63 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, 1 dascăl, 1 ruptaş, 2 văduve, 4 jidovi, 1 scutelnic al popii şi 53 birnici, aceştia fiind: Vasile DUGAN, Ştefan DUŞCIAC, Fodor ŞFURCĂ, Costaşcu HLEBAC, Georgiţă sin ŞFURCĂ, Mihail OCIORNOHUZ, Mihail ŞLIMKA, Ion CIORNOHUZ, Vasile HUŢULIAC, Iurea CIORNOHUZ, Dănilă IURIC, Andrei sin CIORNOHUZ, Alecsa GUŞETUL, Andrei TEMCIA, Andrei ŞLIMKA, Ion coşar, Ilii sin COZMA, Iacob brat ego, Macsin brat ego, Petre văcar, Ivanko rus, Coste TOKAR, Ştefan SAICIUK, Macsin rusul, Vasile TOKAR, Grigori sin ego, Petre FUCIUK, Toader rus, Iacob brat Macsin, Vasile ŢURCAN, Ion sin TOKAR, Simion SOLOAN, Dumitru cumnat lui Simion, Vasile BUZĂ, Ion BUZĂ, Timoftii LOZINCĂ, Vasile sin ego, Ion DUGAN, Mihaiu ŢURCAN, Pătraşco sin ego, Ifteni BUZĂ, Ion VĂSCĂUCIAN, Toader sin TOKAR, Ştefan LIIFAK, Dumitru rus, Anton zet SOLOAN, Fodor rus, Timoftei ŞERBAN, Nechifor, Mateiu GRIGORCIUK şi Lupul văcar.
Rufeturile erau pentru popa Ion şi dascălul Ion, pentru scutelnicul popii, Georgii LEŞUK, pentru ruptaşul Ion BOTEZATU, pentru văduvele Maria şi Aniţa, dar şi pentru jidovii Şmil sin Volvii, Iacob sin Mănaşcu, Iancul sin Iţicu şi Iancul.
Camena, din Ocolul Cernăuţilor, avea, în 1775, 1 popă şi 45 ţărani (47 familii, în 1774, după Werenka), iar în 1784, 91 gospodării.
Camena era, de fapt, o moşie şi o parte a satului Mihalcea, după cum rezultă din învoiala dintre copiii lui Toader Murguleţ şi ai Zamfirei, fiica lui Ioan Stroescul, din 24 ianuarie 1776, când doi fraţi, Ioniţă şi Iordachi, primesc, printre altele, „jumătate de sat de Mihalcea care se cheamă Camina”, jumătate de sat pe care cei doi fraţi Murguleţ o vor arenda, în 30 mai 1792, lui Tuduri Mustaţă, apoi, în 26 iulie 1796, fraţilor Vaertan şi Lazar Antonaş.
În 1843, Camena avea 1.003 creştini ortodocşi, care frecventau biserica patronată de Peter von JAKUBOWICZ şi slujită de Wassilie CZERNIAWSKI. În 1876, patron bisericesc era, ca şi în 1907, Lobel SALTER, preot fiind George HOSTIUC, care avea 1.664 enoriaşi. În 1907, paroh era Vasile DASCALIUC, născut în 1850, iar cantor, angajat din 1903, George PETRAŞESCUL.
O şcoală cu 5 clase funcţiona, la Camena, din 1883 .
„De la poalele Carpaţilor şi până în oraşul Cernăuţi, e numai cale de câteva ceasuri. Căci, cum ai atins târgul micuţ al Storojineţului, treci numai cât coama păduroasă a Crivei şi, luând rămas bun de la valea Siretului, cobori în fundătura de la Broscăuţi, ce se prelungeşte, cu făgetul ei întins, până-n drumul mare…
Te uiţi din dealul Crivei, spre Camena, vezi o linie şi nimica alta. Te aşezi în capătul acestei linii, din susul satului rusesc al Camenei, şi te uiţi, iar, înainte, vezi că linia dă ţintă spre Cernăuţi. Şi atât e de necurmată vâna drumului, încât ţi se pare că ai Cernăuţul chiar înaintea ochilor, să-l prinzi cu mâna” .
În 1890, în Camena trăiau 2.069 locuitori, români şi ucraineni, aflaţi sub oblăduirea morală a preotului George Hostiuc şi a cantorului Ioan Petraşescul. Învăţător era Ilie Baloşescul, iar primar, Teodor Bolesiuc.

CAMENCA

În 15 iunie 1431, Alexandru cel Bun întărea lui Stan Cupcici, printre alte sate, „şi Camena pe Siret (numele vechi al Camencei, conform DRH, Vol. I, p. 153), pe care i l-a dat fiica lui Miclouş”.
Închinat mănăstirii Putna, în 2 februarie 1503, „pe Siret, satul Camenca”, fiind dăruit „pentru pomenirea sa” de „răposatul Iurii Cupcici”, satul, aflat în hotar comun cu Petriceanca, este menţionat, drept Caminca, şi în uricele târzii, precum cel din 1760, al lui Ioan Callimah, sau în hotarnica din 1765, drept proprietate a mănăstirii Putna, dar şi în 1771, când la Camenca se stabileşte pălmaşul din Bârgău Alexandru BILOUS, împreună cu soţia şi cele două fete ale sale.
În 30 martie 1727, Calistru, episcopul de Rădăuţi, dăruia mănăstirii Putna „prisaca cu toţi stupii din Camănca”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Caminca, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „19 – toată suma caselor”, însemnând 1 panţir, 3 femei sărace şi 15 birnici.
În 1775, Camenca, cu Petriceanca, ambele din Ocolul Berhometelor, aveau doar 18 familii de ţărani, acelaşi număr fiind stabilit, şi pentru 1774, de Daniel Werenka, numărul acestora sporind la 92, până în 1784.
În 1843, biserica din comuna bisericească Camenca şi Petriceanca, cu 1.846 enoriaşi, era slujită de preotul administrator Joann TARASIEWICZ. În 1876, comuna bisericească avea 3.295 enoriaşi, preot fiind Leon FERLIEWICZ (în sursă, este notat cu creionul, drept preot cooperator, şi O. MIRONOVICI). În 1902, se va sfinţi o biserică-filială şi la Petriceanca. În 1907, paroh al comunei bisericeşti Camenca şi Petriceanca era Grigore COSTAŞ, născut în 1845, preot din 1872, paroh din 1877, iar preot cooperator era Ioan GRIGORAŞ-SUCEVEAN, născut în 1875, preot din 1901, cantor fiind, din 1900, Ioan SIMOTA, născut în 1849.
În Camenca a funcţionat o şcoală ruteană cu 5 clase, din 1854, şi o şcoală românească cu 2 clase, din 1902 .
În 1890, Camenca avea 3.817 locuitori, ucraineni şi români, parohi fiind Leon Ferlievici şi Cristofor Iliuţ, iar cantor bisericesc – Ioan Simota. Învăţător al satului era Teodor Cârstiuc.
Vineri, 25 octombrie (6 noiembrie) 1896, a fost sfinţită biserica din Camenca de către Arhimandritul Mitrofor Vladimir de Repta, fiind întâmpinat, în numele comunei bisericeşti din Camenca, de preotul Christofor Iliuţ, de învăţătorul Teodor Cârstiuc şi de amploaiatul Starcuewski. „La intrarea în comună, şi anume în atinenţa Petreceni, lângă portalul ridicat aici şi împodobit cu cetină şi steaguri, înaltul oaspe a fost salutat de delegatul căpitanatului districtual, dl Dr. Tarangul.
Trecând apa Siretului, drumul era împodobit, de amândouă părţile, cu brădănaşi, iar poporul adunat petrecea, cu uralele sale, pe mult doritul său oaspe până la locul destinaţiunii, între sunetele clopotelor şi bubuitul săcăluşelor…
Rânduiala sfinţirii bisericii s-a început cu serviciul divin de seară (privegherea), care a decurs în cea mai bună ordine. La actul sfinţirii, mult înfrumuseţată prin cântările alese, executate de membrii corului seminarial, săvârşit de către I.P.C. Sa Arch. V. de Repta, au asistat: prof. dl. Dr. Em. Voiuţchi, admin. Protopr. S. Piotrovschi, P.C.L.T. Iliuţ, paroch în Arbore, I. Hostiuc, paroch în Carapciu, V. Calance, spiritual seminarial, L. Zugrav, paroch în Romaneşti, M. Tarnavschi, paroch în Hliboca, V. Isopescul, paroch în Volcineţ, G. Grosar, paroch în Cerepcăuţi, M. Mitric, cooperator în Carapciu, şi diaconul catedral M. Boca” .
În 1898, funcţiona, la Camenca, în casa lui Filip Rotariu, Cabinetul de lectură „Luceafărul”, cu 61 membri, 32 cărţi şi 3 abonamente la gazete. Conducerea acestei prime biblioteci săteşti din Camenca era asigurată de Ilie Grigorovici, Filip Rotariu şi Alexandru Carleciuc.
Însoţirea raiffeisiană a fost înfiinţată în primăvara anului 1903.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Alexandru ZELENEVSCHI (20 ani în 1910) din Camenca.
În 1910, trei sferturi din populaţia satului o formau ucrainenii.

CÂMPULUNG MOLDOVENESC

O dată care trebuie considerată drept cea a atestării tuturor celor „15 sate, toate cu obiceiurile şi judecăţile lor proprii” ale „republicii Câmpulungului” , este cea a stabilirii hotarului între Vama Moldoviţei şi Câmpulung Moldovenesc, respectiv 14 aprilie 1411, deşi obştea aceasta răzeşească, locuind în multe vetre de sat, este cu mult anterioară Descălecatului. Locuitorii „nu ţin de boierime, dar nu sunt supuşi nici unui boier şi fac la un loc un fel de republică… Uneori, primesc şi doi vornici trimişi de la domnie; însă, de multe ori, îi gonesc afară din ţinut, la câmpie, când aceştia întărâtă cugetele locuitorilor şi se bizuie pe întăriturile ce le-a dat lor firea. Nu se pricep la meşteşugul lucrării pământului cu sapa, fiindcă în munţii lor nu au defel ţarini; toată munca lor este păstoritul oilor. Plătesc o dajdie pe an, însă nu atât cât le cere domnia, ci numai cât făgăduiesc ei domnilor; iar această învoială o înnoiesc, prin trimişii lor, de câte ori se aşează domn nou peste Moldova. Dacă vreun domn vrea să se poarte mai aspru cu ei şi să le pună biruri noi, ei nu stau mult la tocmeală, ci cu toţii nu mai vroiesc să le plătească şi fug în părţile cele mai nestrăbătute ale munţilor. De aceea, nici domnii nu au cerut de la ei mai mult decât au făgăduit ei să dea. Uneori, aţâţaţi de câteva capete tulburi, s-au răzvrătit împotriva domnului şi au trecut sub aripa leşilor” .
Dat fiind statutul satului-sate Câmpulung Moldovenesc de oază preistorică, menţinută ca atare şi foarte puţin contaminată până pe la anul 1800 d. H., deci de regiune în care Legea (credinţe, morală, drept pelasg-valah, tipuri de aşezări, construcţie de case, ocupaţii, meşteşuguri, port şi datină) rămâne aceiaşi, în coordonatele ei fundamentale, vreme de peste patru milenii şi jumătate, timp în care istoricizarea este, de cele mai multe ori, asimilată de câmpul stilistic originar, cred că nu de reperele cronografice trebuie să ţinem cont în această naraţiune, ci de faptele stilistice care individualizează Câmpulungul Moldovenesc în întreg spaţiul românesc şi drept factor de iradiere contaminantă a unei anumite spiritualităţi înspre megieşiile din jur. Înconjurată strâns de hotarele mănăstireşti şi aflată în dese conflicte cu lacomii râvnitori de averi pământeşti, oaza aceasta de preistorie, pe care Dimitrie Cantemir o numise „republica Câmpulungului”, cuprindea un teritoriu muntos întins şi important, delimitat, la nord, de moşiile mănăstirii Putna, la est, de moşiile mănăstirilor Homor, Moldoviţa şi Voroneţ, la vest, de hotarul Transilvaniei, iar la sud, de hotarul cu Moldova, pe care deja l-am consemnat.
Obştea câmpulungeană, organizată după modelul vechimii, cu instanţă judecătorească proprie (sfatul celor 12 bătrâni), care se pronunţau conform dreptului valah, păstra cu sfinţenie „legea” (cea despre care Aristotel spunea că, în vechime, „se cânta, ca să nu se uite”), portul şi obiceiul arendării de suprafeţe arabile în ţinutul Sucevei: „Pentru a obţine fructul necesar pentru pâne, mai multe comune din acest teritoriu iau, din vremi nemaipomenite, în arândă pământurile foarte productive din ţinutul Sucevei, departe de 8 până la 10 mile, scria, la 1872, Mikulicz. Muntenii vin la acest lucru la şes, formând caravane întregi… / Mai în toate comunele este încă în vigoare vechiul obicei că, toamna, îndată după culesul cucuruzului, câmpurile sunt deschise ca păşune pentru toate soiurile de vite” .
Liber şi, drept consecinţă, prosper, „Câmpulungul cuprinde multe case, încheiate cu măiestrie din lemn de brad, şi are mulţi negustori ruteni ce aduc aici tot felul de mărfuri din Polonia şi Transilvania” (august 1709) , deşi „nu se deosebeşte cu nimic de vreun sat” (august 1709) , dar nu se deosebea doar de un sat câmpulungean din vremea aceea, meşteşugul acesta, al întemeierii de case durabile „din lemn verde”, cu umbra unui om zidită în colţ de temelie, având tradiţie în munţii străjereşti, inclusiv prin încredinţarea numelui lui Ursu Mănăilă, pe la anul 1600, unui munte de pe valea Moldovei, pe care Mănăilă îşi durase o casă.
În munţii câmpulungenilor, adică de la Stulpicani, la Vama, iar de acolo la Măgura, din coasta satului Breaza, întreaga vale a Bistriţei şi până în hotarul cu Ardealul, vornicul celor 15 sate înfrăţite şi 12 „oameni buni, bătrâni şi înţelepţi” judecau pricinile dintre aprigii răzeşi, după principiile dreptului valah, inclusiv acel „jure vicinitas”, care avea să determine obiceiul zecilor de perechi de naşi la botez sau la cununie, întâlnit doar în satele câmpulungene. Conform principiului numit, un membru al obştii nu putea vinde nimic din bunurile sale imobiliare decât „neamului celui mai apropiat”, iar dacă fratele, vărul sau unchiul erau zgârciţi la pungă, vânzătorul, aflat la nevoie, era obligat să-şi vândă o moşioară sau o casă pe mai nimic. Cum naşii sunt recunoscuţi drept părinţi spirituali ai pruncului botezat sau ai mirilor cununaţi, câmpulungenii au început să angajeze zeci de perechi de naşi (până la 50 de perechi), înrudindu-se, astfel, cu toţi obştenii şi putând să vândă, la nevoie, un bun imobiliar printr-o adevărată licitaţie publică, în care să se obţină preţul cel mai bun.
Dar cel mai interesant principiu al dreptului valah este cel al „răscumpărării capului”, după omor, prin plata unei sume de bani. Un prim exemplu de aplicare a dreptului privat de răzbunare sau compensare, pe seama arbitrajului, specific şi celţilor, dar şi Legilor încredinţate lui Zalmoxe de Hestia, s-a petrecut la Curtea domnească din Suceava, în 14 octombrie 1473, când Ilca, fata lui Petru Ponici, moştenind vinovăţia tatălui său, „nu a tăgăduit această moarte a lui Andriţă, pe care l-a ucis Petru Ponici, tatăl Ilcăi, ci s-a ridicat… şi a plătit în mâinile slugii noastre, pan Petrea stolnic, moartea lui Andriţă” şi, astfel, „prin tocmeală bună şi înţelegere şi pace veşnică”, omorul a fost dat definitiv uitării, Petrea stolnic beneficiind de compensarea bănească, plătită de fata ucigaşului.
Acelaşi tip de compensare, prin arbitraj, se săvârşeşte şi în satele câmpulungene, cel mai sugestiv caz fiind cel judecat în 7 august 1696 şi în 10 mai 1724. În 1695, pentru un „loc după Straje, în faţa Măgurii di cătră satul Pojorâta, care acel loc au fostu a Petrii Tolovanului celui bătrân, care întro vremi au fost giurat Toloveanul cel bătrân cu brazda în cap pentru dânsul” şi „având Tolovanul cel bătrân doi nepoţi, veri primari, şi vrând ei să-ş împărţască acel loc şi neputându-să ei învoi, s-au prelejit di au ucis şi au omorât pe Simion Boza vărul său, tocma pe acel loc, iar cealaltu au pribegit în ţara ungurească”.
Deci, pentru un fânaţ din Pojorâta, pe care îl moşteneau de la bunicul lor, răposatul Petrea Toloveanu (care jurase „cu brazda în cap”), doi veri se iau la harţă, iar unul dintre ei este ucis. Celălalt fuge în Ardeal. Omorul trebuia răzbunat sau compensat şi, cum nu mai exista vreun Tolovan, care să răspundă pentru crimă, vinovăţia este atribuită obştii săteşti din Pojorâta, din simplul motiv că pe teritoriul satului ei se săvârşise acel omor cu autor cunoscut. Atunci, în 7 august 1696, pentru că „pentru ace moarte au plătit satul judeţului”, Toader Filimon întoarce banii obştii şi obţine hotarnică, proprietatea astfel obţinută putând fi contestată de vreun Tolovan, dar acesta „fără nici un cuvânt să aibă a da gloabă care se chiamă „hultamo” judeţului, 30 ughi (ducaţi ungureşti) şi 12 oi negre breză cu 12 mei negri breji”.
Cu două milenii şi jumătate înainte de această tragică întâmplare, Homer avea să descrie… procesul de la Câmpulung (judecat în baza Legilor Pelasgine, din care, ulterior, se va inspira şi Licurg), în felul următor:
„Gloata s-adună-ntr-un loc în sobor, între doi e o sfadă,
dânşii se judecă pentru răsplata cu care să fie
răscumpărat un omor. I-asigură unul că dase
plata, o spune-n vileag; celălalt, că nimic nu primise;
de-asta ei vor amândoi ca judeţul s-aleagă ce crede.
Oamenii strigă, fac gură, fiind pentru unul sau altul,
crainicii însă-i opresc şi fac linişte. Judecătorii
şed la judeţul lor sfânt, pe trepte de netedă piatră;
ia fiecare în mână toiagul strigacilor crainici
şi se ridică-n picioare şi judecă după olaltă.
Stau între dânşii talanţii, doi bulgări de aur, răsplata
judelui, care, rostind judecata, mai drept o să fie” .
Ţinutul străjeresc al Câmpulungului, numit de Dimitrie Cantemir „republică” (o republică fusese proclamată de câmpulungeni, pe vremea lui Ieremia Movilă), reprezintă, aidoma altor zone asemănătoare din Balcani şi din Carpaţi, o insulă de civilizaţie străveche, în care se conservă, peste milenii, dreptul obştesc al populaţiilor boreale, modul de viaţă ancestral, incluzând în acest mod de viaţă casa din lemn verde, vestimentaţia, ocupaţiile, sărbătorile şi miturile precreştine.
Un nume des întâlnit în documentele câmpulungene, dar şi în legendele despre prima invazie a tătarilor, Floci sau Flocea (chiar şi Dodul se revendica din Flocea), face trimitere directă la flacii lui Flacea sau Flaccus, moş-strămoşul care, la nivelul memoriei subconştiente, este, de fapt, Pelasg.
Obştea liberă a muntenilor câmpulungeni este aceea care a păstrat aproape intact patrimoniul preistoriei, oamenii „trăind Calea, / Puternici mergând la Rarău”, pentru că Rarăul însemna şi înseamnă „un strigăt de şoim”, care „să fie sprijin Daciei unite” („Jurământul tinerilor Blaki” ), Dacia unită fiind, în fond, ora astrală a gloatelor care încă mai suntem, dar prin care am păşit, din păcate, cu mult prea multă indiferenţă, rătăcind Calea pentru totdeauna.
După ocuparea Bucovinei, o legislaţie modernă, europeană, ia locul vechilor legi valahe, iar modelul ancestral de viaţă suferă modificări, prin racordarea străvechii provincii româneşti la un proces dinamic de modernizare. „Bucovina a fost ocupată de Austria cătră sfârşitul anului 1774. Capitala ţerii, Cernăuţii, se afla, la 31 August, în mâna maiorului Mieg” (Bogdan-Duică), iar „moldovenii se împăcară îndată cu stăpânirea cea nouă, deşi nu puteau pricepe cum de au venit sub cârma împărăţiei austriece, căci nici învălmăşeală de oşti n-au văzut, nici sânge să curgă ori măcar pârjol să se plimbe, ca alte dăţi, pustiitor prin ţară” (Ion Grămadă, Jurământul ţării la 1777, pg. 1). Câmpulungenii, lăsaţi fără privilegiile de odinioară, dar împroprietăriţi prin reforma din 1785 şi deja prosperi, graţie ocupaţiei lor multiseculare, încep să arendeze sau să cumpere terenuri şi case prin ţinutul Sucevei, cu intenţia de a produce singuri cerealele necesare şi de a avea proprietăţi în care să-şi ducă oile la iernat. Se întâmplă adesea ca unul dintre membrii familiei să se stabilească fie în Suceava, fie într-unul din satele din jurul târgului, pentru a se ocupa de noua proprietate funciară, deşi, în fiecare primăvară, vin şi ceilalţi membri ai familiilor, cu care şi unelte, să ajute la întemeierea culturilor agricole.
„Sătenii de la munte, din părţile Câmpulungului, obicinuiau, înainte vreme, să închirieze pământuri de la moşierii de pe lângă Suceava, numite de ei Selişte.
Primăvara, muntenii încărcau pe care mari, trase de boi chilavi, unelte agricole, nutreţ pentru vite şi hrană pentru ei; coborau, apoi, la ţară, în Selişte, să-şi are şi să-şi semene ogoarele. Toamna, aceleaşi convoaie de care şi oameni transportau recolta acasă. Vara, însă, la prăşit, la plivit şi la supravegheat porumbul semănat în Selişte, cârduri de feciori şi fete, cu sapele în spinare, neocolind băhnurile, pantele povârnite şi orice obstacol, treceau pe Cărarea Muntenilor, care venea dinspre Capucodrului, ducea peste Izvoarele Bârcaciului, înzestrate cu un pod, numit Văduţ, apoi peste podul lui Hasniş, clădit peste pârâul Runcului, şi ajungeau până la Poarta Corlăţii. Cărarea era cu mult mai scurtă decât întortocheata şosea care mergea spre Suceava”, mărturisea cărturarul şi folcloristul Procopie Jitariu, fost prefect de Câmpulung, în vremurile Bucovinei istorice, pe când alcătuia monografia satului său natal, Berchişeştii” (pg. 97). Iar Iraclie Porumbescu, rememorând poznaşa poveste de dragoste, trăită în a doua parte a anului 1841 („Numai însurat nu fusesem”), povesteşte despre averile pe care avea să le moştenească de la vornicul Brezei, Mihalachi Macovei, după ce s-ar fi însurat cu Măriuţa: „Căpătaiu aşadar cuvântul şi de la copilă şi de la părinţii ei şi, a doua zi, un uric de la Mihalachi că eu am să fiu clironomul averii sale, constătătoare din mai trei sute de fălci de munţi şi fânaţe, sute de oi, zeci de vaci şi boi, erghelia de cai şi, pe râul Moldovei, o moară cu trei pietre”, ba chiar şi moşia „Roşia, seliştea lui Mihalachi de lângă Bosancea, aproape de Suceava”.
Iraclie Porumbescu avea să şi descrie portul fetei de la munte, la anul 1841, cu har de povestitor şi cu nostalgia celui care a ratat o dragoste mare: „Pe uşă intră o copilă, vai, ce copilă! frumoasă ca o zână. Păr mănos, blond, împletit în două cosiţe şi date, peste umere, înainte, pe pept, de pe care sclipea o salbă de mai multe şiraguri şi fel de monete, albe şi galbine, mari şi mici.
O cămeşă cu altiţe, de pe care fluturii sclipicioşi îţi luau ochii, nu alta!
Catrinţă în colori oacheşe şi cu dungi de chir (petea) şi brâneţe de asemenea fel, ba şi mai sclipicioase decât chirul cu care erau întreţesute”.
Fenomenul seliştei munteneşti la deal şi câmpie a contribuit decisiv la conservarea unui folclor bucovinean unitar, inclusiv în configuraţia costumului şi a elementelor simbolice de pe cusături. Diferenţele aveau să apară doar în piesele de vestimentaţie care nu se produceau în gospodăria individuală, ci în atelierele unor meşteri sumănari, cojocari, cizmari sau pălărieri, care aveau să impună, regional, stiluri distincte ale produselor lor, cel mai exemplificativ caz fiind cel al bundiţelor lucrate de un evreu cojocar din Colacu, de lângă Fundu Moldovei, venit din Cernăuţi şi care a făcut primele bundiţe cu blană de dihor, devenite, peste timp, un adevărat simbol al portului popular câmpulungean.
Pelerinajele bianuale ale câmpulungenilor, pe Drumul Muntenilor, înspre seliştile lor din ţinutul Sucevei, însemnau şi adevărate parade ale portului muntenesc, dar şi revărsări de cântec străvechi asupra plaiurilor întâlnite în cale. Şi mai erau şi zilele de sărbătoare, petrecute la selişti, cu cântec şi joc, dar şi cu tradiţii de alţii uitate, la care ţăranii locului cătau cu jind şi cu luare aminte, reluând, peste iarnă („Pe plugar doar frigul iernii îl dedă odihnei… / Iarna-i vreme de petreceri şi-orice grijă risipeşte”, spunea Vergilius), fragmentele pe care şi le mai aminteau din cântecele auzite, în primăvară şi în toamnă, dinspre seliştile muntenilor.
Modul de viaţă preistoric („matricea stilistică”, despre care vorbeşte Blaga) sau „aderenţa la mit”, semnalată de Eliade, cea care „spune mai multe despre sufletul unui popor decât un şir întreg de întâmplări istorice”, determină, în munţii câmpulungenilor, o anume desime a mărturiilor nesemnificative despre ciclicitate, în care doar numele personajelor se mai schimbă, nu şi întâmplările:
În 1611, Ursul Mănăilă zălogeşte Pecişte lui Gheorghe Floce, pentru 3 lei turceşti, o oaie, doi cârlani şi doi miei, cu mărturia lui Simeon Andrei, Simion Mănăilă, Vasile Hurghiş, Gheorghe Flocii, Gheorghe Stroescu, Ştefan Leuştean, Ilie zet Hilimon, Miron Roşu sin Nechifor, Istrati sin Floci.
În 17 noiembrie 1652, Ionaşcu şi Maria Jauca vând lui Mihăilă Dodul un laz cu runcuri în Valea Seacă, pentru 90 lei turceşti, în prezenţa martorilor popa Macsim, popa Simion, Arsenie vornicelul, Mazere vătăman, Precop, Chirilă, Nistor şi Ionuţ Popeanţe, Ionaşco Candrea, Ioniţă Cocălţea, Andronic a Irimie, Gheorghe Călinaş, Vasile a Popei, Toader Andreian, Vasilie Sturza, Ştefan Ticşea, Mihăilă diac şi Vasile Jauca.
În 6 decembrie 1669, Ionaşco, Simeon şi Nistor, feciorii lui Gheorghie Cojboiu, dau mărturie că tatăl lor a lăsat cu limbă de moarte o casă cumnatului lor, Petre. Martori: Ionaşco Petrică, Ştefan Hurghiş, Andronic Coca, Constantin Cărbune, Dumitraşco Bompa, Gheorghie Petrică, Gavril Durduşanul, Vasile Nădeajde.
În 29 decembrie 1671, în vremea răscoalei lui Hâncu şi Durac împotriva lui Duca Vodă, vornicul Nacu de Câmpulung scrie bistriţenilor despre sosirea, în Câmpulung, a bistriţenilor Petria şi Gheorghe Burdujea, cărora „le-au luat seama” şi care „să vor însura în Cămpulung”.
În 10 mai 1684, Mihail şi Sofronia Dodul împart moşia lor, Pietrele Roşii de pe Rarău, lângă Scăldătoare, cu feciorul lor, Miron Dodul, în prezenţa martorilor Ion Simionescul, Ionaşco Andronicesc, Toader Sturza, Ion Măndrilă, Gheorghe Floce, Gheorghe Vasilaşcu şi Mer Jid, evreul în casa căruia s-a scris diata şi s-au băut, aldămaş, 10 vedre de vin, anul 1684 fiind primul al menţionării unor evrei câmpulungeni.
În 22 martie 1686, feciorii lui Petre Hurghiş, Ion şi Gheorghe, plătesc datoria unchiului lor, Toderaşco Hurghiş, stolnic, iar moşia pe care o scot de sub zălog o vând lui Toader Hurghiş, în prezenţa martorilor Vasilie Hurghiş, Ionaşco Pizdialia, Ion Hrubă, Gheorghe Tărâţă, Ionaşco Ţimpău, Iliaş Ţimpău, Chirilă Erhan, Istratie Lateş, Nuţul şi Miron Dodul, Vasile Coca, Gheorghe Floce şi Ion Faraon.
În 1774, Ion Dodul şi Ion a lui Istrate Floce, care stăpâneau împreună un loc în munte, prin rotaţie, câte un an fiecare, aflându-se cu marfă la Botoşani, hotărăsc să rămână locul lui Ion Floce, care-i plăteşte lui Ion Dodul în produse: „mi-au mai dat 5 oi cu mei şi 4 vătui (iezi de un an) şi am tocmit oile dreptu 6 lei 90 potronici, şi vătuii, dreptu 5 lei”; „mi-au mai dat 20 coţi sucman albi… şi am tocmit sucmanii dreptu 3 lei”; „mi-au mai dat 6 berbinţă cu brânză şi 2 berbinţă lapte… şi am tocmit brânza dreptu 12 lei şi laptele 1 leu”.
În 1766, Iftimia lui Chirilă Piticar rânduieşte cu limbă de moarte ce are să se facă cu averea care va rămâne după ea şi arată cheltuielile pe care le-a făcut cu „comândul” (înmormântarea) bărbatului ei: 81 bani i-a dat camătă pentru 4 lei împrumutaţi de la diacul Mircăş, iar 90 bani i-a dat lui Ion Turturea, „cănd m-au dus la Suceavă pintru moşie ce esti casa”.
În 2 octombrie 1768, când i se mărită fata, Catrina, cu Ioniţă Zugravului, „om strein” (din Ciocăneşti), Toader Şuiul o înzestrează, în prezenţa martorilor Ioniţă Merchiş (viitor primar în Fundu Moldovei), Neculai Şandru, Ştefan Cojocar, Lupul Forminte, Toader Sabie, Ion Tudurian şi Toader Croitor.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează în vatra târgului Câmpulung Moldovenesc, „396 – toată suma caselor”, însemnând 6 popi, 4 dascăli la 4 biserici, 6 panţiri, 3 scutelnici vorniceşti, 4 argaţi la 4 popi, 12 femei sărace şi 359 birnici, „anume birnicii”: Ion PĂESCU, Nichifor HORGA, Georgii GRĂMADĂ, Georgii SABIE, Gavril GRĂMADĂ, Nistor SABIE, Iacob BUDĂI, Chirilă MÂNDRILĂ, Ion, birău (BIRĂU), Simion CRĂCIUNESCU, Petria BĂLTAGA, Vasile LUCAN, Nicolai CIOTÂRCĂ, Simion SABIE, Crăciun GÂNSCĂ, Toadir BĂLAN, Grigori PITECAR, Andrei NISEOI, Ştefan NISEOI, Vasile HURGHIŞ, Petria sin RUCSANDEI, Georgiţă ZMUNCILĂ, Georgiţă sin Georgiţă ZMUNCILĂ, Grigorii sin lui (Georgiţă Zmuncilă), Georgii HURGHIŞ, Lupul STURZA, Ion TUDURAN, Gavril LIŢUL, Chirilă STENŢA, Toader SABII, vornicel, Crăciun PITICAR, Toadir VASILAŞCO, Chirilă VASILAŞCO, Toadir sin Nistor SABII, Petria sin Nistor SABII, Simion, lacatuş (LĂCĂTÎŞ), Ion GHIDION, Vasile SABII, Gavril sin Ion SABII, Ştefan GRĂMADĂ, Petria sin Ion GRĂMADĂ, Mihai PERŢUL, Ion PERŢUL, Lupul, rus (RUSU), Deminte BEZERĂU, Crăciun BEZERĂU, Grigori HASNEŞU, Vasile sin GHEORGHII, Grigori MOSCUL, Dumitru SABII, Vasile GERONDI, Ion PITICAR, bătrân, Petria zet Ioanei MERICEI, Vasile sin Nechita BUDĂI, Ion SAMOILĂ, Toadir ŢIMPĂU, Ion sin Grigori MÂNDRILĂ, Gavril CORLĂŢAN, GaVRIL SIN Nicolai PITICAR, Nicolai PITICAR, Ion sin Nicolai PITICAR, Simion sin Chirilă MAZIRE, Vasile CRĂCIUNESCU, Ion CRĂCIUNESCU, Nichita PITICAR, Simion zet CIUPERCĂ, Vasile sin Dumitru, cojocar, Toadir VASILAŞCO cel bătrân, Petria sin Chirilă PITICAR, Vasile NEGURĂ, Ion BĂRDAN, Ion sin Toadir PITICAR, Macovei GÂNSCĂ, Petria RUSOAEI, Vasile URĂTAR, Chirilă CRĂCIUNESCU, Ştefan STURZA, Iacob ERHAN, Gavril URSACHI, Ion MÂNDRILĂ, Toadir, olar (OLARU), Vasile RUSAN, Nistor ERHAN, vornicel, Grigori ERHAN, Vasile ALBII cu mă-sa Iliana, Vasile ULIAN, Ion LOGHIN, Petria GRĂMADĂ, Toadir SABII, Toadir TILO, Ion BUZAN, Lupul COCA, Grigori DODUL, Ion, blănar (BLANARU), Toadir DOROFTEI, Sandul CHIRUŢĂ, Ion TIŢĂ, Ştefan, cojocar (COJOCARU), Costandin, cojocar, Ion ŞALĂU, Georgii BALAHORA, Lupul CORLĂŢAN, Ion, grosar (GROSARU), Dumitru, grec (GRECU), Ion CORLĂŢAN, Mihai LIŢUL, Constandin LEHACI, Grigori ŞANDRU, Toadir ACSINTE, Andrei MÂNDRILĂ, Ilieş MÂNDRILĂ, Toadir CORLĂŢAN, Ion sin Petrii, diac (DEAC), Vasile GÂNSCĂ, Chirilă MIRĂUŢOI, Ştefan BĂLAN, Grigori GÂNSCĂ, Ion LEHACI, Nichita ANDRONICIOI, Vasile LEHACI, Pintilii MIDRIHAN, Gavril URSACHI, Vasile MIDRIHAN, Toadir PAIUL, Gavril brat lui (fratele lui Toadir Paiul), Nistor RĂLE, Grigori URSACHE, Pintelei LINŢUL, Ion sin Toadir URSACHI, Toadir sin Iacob a TOFANII, Petrea LEHACI, Vasile, olar, Ion TIMUL, Ion PEI, Toadir MOSCUL, Gavril sin Vasile CIMBRU, Toadir COZMA, FÂŢUL, Vasile DONISAN, Ion sin MIRCĂŞOAEI, Ştefan NEMŢAN, Toadir DONISAN, Nichita sin NĂSTĂSOEI, Simion GURĂU, Vasile NEMŢAN, Ion DONISANUL, Iacob MERILĂ, Ştefan, ungurian (UNGUREAN), Ion sin Nichitei DONISAN, Samson BOMPA, Lupul PEI, bătrân, Ion BRANDABUR, Ion CATANĂ, Ion BOMBA, Nichita PIRCUL, Ion DONISAN, Vasile PEI, Toadir TODIRIAN, Lupul FORMINTI, Georgii sin Vasile ERHAN, Grigori, morar (MORAR), Ion BĂRDAN, Pintelii BĂRDAN, Ion PARPALE, Petria EŢCU, Grigori STURZA, Vasile GRĂMADĂ, Toadir PARPALE, Mihai PRUNDIAN, Grigori PRUNDIAN, Dumitru HOPINCU, Chirilă GÂNSCĂ, Ion sin Vasile ERHAN, Dumitru BIZĂRĂU, Iftimi HORGA, Vasile MÂNDRILĂ, Vasile sin Simion PRUNDIAN, Toader MIRCĂŞ, Măriuţa DROBOAIA cu Hiloti holtei, Vasile sin PRUNDIANCEI, Simion BUDĂI, vornicel, Gavril MÂNDRILĂ, Toader sin Ilieş MÂNDRILĂ, Nistor PARPALE, Lupul zet rusului (RUSU), Georgii zet ROBULUI, Vasile sin IONILĂ, Gavril CIOCAN, Grigori TĂRÂŢĂ, Georgii FRUNTEŞ, Costandin DURCA, Simion sin PRUNDINCEI, Nichita COZMA, Toadir, morar la Grămadă, Floria, morar la Lupu, rus, Ion URSACHE, Irimia URSACHE, Toadir LUCAN, Petruş MIRCĂŞ, Ion MIRCĂŞ, vornicel, Ştefan MIRCĂŞ, Ianachi, butnar (BUTNARU), Toadir STURZA, Georgii ŞANDRU, Gavril, morar la Vasile Şandru, Grigori sin Moisa BÂRCIOG, Dumitraşcu SIMIONESCU, Vasile SANSON, Ion sin popei BUDĂI, Dima, ciobotar, Irina ERHĂNIASA cu holtei, Ion, zugrav (ZUGRAVU), Petria MÂNDRILĂ, Gavril ŞANDRU cu mamă, Georgii STURZA, Ştefan sin diaconiţii (DIACONIŢA), Simion IVAN, grosar, Grigori sin popa ION, Vasile ŞALGĂU, Toadir BĂRDAN, Vasile CIMBRU, Grigori brat lui (frate lui Vasile Cimbru), Grigori COCORAN, Gavril CIMBRU, Ion HOLUŢĂ, Petria sin a preutesii (APREUTESI), Vasile brat lui (frate lui Petrea APREUTESI), Damaschin brat lor (APREUTESI), Toadir PERŢUL, Chirilă URSACHI, Vasile sin CIOCĂNIŢII, Ştefan sin Nicolai CIOCAN, Ştefan sin Pricopi CIOCAN, Gavril BURDUHOS, Lupul sin PEIOAEI, Ion sin Nicolai BURDUHOS, Nicolai, lacatuş (LACATÎŞ), Ion, lacatuş, Ion sin Dumitru BURDUHOS, Ion MIDRIHAN, Dumitru, brat lui (MIDRIHAN), Chirilă, brat lor, Toadir PLATON, Ştefan MERILĂ, Nistor MERILĂ, Vasile FUIOR, Toader PLATON, bătrân, Chirilă sin Nichitei DONISAN, Ion sin Chirilă, bejenar (BEJENAR), Ion ARINUL, Vasile sin Dumitru BURDUHOS, Dumitru sin Ilieş MÂNDRILĂ, Simion sin Grigori ŞANDRU, Toadir a PALAGHIEI, Ion sin lui, Petria, olar, Simion CIUPERCĂ, Miron BRATU cu mamă, Ion sin Petrii GRĂMADĂ, Pintelei sin Petria GRĂMADĂ, Toadir sin Petrii LEŞAN cu mamă, Toader, olar (OLARU), holtei cu casă, Chirilă CRĂCIUNESCU, Georgii PITECAR, Vasile brat Georgii PITECAR, Gavril mă-sa Mărica, Gavril sin Dumitru COJOC, Solomon brat lui (COJOC), Toader sin Chirilă VASILAŞCO, Vasile brat lui (VASILAŞCO), Vasile nepot GAVRILIANULUI (GAVRILEAN), Măriuţa PERIOAIA cu holtei, Ion cu mă-sa Rucsanda, Cârstina STURZOAIA cu holtei, Gavril MÂNDRILĂ, Georgii sin Ion ERHAN, Ştefan brat lui (ERHAN), Gavril PERJUL, Grigore URSACHI, Ion brat lui (URSACHI), Toader sin CHIRUŢEI, Vasile sin IACOB cu mă-sa Tudosia, Petria CIOCAN, Ion CIOCAN, Dumitru TĂUTU, Ion zet sacrieriolui (SĂCRIERU), Georgie DOROFTEI, Ion, ungurian, mesărciu, Precopi BURDUHOS, Toader, rus, Grigori zet BEJENAR, Georgii cumnat lui (BEJENAR), Dumşe COCÂRŢĂ, Ion, ungurian zet PRUNDIAN, Chiriiacu RĂESCU, Măriuţa DOROFTIASA cu holtei, Chiril POTLOG ot Sadova,
Grigori HUŢESCU, Toader OJICĂ, Ion LUPESCU, Nistor sin lui POSTOLACHI, toţi cu casă în Câmpulung, dar şi cu gospodării în Pojorâta, pe Grigore CIOCAN, Ion POSTOLACHI, ambii din Pecişte, pe Ion GRIGORIAN, Vasile MÂNDRILĂ, Chirilă GRĂMADĂ, Simion, rus (RUSU), Ion sin Irinei din Fundu Moldovei, Ion CIOCAN, Ion ŢIGANIA, Duminte CIOCAN, Maria ŢIGANOAIA cu holtei, Ştefan CIOCAN, Ion MOROŞAN, Alecsa, rus (RUSU), Mihai, rus, toţi din Ciocăneşti, Nicolai ULIAN Izvorul Alb, Manolache FLOCEA ot Valea Casei, Gavril TĂUTU, Simion cu fratele lui holtei, Gavril MAZIRE, Vasile sin Ion MAZIRE, Andrei MAZIRE, Vasile sin Toader MAZIRE, Ion sin Dumitru MAZIRE, toţi din Slătioara, Georgiţă sin popa Chirilă ot Ostra, Petria, morar ot Şipot, Chirilă COJOC ot Ştilbicani, Ivan, ungurian ot Gura Plutoniţei, Georgii BĂLAN, Ion sin lui (BĂLAN), Iacob LEHACI, Petria ŞANDRU, Toadir BĂLAN, Lupul BĂLAN, Gavril sin popa MIRCHEŞ, toţi din „Doroftei”, adică din Doroteea, Vasile VENIN ot Bucşoaia, Ştefan BURDUHOS din Frumosu, Petria GAVRILIAN, Vasile sin lui (GAVRILIAN), amândoi din Gura Homorului, Ion sin Toadir, olar, Irimia, ungurian, amândoi jitari în Borghineşti, Ivan, rus, jitar la Mihăeşti, Petria CRĂCIUNESCU, Toadir CRĂCIUNESCU şi Chirilă zet CRĂCIUNESCU, jitari la Săscior, Ion GÂNSCĂ, Ştefan brat lui (GÂNSCĂ) şi Nistor ROMAGA, jitari la Suliţaşi, Simion zet TIMOAEI, LAZOR, jidov, LEIBA, jidov, staroste, ISAK, jidov a LEIBUŞOAEI, ISAK sin SAMOILĂ jidov, ISAK sin IANKULUI jidov, AVRAM, jidov la Straja, BOROF fratele lui, tot la Straja, JOLMAN PRPICA, tot din Straja, MOISA or Sniatin jidov şi AVRAM, velnicer, deci fabricant de alcool.
Rufeturile: popa Petrea HASNĂŞ, popa Ştefan MÂNDRILĂ, popa Ion BUDĂI, popa Petrea BUDĂI, diaconul Nicolai ULIAN, Ştefan sin Georgiţă, dascăl la Biserica Domnească, Vasile sin popei ŞANDRU, dascăl la Biserica „Naşterea lui Hristos”, Ion LACATĂŞ, dascăl la Biserica Sfântului Nicolai, Ion sin popa BUDĂI, dascăl la Biserica Adormirea Precistei”, Ilieş GÂNSCĂ, panţir, Simion, pâslar, panţir, Grigori BOGUŞ, panţir, Costandin ANDRONICIAN, panţir, Vasile sin ULIENIŢII, panţir, Ion ŞALĂU, lemnar la vornicei, Ion ROATĂ, grosar, tij, Ion TRIŞCAR, pescar vornicesc, Grigori sin BĂLĂNESII, posluşnic la săhăstrioară, Vasile PĂTRĂROI, tij, Ion BOMBA, scultelnic la popa Ion BUDĂI, Crăciun STURZA, scutelnic la popa Petrea HASNĂŞ, Ion CIMBRU, scutelnic la popa Petrea BUDĂI, Vasile RĂUSANUL, scutelnic la popa Grigori GRĂMADĂ, Vasile sin Ion STRĂJĂR, scutelnic la Straja Moldovinească, Ioana, ursuleasa, săracă, Paraschiva RUCSANDROAIA, săracă, Cârstina VASILAŞCEASĂ, săracă, Cârstina ULIENESE, săracă, Tudora, blănăriţă, săracă, Pelina, babă săracă, Măriuţa TOPOROAE, săracă, Tofana GÂNSCULEASA, săracă, Nastasia, croitoriţă, săracă, Tudoriniţa, săracă, Tudosia ŞĂNDROAE, prescurnieşa, şi Dochiţa FITIŢOAIA, săracă.
În 1 martie 1775, Gavril, feciorul lui Chirilă Vasilaşcu, vinde o casă, cu zvoriştea ei, lui Lupul Vranău, pentru 42 lei.
Între anii 1744-1776, la Câmpulung Moldovenesc s-au stabilit familiile emigranţilor ardeleni Ioan CĂTANĂ (din Crăciuneşti), Gavril MORARIU (Vişeul de Jos), Ion MORARIU (Zagra), Ion MORARIU (Berchiş), Gavril GRĂMADĂ (Sals), Ştefan UNGUREAN (Berghia), Costan MOROŞAN (Săcălaia), Ştefan UNGUREAN (Berghia) şi Tudor FERMIE (Bethlenfalău).
În 1775, Câmpulungul, cu Ciocăneştii, avea 1 boier, 6 popi şi 360 ţărani. În Topografia lui Daniel Werenka sunt menţionate, pentru anul 1774, 377 gospodării, numărul acestora crescând, până în 1784, la 444 gospodării.
În 1780, este menţionat încă un evreu câmpulungean, care încearcă să concesioneze nişte terenuri de la stat, Isak Abraham, dar afacerea eşuează.
Între anii 1782-1787, se stabilesc la Câmpulung şi la Câmpulung-Sat primii agricultori şi meşteşugari germani, proveniţi din Franconia, Bavaria şi din Austria.
Pentru că nu reprezentau o comunitate, evreii din Câmpulung plăteau impozitele, în baza brevetului din 27 mai 1785, comunităţii evreieşti din Suceava, situaţie care continuă şi după 24 aprilie 1794 (până în 1859), când cererea evreilor câmpulungeni Lazar Hopke, Isak Hausierer, Lazar Openauer, Simon Hausierer, Salomon Brinschik, David Schlefer, Aron Unterhaner, Avraam Apter şi Jakob Trassler a fost respinsă de autorităţi.
Din seria evenimentelor obşteşti ale românilor câmpulungeni, mereu aceleaşi, dar cu numele personajelor schimbate de trecerea vremii, fac parte şi judecăţile, în faţa vornicului şi a celorlalţi 11 „oameni buni şi bătrâni”.
O astfel de judecată a avut loc în 21 iunie 1719, sub vornicia lui Toader Başotă, care judeca o pricină mai veche, pentru „un loc uitat de ei de demult”, între Ionaşcu Prescurnicel şi Ion Ţinteş, în prezenţa unor „oameni bătrâni şi anume Lupul Lateş şi Istrate Floce Latiş şi Pentelei Şandru” („bătrân”, în limbajul vechi, înseamnă străbunic, în vreme ce „oameni buni” înseamnă bunici).
În 17 ianuarie 1729, vornicii de Câmpulung, Solomon Botez şi Toader Calmăşul (părintele domnitorilor Callimach), judecă pricina dintre Iacob Bălan şi Chirilă Piticariul. Bălan împrumutase doi boi de la Piticariul şi plecase să aducă „vin din gios”, fără vamă şi dări, cum prevedeau privilegiile câmpulungenilor. La întoarcere, Pavel Porşescul, stăpân al unui munte din Breaza, îi ia boii cu forţa, pentru o datorie pe care ar fi avut-o către el tatăl lui Iacob Bălan. Cum Piticariul, ignorând pricina cu Porşescul, îl trage în judecată pe Iacob Bălan, vornicii hotărăsc să dea Bălan lui Piticariul un loc, „şi acel loc este aice, aproape de sat, şi se cheamă Muncelele”, loc moştenit de la Bălan cel Bătrân şi, deci, pierdut, pentru că „pentru datoria tătâne-său s-au pierdut boii”.
Dar cea mai interesantă judecată câmpulungeană, care ia în discuţie şi şamanismul băştinaş (solomonarismul), are loc în 20 iulie 1761, când vornicul Câmpulungului, Nicolai Kogălniceanu, are de judecat o pricină de descântec. Descântătorul era un cioban, Neculai, angajat la turma lui Constantin Leuştean, ginerele lui Gligori şi al Parascăi Flocioi.
Ciobanul Neculaiu, vorbind, cică, cu Gligori şi Parasca, „au zis că Maria, fata Flocioii, are fapt, dar el ştie să-l desfacă. Într-o luni, i-au descăntat şi au luat fata şi au băut; şi având fata şi un frate, au luat şi fratele său şi au băut”. În următoarea zi, luni, ciobanul Neculaiu „le-au descăntat în miere şi fetii, din mierea aceea, i s-au legat limba şi au rămas mută 5 săptămâni, iar fratile fetii s-au bolnăvit după aceea (şi), la (o) săptămână, au murit”.
Vornicul Kogălniceanu îl interoghează pe cioban, care „au zăs că el nici esti descăntătoriu, nici doftor, ce au arătat că cu învăţătura lui Gligorii Flocii şi a Parascăi, fimei lui, au făcut ciobanul farmici cu păru şi cu ciuhur de pădure”. Parasca Flocii a confirmat spusele ciobanului, precizând că „a pus de descăntec cu gănd bun”.
Pricina fiind „de mare pedeapsă”, vornicul Kogălniceanu a amânat pronunţarea sentinţei.
În vremea austriecilor, când dreptul valah este, încet, încet, abandonat, Ioniţă sin Petre Chirili este tras în judecată, în 21 aprilie 1785, de Gheorghe Piticari pentru daune, după ce, deşi fusese tocmit să meargă la ţară ca plugar, nu a mers şi „a şezut plugul trei zile”.
În 30 mai 1790, în urma cercetării situaţiei moşiei Valea Seacă, Solomon Floce are câştig de cauză, deoarece moşia lui Gheorghe Dodul fusese răscumpărată de „neamul cel mai apropiat”, Ion a lui Istrate Floce.
Judecăţi de hotar, cu lacomii călugări, au tot avut câmpulungenii, precum cea cu Voroneţul, din 11 ianuarie 1723, pentru păşunile din Stulpicani, cea cu Homorul, din 21 mai 1737, pentru un munte în Breaza sau cea cu mănăstirea Putna, din 2 iunie 1742, pentru „neşte munţi ai mănăstirii”.
Privilegiile câmpulungenilor, despre care vorbea şi Dimitrie Cantemir, sunt reconfirmate în 16 ianuarie 1708 (Mihai Racoviţă Vodă), în 12 martie 1737 (Grigore Ghica Vodă), în 18 august 1747 (Grigore Alexandru Ghica), în 25 şi în 26 iunie 1767, precum şi în 5 decembrie 1767 (Grigore Ion Callimah).
Câmpulungenii erau foarte mândri de neamurile mari moldoveneşti, care îşi aveau obârşia în vatra lor, ei precizând mitropolitului Kievului, Gavril Bănulescu, în 23 august 1800, care le trimisese o scrisoare cu întrebări, că „din Cămpulung se trag Călmăşenii, Bănuleştii şi Erhăneştii… acele trii neamuri dintru on bătrân sunt neamuri vechi din patria aceasta, în care Măriea sa Ioan Vodă Calmăşu (Callimah) şi pre osfinţia sa kiru kir răpăusatul Gavriil (Callimah) Mitropolit a Moldovii, frate Mării sale Ioan, tot de aice au fost, din neamul acela mai sus numit… după cum au eşit de la noi o samă din Bănuleşti şi din Erhăneşti la ţara Ardealului şi din Călmăşeşti în ţara Leşească… iar o parte au rămas până astăzi duşi în părţile acele”.
În 1843, existau, la Câmpulung Moldovenesc, patru biserici:
a) biserica Sfântul Nicolae, cu 738 enoriaşi, construită, din lemn, în 1698 de Ioan Teodor CALLIMAH VODĂ şi mutată, în 1887 la Ciumârna, în locul ei construindu-se alta, între 1887-1895; paroh era, în 1843, Ioan DAŞCHIEVICI;
b) biserica Naşterea Maicii Domnului, cu 1.146 enoriaşi şi cu Simion MÂNDRILĂ paroh;
c) biserica Adormirea Maicii Domnului, construită în 1823 de Petru GRIGORIAN, cu 823 enoriaşi şi cu Georgie CIUPERCOVICI preot administrator;
d) biserica Naşterii Domnului, construită în 1813 de Petru DIAC, Ioan ŞANDRU şi Petru ŞANDRU, restaurată în 1875 de preotul George CIUPERCOVICI, cu 465 enoriaşi şi cu George HOSINSCHI preot administrator.
În 1876, la biserica Sfântului Nicolae, cu 1.138 enoriaşi, slujea parohul Vasile COCOREAN, la biserica Naşterii Maicii Domnului, din Capu Satului, construită între anii 1854-1858 de Ioniţă alui Dominte ŞALVARI din Fundu Moldovei, cu 1.198 enoriaşi, slujea parohul Nicolai PRODANCIUC, biserica Adormirea Maicii Domnului era închisă, iar biserica Naşterii Domnului, cu 1.090 enoriaşi, era slujită de parohul George CIUPERCOVICI.
În 1907, paroh la biserica Naşterea Maicii Domnului şi protopresviter era Amfilochie BOCA, născut în 1831, preot din 1860, paroh din 1863, iar cantor, din 1886, era Theodor DORNEAN, născut în 1856. Biserica Sfântului Nicolae îl avea ca paroh pe Nicolai ZURCAN, născut în 1857, preot din 1883, paroh din 1901, cantor fiind, din 1906, Nicolai BALAN, născut în 1881. Biserica Naşterea Maicii Domnului îl avea paroh pe doctorul în teologie George LUŢIA, născut în 1863, preot din 1891, paroh din 1901, preot cooperator fiind Ioan VOLOŞCIUC, născut în 1864, preot din 1891, iar cantor, din 1899, George HUTU, născut în 1872.
La Câmpulung funcţiona, din 1876, o şcoală cu 6 clase, iar în Capu Satului, din 1883, o altă şcoală cu 6 clase .
În 1848, vornicul Câmpulungului, Andrii Burduhos, însoţit de trei câmpulungeni, s-a întâlnit cu Vasile Alecsandri, la Cernăuţi (Hotel de Paris). „Alecsandri zise „Îmi pare bine!”, dete mâna la vornic, apoi la toţi ceilalţi, care mai erau trei, îi pofti să şadă şi, dându-se în sfat cu ei, ba despre alta, cum şi din ce trăiesc ei acolo, la munte, şi cum le merge; aduse, pe-ncetul, vorba la stâni, la ciobani şi, în fine, la de au încă cântece vechi, bătrâneşti, şi de le cântă la întâlniri vesele, la nunţi, la hramuri şi altele.
Vornicul Andrii zise că da, cântă; numai, acum, mai rar, că nu prea le vine a cântării şi a veseliei. Atunci, unul din ceilalţi trei, cu numele Ioniţă Sabie, unul şi mie cunoscut şagaci şi glumeţ, ca întrerupându-l pe Vornic, zice:
– Ba acum cântăm mai în toate zilele, dar cântăm cântecul acesta, dacă n-aţi bănui să vi-l zic…
– Poftim, poftim, zi-l numai!, răspunse Alecsandri râzând.
Se puse pe scaun, în preajmătul lui Sabie, dară cam departe, ca să nu-l jeneze, şi badea Ioniţă Sabie începu pe melodia „Doinei”, în glas nu tare şi nici slab:
Cântî cucu’ sus pe ciung,
Oi, rea veste-n Câmpulung,
Din Rarău până-n Bârgău
Şi din Runc până-n Muncel,
Câmpulungu-i vai de el.
Că de când (un nume pe care Porumbescu nu l-a reţinut) au intrat în Câmpulung,
Şi de când (acelaşi nume, dat imperialilor) au venit,
Câmpulungu-au sărăcit.
Cu-nvârteli, cu protocoale,
Au rămas satele goale,
Satele şi casele
Şi strungile, bietele…” .
„Câmpulungul are una din cele mai frumoase şi mai romantice poziţii în munţii Bucovinei. De o parte şi de altă parte înconjurat de munţi înalţi şi păduratici, el se întinde şi se desfăşoară în dreapta râului Moldovei, pe un şes îngust, dar pitoresc, într-o lungime de nouă chilometri. De aici vine şi numele oraşului. Dar în dreapta şi în stânga, munţii sunt curmaţi de pârâie sburdalnice şi, pe ţărmurile lor, oraşul se răsfiră în dreapta şi în stânga, cuprinde şi aceste fundoaie romantice şi pline de farmec şi formează, astfel, atinenţele Corlăţeni, Valea-sacă şi Isvorul-Alb.
Câmpulungul are belşug de privelişti minunate, de parti care te încântă cu frumuseţea lor pitorească şi de unele locuri care te uimesc prin sălbăticia lor romantică şi te fac să stai nedumerit locului şi, lipsindu-ţi cuvintele de admirare, să-ţi înclini fruntea înaintea măreţelor formaţiuni de munţi şi stânci, care, ca într-un capriciu al naturii, au răsărit printre munţi urieşi şi codri seculari” .
„Ici-colea, se văd prin Câmpulung edificii care îi fac onoare; între aceste, ocupă casa comunală locul prim. Un edificiu aproape gata va contribui mult la înfrumuseţarea oraşului, şi anume o biserică greco-ortodoxă, zidită din piatră şi din cărămidă” .
Duminică, 10 iulie 1887, Prinţul de Coroană Rudolf, aflat în călătorie prin Bucovina, a ajuns şi la Câmpulung Moldovenesc. „În Câmpulung, Alteţa Sa fu primită, la arcul de triumf, de primarul oraşului, Beligan, cu o cuvântare scurtă, şi, după ce mulţumi, Alteţa Sa Imperială se porni la locul unde avea să se pună şi sfinţească temelia pentru biserica ortodocs-orientală, lovind cu ciocanul de argint de trei ori în piatra fundamentală.
După actul acesta, Alteţa Sa Imperială se duse la primărie, unde se servi un dejun, în sala foarte frumos decorată cu scoarţe şi scorţari, lucrate de Români din munţi. La dejun au luat parte, afară de suita Alteţei Sale, dl. prefect Ortynski, şeful tribunalului local, dl. Iancu cav de Grigorcea, şi primarul oraşului, Giorgi Beligan. După dejun, Alteţa Sa Imperială se porni la Cârlibaba” .
Calea ferată Hatna-Câmpulung, plănuită a se da în folosinţă în ziua de 1 februarie 1888, a fost inaugurată, cu două trenuri pe zi tur-retur, distanţa fiind parcursă în 5 ore, începând cu 1 mai 1888 .
Piatra de temelie a spitalului din Câmpulung a fost turnată în ziua de 10 mai 1888, de preşedintele ţării, Baron Pino, de baron Mustaţă, în numele comitetului ţării, şi de consilierul guvernamental Iosif Kochanowski, care fusese desemnat şi şef al comitetului care urma să se ocupe „de executarea acestei zidiri” .
Însoţirea de economie şi credit din Câmpulung s-a înfiinţat „luni, în 15/27 ianuarie 1896, la 2 oare după amiazăzi… în palatul comunal din Câmpulung” .
În 1890, din 5.534 locuitori ai Câmpulungului, 799 erau evrei. În 1890, Câmpulungul avea 6.402 locuitori, trei preoţi (Tit cavaler de Onciul, Nicolai Prodaniuc şi Teodor Doboş), doi cantori bisericeşti (Aristarch Cucu şi George Hutu), trei învăţători la şcoala de 4 clase de băieţi (E. de Racoce, S. Prelipcean şi G. Diaconovici), patru la şcoala de 4 clase de copile (Maria Prociukewicz, Ch. Prelipcean, Anna Spacec şi B. Gehl) şi trei învăţători la şcoala din Capul Satului (Alexandru Ieşan, Eufrosina Diaconovici şi Ilie Veslovschi).
Primar al târgului era I. Cocinschi.
„Drumeţii se întâmpină rar, în cară ce lunecă şterse, ca nişte umbre. După vreun ceas numai, încep cele dintâi case ale Câmpulungului, care se tot deşiră între muncele cu brazi, lăţos şi nesfârşit.
Nu sunt nici felinare în acest Câmpulung vechi; femeile, îmbrăcate ca la munte, pe cap cu ştergare albe de pânză de casă, oamenii cu sumane, cu pălării largi şi viţele lungi de păr uns, Nemţoaicele în haine de oraş merg pe dibuite sau se ajută cu felinare în mână, ca în timpuri de tot vechi. Lumina făcliilor prohodului dumnezeiesc (N.N.: Iorga vizitase Câmpulungul în primăvara anului 1904, înainte de Paşti) aprinde fereştile bisericii de lemn a lui Ioan-Teodor Vodă Calimah, Domn al Moldovei în 1758, născut în Câmpulung, dintr-un Orheian şi o femeie de acestea cu catrinţă, cioareci şi ştergar, femei puternice şi suferitoare, dar fără frumuseţea acelora de sus, de pe Moldoviţa.
Felinarele şubrede, de modă veche, cu petrol, aruncă chiorâş puţină lumină: altfel sunt dese în strada mare, ce se deschide, acum, cu prăvălii impunătoare şi pavagiu bun. Biserica cea nouă, de zid, cu multe turnuri şi turnuleţe, a Românilor, într-o grădină publică, e o clădire ca pentru un oraş mare. Tot aşa şi frumosul Hotel Comunal, unde jos e cârciumă, cafenea şi restaurant, în care pirotesc lucruri şi oameni, Nemţi şi Evrei” .
De-a lungul timpului, din rândurile evreimii câmpulungene s-au ridicat avocaţii S. Hutmann, Ignaz Raschkes, Samuel Terner, Friedrich Pichler, M. Heyer, David Koppelmann, Rudolf Marian, Jakob Bar, Friedrich Haas, Maximilian Koch, Jakob Schneider, Jonas Feyer, dr. Schmidt (fratele celebrului tenor Joseph Schmidt), Rosner din Vama, Moses Kimmelmann, Benno Schieber, Jaques Schieber, Rudolf Medilanski, Saul Kern şi Max Kern, medicii Jakob Mehlmann, Theodor Mehlmann, Josef Harth, Heine Harth, Schajowitz, J. Sobe, Bernhard Friedl, Berl Merdler, Niederhoffer, Hauslich, S. Klein, N. Nadler, M. Wassermann, Salome Mischel-Gruenspan, Salome Wohl, stomatologii Josef Glasberg şi Jakob Geisinger, bancherii Josef Harth, Leib Schlaeffer şi fiul lui, David, industriaşii: Siegmund Picker, Julius Kreindler, Arkadius Bar, Adolf Gelber, Meier Kissmann, Baruch Sternschuss, fraţii Leon şi Sami Reichmann, Tobias Kern, morarii Leib Schlaeffer, Jossel Tarter, Jean Bercovici şi Mendl Wassermann, precum şi proprietarii de restaurante, cafenele şi cofetării Osias Einhorn, Naftali Bleiweiss, fratii Rostower, Abraham Lehrer, Wolf Sobe, Osias Moise Schneider, Jossel Mee, Samuel Spetter, Salomon Spetter, David Besner, Schmiel Wagner, Nutzi Hirschhaut, Koppel Schlaffer, Moise Glasberg, Avraam Kreisel, Carl Meth, sau berarii Mizzi Schieber, fraţii Distelfeld şi Bruno Katz.
În lagărele din Transnistria au murit, printre alţi evrei câmpulungeni, şi medicii Hammer, Hermann Holdengraeber, Simche Schaechter şi Fischl Siegel, şi farmacistul Albin Schnarch.
Într-o duminică a anului 1945, în baza unui ordin care promitea refugiaţilor din nordul Bucovinei că li se acordă cetăţenia română, „în incinta Şcolii generale nr. 3” din Câmpulung s-au adunat sute de pribegi români şi ucraineni. Şi-atunci, în acea duminică sfântă, „câţiva ruşi beţi s-au apropiat de ferestrele şcolii şi au început să tragă, la grămadă, în mulţime”. Cei care, totuşi, au supravieţuit masacrului au fost urcaţi în vagoane de vite şi duşi în Siberia .
La Câmpulung Moldovenesc s-au născut teologul Vasile GHEORGHIU (16 iunie 1872), pictoriţa Isidora CONSTANTINOVICI-HEIN (26 decembrie 1889), profesorul Alexandru BOGZA (10 iulie 1895), rapsodul Mihai LĂCĂTUŞU (9 martie 1905), pictorul Aurelian BUCĂTARU (21 februarie 1909), pictoriţa Rodica PAVELESCU (17 aprilie 1910), tragicul poet evreu Kubi Wohl (1911-1935), poetul Teodor MARICARIU (23 februarie 1911), scriitorul George MOROŞANU (22 iulie 1911), pictorul Alexandru PLEŞCA (7 iunie 1916), pictorul Traian DĂNILEANU (19 aprilie 1917), poetul Dragoş NISIOIU (21 iunie 1925), cercetătorul ştiinţific Mircea BOICIUC (27 iunie 1927), publicistul Graţian JUCAN (19 septembrie 1929), actriţa Monica GHIUŢĂ (26 iulie 1940), pictorul Gheorghe TOXIN (16 ianuarie 1944), pictoriţa Maria TOXIN-COJOCARI (24 iunie 1946), pictorul Nistor Virgiliu PLEŞCA (20 octombrie 1952) şi cântăreaţa şi compozitoarea de jazz Anca PARGHEL (16 septembrie 1957).

CÂMPULUNGUL RUSESC

În 13 decembrie 1433, când a fost convenit, pentru prima dată, hotarul dintre Polonia şi Moldova, negociatorul moldovean, Tăutul logofăt, din Vijniţa, Tăutul a primit de la Regele Vladislav al Poloniei satele, până atunci polone, Câmpul Lung rusesc, Putila, Răstoaceli, Vijniţa, Ispasul, Milie, Vilavce, Carapciul, Zamostie, Vascăuţii şi Voloca, deci cele de pe malul drept al Ceremuşului, noutatea tratatului fiind aceea că muta graniţa, „de pe obcină”, pe firul apei.
În 4 decembrie 1618, un oarecare „popa Diiac”, soţul Avrămiei Tăutul, răscumpără satul şi moşia „Cămpulung în munte, pe Cirimuşul Alb”, pe care logofătul Tăutul al acelei vremi îl zălogise lui Stroici, plătind 100 galbeni ungureşti. În 1623, jumătate de sat, „la munţii se să numeşte Opolocanie”, aparţine, prin moştenire, lui Mihai Tăutul, pârcălab de Hotin.
Logofătul Tăutul încearcă să-şi însuşească satul, în 20 martie 1634, de la sora sa, Avrămia, şi de feciorul ei şi al popii Diiac, Lupul Popăscul, dar fără izbândă, datorită zapiselor din 1618.
Câmpulundul de pe Ceremuşul Alb rămâne în proprietatea lui Lupul Popăscul până la moarte, din 4 noiembrie 1696 moşia fiind moştenită de fata lui, Antimia, căsătorită cu Lodovic Grohovschi.
În 4 noiembrie 1696, după o judecată în faţa Divanului între Gheorghi Goian şi socrul său, Andrei Groholschi, „pentru a patra parte din giumătate din tot satul din Ispas, care parte au fost a Antimiei, fetii Lupului Popescului, şi ne-au arătat Gheorghi Goian şi un zapis de la soacră sa, cum au dat cu limbă de moarte parte acea din Ispas featii sale, Aniţii, jupânesei lui Gheorghie Goian, iar fiului său, lui Liudvic, au datu din giumătate de sat Câmpul-lung a treia parte, cu vecini, cu totul”, partea din Ispas era întărită lui Gheorghi Goian, iar partea din Câmpulung Rusesc, lui Ludovic Groholschi.
În 14 noiembrie 1691, Rafila, fata lui Lupu Popăscul, lasă soţului ei, Miron Cucoranul, şi nepoatei sale, Aniţa, jupâneasa lui Ghorghe Goian, „parte me de Câmpulung, care a fost giumătate de tot satul, apoi dintr-acea parte au luat Andrei Grohovschi a tree parte, iar cele doă părţi rămân a mele”.
Doi ani mai târziu, în 24 iulie 1698, Andrei Goian, fiul Aniţei Goianeasa şi nepotul Antimiei, încearcă să-şi însuşească jumătate de sat, dar este pârât la Divan de Constantin Turcul, starostele de Cernăuţi, şi de rohmistrul Liudivic, fiul lui Andrei Groholschi. Curând, Groholschi „se haineşte”, fugind în Polonia, aşa că, în 8 iulie 1701, din porunca lui Duca Vodă, satul Câmpulung pe Ceremuşul Alb intră în stăpânirea lui Gheorghe şi al Aniţei Goian. În 11 aprilie 1709, Liudivic Groholschi, feciorul Antimiei, fata lui Lupul Popescul, zălogeşte partea sa de moşie din Câmpulung Rusesc lui Constantin Turcul, pentru 60 lei bătuţi.
În 25 aprilie 1719, Miron Dari sărdar şi Toader Goian, rudele cele mai apropiate ale lui Groholschi, sunt somaţi de Divan să răscumpere moşia de la Antimia, văduva lui Constantin Turcul, ceea ce se şi întâmplă. În 20 februarie 1722, cei doi mai primesc încă un sfert din sat şi din moşie, parte care le revine după Toader Paladi, care se căsătorise cu fata lui Tăutul logofăt. Celălalt sfert de sat, care aparţinea lui Iuon Tăutul, este dăruit, în 12 ianuarie 1724, ginerelui său, Petre Giurgiuvan, străbunul pictorului din perioada interbelică.
În 28 iunie 1724, localnicii din Câmpulung pe Ceremuşul Alb au parte de o uşurare a birurilor, din partea lui Racoviţă Vodă, odată cu uricul acordat, pentru o parte de sat, lui Grigore Potlog, pe motiv că au de suferit destule împilări din partea megieşilor, deoarece „se mărginesc şi cu Ungurii, şi cu Leşii”.
În 5 februarie 1740, stăpâni ai celei mai mari părţi a satului sunt Sandul Sturza şi Toader Palade, care solicită Divanului Domnesc o nouă hotarnică. În 1 mai 1741, Ştefan Vlad vinde lui Sandul Pelin, vornicul Câmpulungului Rusesc, cum este numit satul pentru prima dată, un laz şi un vecin, pe Ştefan Hatman, fiul lui Sămion Hatman, pentru 23 lei turceşti.
În 26 mai 1745, Petre Giurgiuvan, ginerele lui Iuon Tăutul, care primise drept zestre moşioara din Câmpulung Rusesc, cu un anulit număr de vecini, vinde a şasea parte din Câmpulungul Rusesc, „cu toate lazurile de pe ea”, lui Sandul Sturza şi lui Toader Paladi.
„De o samă de vreme s-au învăţat oamenii de sănt vecini acolo (la Câmpulung Rusesc), întracele sate, deş vându lazurile de la o parte unor stăpâni la alţ oameni a altui stăpân”, iar Ioan Vodă poruncea lui Miron Gafenco, în 8 aprilie 1746, să cerceteze pricina.
În 10 august 1747, Ştefan Tăutul vinde nepotului său, Andrieş Potlog, un vecin, anume Anton Laluşca. Un alt vecin, Gligori Biuaci, este tranzacţionat între cei doi, pentru 25 lei, în 10 martie 1752.
În 20 mai 1762, egumenul Putnei arendează unor „ruşi din Putila” opt munţi din hotarul Ceremuşului, Bobeica, Cobistlitul, Iaroviţa, Lucina, Moldova, Pogoniştele, Tomnatecul şi Ţapul.
În 1775, Ocolul Câmpulungului Rusesc este menţionat, în recensământul lui von Spleny, cu Stebnici Moldovenesc (5 popi, 524 ţărani), Maranici (7 popi, 306 ţărani), Falcău (5 popi, 115 ţărani).
În 8 mai 1782, Iordachi Dari avea, moştenite de la străbunicul său, Antohi Popovici, cinci părţi din Câmpulung Rusesc, în Iabloniţa, în Coniatin, în satul Câmpulung, la Stimnic şi la Dihteniţe.
Ion şi Dumitru Sturza aveau, în 14 iulie 1782, jumătate din Câmpulung Rusesc, jumătate din Vijniţa şi din Milie, precum şi părţi importante în Putila şi Răstoace.
Mihalachi Giurgiuvan stăpânea, în 21 martie 1783, partea din Câmpulung Rusesc a socrului său, Iuoniţă Potlog.
Sandul Mălai şi cu mătuşa lui, Aniţa Tăutuleasa, stăpâneau o parte din Câmpulung, cea a lui Pătrăşcan Tăutul, cu 14 ţărani.
În 17 noiembrie 1783, Manoli Potlog şi Iuoniţă Volcinschi declarau, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, că în satul Câmpulung Rusesc „numai oamenii sau capii de familie se numără, dar pământul nu se împarte”. Partea neamului Potlog s-a împărţit, prin căsătorii, între Mihalachi Giurgiuvan, Dumitraş Potlog, Constantin Lepădat, Manole Potlog, Mariţa Tăutuleasa şi Ioniţă Volcinschi.
În 13 august 1785, a şasea parte de sat, cea a Tăutenilor, este moştenită, de la tatăl ei, Sandul Tăutul, şi de la bunicul ei, Gheorghiţă Goian, de Ileana Mălăesii, pe care o împarte celor cinci copii ai ei, Sandul, Gheorghie, Vasile, Gafiţa şi Aniţa, care o vând, tot atunci, lui Iacob Romaşcan.
Manole Potlog avea să dăruiască fetei lui, Maria, jupâneasa lui Andrei Gafenco, părţile sale din Câmpulung Rusesc, cu 27 oameni, şi din Răstoace, cu 33 oameni, în 7 februarie 1791.
Iordachi Dari avea să vândă lui Vasile Balş, în 8 iulie 1793, un sfert din Câmpulungul Rusesc şi a opta parte din Ispas, pentru 12.000 lei turceşti, dar şi Balş va vinde moşiile lui de sub munte, în 10 iulie 1793, pentru 16.000 florini, lui Iacob de Romaşcan.
În 24 iunie 1794, Gheorghe Giurgiuvan moşteneşte partea lui Mihalachi Giurgiuvan. În 1 mai 1798, Scarlat Sturza, general în armata rusă, vinde, odată cu alte moşii moldoveneşti şi bucovinene, şi a opta parte din Câmpulungul Rusesc fraţilor Ştefan şi Nicolai Aivas, feciorii lui Grigori von Aivas, Ştefan cedând fratelui său, Nicolai, şi partea sa de moşie.
În 1 februarie 1798, Scarlat Sturza va vinde feciorilor lui Grigori Aivas, Ştefan şi Nicolai, pentru 7.764 galbeni olandezi, jumătate din Vijniţa, a opta parte din Câmpulung Rusesc, din Putila, din Răstoace şi din Petruşeni, Ştefan Aivas cedând acele moşii fratelui său, Nicolai, în 1 mai 1799.
În 1 ianuarie 1805, Andrei Gafenco şi jupâneasa Maria (fata lui Potlog) vindeau lui Ştefan şi Nicolai Aivas, pentru 8.100 florini, a douăzeci şi patra parte din Câmpulung Rusesc şi a şasea parte din Răstoace.
În 22 august 1807, Constantin Lepădat îşi înzestra fata, Maria, jupâneasa lui Constantin Grecul, cu părţile sale din Câmpulung Rusesc şi din Răstoace.
În Dolhopole sau Câmpulung Rusesc funcţiona, din 1877, o parohie, din care făcea parte şi cătunul Greblina, patron fiind graful Ladislaus BAWOROWSKI, paroh – Titus TYMINSKI, născut în 1858, preot din 1886, paroh din 1894, iar cantor, din 1900, George MELNEK, născut în 1856.
În Câmpulung Rusesc exista, din 1884, o şcoală cu două clase .

CAPU CODRULUI şi CAPU CÂMPULUI

Al doilea sat Bucureşti din istoria României, după Zvoriştea, numită, în uricele lui Roman Vodă, din 30 mai 1392, Bucurăuţi, a fost atestat abia în 21 decembrie 1514, când superbul fecior al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, Bogdan-Vlad, cunoscut în istorie drept Bogdan cel Orb, după ce-şi pierduse un ochi în bătălie, cumpăra de la Luca Ilişescul, fiul Anei, nepotul lui Ivan Corlat, satul „Bucureşti pe apa Moldovei, mai sus de Berchişeşti”, sat numit, începând din 1783 şi 1784, Capucodului şi „Capucodrului încoace de apa Moldovei”, pentru a se diferenţia de Capu Câmpului, numit, tot pe atunci, „Capucodrului dencolo de apă”.
În 21 decembrie 1514, când, după ce cumpărase satul Bucureşti, Bogdan-Vlad Vodă îl dăruia Mănăstirii Voroneţ, s-a făcut şi o hotarnică, reluată şi de hotarnicele de mai târziu, în care se întâlneau, printre altele, toponimele La Vlad, Câmpul lui Miclin, Pârâul Bălcoaiei, Pârâul Muncelului, Pârâul Runcul, Pârâul Topliţa, Pârâul Voroneciorul, Poiana, Ţarina lui Micle, Ţarina Muncelului şi Moara lui Isac, toponime care încredinţează memoria unor străbuni localnici unui neam lipsit de memorie.
Ca iobagi ai călugărilor de la Mănăstirea Voroneţ, bucureştenii Bucovinei au fost, generaţie de generaţie, martorii deselor conflicte hotarnice dintre călugării de la Moldoviţa, care stăpâneau Berchişeştii (cumpărat de Petru Rareş de la Toader Corlat şi dăruit mănăstirii), şi cei de la Voroneţ, care stăpâneau Capu Codrului.
„Certurile mănăstireşti”, cum le numea cărturarul interbelic Procopie Jitariu, în superba monografie folclorică a satului său natal, Berchişeştii, au dominat secolele cu „neînţelegeri, neîntrerupte sfezi, urmate de reclamaţii, de judecăţi, de recursuri, scrieri de apărare şi de fixarea, din nou, a hotarelor”. Ba se plânge Calistru, egumenul de la Voroneţ, de purtarea abuzivă a călugărilor lui Teofan, egumenul de la Moldoviţa, ba se plânge Benedict al Moldoviţei de abuzurile călugărilor egumenului Macari de la Voroneţ, iar domnii Moldovei trimit ispravnici, ba chiar şi un mare căpitan de Soroca, să-i aducă pe calea luminoasă a înţelegerii lumeşti pe înalt prea sfinţiţii negri ai averilor mănăstireşti.
Şi-atât s-au tot certat şi pârât călugării între ei, încât nici n-au prea avut cum să bage de seamă că trec veacurile, că vin austriecii şi, mai rău decât atât, averile lumeşti se secularizează, în 1783-1786, adică trec în proprietatea statului, dar şi în proprietatea foştilor obşti de iobagi mănăstireşti.
„Astfel, vechiul hotar de pe pârâul Lupoaei, care despărţea Berchişeştiul de Capucodrului, pricina atâtor înverşunate certuri, a fost împins spre apus, până în pârâuţul Codrenilor”, consemna Procopie Jitariu. Scăpaţi de teroare călugărească, dar şi îngrijoraţi de posibila ei revenire, şi la Capu Codrului, ca şi la Berchişeşti, „în scurtă vreme numai, sătenii au împrejmuit satul şi imaşul, la un loc, cu gard înalt de nuiele ori cu şanţuri adânci; au separat şi pădurea de imaşurile corlăţenilor şi codrenilor şi mai acătării… Din sat şi imaş, sătenii au construit o adevărată cetate”.
În 1772, conform izvodului Mănăstirii Voroneţ, satul Bucureşti avea 70 familii, cu 1.232 stânjeni „loc de hrană”, adică teren arabil.
În 1774, satul avea, conform Topographiei lui Werenka, doar 56 familii, dar numărul familiilor creşte, până în 1784, la 111, în tabelul parohiilor fiind menţionate „Capucodrului încoace de apa Moldovei” (Capu Codrului) şi „Capucodrului dencolo de apă” (Capu Câmpului).
Din Ardeal, au venit la Capu Codrului, conform Consignaţiunilor lui Enzenberg, din 27 ianuarie 1778, familiile lui Florea MUNTEAN şi Grigore FLOREA din Dumitra, familia lui Şandru BÂRSAN din Budoi, familiile fraţilor Ştefan, Istrati şi Grigore MOROŞAN din Moisei, familia lui Nichita LEŞAN din Leşu Ilvei, holteiul Ştefan MORARIU din Dumbrava, familia lui Grigori I. RUSU din Aragniz, familia lui Doroftei BUTURLĂ din Argalia, familiile lui Iosif UNGUREAN şi Georgiţă ALBU din Herina, familia lui Maftei STRUŢU din Topliţa şi familia lui Sandu BÂRSAN din Caşin.
În 1843, parohia ortodoxă din Capu Codrului şi Păltinoasa, cu biserică zidită la Capu Codrului, în 1721, de Pulcheria CANTACUZINO şi de famia acesteia, avea 1.186 enoriaşi, preot administrator fiind Constantin GRIGOROVICI. Parohia din Capu Câmpului, cu biserica din 1782, ctitorită de Macarie, egumenul mănăstirii Voroneţ, cu 930 enoriaşi, îl avea paroh pe Grigorie BULIGA. În 1876, comuna bisericească din Capu Codrului şi Păltinoasa, sat în care se înălţase o biserică, în 1857, întestrată cu un iconostas adus de la Fundu Sadovei, avea 1.982 enoriaşi, paroh fiind Constantin GRIGOROVICI, care moare în acel an şi este succedat de Mihail ILIUŢĂ. Preot cooperator era Epaminonda PRELICI. În parohia Capu Câmpului, cu 1.134 enoriaşi, paroh era Ioan TURTURIAN.
Şcoala din Capu Codrului şi şcoala din Păltinoasa, cu câte 5 clase, au fost inaugurate în toamna anului 1890, iar şcoala din Capu Câmpului, cu 3 clase, din 1892 .
În 1890, Capu Codrului avea 2.693 locuitori, păstoriţi de preotul-publicist Mihail Iliuţ. Primar era Gavriil Forfată, învăţător, Trifon Reuţ, iar cantor bisericesc era Dimitrie Donisan.
În 1907, paroh la Capu Codrului şi Păltinoasa era Mihail ILIUŢĂ, născut în 1838, preot din 1861, paroh din 1863, preot cooperator era Isidor PAŞCAN, născut în 1878, preot din 1903, iar cantor, din 1900, Dimitrie DONISAN, născut în 1852. La Capu Câmpului, paroh era Emilian GRIBOVSCHI, născut în 1857, preot din 1888, paroh din 1903, iar cantor era, din 1900, Iraclie BANILEVICI, născut în 1846.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Saveta NEDELE (Capu Codrului, 21 ani în 1908) şi Spiridon CROITOR (Capu Câmpului, 26 ani în 1914).
În al doilea sat Bucureşti din istoria României, a văzut lumina zilei, în 12 decembrie 1908, marele poet iconar, care şi-a vărsat sângele în războiul pentru salvarea României Mari şi, drept consecinţă, a fost condamnat la temniţă politică, la anonimizare şi la uitare de România Mică, Teofil LIANU, care se trăgea din neamul Coştiugenilor de la Hotin şi Soroca.
În 5 decembrie 1918, s-a născut Alexandru BIDIREL, ultimul mare lăutar al Bucovinei, vrednic continuator al legendarilor Nicolae Picu şi Grigore Vindireu.
Neamul Catargiu din Capu Codrului, a dăruit spiritualităţii româneşti doi redutabili artişti plastici, sculptorul Silviu CATARGIU, născut în 8 ianuarie 1939, şi graficianul Constantin CATARGIU, născut în 25 septembrie 1954.

CARAPCIU PE CEREMUŞ

În 13 decembrie 1433, când a fost convenit, pentru prima dată, hotarul dintre Polonia şi Moldova, negociatorul moldovean, Tăutul logofăt, din Vijniţa, a primit de la Regele Vladislav al Poloniei satele, până atunci polone, Câmpul Lung rusesc, Putila, Răstoaceli, Vijniţa, Ispasul, Milie, Vilavce, Carapciul, Zamostie, Vascăuţii şi Voloca.
Aflat în Ţinutul Văşcăuţiului, în vecinătatea Stăneştilor de Sus şi de Jos, a Bănilei Ruseşti şi a satelor Vilaucea şi Zamostie, satul Carapciu pe Ceremuş, din Ocolul Cirimuşului, a fost întărit, în 9 martie 1657, pârcălabului Grigore Gherman, fiul spătarului Toader Gherman, nepotul bătrânului Gherman, vătaf de Suceava, şi jupânesei sale, Chelsia, fata lui Grigore Tăutul, în baza uricului Antimiei, fata Mânzatului, primit de la Vasile Lupu Vodă. Tot atunci, Grigore Gherman obţine întăritură şi pentru alte „ocine şi jirebii” din nordul Moldovei, inclusiv sate ale socrului său, Grigore Tăutul.
În 11 mai 1663, Tănase Talpici din Carapciu, fiul lui Marco Talpici, dăruieşe nepoatei sale, Avrămia Bohatereţ, fata lui Gligori Tălpici, „partea mea de moşie şi ocină dreaptă, din stâlpul de sus, a treia parte, şi cu tri lazuri, (pe) care le-am făcut din topor… cu mâna me, anume un laz, odae pomăt, şi alt laz pe Hlebeciuc, din gios pe de Bereznic, unde au păgubitoriu, ce feind eu ars de tălhari. Şi n-au vrut nime altul din niamul mieu să mă grijască la neputinţa mea”, printre martorii trazacţiei numărându-se şi Ioan Tiron din Carapciu.
Moşiile lui Grigorie Gherman şi ale jupânesei sale, Chelsia, au fost întărită, prin ispisoc de împărţeală, în 8 februarie 1694, ginerelui lui Gherman, fostul mare armaş Toader Albotă, şi urmaşilor lui Grigorie Tăutul, Gligorie, care primeşte şi „a şasea parte din Carapciu”, Neculai, Tudosia, Antelina şi Anastasia Tăutul.
În 26 iunie 1700, din porunca lui Antioh Cantemir Vodă, Grigoraş de Sinehău încearcă împăcarea lui Sandul Murguleţ cu răzeşii din Carapciu, Budinţi, Stăneşti, Costeşti, Ivancăuţi, din pricina unor ocini răzeşeşti din acele sate.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Carapciu pe Ceremuş, moşie răzeşească, „79 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Nicolai, 1 diacon, Dumitraş, 1 dascăl, Hrihor, 2 umblători, Ilaş GAVRILIUC şi Sandul ZAVRILIŢĂ, 10 şliahtici, Vasili CÂRSTE căpitan, Gavril sin MIRON, Ştefan brat ego, Vasilie HIMUC, Toader CIORNOHUZ, Coste SAVIN, Ion TIRON, Ion zet ILAŞ, Ilii CÂRSTE căpitan şi Gavril MIHAIL căpitan, 1 jidov orândar, Herşko, şi 63 călăraşi, adică: Grigorie POPOVICI căpitan, Gavril DRUMĂU, Vasilie OSĂRIŢCHI, Gavril LĂZORENCO, Alecsa CHIVA, Simion sin MIRON, Ion ISCĂ, Nichita DRUMĂU, Miron DRUMĂU, Nicolai DRUMĂU, Tudosi ZAVIALIŢĂ, Mihail DRUMĂU, Tudosi TIRONIUC, Andrei ZAVIALIŢĂ, Costaş ZAVIALIŢĂ, Gligoraş TOPALĂ, Petre MASCOIASCO, Mihail brat ego, Nicolai ZAVIALIŢĂ, Mihail VERENCA, Toader MAERICIOC, Vasili VERENCA, Dumitraş SĂVERNENCO, Ivan COSOVIŢ, Nicolai ŞVEDU, Mihail ROBOCĂ, Toader brat ego, Gligoraş sin LISCO, Oleksa OPAIŢE, Nicolai CARPU, Ion HUŢUL, Nichita MARIENCIUK, Ion PAVELENCO, Acsentii sin PAVELENCO, Tudosii MARIENCIUK, Ion CORNICO, Alecsandru CORNICO, Ion ŞIRABA, Matei PEŢII, Tănase zet TOTOLIT, Tănasă HUŢUL, Ion TOFAN, Coste CHEVERIC, Mihail DRUMĂU, Gligoraş ŞFAT, Dumitraş ZAVIALIŢĂ, Miron CIORNOHUZ, Ivan PRIPIICIUK, Toma OPAIŢ, Ion OPAIŢ, Onofrei ECHIM, Ignat MAZURAC, Mihail EREMCIUK, Gligoraş VEZTICU, Lupaşco TOTOLICI, Andrei sin ego, Nicolai sin LUPAŞCO, Gligoraş FIUCIUK, Ion VOIŢOC, Dănilă sin PĂTRAŞCO, Mihai DRACE, Enachii LOS şi Petre BĂLAN.
În 1775, satul Carapciu pe Ceremuş avea 2 mazili, 1 popă, 80 ţărani şi 3 umblători (încasatori de impozite, numiţi şi „barani”), numărul gospodăriilor sporind, până în 1784, la 161. Unul dintre cei doi mazili era Mihalache Onciul, cel care, în 26 iunie 1776, cerea, împreunnă cu „alţi mazili, ruptaşi şi răzeşi” din Carapciu, printre care Gavril Mihailuc, Ion Fruză, Andrei Lăzoresco, Gheorghe Ponici, Ion Deaconuc, Vasile Ponici, „să se hotărnicească această moşie de Mihalache Giurgiuvanu, Manoli Tabără căpitan şi Constantin Stroescul, dând şi toată cheltuiala ce s-ar face de aceşti hotarnici”.
În 26 iunie 1776, mazilii şi răzeşii din Carapciu pe Ceremuş angajează trei boieri care să le stâlpească moşiile, semnatarii înţelegerii fiind mazilul Mihălachi Onciul, Gheorghe …, Gavril Mehaiuc, Lupaşco Tatoliţ, Onufraş …, Toader Mironco, Dănilă Ponici, Andronachi Frunză, Ionică Ioncescul, Andri Zavealiţ, mazilul Dumitraş Jăian, Ion Frunză, Andrii Lazarenco, Nechita Ion, Ilie Ioncescul, Păvălucă Ioncescul, Vasăle Ponici, Gheorghe Ponici şi Ion Deianconuc.
În 25 martie 1782, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, proprietarii celor trei părţi răzeşeşti ale moşiilor şi ale satului Carapciu pe Ceremuş îşi declară proprietăţile.
Partea de sus a satului, odinioară a lui Tănase Talpici, moştenită prin Marcu Talpici, Vasile Tonca şi Vasile Semaca, aparţinea răzeşilor Andrei Savaianeţ, Toader Mironcu (Mironescu), Gavril Mihailuc, Sandul Racoce, Vasile Cârste şi neamurilor lor.
Partea de mijloc a Carapciului pe Ceremuş aparţinea lui Dumitraş Goian, Onciuleştilor, Tatulicenilor, Lupaşcanilor şi lui Iuon Corni.
Partea de jos, cândva a neamurilor lui Vasile Carp, Maftei Ponici, popa Nichifor şi Ieremie Chifrac, era a răzeşilor Iuon Paletiuc, Costin Chifrac şi Grigoraş Popovici.
Proprietatea lui Grigore Tăutul şi a urmaşilor săi, „a patra parte din Carapciu”, este revendicată, în 12 ianuarie 1783, de copiii lui Sandul Tăutul, Ion, Dumitraş şi fiul lui Andrei, Dumitraş Tăutul, toţi din Nepolocăuţi, precum şi de ginerele lui Coste Tăutul, Gheorghe Lenţa.
În 27 iunie 1784, căpitanul Ioan Sava, care stăpânea a şasea parte din Carapciu, în urma unui schimb de moşii făcut cu căpitanul Constantin Arapul şi cu Miron Volcinschi, îi dă căpitanului Nicolai Grigorce „dintr-un sfert, a şasea parte din Carapaciu” pe Ceremuş, şi „a patra parte din a patra parte ce o are schimbătură de la Constantin Arapul căpitan, care o cumpărase de la Ion Tăutul”, din Carapciu pe Siret.
Toate aceste proprietăţi aveau să fie delimitate, în prezenţa martorilor Vasile Tăutu din Vilauce, Ion Volcinschi, Vasile Cârste şi Vasile Mihaliuc din Carapciu, în 13 decembrie 1794, de comisarii hotarnici, conduşi de directorul Cameral Carl Rychter.
În 21 iunie 1795, Nicolai şi Paraschiva Vasilco primesc drept danie partea moşiei şi a satului Carapciu pe Ceremuş care aparţinusese lui Alexandru Veriha, fiul lui Ştefan, nepotul lui Toader Ponici, cel care avea jupâneasă pe Ileana, fata lui Antioh Cucoran. Marcatori: Gheorghi Goian din Stăneşti, Vasile Coce, Iordachi Istrătuţă din Stăneşti, Andrei Borşan, paroh în Davideni, Andrei Veriha, Grigoraş Tăutul din Verbăuţi şi Ion Albotă din Bănila pe Ceremuş.
O împărţeală a unor părţi din Carapciu, făcută în 28 octombrie 1797, vehiculează alte nume de săteni, într-o încrengătură rubedelnică încântătoare: Ghiţă, Constantin şi Ene Panainte, fiii lui Vasile Vihtic primesc şi împart moşioara; fratele lui Vasile a fost Costaş Vihtic, iar tatăl lor, Onufraş Vihtic, cel care se însurase cu Irina, fata lui Ioan Ivoncescu. Împărţeala se face din stâlpul lui Ivoncescul, al Sămachii şi al lui Dragoman, deci din hotarnica făcută, după venirea austriecilor, în favoarea celor trei.
În 13 octombrie 1794, Ilinca Ţănţoaie, fiica Jieniţei din Ţănteni, dădea ginerelui ei, Ioniţă Chirilovici, o parte din Pedecăuţi şi din Carapciu, iar în 6 februarie 1796, Ion Vihtic dăruia fetei sale, Catrina, jupâneasa lui Ion Prodan din Verbăuţi, părţile de moşie din Carapciu şi din Căbeşti pe care le stăpânea.
În 1797, când cete de tâlhari leşi, care prădaseră prin Bucovina, încă s-au mai „ţinut o bucată de vreme la margine şi pe urmă, cu mână întrarmată au căutat să treacă în Galiţia, dar fiind bătuţi de armele împărăteşti, s-au împrăştiat”, autorităţile bucovinene au ordonat vornicilor să întocmească liste nominale cu călăreţi şi pedestraşi, care să fie instruiţi şi folosiţi în eventualitatea unor „întâmplări trebuincioase”.
Lista satului Carapciu pe Ceremuş, înocmită în 2 iulie 1797, cuprindea numele călăreţilor Neculai Iachim, Neculai Zaveialetă, Gheorghei Popovici, Vasăle Leca, Glegorei Leca, Costăi Opaiţ, Costăi săn Olexa, Pantelei Lazariuc, Andrei Lazariuc, Costachi Ciornohuz, Toader săn Nicolai, Andrei Poneci, Vasăle Ciornei, Sandul Răcocea, Ion Marciuc, precum şi pe cele ale pedestraşilor Vasăle Verenca, Toader Verenca, Mihailo Androniciuc, Ion Mironiciuc, Gheorghei Pavliuc, Ştefan Verenca, Petraş Deianonic, Toader Poneci, Toader Nahoriniac, Ion Tofaniucu, Iacob Mazariac, Ioacob Bodnar, Constantin Ionescul, Sămion Meronc.
Mazilii Ilie Mihaliuc şi Vasăle Cârste trebuiau să asigure, împreună cu autorităţile din Carapciu, 5 puşcaşi şi 25 de călăreţi, conform unor instrucţiuni din 13 iulie 1797.
Vornic al satului era Ştefan Mironcu,vataman era rigoraş Culuş, iar giuraţi – Gheorghii Juşcu şi Vasăli Popovici.
În 1843, biserica Naştearea Maicii Domnului din Carapciu pe Ceremuş, ctitorită, în 1816, de răzeşii locului şi dotată cu un iconostas nou în 1848, cu 2.401 enoriaşi, îl avea ca patron bisericesc pe Stephan von KRZYSTOFOWICZ, paroh fiind Ştefan HALIP, al doilea post de paroh fiind vacant. În 1876, patroni bisericeşti erau Cajetan von KRZYSTOFOWICZ şi Anton von KOVATS, păstor peste cei 2.812 enoriaşi fiind parohul Makarie SEMACA. În 1907, patroni ai bisericii erau Roman cavaler de KRZYSTOFOWICZ, Teodor ARBORE, Nicolai GAVRILIUC, Alexe şi Petre ai lui Vasile LAZAR, Alexander MELNECZUK, Vladimir ONCIUL, Ilie ZAWIALETZ şi Vasile ZOPA. Paroh era Ilie MASSIKIEWICZ, născut în 1859, preot din 1884, paroh din 1894, preot cooperator fiind Ştefan SBIERA, născut în 1865, preot din 1893, iar cantor, din 1900, Vasile PETRAŞCIUC, născut în 1864.
Din 1862, funcţiona, la Carapciu pe Ceremuş, o şcoală cu 4 clase, din 1902 fiind înfiinţată şi o şcoală-filială, cu o clasă .
În 30 noiembrie 1886, s-a inaugurat linia ferată Hliboca-Berhomet-Carapciu, primii călători… festivi fiind Baron A. Vasilco, căpitanul ţării, Baron Mustaţă, reprezentant al comitetului ţării, Baron Eugen Stârcea, consilier guvernamental, colonelul Seracsin, Baron Eudoxiu Hurmuzachi şi N. Balmoş – căpitani districtuali, Baron A. Petrino, Dr. I. cav de Zotta etc .
În 1890, satul avea 4.071 locuitori, doi învăţători (C. Zurcanovici şi Fevronia Şcraba) şi un preot ortodox (Ilie Massikiewicz). Primar al comunei era Şloim Buchler.
În documentele şcolare ale prefecturii judeţului Storijineţ, din 1939, pentru Carapciu pe Ceremuş erau menţionate, drept cătune sau părţi de sat, Babin, Chmelestie, Ciopaş, Corineşti, Hlibicioc, Hrabova, Ialenca, Maidan, Moceara, Odaia, Pahar, Plosca, Pohorilăuţi, Prislop, Racovăţ, Reptena, Satul Nou, Sălişte, Topoleva, Ursoaica, Văleni, Verbăuţi.

CARAPCIU PE SIRET

Aflat pe malul stâng al Siretului, în megieşia satelor Hliboca, Prisăcăreni, Cupca şi Iordăneşti, satul de răzeşi Carapciu beneficiază de o primă atestare documentară, în 17 martie 1573, când presupusul strămoş al lui I. G. Sbiera, Sima Zbiearea, care cumpărase, de la Ştefan cel Mare, satul Carapciu pe Siret, este menţionat în uricul lui Ioan Vodă, prin care „Iuraşco şi fratele său Vladco, copiii lui Fădor, nepoţii Magdei şi a surorii ei, Muşa, strănepoţii lui Sima Zbiearea” moştenesc satul bunicului lor.
În 11 mai 1663, unul dintre părtaşi, Tănasie Talpici, dăruia „din stâlpul de sus a treia parte, partea de mijloc, şi cu trii lazuri, care le-am făcut din topor, cu mâna me, anume un laz Odae, cu pomăt, şi alt laz, Hlebecioc, din gios de Racoviţă, între Mocira, păr supt Pogoriloţ, şi al treilea, în Bereznic”, nepoatei sale, Avrămia Bohetereţ, cu condiţia ca nepoata să îl îngrijească până la moarte.
Un alt neam răzeşesc din Carapciu este cel al Mironeştilor, menţionat într-un act de danie, din 20 iunie 1678, la care Gligoraşco, nepotul lui Iasac Mironescul ot Carapciu, era martor.
În 20 octombrie 1699, un grup întreg de răzeşi din Carapciu, format din călăraşii Ion Negrul şi Ştefan, din Tănase Chihai, din diaconul Ioan Popovici şi din popa Matei, participă la hotarnica satelor Putila şi Lucavăţ.
În 11 mai 1706, când Gavrilaş Frunză şi jupâneasa Gafiţa, fata lui Andronachi Vlad, lăsau copiilor lor, Ioan şi Maria, jupâneasa diaconului Nicolai Borşan, părţile de moşii moştenite după bunicul lui Frunză, Andronachi Peletiuc, „în Vilavce, în Carapciu, în Costeşti, în Comăreşti, în Budiniţă şi pe aiure de pe socrul meu, Andronachi sin Simion Vlad în Banila moldovenească şi de pe socra me, Nastasie, fata lui Vasile Căzăcescul, având noi parte de moşie în Berhomete, în Lucavăţ, în Panca şi în munte, în ţănutul Sucevii, şi în Vaselev, în ţănutul Cernăuţului”.
În 5 iulie 1750, Constantin Mihail Cehan Racoviţă trimite la Carapciu pe Siret pe marele vornic Constantin Razul, ca să-i împace pe ţărani cu răzeşii lor în privinţa tocmelilor agricole.
Mănăstirea Putna dobândeşte, prin danie, o parte din moşie şi din vatra satului, aşa cum menţionează un uric datat în 11 iulie 1760.
În 1772, s-a stabilit la Carapciu, pe moşia mănăstirii Putna, plugarul Mihai UNGUREAN, din Cuşma, împreună cu soţia şi patru fete.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Caapciu din Ocolul Berhometelor „57 – toată suma caselor”, însemnând 2 mazilili, 2 maziliţe sărace, 9 femei sărace, 1 nevolnic, 3 popi şi 40 birnici.
În 1775, satul Carapciu pe Siret mai avea doar 3 mazili şi 1 popă, dar şi 62 familii de ţărani. Cei trei mazili erau Aniţa Jieniţa, care, în 12 aprilie 1794, dăruieşte copiilor ei, Ilinca, Dumitraş, Gligorie şi Paraschiva, jumătate din satul Carapciu, Neculai Grigorcea, căsătorit cu Maria Volcinschi, care, în 26 decembrie 1796, lasă moşia fiului lui, Ilie Grigorcea, şi, desigur, mănăstirea Putna.
În 8 aprilie 1782, vechilul Ion Mitescul căpitan, declară, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, că vornicul Nicolae Roset stăpâneşte satul Carapciu pe Siret.
Biserica cu hramul Sfinţii Cosma şi Damian din Carapciu pe Siret, înălţată, în 1816, de Ilie de GRIGORCEA, avându-l ca patron, şi în 1843, pe baronul Ilie de GRIGORCEA, avea, în acel an, 548 enoriaşi, dar postul de paroh era vacant. În 1876, în comuna bisericească Prisecăreni, cu biserică zidită, între anii 1798-1803, de Ilie de GRIGORCEA şi de ceilalţi mazili din sat, şi Carapciu, întâietatea o avea biserica din Prisecăreni, cu hramul Sfântul Ioan Teologul, iar cea din Carapciu pe Siret era considerată filială, numărul total al enoriaşilor fiind de 1.277 suflete. Patron al ambelor biserici era baronul Alexandru de GRIGORCEA, iar paroh era George FILIEVICI.
În 1907, Prisecărenii sau, cum i se mai zicea, Strâmtura, cu Delenii şi Câmpul Seliciului (777 enoriaşi), Carapciu pe Siret, cu Hatna şi Opaiţeni (1.422 enoriaşi), se aflau cu bisericile sub patronajul familiei GRIGORCEA (Modest, patron la Carapciu, iar Mihai, în Prisecăreni), paroh fiind Ilie HOSTIUC, născut în 1851, preot din 1876, paroh din 1880, preot cooperator – Adrian LUPAŞTIAN, născut în 1877, preot din 1904, iar cantor, din 1900, Cassian ŞINDELAR, născut în 1848.
Şcoala din Carapciu pe Siret, cu 5 clase, funcţiona din toamna anului 1889 .
O colectă de produse agricole pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, făcută, în 1897, la Carapciu pe Siret şi la Prisecăreni, de „zelosul preot Maximilian MITRIC”, de cantorul Clementie SCRPCARIU şi de gospodarul Nicolaiu CÎRCIUL, menţionează următoarele lume de localnici din cele două sate: Domnica lui Vasile SAUCIUC, Maria lui George SAUCIUC, George IVANEŢ, Paraschiva lui Simion CIORNEI, George CIORNEI, Ştefan CIORNEI, Maria lui George alui Ioan ŞORODOC, Paraschiva lui Ioan CÎRCIUL, Toader alui George CÎRCIUL, Domnica lui Constantin CÎRCIUL, Domnica lui CIORNEI, Mihai alui George ŞORODOC, Simion DÎCĂ, Aniţa lui Dimitrie TOVARNIŢCHI, Mara lui L. TOVARNIŢCHI, Ecatarina lui Ioan IRIMESCU, Maria lui Ioan BEZOŞCO, Aniţa lui Mihai HRANICIUC, L. CULEAC, Ioan BEZUŞCO, Maria HREUŞEŞEN, Nicolai IVANEŢ, Paraschiva lui Vasile ZEGREA, Nicolai DABÎCĂ, Nicolai CALANCEA, Domnica lui Simion CALANCEA, Ecaterina lui Teodor CALANCEA, Paraschiva lui Andrei CALANCEA, Anastasia lui Onufrei BILENCHI, Maria lui George ZEGREA, Maria CULEAC, Fl. alui Ioan ZEGREA, Agafia lui Toader LEVIŢCHI, Domnica lui George ZEGREA, Ioana lui Ioan ZEGREA, Sava CULEAC, Ştefan ZEGREA, Todosia lui Ştefan ZEGREA, Mihai ZEGREA, Ioan alui George ZEGREA, Anastasia lui Nicolai ZEGREA, Petre ZEGREA, Acsenia lui Mihai ZEGREA, U. WUCHER, Alexandra lui Petre ZEGREA, Domnica lui Ioan BUTIAC, Maria lui Ştefan BUTIAC, Irina lui Ioan DABÎCA, Fedor alui Teodor STRATULAT, Domnica lui Ioan BEZUŞCO, Maria lui Ioan ZEGREA, Maria STRATULAT, Irina lui Andrei STRATULAT, George BANILEAN, Tecla lui Ioan Ioan NICOLAEVICI, Aniţa lui Petru STRĂTULAT, A. CLAINER, B. SCHLOMIUC, Fl. ŞORODOC, Paraschiva lui Andrei IVANEŢ, Teodor LEORDA, Anastasia lui Ioan SANDULEAN, L. SENCU, Irina lui Ioan SENCU, Paraschiva lui Lazar SENCU, Florea lui Vasile UNGUREAN, George LEORDA, Paraschiva lui George LEORDA, Maranda LEORDA, Ileana lui Ioan MEŞEŞEN, Maria lui Ioan MEŞEŞEN, Samfira lui Lazar PRISECĂREAN, Iohana HLADIUC, Ioan OLARAŞ, Ioan UŞULEI, George PRISĂCĂREAN, Varvara lui Ioan UNGUREAN, Eudochia lui George TĂRÎŢĂ, Ioan VIZNIUC, Aniţa lui Simion GÎRCIUL, Samfira lui Ioan ROTARIU, Alexandra lui George PORTARIU, S. ROLL, B. KATZ, Ch. FISCHBACH, Paraschiva lui Mihai SOVINSCHI, Nicolai DOBOŞ, Feodor PACICOVSCHI, Andrei VILCOVSCHI, Mihai PAUŞ, Constantin SCRIPCARIU, Lazar GORACIUC, Antimia SOVINSCHI şi George COBEL .
Însoţirea raiffeisiană din Carapciu pe Siret şi Prisecăreni s-a înfiinţat în 6 noiembrie 1902, sub preşedinţia boierului Modest cavaler de Grigorcea, harnic întemeietor de bănci populare prin satele Bucovinei, ajutat de Dr. Radu cavaler de Grigorcea, vistiernic fiind C. C. Cobali. Modest cav. de Grigorcea era, pe atunci, şi primar al comunei Carapciu pe Siret, comună în care parohi erau Ilie Hostiuc şi Maximilian Mitric, iar Ilarion de Iacubovici era învăţător.
În 1939, Carapciu pe Siret avea trei cătune, Hatnii, Opăiţeni şi Uliţa sau Huliţa.
La Carapciu s-au născut publicistul Eusebiu Mihăilescu (1 iunie 1912), lexicograful Constantin Duhăneanu (27 mai 1914) şi poetul Vasile Leviţchi (15 noiembrie 1921).

CÂRLIBABA

Numită, în toate relatările călătorilor străini, care veneau, dinspre Transilvania, spre Moldova, sau pe itinerariul invers Cârlibaba, cu sensul de Gârla Babei (etimologiile nemţeşti mi se par forţate), pe care îl stabileşte Ion Budai-Deleanu, în epopeea neterminată „Trei viteji”, valea aceasta nelocuită, cu bordeie păstoreşti rare, situate pe înălţimi, pare să fi însemnat, cum o sugerează şi numele „valea moşilor”, cea prin care au venit în Moldova descălecătorii maramureşeni (Ba-Ba, în vechime, reprezenta sinonimul pentru Adam şi Eva, deci cuplul primordial).
Ca reper toponimic al braniştei mănăstirii Putna, „vărful Cărlibahului” este menţionat, pentru prima dată, în hotarnica moşiei mănăstireşti din 9 august 1551, deci în timpul domniei lui Ştefan Rareş, acelaşi toponim, „gura Cărlibahului”, fiind folosit şi în hotarnica din 10 aprilie 1645.
Întemeierea vetrei satului Cârlibaba s-a făcut după data de 20 mai 1762, când egumenul Putnei, Vartolomei, colonizează braniştile mănăstireşti cu „nişte ruşi din Putila”, deci cu câteva familii de huţani, dar recensămintele din 1774 şi 1775 nu menţionează existenţa Cârlibabei.
În 1796 şi 1797, Karl Manz, Cavaler de Mariensee, activează minele de argint şi de plumb de pe cursul superior al Bistriţei de Aur, întemeind câteva vetre de mineri şi meşteşugari germani (22 familii) lângă Cârlibaba, respectiv Ludwigsdorf (Cârlibaba Nouă), pe vatra veche a satului Mariensee (Cârlibaba Veche) şi pe Valea Stânei, Hüttenthal. Minele Întreprinderilor Manz au fost închise în 1870, iar germanii din Cârlibaba şi din cătunele din amonte (Bârşaba, Lala, Rotunda, Valea Stânei şi Şesuri) s-au mutat la fabrica de cherestea s-au au plecat în alte localităţi.
Coloniştilor germani, sosiţi în 1797, le-au fost puse la dispoziţie câte o casă sau un bordei şi câte o bucată de teren, bunuri imobiliare care nu puteau fi înstrăinate sau lăsate decât dacă, în timpul lucrului în mină, coloniştii respectiv plăteau, în timp, o sumă totală de 30-40 coroane.
Primii mineri şi meşteşugari germani, stabiliţi la Cârlibaba, au fost Hodel, Baierl, Hielbel, Lerch, Beldinger, Keil, Gartner, Knoblauch, Watzin, Feig, Reiss, Schwartz, Oswald, Gailing, Wonthus, Feil şi Greck.
Între 1810-1820, au venit, din Silezia Superioară, Tscherwensky, Mesabrowsky, Muschinsky, Kallowitsch, Hankjewitsch, Golatzky şi Nickelsky.
În Ţibău s-au stabilit, după anul 1800, familiile Feldigel, Limbacher, Schnur, Kirchdraufer), în Edu, familiile Bosetschuk, Käuser, Wenzel. Printre mineri, se numără şi poetul Kubi Wohl, fiul unui tăietor de lemne, născut în Ţibău, în 31 august 1911 şi după ce a fost „vocea poetică a proletariatului în luptă (Alfred Kittner), a murit, în 21 decembrie 1935, la Cernăuţi. Un alt personaj important al comunităţii germane a fost Ferdinand Weiss, prieten al literaturii şi al artelor, care, pe la 1900, a deschis o tiparniţă în Cârlibaba Veche (Mariensee), în care edita cărţi poştale colorate, cu peisaje din regiune, imprimate şi broşuri cu balade.
Din 1 mai 1840, îşi face apariţia şi la Cârlibaba, ca arendaş sau concesionar al unor munţi întregi, şi Andreas Figura, care încheiase un protocol special cu Administraţia provizorie din Dorna, reînnoit în 16 februarie 1844.
În 1843, biserica închinată Sfântului Nicolae, din comuna bisericească Ciocăneşti, Cârlibaba şi Ludwigsdorf sau, cum i se mai spunea, Siebenburgen, înălţată la Ciocăneşti, în 1784, de Nestor Zdrian, Theodor Giosan, Damaschin Hurghiş şi de epitropii din Ciocăneşti, avea 789 enoriaşi ortodocşi, preot administrator fiind parohul din Ilişeşti, Dimitrie BUCEVSCHI, tatăl pictorului Epaminonda BUCEVSCHI. În 1876, când Cârlibaba avea un oficiu poştal, în sat funcţiona biserica Sfinţii Petru şi Pavel, cu 521 enoriaşi şi cu Georgie ZUGRAV preot cooperator. Biserica din Cârlibaba, adusă de la Fundu Moldovei, în 1865, îl avea paroh, în 1907, precum întreaga comună bisericească, pe George PAULIUC, născut în 1856, preot din 1882, paroh din 1891, cantor fiind, din 1902, Alexandru COZUB, născut în 1869.
Şcolile din Cârlibaba şi din Ludwigsdorf, cu câte 2 clase, şi-au început activitatea în toamna anului 1874 .
Drumul dintre Iacobeni şi Cârlibaba se construieşte începând cu anul 1847, sub dirigenţia de şantier a constructorului Maftei Tonigar, din Fundu Moldovei, care este amendat pe nedrept, cu 15 florini şi 40 creiţari, pentru doborârea a 200 de arbori şi, în 15 martie 1847, se plânge Administraţiei Bucovinei.
În 1890, Cârlibaba avea 860 locuitori, păstoriţi de preotul Alexandru Popşor şi de cantorul bisericesc Clementie Scripcariu. Primar al comunei era Mihail Calinici, iar învăţător – Vasilie Nahaiciuc.
O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Alecsandru POPŞOR, preot exposit în Cârlibaba”, menţionează, printre familiile comunei, pe: Fedor TIHONIUC, Tanasi CALENICI, Filip LOI, Ioana VARGA, Gheorghi PROCIUL, Acsenia DUMITRIU, Ştefan BUZILĂ, Gheorghi ŢIFLIA, Macsim CRĂCIUN, Marfta CHITLERIUC, Ilaş COSARIUC, Toma SEVAC, Michail MOROŞAN, Elisaveta ŞANDRU, Ana BURCUTEAN, Maria CHIRIUC, Ion BEHODIUC, Andrei ROBEICIUC, Ion MOSCALIUC, Vaselena BALAHURA, Gheorghi STELMACIUC, Michail CRĂCIUN, Ion COZMAC, Gavril BURCUTEAN, Iftemi LIŢU, Mafteiu şi Varavara VARGA, Ion URSESCUL şi Ioana ROMAN BERLEA .
În 1910, jumătate din populaţia comunei încă o mai formau germanii.

CARLSBERG sau KARLSBERG

Coloniile germane de lângă Putna, Karlsberg (Gura Putnei) şi Putnathal (Valea Putnei), au fost înfiinţate între anii 1782-1787, cu agricultori şi meşteşugari din Franconia şi Bavaria
În 1796, Josel Rechenberg, comerciant evreu din Rădăuţi, a început construirea unei fabrici de sticlă, în vecinătatea Putnei. În 1803, colonişti germani din Boemia s-au aşezat în apropierea fabricii, înfiinţând satul Karlsberg, în onoarea preşedintelui „Hofkriegsrat”, arhiducele Karl.
În 17 martie 1803, au fost înregistraţi, la Karlsberg, sticlarii: Georg Aschenbrenner, Friedrich Bartl, Georg Franz I, Georg Franz II, Anton Friedrich, Mathias Friedrich, Simon Gattermeyer, Johann Pollmann, Georg Probst, Joseph Reitmayer, Wenzel Sodomka, Josef Uebelhauser, Anton Wolf, Josef Wolf, şi Johann Wurzer cu familiile lor.
Ulterior, sunt înregistraţi ca muncitori ai fabricii de cherestea din Karlsberg: Michel Paukner, Andreas Petrowicz, Wenzel Reitmeyer, Michael Schmidt şi Simon Waclawek. Cei aleg să plece au fost: Andreas Achenbrenner, Georg Altmann, Anton Bauer, Johann Blechina (Plechinger), Jakob Kuffner, Josef Gaschler, Johann Gefre, Georg Glaser, Wenzel Hoffmann, Andreas Kodelka, Michael Kolmer, Johann Kuffner, Georg Lehner, Johann Lerrach, Mathias Liebel, Wenzel Müller, Johann Neuburger, Adam Neumark, Andreas Neumark, Andreas Rippel, Thomas Rückel, Josef Rückl, Jakob Schaffhauser, Josef Scherl, Franz Straub, Michael Weber, şi Johann Zimmermann.
Printre sticlari, se mai numărau şi Josef Aschenbrenner, Georg Blechina, Georg Linzmeyer, Michl Neuburger, şi Wenzel Oberhoffner.
În 1843, din grupul celor 200 de familii de emigranţi germani din Boemia, s-au desprins câteva, care s-au stabilit la Karlsberg şi la Putnathal.
Tăietori de lemne, proveniţi din Prachin, Boemia: Andreas Neumark, Adam Neumark, Johann Bauer Anton Bauer, Wenzel Müller, Johann Draxler, Wenzel Baumann, Andreas Petrovitz, Joseph Scherl, Georg Glaser, Jacob Gaschler, Johann Plechina, Johann Müllner, Wentzel Hofmann, Joseph Geohre, Georg Plechina, Michael Weber, Joseph Rikel, Andreas Aschenbrenner, Joseph Gaschler, Johann Geohre, Jakob Kuffner, Jakob Schaffhauser, Johann Neuburger, Georg Lechner, Georg Altmann, Johann Kuffner, Andreas Kodelka, Mathias Liebel, Johann Lörrach, Franz Straub, Johann Klingsmeyer, Andreas Rippel şi Michael Schmidt.
Biserica ortodoxă a satului Carlsberg este cea de lemn, înălţată de Dragoş Vodă la Volovăţ, în 1346, şi mutată de Ştefan cel Mare, în 1468, la Putna, declarată parohie ortodoxă în Carlsberg abia în 1871. În 1890, Carlsberg (cum grafiază Daniel Werenka) avea 1.805 locuitori, conduşi de primarul german Michael Straub. Şcoala germană avea doi învăţători, pe G. Tinz şi pe F. Ernst.
În 1907, paroh în Carlsberg era Samuil SIMIONOVICI, născut în 1847, preot din 1878, paroh din 1895, iar cantor, din 1900, era Vasile VĂCĂREANU, născut în 1847.
Şcoala din Carlsberg, cu 3 clase, funcţiona din toamna anului 1874, cea din Putna, cu 5 clase, fiind mult mai veche, din 1857 .
În 1910, Carlsberg încă era locuit, în totalitate, de germani.


ce

CEAHOR

Satul de pe malul stâng al Dereluiului, în hotarul Cosminului şi al Molodiei (vechiul Cosmin), împreună cu care două sate, de altfel, alcătuia un singur sat, a fost, de-a lungul veacurilor, încă o proprietate a Mănăstirii Putna, începând cu anul 1488.
În 1775, Ceahor, împreună cu Mologhia şi cu Cozmin, de pe malul drept al Dereluiului, avea, conform recensământului lui von Spleny, 2 popi, 133 ţărani, 1 umblător, 1 arnăut şi 1 baran (deci, un agent fiscal pedestru. Daniel Werenka dă, pentru anul 1774, 172 familii numai în Ceahor şi 170 familii în 1784.
În 1843, biserica Sfintei Treimi din Ceahor, înălţată în 1786, cu 1.235 enoriaşi, avea vacant postul de paroh. În 1876, paroh era Artemie BERARIU, care păstorea peste 1.858 de suflete, în acelaşi an începând construcţia bisericii Sfântul Dimitrie, care va fi finalizată în 1884. Pe Artemie BERARIU, născut în 1834, preot din 1862, paroh din 1865, protopop din 1880, cancelar sinodal între anii 1884-1891, tatăl poetului şi dramaturgului Constantin BERARIU, îl regăsim paroh în Ceahor şi în 1907, când preot cooperator era Alexandru BERARIU, născut în 1868, preot din 1904, iar cantor, din 1880, George NASTASI, lector la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, din 1884.
O şcoală cu 6 clase funcţiona, în Ceahor, din toamna anului 1837 .
În ianuarie 1888, primarul comunal din Mologhia trimisese la Ceahor, „chiar în zi sfântă de ajunul Bobotezei, pe Ivaniţchi, cu doi deputaţi, ca să ia zălog de la oamenii care au pământuri pe hotarul Mologiei pentru bir. Ivaniţchi, deci, cu oamenii săi, intra pe în case, apuca ce năpădea de pe grinzi, din straiele şi podoabele creştinilor şi le ducea la dânsul… Şi asta nu-i prima întâmplare. Sechestrătorii au năvălit asupra creştinilor în Ceahor chiar şi în ziua Adormirii Maicei Domnului, în 1887, de i-au necăjit” .
În 1890, comuna Ceahor avea 2.070 locuitori. Paroh era Artemie Berariu, învăţător – Alexie Cicaleac, iar cantor bisericesc – George Nastasi. Primar al comunei era Iacov Rusnac.
O colectă publică pentru Societatea „Şcoala Română”, făcută, în 1893, în Ceahor, de protopresbiterul din Ceahor, Artemiu BERARIU, cuprinde următoarele nume de localnici: Alexandru PAULOVICI, Vasile ROTARIU, Michail DIMITROVICI, Michail CASIAN, Ioan CHMARA (se citeşte HMARA), Iordachi ROTARIU, Teodor ŞTEFUREAC, Vasile NEGRUŢ, Constantin CILIEVICI, Aftanas MORARIU, Grigori ZAHARIUC, Ilie CIORNEI, Samuil CIORNEI, Constantin ZAHARIUC, Zoe PRIDIE, Nicolae DIMITROVICI şi Teodor COSTAŞ .
O altă colectă publică pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, în decembrie 1897, menţionează, în Ceahor, următorii localnici: preotul Artemie Berariu, profesorul I. ACHNER, Ion PRIDIE, Ioan alui Ştefan VOROSCIUC, Petru PRIDIE, Mihai MACOVEI, George DIMITROVICI, Ion ROTAR, Dimitrie REPCIUC, Maria lui Nicolai CIORNEI, Ioan CIORNEI, Ioan DANILEICU, Teodor SUPROVICI, Mihai HRETIUSIAC, Mihai POŞTARIU, George PLIUNDRA, Dimitrie HUDEMA, George PRIDIE, GeorgeV DANILEICU, Teodor ZAHARIUC, George ŢIGĂNAŞ, George COBLIUC, Petre COBLIUC, Nicolai PAULOVICI, Nicolai CHMARA, George VOROSCIUC, Ion LUPANCIUC, Alexandru UNGUREAN, Constantin HREŢIUSTAC, Eugen ŞTEFUREAC, Ioan MORARIU, Ioan alui Teodor HUDEMA, Dimitrie POŞTAR, Alexa BALAN, George POŞTAR, Alexe ZAHARIUC, Ioan PLIUNDRA, Alexa REPCIUC, Vasile alui Alexa DIMITROVICI, Dumitru MORARIU, Vasile alui Constantin ANDONI, Nicolai RUSNAC, Ştefan ZAHARCIUC, George CILIEVICI, Neculai ANDONI, secretarul OBERHOFFNER, M. ŞLOSSER, M. HELLENBERG, Abraham AUSLANDER, Petre COBLIUC, Maria SAUCIUC şi Ana SLUŞANSCHI .
Banca populară raiffeisiană din Ceahor a fost înfiinţată, în 17 august 1902, „în casa nr. 198”, sub preşedinţia lui Ioan Virozub şi sub direcţiunea parohului Artemie Berariu. Vicepreşedinte era Nicolai Poştariu, în comitetul de direcţie activând Alexie Repciuc şi vistiernicul Vasile Sluşanschi.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Zoiţa PRIDI (70 ani în 1909), Andrii PRIDI (49 ani în 1909), Veronica SEMENIUC (20 ani în 1909) şi Magdalina PRIDI (22 ani în 1909) din Ceahor.
În 1910, trei sferturi din populaţia comunei încă o mai formau românii.

CEARTORIA

Ctitorită, împreună cu Dubăvăţul şi Oşilibul, din vremea lui Ştefan cel Mare, Andreico Ciortorâischi, satul numit, în 2 noiembrie 1464, Ciortorâia, după numele întemeitorului, a fost întărit, „a treia parte de hotar… care se alăturează cu hotarul Văşcăuţilor”, pe malul drept al Ceremuşului, în 1623, de Ştefan Tomşa al II-lea, ctitorul Putnei, lui Mihai Tăutul, pârcălabul de Hotin.
Cum părintele lui Andreico Ciortorâischi, Nemircea Ciortorâischi, fratele lui Ivaşco, pare să fi înfiinţat satul cu mult înainte de atestarea sub numele de Ciortorâia, în 1437, vechiul sat Nemirceanii pare să fi fost, după Costăchescu, acelaşi sat, dar cu un nume anterior cestuilalt.
În 2 aprilie 1623, Ştefan Tomşa întăreşte pârcălabului de Hotin, Mihai Tăutul, „şi a treia parte de hotar den satul Ciortorie şi partea lui Vasile Hlipco, cât se va alege dentracelaş sat Ciortorie”.
În 31 iulie 1724, Velicico Caţichi şi jupâneasa Safta vindeau cumnatului lor, Dănilă Giurgiuvan, „a opta parte de sat de Ciortoria”.
În 24 iunie 1759, mazilul Dănilă Giurgiuvan lasă, prin diată, feciorilor săi, Mihai şi Toader, „jumătate de sat de Ciortorie”, iar fetei sale, Gafiţa, „a patra parte de sat de Ciortoria cu doi vecini”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Ciortorie, moşie a lui Mihalachi de Câmpulung GIURGIUVAN vornic, „13 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Pavel, 2 dascăli, Dănilă şi Dumitru palamar, 8 scutelnici ai lui Mihalachi GIURGIUVAN, Dănilă SABÂCU, Vasili IVANIUC, Ion OPĂRIAC, Ivan UDUT, Ion ANDRONIC, Grigoraş ANDRONIC, Vasile ANDRONIC şi Hlihor PILIPIAC, 2 ţigani, Vasili şi Dumitru, şi un jidov, Maerku.
În 1775, satul Ciortorie, cum e menţionat în evidenţele lui von Spleny, avea 1 boier din neamul Tăuteştilor, 1 popă (şi el, Tăutu) şi 15 familii de ţărani iobagi.
Biserica Naşterea Maicii Domnului din Ceartoria, cu 410 enoriaşi, în 1843, îl avea patron bisericesc pe Stephan von KRZYSTOFOWICZ, paroh fiind Ştefan HALIP. În 1876, patron bisericesc era armeanul Nicolai de PETRINO, paroh era Meletie HALIP şi era frecventată de 1.508 enoriaşi. În 1907, paroh era Alexandru George DANILEVICI, născut în 1862, preot din 1891, paroh din 1898, cantor fiind, din 1900, Vasile SEROTA, născut în 1874.
O şcoală cu 2 clase funcţiona, în Ceartoria, din 1886 .

CERNAUCA

Un cneaz maramureşean, menţionat în documentele cancelariei ungare încă de la 1330, este moş-strămoşul acestui sat, chiar dacă uricul domnesc se obţine târziu, în 5 aprilie 1412, prin care un urmaş al acelui Cernauca, Giurca Dragotescul, primea confirmarea pentru moşiile „pe unde au hotărnicit şi au folosit din veac”, deci de înainte de Descălecat, „Volodăuţii şi Cernauca de Sus, în dreptul Toporăuţilor”.
Înainte de a deveni citadelă spirituală a Bucovinei, în care oficiau Hurmuzăcheştii, Cernauca, satul aflat între pâraiele Moscău şi Hucău, mai sus de Toporăuţi, în nord-estul Cernăuţilor, a aparţinut, până în 17 martie 1635, lui Pătraşcul Băldescu, care a vândut satul şi moşia, pentru 180 de galbeni, vornicului Gavrilaş Măteiaş, fost staroste al Cernăuţilor.
În 17 martie 1636, Pătraşcul Băldescu vindea vornicului Gavrilaş Mateiaş, pentru 180 galbeni, jumătate din satul Cernauca, pe care a fost pus zălog „fata lui Orăş, giupăneasa Onciului Iuraşcovici, pentru un inel de aur direptu şăsă zeci de galbeni de aur”.
În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Iliana comisoaia a fost… jumătate Cernauca”.
Fata lui Gavrilaş Măteiaş, Alecsandra, căsătorită cu Iordachi Cantacuzino, moşteneşte, în 1 ianuarie 1670, jumătate din satul şi moşia Cernauca, pe care le va lăsa moştenire, în 4 martie 1704, Catrinei Cantacuzino, străbună, pe linie maternă, a Hurmuzăcheştilor, dar căsătorită, atunci, cu vistierul Vasile Neculce, tatăl cronicarului, Ion Neculce. Ca zestre de nuntă, Catrina a primit 21 moşii, printre care şi câteva sate din nordul Moldovei (Boian, Cernăuca, Valeva, Chisălău, Pohorlăuţi, Prelipcea, Bocicăuţi, Grozinţi, Vasileuţi, a patra parte din satul Lehăcenii Teutului).
În anul 1702, marele agă Ion Neculce împarte moştenirea de la mama sa cu surorile sale.
Cealaltă jumătate de sat aparţinea neamului lui Sandu Buhuş (în 11 mai 1723, aparţinea lui Ştefan Luca, cumnatul fetei lui Buhuş, Maria Ursachi, văduva lui Dumitraşcu Ursachi, dar şi tatăl jupânesei lui Constantin Hurmuzachi).
În 1741, fiul lui Ştefan Luca, Mihalache, pierde moşia, în favoarea lui Ştefăniţă Sturza, din pricina unei datorii neplătite, şi lucrează în beneficiul noului proprietar, fără să fie plătit, până în 1765, când se adresează Divanului Domnesc, iar Grigore Ghica Vodă hotărăşte, printr-un zapis din 15 martie 1765, ca jumătatea aceea din moşia Cernauca să treacă, iarăşi în proprietatea lui Mihalache Luca, fiind răscumpărată cu 24 ai de muncă. În acelaşi an, medelnicerul Constantin Hurmuzachi cumpără moşia de la fiul lui Mihalache, Ştefan, care era şi fratele mamei lui Hurmuzachi, cu 1.000 ducaţi.
Constantin Hurmuzachi, care locuia la Horodiştea, în ţinutul Dorohoiului, unde i se născuse şi feciorul, Doxachi, cel atât de celebru mai târziu, s-a stabilit la Cernauca în anul 1804.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Cernauca, moşia paharnicului Mateiu HURMUZACHI „50 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Costaş, 1 jidov, Stule, 5 văduve, Safta, Nastasia, Cârstâna, Parasca şi Năstasia, 15 case pustii şi 28 birnici, şi anume: Vasile vornic, Vasile MIHAL, Neculaiu SCORBĂ, Dumitraşcu SCORBĂ, Grigoraş zet CRILICI, Costandin ŢURCAN, Vasile DROBOT, Vasile sin PRECOP, Vasile PASCAL, Tănasă PASCAL, Pricop sin ZĂCRINCO, Acsenti VOVKO, Ion PASCAL, Vasile PASCAL, Ion muntian, Ion sin PASCAL, Ursachi sin FOCA, Andrei HURDUJA, Ilaş sin ANDRINACHI, Grigoraş sin ANDRINACHI, Acsenti sin STRĂTULAT, Ştefan SMUC, Onofreiu sin MĂRIUŢII, Ostafi morar, Costaş zet RUSAK, Costaş MĂTEIU, Dumitraş GAVRILAŞ şi Ivan rus.
În 1774, Cernauca, situată în Ocolul Prutului, avea 56 de gospodării (1 popă, 61 ţărani), dar, într-un deceniu, numărul lor sporeşte la 135.
În 8 iunie 1782, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, s-a stabilit că moşia şi satul Cernauca aparţineau lui Matei Hurmuzachi, care o primise de la bunicul său, Ştefan Luca, în urmă cu 17 ani (de fapt, moşia a fost proprietatea lui Constantin Hurmuzachi, după cum argumentează Teodor Balan şi după cum o probează dovada din octombrie 1782, semnată de Leon, episcopul de Roman).
Constantin Hurmuzachi va arenda Cernauca, în decembrie 1799, lui Dumitru Scraba, spre nemulţumirea mamei sale, Ruxanda, cu care se află într-un permanent conflict, pricinuit de împărţirea veniturilor.
În 22 februarie 1806, după numeroase judecăţi şi împărţeli de moşii, Ruxanda cedează fiului ei, Doxachi, o treime din Cernauca, dar cu obligaţia de a-i da, anual, câte 1.000 lei turceşti. Doxachi Hurmuzachi fusese, până atunci, călugăr, sub numele de „Doroftei monahul”. Se născuse în 1782, după cum certifica preotul Constantin din Horodişte, deci era încă foarte tânăr.
În 1843, când patronul bisericii Arătarea Maicii Domnului din Cernauca era cel care o ctitorise, în perioada 1824-1825, baronul Doxachi de HURMUZACHI, pe atunci Agă, postul de paroh era vacant, numărul enoriaşilor ortodocşi fiind de 935 suflete. În 1876, biserica lui Hurmuzachi, cu hramul schimbat şi închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, de către noul ei patron, care o restaurase în 1869, baronul armean Peter von PETRINO, îl avea paroh pe Leon TURTURIAN, care păstorea peste 1.467 enoriaşi. În 1907, paroh era Emilian MAKOWIEWICZ, născut în 1857, preot din 1887, paroh din 1892, cantor fiind, din 1900, Ioan BUJENCO, născut în 1848.
O şcoală cu 4 clase funcţiona, în Cernauca, din 1858, şi tot de atunci, o şcoală-filială, cu o clasă .
În noaptea zilei de 24/25 mai 1847, celebrul pianist Franz Liszt, prieten de durată al straşnicului boier Doxachi, a concertat la Cernauca.
În 16 februarie 1854, moşia Cernauca, proprietate comună a fraţilor Hurmuzachi, care ofereau părintelui lor o frumoasă rentă anuală (5.000 florini), a fost cedată lui George Hurmuzachi, care o va vinde, în 31 decembrie 1867, cumnatului său, baronul Petru Petrino, care se va muta la Cernauca imediat după vânzarea moşiei sale basarabene, din apropiere de Bălţi, Rujniţa. După moartea lui Petru Petrino (1891), fiul său, Alexandru, devine noul proprietar al moşiei Cernauca, dar o vinde, în 4 mai 1892, negustorului galiţian Bernard Rosenschtock, pentru 655.000 florini.
Cei trei fraţi Hurmuzachi, Eudoxiu, Alecu şi George, cărora li se alătură nepotul lor de soră, poetul Dimitrie Petrino, formează elita Cernaucăi şi gloria ei eternă. În preajma casei boiereşti, construită în stilul vechi moldovenesc, cu doar un singur cat, s-a dezvoltat şi satul, mai ales prin aducerea de coloni galiţieni.
În 1890, Cernauca avea 2.287 locuitori, doi parohi (Leon Turturean şi Vasile de Volcinschi, cantor fiind Ioan Buzenko) şi un învăţător (Emilian Iwanicki), Primar al satului era George Scraba
În 1910, ca şi în vremea ultimilor Hurmuzăcheşti, doar 20 % dintre locuitori erau români, ceilalţi fiind urmaşii galiţienilor, aduşi pentru lucrul moşiei de vornicul Doxachi, în condiţiile în care românii, împroprietăriţi după reforma din 1848, nu doreau să presteze muncă salariată.

CERNĂUŢI

Privilegiul comercial din 6 octombrie 1408, acordat de Alexandru cel Bun, sub formă de tratat „încheiat cu sfetnicii şi cu orăşenii din târgul Liov şi cu tot poporul lor”, prin care voievodul a „făcut aşezăminte despre vămi, în ţara noastră”, reprezintă şi o primă atestare a localităţii Cernăuţi, printr-un paragraf şi o referire la o vamă specială („iar la Cernăuţi vama pentru car”).
Existenţa localităţii este confirmată explicit: „Iar în Cernăuţi, vama pentru car nemţesc e de patru groşi, iar pentru un car armenesc şase groşi, pentru o vită un groş, pentru zece porci un groş, pentru zece oi un groş, iar pentru un cal sau iapă câte doi groşi, iar la trecători şi pentru carele nemţeşti încărcate şi pentru cele armeneşti, câte patru groşi. Aceasta e vama Cernăuţilor. Iar în Cernăuţi, carele să nu se scuture, ci neguţătorul să-şi dea cuvântul său că nu are în carul lui marfă oprită: jderi, argint, ceară şi cai buni de ţară”.
Documentul, scris de „Brateiu logofăt… / La Suceava, în anul şase mii nouă sute şi şaisprezece octombrie 6” reprezintă un izvor istoric amplu şi complex, pe deplin lămuritor asupra începuturilor unei vieţi comerciale în Moldova, dar, în rândurile care urmează, noi îl vom folosi doar ca argument pentru o îndelungată şi spectaculoasă istorie cernăuţeană (monograful Cernăuţilor, Alexandru Bocăneţu, preia, de la Iancu Nistor, o datare eronată: 8 octombrie; şi în DHR traducerea este greşită, „s” copiindu-se 8 şi nu 6, cum este corect; dar există copii slavone ale documentului original, aflat la Moscova, în care se menţionează datarea „i”, deci 8 octombrie; prin urmare, ca întotdeauna la un neam lipsit de memorie, ceea ce ştim cu siguranţă despre noi este că nu ştim nimic).
Prima „icoană a oraşului Cernăuţi, aşa cum a fost sub stăpânirea moldovenească”, a fost făcută de filosoful, filologul şi istoricul Alexandru Bocăneţu (11/24 august 1889, Stupca – 12 august 1972, Bucureşti), combatant în tranşeele Războiului Reîntregirii Neamului. Din monografia „Istoria oraşului Cernăuţi”, apărută la Cernăuţi, în 1929, voi reproduce doar pasajele care se referă la o istorie obştească vie şi incontestabilă, rostul acestui material omagial fiind acela de atenţiona şi a asupra altor „icoane” cernăuţene, inclusiv unele lirice.
„Grigore Ureche afirmă că Alexandru cel bun, organizând ţara Moldovei şi aşezând boeriile, ar fi orânduit pe marele spătar să fie şi staroste de Cernăuţi. Acelaşi lucru îl afirmă şi D. Cantemir. Se pare că şi la Ureche, şi la Cantemir avem de aface cu un anacronism: amândoi relatează lucrurile cum erau pe timpul lor. De fapt până la 1 Aprilie 1457 nu întâlnim amintiţi staroşti de Cernăuţi. Într’un document dela Ştefan cel Mare din 30 August 1479 găsim numai pe staroştii din Ţeţina. Târgul Cernăuţilor alcătuit în apropierea şi sub ocrotirea cetăţii Ţeţina, la vadul Prutului, se măreşte curând şi ajunge cu timpul să stăpânească şi să domineze cetatea, care pe încetul pierde orice importanţă şi nici nu-i pomenită. După 1450 e pomenită tot mai rar Ţeţina şi tot mai mult Cernăuţii. Un staroste de Cernăuţi e amintit la 1 Aprilie 1457 în tratatul ce-l încheie Petru Aron cu Muzilo de Buceaci. Pe timpul lui Ştefan cel Mare sunt numiţi staroştii de Cernăuţi abia în 1499 Iulie 12, cu ocazia încheierii păcii între Moldova şi Polonia şi anume: Ion Grumaz „staroste de Cernăuţi şi boier sfetnic al ţării Moldovei”.”.
Dimitrie Cantemir vorbea în treacăt despre Cernăuţi: „Ţinutul Cernăuţilor, care se întinde de-a lungul hotarului dinspre Polonia. Cel mai de seamă târg din acest ţinut este Cernăuţi, aşezat pe malul de la miazănoapte al Prutului, iar cârmuirea lui este dată marelui spătar”.
În ciuda aparenţelor, târgul Cernăuţilor nu însemna o localitate urbană înfloritoare, ci una cât se poate de rurală, cu doar câteva case şi dugheni permanente, dar cu târguri de animale şi de materiale organizate „în toată Lunia, Mercuria şi Vinerea”, precum şi „dela 28 Iunie, înainte, prin 2 săptămâni, şi dela 31 Octomvrie, înainte, prin o săptămână”. „În 1774, oraşul avea 278 familii, iar în 1784 – 325” (Daniel Werenka, Topographie der Bukowina, Czernowitz 1895, pg. 108). Desigur că numele de „oraş”, pe care îl dă Werenka înseamnă o exagerare, preluată din raportul generalului Spleny, din 1775, în care se preciza: „Cernăuţii sunt o localitate destul de populată. Cele mai bune case de acolo aparţin evreilor; în întregul district mai mult decât un singur orăşel. Districtul cernăuţean şi-a luat numele de la acest orăşel, unde locuia şi administratorul districtual, denumit, după moda poloneză (pentru a-i da mai multă prestanţă în ochii polonezilor învecinaţi) staroste”.
Conform raportului, în Cernăuţi locuiau 2 boieri, 4 mazili, 10 preoţi, 48 familii de ţărani, iar ca personal administrativ – 18 umblători, 18 arnăuţi şi 78 călăreţi.
În însemnările călătorilor străini, relatările despre Cernăuţi sunt rare şi marginale: „Am poposit lângă întăriturile noastre din anul trecut, pe marginea Prutului, în faţa Cernăuţilor” (29 iulie 1686, Iacob Sobieski); „Trecând peste râul Ceremuş la Lujeni, la şanţurile de luptă ale regelui Albert, s-a îndreptat spre Cernăuţi… Prin acest oraş curge râul Prut” (18 februarie 1700, Francisc Radzewski).
„Partea veche a oraşului, unde se aflau casele dregătorilor, vama, bisericile, dughenele cele mari, crâşmele, se afla între biserica sf. Paraschiva, biserica Adormirii, Piaţa fântânii şi sinagoga veche…
Pe la 1762, oraşul avea cam două sute de case, dar se aflau şi hanuri bune şi mari. Casele erau de lemn, cu foişor înainte, cu acoperişul de şindrilă, cu crestături în lemn la cerdac şi la poartă şi cu diferite podoabe de lemn pe acoperiş. Sub case se aflau pivniţe. Pentru a se întemeia şi popula oraşul se atraseră colonişti străini, evrei din Polonia. Acestora li s’au dat locuri virane în care să-şi construiască case şi să-şi deschidă prăvălii” (Bocăneţu).
Primele „icoane” ale Cernăuţilor, publicate după depunerea jurământului de credinţă faţă de imperiul habsburgic, în 12 octombrie 1777, de „Wienerisches Diarium” (nr. 91/1777) au fost preluate, prin intermediul lui Wickenhauser, de George Bodan-Duică şi, mult mai plastic, de Ion Grămadă, care descriu un orăşel sărac dintr-un ţinut aproape sălbăticit („ţara era pustie: de multe ori, ţi se întâmpla să mergi zile întregi fără să dai de ţipenie de om sau măcar vreun han mai acătării. De drumuri bătute – nici pomină, numai ici-colo – câte un drumeag plin de hârtopi şi mâncat de ploi, iar, cale de câteva poşte, întâlneai doar vreun bordei săpat în pământ, în vârful căruia atârna, pe prăjină, un jup de paie sau de strujeni, semn că aici era un fel de conac. / Satele se întindeau prin râpi şi pe la marginea codrilor pustii şi nepătrunşi” – Ion Grămadă).
„Bucovina a fost ocupată de Austria cătră sfârşitul anului 1774. Capitala ţerii, Cernăuţii, se aflau, la 31 August, în Mâna maiorului Mieg” (Bogdan-Duică), iar „moldovenii se împăcară îndată cu stăpânirea cea nouă, deşi nu puteau pricepe cum de au venit sub cârma împărăţiei austriece, căci nici învălmăşeală de oşti n-au văzut, nici sânge să curgă ori măcar pârjol să se plimbe, ca alte dăţi, pustiitor prin ţară” (Grămadă).
„În Cernăuţi, precum şi în celelalte părţi ale ţării, se aflau numai bolţi şi nici un birt sau han mai mare…
Cernăuţii erau, pe vremea aceea, mai mult un sat decât un oraş, tăiat în două de uliţa jidovească, unde se aflau bordeie de lut şi de nuiele, care, pe timp de ploaie năpraznică, erau în primejdie să se prefacă în noroi şi să fie spălate de pe faţa pământului de apele Prutului. Nicăieri nu aflai o locuinţă mai de Doamne-ajută, iar în băcănii se vindea marfa cea mai de lipsă. Deoarece orăşelul n-avea piaţă potrivită, s-a ales, înaintea reşedinţei legatului împărătesc, o bucată de loc, care s-a netezit şi s-a nisipit pe o suprafaţă de 36 stânjeni lungime şi 18 lăţime…
În Cernăuţi se aflau, pe vremea aceea, numai patru bisericuţe „moldoveneşti”: Sf. Nicolae, Sf. Paraschiva, Sf. Treime şi Adormirea Maicii Domnului” (Grămadă).
Deşi descrierea evenimentului din 12 octombrie 1777 este şi mai plastică, şi mai completă la Ion Grămadă, o să aleg, din raţiuni de spaţiu tipografic, textul concis al lui George Bogdan-Duică despre ziua „în care boerimea, mănăstirile, clerul mirean, satele şi oraşele s’au adunat la Cernăuţi pentru a depune jurământul de credinţă în mânile lui Gavril Splenyi de Mihaldy, general al Maiestăţii Sale Împăratului”:
„Jurământul avea să se facă într’o hală de lemn anume clădită pentru 12 Octomvrie 1777.
Până aici, alaiul, din care numai Jidovii fuseseră excluşi, venia dela casa „directorului de administraţie”, deschis fiind de maeştrii de ceremonii Damian şi Mihalachi Calmuţchi. Boierii păşiau pedeştri şi cu capul gol.
Ajunşi la hală, boierul Ilie Corescul (Herescul, fratele episcopului – n.r.) ceti pe „moldoveneşte” formula jurământului, pe care poporul îl repeţi „cu curagiu”. „În tot poporul s’a simţit – spune un raport ziaristic contemporan (Wienerisches Diarum, nr. 91/1777 – n.r.) – că el a depus cu bucurie şi mulţumire jurământul”.
Episcopul Isaia Herescul (Dositei – n.r.) ţinu o cuvântare, în care explica şi el însemnătatea jurământului, care a fost subscris, în acea zi, de 29 boieri, 11 preoţi, 103 mazili, 109 ruptaşi şi 142 şliahte. A doua zi, au dat chiar şi o scrisoare specială de mulţumire”.
Un tabel al proprietarilor de case din Cernăuţi, întocmit, în 1787 de Pitzelli şi reprodus, în finalul monografiei sale, de Alexandru Bocăneţu, este pe deplin ilustrator asupra identiţăţii proprietarilor anteriori, dar şi ai celor din anul respectiv.
Printre cernăuţenii „de viţă veche”, pe care ocupaţia imperială îi certifică, se numără: Ion Mitescul, Sandel Moise, Teodor Botoşanul (care cumpărase de la Ion Voronca), evreul Şmil (cumpărase de la Ion Roşca), Hana Iossel, David şi Leiser – fiii lui Morciu, căpitanul Teodor Herescul, Şmil Israel Vorhaus, Schmull, Constantin – fiul lui Simion Cismarencu, Mariuta Ursuliasa, Lobel Seide, Ion Ciobotar, Simeon Umblător, Lupu Ungurian (care cumpărase de la Ioniţă Căpăţână), Ion Zama, Elik Lazăr, Mordko Iossel. Contele Loghotheti, Ion Formagiu, Iftimie Dascăl, Nicolae Olar, George Constantin, Iohann Vogel, Georg Fischer, Michailko Kutschevsky, Iftimie Dascăl, Paraschiţa Dăscăliţa, Andrieş – fiul lui Dimitrie Mihalescu, Iossel Hersch, George şi Toader Daviş, mazilul Vasile Braha, Herschel Chaim, George Zaharie, Andrei Formagiu, Ioniţă Dascăl, Damian Holban, David Chaim, Şloime – fiul lui Iankel, Moise Lazar, Paraschiţa Nedeleasa, Benedict Gintzel, Toader Blanar, Felicia Bartolozi, croitorul Skavinschi, Damian Holban, Maria Dumitroja, Grigore Cojocar, Dimitrie Arnăutul, Vasile Braha, Manole a Sandii, Mayer Herschel, Vasile Rezenka, Axenia Haragiu, Isak Şmul, Adanie Madera, Ioniţă Strişca, Adler, Gligoraş Lupului, Grigoraş Botezat, Iohann Hack, Teodor Popovici, evreul Iacob, Dumitraş Crivuleţ, Ioniţă Căpăţână, Ion Sârbul, George Coman, Nedelcu Formagiu, Mihael Hladkolik, Ştefan Ritzik, Maria Andrişoaia, Anton Gayer, Ştefan Bumbac, Ambrosius Specht, Mihalaki Chieraru, Mathias Goschel, evreul Habasiecwicz, Anton Czerniewsky, Costaki Porcilă, Teodor Kaplinsky, Miron Bacal etc.
Cernăuţii însemnau, înainte de ocupaţia austriacă, un târguşor cosmopolit şi, tocmai de aceea, nereprezentativ pentru o naţiune sau alta. O identitate românească în Cernăuţi, oraşul locuit, de-a lungul vremilor, de români, de slavi şi de evrei, avea să se formeze cu adevărat, abia după anul 1848, când Hurmuzăcheştii încep să conştientizeze acea identitate, prin întemeierea de ziare, de societăţi culturale, de şcoli şi licee româneşti, prin conceperea şi editarea de manuale şcolare în limba română.
Identitatea unui neam nu are doar parametri genetici, ci, în primul rând, o zestre spirituală, pe care începe să o tezaurizeze şi să o sporească.
Românii cernăuţeni devin conştienţi de propria lor identitate, abia după refugierea revoluţionarilor moldoveni la Cernăuţi, „unde casele marelui vornic Doxachi Hurmuzachi îi găzduiau mai pe toţi boierii fără ţară. Acolo petreceau Vasile Alecsandri cu fratele său, Iancu, apoi domnitorul de mai târziu, Alexandru Cuza, Costache Negri, dimpreună cu două surori ale sale, care erau călugăriţe, Kogălniceanu, principele Moruzi, George Sion, cântăreţul limbii româneşti, şi alţii. În tovărăşia acestora mai veni şi Aron Pumnul, luminătorul Românilor bucovineni, care, rupt de oboseală şi slăbit în urma bolii de holeră, de care suferise, numai cu greutăţi putu trece graniţa dinspre Moldova, intrând, în puterea nopţii, în Cernăuţi. Şi George Bariţ, liberat de familia Hurmuzachi din ghearele zbirilor lui Barco, află refugiu în „sânul lui Avram”, după cum numeau surghiuniţii casa bătrânului şi bunului Doxachi” (Ion Grămadă).
„În primăvara aului 1849, a sosit în Cernăuţ şi oastea moscălească aşteptată; n-a petrecut însă mult pe aici, ci a plecat mai departe… Cât timp au stat acolea, făceau multe coţcării şi înşelături când cumpărau câte ceva de mâncat sau de băut” (I.G. Sbiera).
Despre elementele temeinice ale identităţii naţionale, avem mărturii berechet, în „Amintiri din viaţa autorului” (Cernăuţi 1899), de I.G. Sbiera.
„Dorita bibliotecă s-a înfiinţat, sub administrarea mea, în anul 1857, cu un număr mic de cărţi, parte cumpărate pe nişte bani adunaţi de pe la studenţi, parte dăruite de către unii binevoitori… În anul 1871, tot cu această destinare, o dăruii Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina…
Esista, pe la 1861, în Cernăuţ, un casin, în care erau înscrişi bărbaţi din toate păturile soţiale, din oraş şi chiar de la ţară, fără privire la naţionalitatea lor, prin urmare, şi mulţi Români. Se adunau acolea, în fiecare seară, un număr destul de mare; conversau împreună, citeau gazete, jucau biliard, cărţi etc… Nu-mi plăcea cum floarea Românilor face întru toate causă comună cu străinii… Mi-am zis, dară, că este de neapărată trebuinţă existenţa pentru Români îndeosebi a unui centru de instruire şi conversare…
Spre a-mi fructifica ideile, am elaborat un proiect de statute pentru înfiinţarea unei „Reuniuni româneşti de leptură în Cernăuţ”. Alesei într-adins acest nume nepretenţios, modest de tot, una – fiindcă ştiam cum va fi îmbrăţişat de către compatrioţi cu vază şi meritoşi scopul urmărit de mine, şi alta – fiindcă nu voiam nici să deştept pe adversarii mişcării naţionaliste româneşti, nici pripusuri neîntemeiate, nici să provoc greutăţi şi piedici. Apoi m-am pus în coînţelegere cu câţiva tineri ca Orest Reni de Hârşeni, Leon Popescul, baronul Niculai Vasilco şi Leon Ciupercovici; am deliberat împreună asupra statutelor şi li-am mijlocit aprobarea guvernului… Am invitat pe ingeniosul Alesandru Hurmuzachi ca, în numele nostru, să inaugureze această Reuniune într-a 19 April / 9 Mai 1862…
În primul comitet dirigent s-au ales ca membri ordinar: Mihai Zota – preşedinte, Alesandru Hurmuzachi – vicepreşedinte, Ion Calinciuc, Aron Pumnul, Alesandru Costin şi Leon Ciupercovici – membri, şi ca membri substituţi: Orest Reni, Ion Sbiera, Leon Popescul şi baron Niculai Vasilco…
Prin mijlocirea lui Alesandru Costin şi a frăţâne-său, Emanuil, din Moldova, s-a putut îngâja, prin Ianuarie 1864, o soţietate de artişti cari da, cu deplin succes, reprezentaţiuni teatrale prin Moldova, sub direcţiunea doamnei Fani Tardini…
Prima reprezentare avu loc într-a 1/13 Mai 1864, în sala teatrală din hotelul Moldova. S-a jucat „Radu Calomfirescu”, dramă cu cântece în patru acte, şi un spectacol de I. Dumitrescu.
Sala era ticsită de public român; nu lipseau nici ţărani, nici şcoleri” (Sbiera).
„La 15 septembrie 1866, în gara Cernăuţi, într-un entuziasm de nedescris, intra triumfal primul tren, sosit de la Lemberg” (Mihai Burduja).
„Primul concert românesc a fost acela dat, în folosul Fundăciunii Pumnulene, într-a 15/27 Ianuar 1869, în sala ospătăriei „La mielul de aur”, din iniţiativa studenţilor gimnazişti români din Cernăuţ. La acest concert s-au executat: 1. Un prolog, compus şi rostit de D. Petrino; 2. Concert mare în A-moale pentru clavir, compus de Hummel şi esecutat de dra E. Emery şi de frate-său, Victor; 3. „Re’nturnarea în patrie”, poesie de A. Pelimon, musică de Flechtenmacher, cântată de studintele octavan N. Manastirschi; 4. „Sonetă pentru violină şi clavir”, de Mozart, esecutată de L. Koffler şi Victor Stârcea; 5. „Ceasul rău”, poesie de V. Alecsandri, musica de I. Vorobchievici, cântată de corul studenţilor gimnazişti români; 6. „Preludiu”, de Chopin, şi „Mazurca”, de Carol Miculi, esecutate pe clavir de dna Isabela Flondor; 7. „Limba română”, poesie de G. Sion, musica de I. Vorobchievici” etc. (Sbiera).
În „4 Octomvrie 1875 se deschise universitatea cu toată pompa cuviincioasă, săvârşindu-se ceremonialul bisericesc în biserica catedrală dreptcredincioasă răsăriteană, în presenţa representanţilor tuturor diregătoriilor constituite şi a oaspeţilor veniţi de prin celelalte ţări din împărăţie şi de prin străinătate” (Sbiera).
„Românii Cernăuţeni au înfiinţat o societate pentru cultivarea cântării bisericeşti şi lumeşti. Ea se numeşte „Armonia”. Preşedintele ei este Dl Leon cav. de Goian, iar statutele unei societăţi politice numite „Concordia” s-au înaintat ‘naltului Guvern c.r. spre întărire” (Aurora Română, nr. 1/1881, pg. 16).
Cele şase veacuri de istorie atestată a Cernăuţilor sunt doar patina timpului peste orgoliile vremelniciei. Cernăuţi înseamnă mult mai mult decât şase veacuri spulberate la răscruce de vânturi şi de imperii, „micul Paris” de pe Prut fiind „catedrala” Bucovinei (George Voevidva) şi „prietenul” (Nicolae Tăutu) nostalgiilor durabile, ziditoare. Cernăuţii sunt şi inimă şi metaforă pentru Bucovina, adică o identitate a oamenilor, adăugată identităţii edenice a unor locuri pământeşti, o identitate de cristal cosmic, privit şi admirat doar dintr-o singură parte, şi niciodată în întregime şi în profunzime.
Există un Cernăuţi al românilor, al ucrainenilor şi al polonilor, arar şi cu zgârcenie lenevoasă mărturisit şi cunoscut, dar există şi un Cernăuţi al evreilor şi al germanilor, inventariat temeinic, suflet cu suflet, aspiraţie cu aspiraţie, cuvânt cu cuvânt, Cernăuţiul mărturisit şi asumat, generaţie cu generaţie, de o civilizaţie, deci de o structură socială, care nu iroseşte nimic, nici măcar frânturile de clipă.
Cernăuţii sunt mitul unei identităţi nedeturnate, cea dumnezeiască de om, o identitate greu de recuperat şi de retrăit. Iar câtă vreme ne vor învrăjbi statalităţile şi religiile, Cernăuţii ne vor rămâne străini, în ciuda intimităţii duioase cu care îi întâmpină şi pe român, şi pe evreu, şi pe ucrainean, şi pe german, şi pe polon, şi pe armean, şi pe rus.
Sunt multe de spus, de trăit, de respirat întru Cernăuţi, dar fiecare filă a acestui calendar al memoriei, care este, aşa cum a fost la începuturi şi după aceea, „Revista Bucovinei”, schiţează, contur după contur, imaginea astrală a Cernăuţilor de dincolo de vremelnicia noastră.
„Cernăuţul şi suburbiile sale” beneficiază de un extrem de interesant studiu ştiinţific, „schiţă topo-etnografică de Dr. I. V. P.”, publicat în gazeta „Patria”, Anul III, Nr. 291, Nr. 292, Nr. 293, Nr. 294, 295, 297, 299, 301, 304, 306, începând cu ziua de 30 Iunie / 12 Iulie 1899, deci de o adevărată tratare ştiinţifică, singulară în publicistica bucovineană a acelor vremuri:
„Răsboaiele ce au atins Cernăuţii. În 26 Octombrie 1497, Albert, regele leşesc, e bătut de Ştefan cel Mare, în pădurea cea întunecată a Cosminului (locul unde este, astăzi, Mologhia, Ceahorul, Corovia, Derelui, Voloca, Adâncata, Tătărăşenii, Chicera, toate astea în partea spre răsărit de Cernăuţi).
Scăpând Albert, după acel măcel sângeros, fuge, de acolo, şi petrece la Cernăuţi. A treia zi, în 29 Octombrie, străbate el, luptându-se, peste Prut, pe când corpul de Leşi, ce-i venise într-ajutor de peste Nistru, este bătut, în aceeaşi zi, de vornicul şi generalul lui Ştefan, Boldur, lângă Linţeşti şi, apoi, şi la Şipeniţi.
Albert trece la Sniatin şi, de acolo, la Liov.
Între anii 1508-1510, Bogdan (III) Încrucişatul intră în Podolia, devastează sate şi oraşe şi ajunge până înaintea Liovului, pe care îl asediază 3 zile. Polonii, pe de altă parte, voind să se răsbune, năvălesc în Moldova şi prefac în cenuşă Cernăuţul, Dorohoiul, Botoşanii, Ştefăneştii, Hotinul şi altele.
Petru (IV) Rareş, pe timpul întâiei sale domnii (1527-1538), năvăleşte asupra Poloniei, din cauza Pocuţiei, pe care o reclamă pentru Moldova, şi pustieşte satul Sniatin, Colomea, Haliciul şi Tismeniţa; Polonii, la rândul lor, îl lovesc la satul Obertin, ard Cernăuţul, Botoşanii şi alte sate.
De altă dată, năvălind Tatarii asupra Moscovei, jăfuesc şi şi hotarele Moldovei. Vasile Lupul dă poruncă căpitanilor săi să lovească pe Tatari. Ei lovesc pe Tatari, fără de veste, şi-i fugăresc spre Bugeag.
Tatarii, mânioşi de aceasta, revărsându-se în Moldova, pustiesc Hotinul, Cernăuţul, Dorohoiul, Hârlăul şi Iaşii (1650).
Vasile Lupul răscumpără pacea de la Tatari cu bani.
În lupta dintre Carol (XI) Gustav, regele Svediei, şi Poloni, Principele Ardealului, Gheorghe Racoţi (II) se alătură celui dintâi.
Mai multe mii de Cazaci, Valachi şi Moldoveni se concentrează în Cernăuţi şi, de aici, trecând peste Sniatin, la Stry, se aliază cu Racoţi. În urma acestei alianţe cu Racoţi, Gheorghe Ştefan cade şi lui îi urmează Gheorghe Ghica (1658).
Trecând, în 1685, Polonii, sub conducerea Hatmanului polon Ioan Stanislau Iablonowski, cu 30.000 de oameni, peste Nistru şi peste Pocuţia, făcură înainte, spre Boian, ca să se oprească înaintarea Turcilor spre Cameniţa şi să pună, totodată, mâna pe Moldova. Ei sunt, însă, respinşi, îndărăpt, peste Nistru, de Turci, Tatari şi de Vodă Constantin Cantemir.
În 1686, însuşi craiul leşesc, Ioan Sobieski, intră în Moldova şi devastează, cu ostaşii săi, sate şi târguri, chiar şi Iaşii şi Suceava.
În Iaşi, a ars el biserica sfinţilor Trierarchi.
Retrăgându-se Sobieski, prin luna lui Septembrie, dinaintea Tatarilor, ce cuprinseseră ţara, arzând casele boiereşti, trece peste Cernăuţi şi iese la Sniatin. Dimpreună cu dânsul merse şi metropolitul Dosofteiu din Iaşi, de bună voie – aşa spun o samă – cu rămăşiţele pământeşti ale Sfântului Ioan cel Nou, cu hrisoave, ornate bisericeşti, cu toate contractele de moşii şi hârtiile ce le avea, ca să nu mai fie supărat de Turcii nesăţioşi şi ca să nu fie trupul Sfântului şi lucrurile cele preţioase nimicite prin tulburările ce erau pe atunci.
Trupul a fost aşezat, mai întâi, în Stry (până la 1691), după aceea la palatul craiului Sobieski, apoi în biserica călugărilor uniţi (uniaţi) basilieni din târgul Jolchiev, din ţara leşească.
Acolo petrecea şi metropolitul, după ce a mai fost petrecut el, mai înainte, în ţara aceasta o bună bucată de timp (de la 1673-1675), mai întâi în Stry, apoi în apropierea Haliciului şi, apoi, în mănăstirea Unicov din Jolchiev şi a tipărit, în 1673, o psaltire română şi, în 1674, un imn privitor la sfânta Maria.
Unde a murit metropolitul nu se ştie. Maria Sokolowski spune că el ar fi murit la Jolchiev, în 13 Decembrie 1693, alţii spun că în Moscovia, în Rusia.
În răsboiul dintre Carol XII, regele Svediei, şi Petru cel Mare, cel dintăiu, fiind bătut la Pultava (1709), trecu, peste Nistru, în Moldova şi, fugind la Turci, se aşeză la Bender, cu vreo 1.500 de ostaşi, şi stârneşte lupta între Ruşi şi Turci.
O parte dintre ostaşii săi, cu vreo 200 de Cazaci, staţionau în Cernăuţi, alţii pe aiurea.
Vreo 3-4.000 de Moscali trec, pe la Cuti şi peste pădurea Mihalcei, la Cernăuţi, nimicesc pe mulţi din ostaşii adunaţi aici; pe cei ascunşi pe înălţimi şi pe dealul Cecinei, îi împrăştie, iar pe alţii îi fac să piară de foame.
Atunci, Mihai Vodă Racoviţă, voind să părăsească tronul, de răul Turcilor, trimite pe Dediul, Spătarul, la Cernăuţi, spre a se înţelege cu Moscalii şi a-i pregăti fuga, ca să treacă în Rusia, însă nu-şi ajunge scopul.
De altă dată, Moscalii, cu Cazaci şi Calmuchi – 120.000 – sub conducătorul lor, Munich, venind dinspre Chiev şi trecând, pe la Vasileu, la Mitcău, peste Nistru, dau năvală asupra Moldovei (1739), fac pe la Zastavna, Şubraneţ, Jucica, pe lângă Cernăuţi, Horecea şi Boian, bat pe Turci la Rarancea, apoi la Stăuceni (17 August 7247/1739).
După pacea de la Belgrad (18 Septembrie 1739), Ruşii, reîntorcându-se peste Nistru, duc cu dânşii mulţi Moldoveni din ţinutul Hotinului şi al Cernăuţului, făcând multă pagubă şi batjocură.
Metropolitul Antonie, pustnicul de odinioară din Horecea şi ctitorul fostei bisericuţi de lemn de acolo, ţinând, în timpul luptei, cu Ruşii, a fost silit să treacă în Rusia, cu hrisoave, cu juvaiere, cu tot.
Domnitorul Moldovei era, pe atunci, Grigore Ghica.
În urma atâtor răsboaie, jăfuiri şi prăzi, Cernăuţul nu putea să ieie nici un avânt mai însemnat.
Cernăuţi, pe la jumătatea secolului al XVIII-lea. Pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, Cernăuţul avea numai o uliţă mai mare. Ea începea la vadul ce ducea, peste Prut, la Jucica, lângă gura pârâului Ruda, apuca pe povârniş, la deal, pe lângă sinagogă, biserica sfintei Parascheva, şi ajungea până în piaţa lui Rudolf.
Râpa jidovească se încrucişa cu această uliţă şi ajungea până la fântâna sbucnitoare (N.R.: aşa-numita Fântână Turcească).
Pe lângă această uliţă, şi anume mai des de la încrucişare, erau aşezate casele – mai bine zis, bordeiele – vreo 200, după un raport al trimisului englez Porter, care trecu, prin calea sa la Constantinopole, prin Cernăuţi (1762). Vor fi fost, prin urmare, de tot, vreo 2.000 de suflete.
Vatra târgului ajungea, deci, de la uliţa numită mai sus, până la pârâuaşul de lângă fântâna turcească; avea, prin urmare, ca hotar, spre amiază-zi, partea inferioară a râpei jidoveşti, spre răsărit, Ruda.
Între Prut, vad şi uliţa principală era partea nord-vestică a târgului.
Teritoriul între pârâul Ruda şi pârâuaşul de la fântâna turcească, spre amiază-zi, de la râpa inferioară jidovească, până spre Horecea, se chema Selişte. „Mergem la biserică la Selişte”, ziceau oamenii. Astfel se chema biserica sfântului Nicolai, făcută din lemn, şi care există şi până astăzi. Pe acest teritoriu, cu case împrăştiate, se aflau unele locuri şi case de ale mănăstirii Horecea.
Casele erau de lemn, de lut ori împletite din nuele, acoperite cu paie, stuch şi trestie.
Edificii publice erau, înainte de 1774, cele trei biserici: sfinţii Nicolai, Parascheva şi biserica sfintei Maria (Adormirea), aşezată înainte de locul crucii de lângă fântâna turcească, unde se sfinţeşte, acuma, în fiecare an, de Iordan, apă.
Cernăuţi, între anii 1777-1898. Retrăgându-se Ruşii de prin părţile Moldovei, după ce au bătut pe Turci în mai multe locuri şi după ce au încheiat pace cu dânşii la Cuciuc-Cainargi (1774), s-a ocupat Bucovina de cătră Austriaci (pe timpul împărătesei Maria Teresia) şi s-a introdus în ea administraţie militară bine organizată, cu generalul Enzenberg în frunte.
Jurământul de fidelitate l-a depus Bucovina în 12 Octombrie 1777 (stil nou). Îndată după aceea, a mai sosit un batalion de ostaşi (Nugent), cu „stab”, şi un escadron de husari (Barco).
Cancelaria ţării era în Cernăuţi.
În Cernăuţi, Siret şi Suceava, mai erau câte un director districtual şi câte un auditor: cel dintâi îngrijea afacerile administrative şi politice, cel de pe urmă, afacerile judiciare (penale, contractuale etc.).
Enzenberg mai introduse, fără a se atinge de status quo, un fel de magistrat provizoriu consultător din vornicul târgului, 4 părinţi orăşeneşti ca consilieri, un scriitor, 4 servitori judecătoreşti şi 2 străjeri de noapte.
În 1786, se delătură administraţia militară şi se introduse cea civilă – oficiul cercual (Kreisamt) – ca mijlocitor între boieri şi supuşi, deşi nu pe calea cea mai scurtă.
După conscripţia din 1787, erau în Cernăuţi 2.686 de Suflete, în Suceava 2.517, în Siret 1.482.
Prin urmare, se avântă Cernăuţul îndată, la începutul administrării civile, la primul târg (oraş) al ţării.
O nenorocire tare mare a fost că ţara fu, în anul 1786, împreunată cu Galiţia, formând un cerc al ei şi fiind supusă guvernului din Liov.
Căpitanul cercual locuia în Cernăuţi. Lâmgă dânsul, mai era şi un comisar cercual (numit de popor, în loc de Kreiscommisar, Kraiţculişer).
Directorii districtuali ai Cernăuţului, Siretului, Sucevei şi Vijniţei s-au delăturat şi, în locul lor, au fost aşezaţi comisari cercuali.
În Cernăuţi se mai aflau şi mulţi scriitori şi servitori, cu felurite numiri.
Primul căpitan cercual era calalerul de Beck, al doilea, Basil de Balş (1792-1800), mai târziu, George Issecescul (1840-1849), născut în Suceavă, de lege ortodox-catolică.
Pe la anul 1786, Împăratul Iosif II desfiinţează mai toate mănăstirile ţării şi bunurile mănăstireşti şi înfiinţează, din ele – din averea Domnitorilor, boierilor, metropoliţilor, episcopilor, igumenilor şi a altor binefăcători români – măreţul Fond greco-ortodox (ort.cat.), spre susţinerea bisericii ort.cat. şi, după putinţă, şi a şcoalelor confesionale.
Trei părţi din întreaga Bucovină sunt proprietatea Fondului. Şi mănăstirea Horecei avea, după cum s-a zis mai sus, case şi locuri în Cernăuţi, mai ales în Selişte. Unele din ele au trecut, pe-ncetul, prin cumpărare, în posesie privată, numai pământul şi pădurea împregiurul mănăstirii az rămas, şi mai departe, fondului.
Unele bunuri s-au răscumpărat de stat, aşa, de exemplu, Jucica, de la mănăstirea Barnovschi din Iaşi. Contractul respectiv s-a subscris de igumenul mânăstirii, la orânduirea patriarchului din Ierusalim (Maiu, 1781).
Răsboaie în care a fost implicată Bucovina. În răsboiul ruso-turcesc (de la 1787, până la pacea de la Şistova, 1791, respectiv, până la pacea din Iaşi, 1792), ca urmare al celui din 1768, a luat parte şi Austria.
Generalul austriac, trecând peste Sniatin şi Cernăuţi, în Moldova, ocupă Iaşii şi, luând pe Principele Moldovei, Ipsilanti, prins, îl duse la Cernăuţi şi-l trată nu ca pe un neprieten, ci ca pe un prieten.
Din Austria, trecu Ipsilanti în Muntenia, unde deveni, a doua oară, domnitor (1796-1797), plătind Turcilor, pentru această graţie, un „torent” de bani.
Împăraţi, în Cernăuţi. Frantz şi soţia sa (1817); Frantz şi Alexandru, împăratul Moscalilor (Octombrie 1823, prin mai multe zile), adunaţi în congres. Obiectul disputei „Congresului Principilor” era ţara Neapole şi revoluţia din Spania. Cu această ocazie, vizită Alexandru şi mănăstirea Horecea.
Frantz Iosif I (Octombrie 1851). La masa împărătească luară parte şi 4 miniştri moldoveneşti. Ei veniră să salute pe împăratul şi fură decoraţi, la această ocazie, cu Ordinul Coroanei de Fier.
Frantz Iosif I (a doua oară, în 1855) şi a treia oară (în 1881).
Episcopi în Cernăuţi. Cel romano-catolic, din Lemberg, vizitează Bucovina mai în fiecare an. În anul acesta (1899), a avut Cernăuţul ocazie de a serba o festivitate deosebită.
Joi, în 14/26 Ianuarie din anul acesta, a sosit la Cernăuţi P.S. Sa Dr. Nicodim Milas, episcopul sufragan sârbesc al Dalmaţiei şi Istriei, cu reşedinţa în Zara.
A venit, petrecut de protosincelul său, rectorul seminarial Calic, şi şi de un acolut. A fost întâmpinat, la tren, la orele 1 şi jumătate, de vicarul general al archidiecesei noastre, Dr. Vladimir de Repta, de prof. universitar Eusebie Popovici etc.
A venit la Cernăuţi ca să ieie parte la actul sfinţirii vicarului general, Dr. de Repta, în episcop al Rădăuţilor. Aceasta s-a întâmplat aşa:
Sâmbătă, în 16/28 Ianuarie 1899, la orele 3 după-masă, au început ceremoniile liturgice antemergătoare, şi anume, mai întâi, vecernia (vesperina) mică, în capela reşedinţei. Celebrată a fost vecernia aceasta de părintele arhimandrit Miron Calinescu, în prezenţa unui public numeros, în frunte cu cei doi principi bisericeşti, metropolitul Arcadie şi episcopul Nicodim, şi cu candidatul de chirotonire, Dr. de Repta.
Ceva neobicinuit era că, după finirea vecerniei, s-au aşezat cei doi episcopi la o masă din mijlocul bisericii şi au făcut aşa-numita „agape”, dimpreună cu candidatul la chirotonire, adică au gustat toţi din pocalele iubirii frăţeşti, ceva din vin.
Seara, la orele 7, a început, în biserica catedrală, vecernia cea mare cu priveghere, serbată de însuşi candidatul la chirotonisire, Dr. de Repta, asistat de 6 preoţi şi 2 diaconi. Public era numeros. Spre finea vecerniei, s-a făcut litie. La binecuvântarea pâinii, vinului, grâului şi a untului de lemn, P.S. Sa Dr. Nicodim, episcopul, s-a îmbrăcat în haine arhiereşti şi a împlinit actul binecuvântării.
În ziua chirotonisirii, Duminică, demineaţă tare, în zori de zi, se grăbeau credincioşii către catedrală, ca să poată intra, căci se ştia înainte că tare mulţi nu vor încăpea în biserică. Într-adevăr, dacă a fost, cândva, vreo festivitate măreaţă în această ţară, sigur că festivitatea chirotonisirii noului episcop a fost impozantă şi neîntrecută. Pe lângă pontificanţii arhierei, au celebrat încă candidatul la chirotonire, 12 preoţi şi 4 diaconi.
Cântările liturgice le-a executat Societatea Filarmonică „Armonia”.
Îndată, la începutul liturgiei, a depus candidatul de chirotonire, Dr. de Repta, mărturisirea credinţei şi promisiunile solemne în faţa celor doi membri ai Sinodului, în faţa metropolitului Arcadie şi a episcopului Nicodim, şi a imensului public participant.
După cântarea „Câţi în Christos v-aţi botezat”, a urmat chirotonisirea. La finea liturgiei, a isbucnit publicul în strigăte puternice: „Să trăiască!”.
După liturgie, a urmat instalarea noului episcop. Cu ocasia instalării sale, a ţinut P.S.S. dl episcop Dr. Vladimir o cuvântare magistrală, tratând despre adevărul că biserica nu împiedică progresul cultural al credincioşilor ei.
Seara, la 6 ore, s-a dat un dineu festiv, la metropolitul, iar Luni, seara, la episcopul Rădăuţilor. La acest din urmă au luat parte cam 300 de persoane.
Dr. Nicodim Milaş a plecat, cu trenul, Miercuri, în 20 Ianuarie (1 Februarie), la Zara.
Populaţia Cernăuţului. În 1787, numărul caselor era de 414. Atunci s-au măsurat, în târg, prima dată, locurile şi s-au numărat casele (Cernăuţul avea, în 1774, 278 de familii, în 1779, 406, în 1780, 325).
Casele au început a se zidi din material mai solid, din cărămidă şi piatră. Lucrul mergea cu spor, căci casele de piatră erau libere de birul statului, prin 30 de ani, şi de birul târgului, prin 10 ani.
Şi comuna-târgul aducea multe jertfe, în scopul mărirei lui, cumpărând de la proprietari loc de zidit şi case.
Fruntaşii târgului erau Imbold, Teodor Herescul, boierii Iuon Calmuţchi, Basil Strişca, Basil Potlog, Basil Paladi, Tadeus Turcul, un protopop, cu vreo câţiva preoţi şi 2 diaconi.
Cei mai mulţi boieri trăiau la curtea din Iaşi.
Economia Cernăuţului. În privinţa această, iată ce scrie împăratul Iosif II, după vizitarea Bucovinei prin sine însuşi, în iunie 1783, din Liov, către prezidentul curţii de răsboi:
„Populaţia Bucovinei, a cărei ram principal de nutrire constă în creşterea vitelor cornute şi care numai puţini se ocupă cu agricultura, deşi pământurile, afară de părţile montane, pare a fi productiv, nu corespunde mărimii ţării. Şi cu prăsila de cai se ocupă poporul acesta”
Meseria. Administraţia militară era în contra importării meseriaşilor străini. Ea zice: „Modul de zidire, portul, uneltele de casă ale Moldovenilor pretind meseriaşi. Ţăranul moldovan e cu toporul tot atât de dibaciu ca şi oricare dulgher mijlociu. Coloniştii de meseriaşi nu-s, prin urmare, necesari în Bucovina”.
Că, pe la anul 1804, noi, Românii, am avut tare mulţi meşteşugari români cunoaştem aceasta dintr-o scrisoare a Kraisamtului Bucovinei, din 15 Septembrie 1804, adresată, în limba română, „Cătră cetăţeneştii meşteri şi calfe ai crăescului oraş Siret”.
În această scrisoare, se vorbeşte de regularea breslelor şi zice că, deoarece înalta Gubernie a îngăduit, mai înainte, aşezarea breslelor pentru toate soiurile de bresle numai în Cernăuţi şi Suceavă, întrolocând meşterii din celelalte târguri ale ţării cu cei din oraşele amintite, a permis ea, acuma, ca să se facă bresle şi la Siret, deosebit de Cernăuţi şi de Suceavă, din cauză că Siretul e prea depărtat de aceste două oraşe. Scrisoarea aceasta era scrisă în limba română, dovadă că limba românească era, , din început, unica limbă a ţării noastre.
Că Cernăuţul şi, mai ales, Suceava şi Siretul, au avut, înainte de 80 de ani, o mulţime de negustori şi felurite soiuri de meşteşugari, aceasta ne-o spun cei bătrâni. Ei vorbesc de breasla croitorilor, a cojocarilor, blanarilor, ciobotarilor, ferarilor, boiangiilor etc. şi zic că fiecare breaslă avea steagul ei.
Dară ce folos!
Scutind împăratul Iosif II pe locuitorii bucovineni de cătănie, prin 50 de ani (1780-1830), Rutenii galiţieni s-au vârât în ţară şi, de atunci, încoace, mult străinism, ca să scape, pe deoparte, fiindcă-au dat la miere, simţindu-se mult mai bine aici, decât în ţara lor.
Negustorii şi meşteşugarii străini au năvălit mereu asupra noastră, iar din negustori şi meşteşugari de-ai noştri au rămas, numai ici-colea, câte o umbră.
Satele de peste Prut, ca Bobeştii, Stăneştii, Calineştii, Cabeştii, Cuciurmare, Cuciurmic, Mămăeştii, Rarancea etc. s-au rutenizat atât de tare, că numai bunicele, moşii şi strămoşii celor ce locuiesc acolo mai ştiu grăi şi a se ruga româneşte.
Industria. De fabrici, Românii nu aveau lipsă. Ei îşi întocmesc singuri cele necesare pentru casă, îmbrăcăminte etc.
De cultivarea pământului nu se prea interesau, căci cel mai mult pământ era în mâna boerilor şi a mănăstirilor.
Nutreţul lor de căpetenie, însă, consta din vite, de-a căror cultivare mai nobilă nu-şi prea băteau capul.
Vitele petreceau mai mult afară de grajd, la câmp liber, chiar şi iarna. Fânul era expus ploilor şi, adeseori, putrejunii. De lux nu putea fi vorba. Obiecte mai scumpe se cumpărau din Turcia, Veneţia, Germania şi de pe aiurea.
Confesiunea. Pe la anul 1775, erau, în Cernăuţ, după mărturia unora, numai 4 familii armeno-catolice şi nici o familie romano-catolică.
Rutenii uniţi din Bucovina îşi au începutul lor în Galiţia: Poloni, Mazuri, Ruteni, Evrei – între cei sosiţi, şi mulţi amploaiaţi, prin ce s-au amestecat limbile tare de tot.
Cernăuţul, capitala Bucovinei. Cernăuţul, capitala Bucovinei, oraş autonom, aşezat parte pe costişuri, parte pe şes, în dreapta Prutului.
Cernăuţul e reşedinţa metropolitului Bucovinei şi Dalmaţiei şi a episcopului titular, numit Rădăuţeanul, sediul guvernului ţării, al dietei provinciale, al camerei de comerciu, direcţiunii poştelor, direcţiunii de finanţe, al brigadei de infanterie 59, al regimentului de infanterie teritorial bucovinean nr. 22 (Archiducele Rainer), al direcţiunii de geniu, al regimentului de infanterie bucovineană nr. 41 (Archiducele Eugen) şi al escadronului 3 din regimentul de dragoni bucovinean-galiţian nr. 9 (Baron de Piret).
În garnizoană sunt 2.174 feciori.
Cernăuţul are un hotar de 5.765 kmp şi 54.171 locuitori (1890), 7.642 Români, 10.384 Ruteni, 27.256 Germani, 7.610 Poloni. Statistica e inexactă, pentru că numărarea după naţionalităţi s-a făcut de cei mai mari inamici ai Românilor. La Germani sunt număraţi şi Evreii. Ei făceau, la un loc, în 1890, 17.356.
Românii din Cernăuţ se ţin, mai mult, de clasa cultă; cei de prin suburbii sunt, în partea cea mai mare, agricultori şi pălmaşi. Sunt şi vreo câţiva meseriaşi, dulgheri, cioplitori de piatră, aceştia din urmă mai ales prin Clocucica şi se ţin de Societatea „Frăţia”.
Suburbiile Cernăuţului sunt cele amintite: Caliceanca, Clocucica, Horecea, Roşa şi Mănăstirişte.
Zidiri. Reşediţa metropolitană. Prin prea înalta resoluţiune din 16 Noemvre 1860, încuviinţă Majestatea Sa zidirea unei reşedinţi noi, pe locul celei vechi. Episcopul Hacman sfinţi, îndată, a doua zi după sfinţirea catedralei, adică în 6/18 Iulie 1864 şi temelia reşedinţei.
Edificiul întreg, dimpreună cu întocmirile din lăuntrul lui, a stors, din Fondul Religionar, suma colosală de 1.830.000 florini v.a. (N.R.: florini vienezi).
Întregul edificiu a fost deplin gata în 1878.
Conducerea artistică a edificării a fost încredinţată arhitectului şi maestrului de zidiri din Viena Iosef Hlavka.
Edificiul e făcut în stil bizantin şi constă din trei palate mari; între ele, e o grădină spaţioasă şi împodobită cu straturi de flori şi cu două rânduri de salcâmi.
În palatul nord-estic, se află Sala Sinodală, odăile metropolitului, biroul Consistoriului, Capela Metropolitană, cu un turn înalt şi aurit.
Hramul ei (patronul ei) e Sfântul Ioan Botezătorul.
Mai sunt şi multe alte odăi de locuit.
Palatul nord-estic, de asemenea cu un turn înalt şi aurit, se numeşte Casa Preoţilor. Până nu demult, locuiau, acolo, mai multe familii şi, în parte, locuiesc şi acuma.
Totodată, se mai află, acolo, Cabinetul de lectură al Societăţii Academice „Junimea”, tipografia preoţească etc.
În palatul sau aripa sud-vestică, se află seminarul clerical ortodox-catolic (greco-oriental) archiepiscopesc, fundat în 1826.
Prin Rezoluţiunea împărătească din 6 August 1826, se decise crearea Institutului Teologic Greco-Ortodox în Cernăuţi, carele se şi deschise în 4 Octombrie 1827. Patru luni mai târziu, adică în 12 Februarie 1828, urmă, în temeiul Decretului Cancelăriei Supreme Aulice de Război, din 8 Ianuarie al aceluiaşi an, şi deschiderea seminarului clerical.
La acest institut greco-ortodox nou creat s-au propus ştiinţele teologice, după acelaşi plan care era statornicit pentru facultăţile teologice romano-catolice.
Institutul Teologic a funcţionat până în anul 1875 (a fost desfiinţat prin Prea înalta resoluţiune împărătească din 29 August 1875), în care an a fost înlocuit şi el prin Facultatea teologică greco-ortodoxă, dară şi aceasta nu ca facultate de sine stătătoare, după cum era dorinţa Consistoriului, ci ca o parte a Universităţii c.r. Francisco-Iosefine.
Cu seminarul clerical e împreunată şi şcoala cantorală ortodoxă catolică (greco-ortodoxă), întemeiată în 1838. Sus, în seminarul clerical, locuiesc alumnii seminariali, mai toţi Români, şi prepoziţii lor; jos, e biroul decanului de la Facultatea teologică, biblioteca seminarială, sălile unde se ţin prelegerile teologice. Sus se mai află o capelă, unde se roagă seminariştii, seara şi dimineaţa, iar jos e capela seminarială, unde merg teologii, Duminica şi sărbătoarea, la biserică.
Corul seminariştilor se duce, de regulă, la Catedrală. Bisericuţa seminarială e o frumuseţe, atât în privinţa picturii, cât şi a construcţiunii ei arhitectonice.
Catedrala arhiepiscopală. Prin înalta Ordinaciune a guvernului, din 17 Mai 1792, Nr. 15.126, se încuviinţa zidirea bisericii catedrale greco-neunite, pe spezele Fondului Religionar, şi avea să se întrebuinţeze pentru zidire, fără cumpărarea locului, suma de 104.157 florini 22 ¼ creiţari.
În 15 Iulie 1844, se sfinţi temelia. După un răstimp de 8 ani, adică în 1852, zidirea fu gata şi s-a luat în seamă în 5 Noemvrie de înaltul guvern.
Întocmirea din lăuntru se trăgăna, însă, încă mulţi ani. Edificiul, cu întocmirea lui lăuntrică, cu planarea, plantarea şi îngrădirea locului primprejur, cauză speze enorme. Spesele ajunseseră până la suma de 200.000 florini v. a.
Biserica, cu totul la un loc, s-a putut da în în seama episcopului abia în 13 Iulie 1864. Sfinţirea bisericii catedrale se făcu de către episcopul Hacman, în 5/17 Iulie 1864.
Catedrala e zidire cu cupole, după modelul bisericii „Isac” din Petersburg. Ea-i cam un pătrar şi jumătate de oră depărtată de reşedinţă. Hramul ei e la „Pogorârea Spiritului Sfânt”.
În timpul mai din urmă, a trebuit să fie ea reparată. Reparatura ei a ţinut cam vreo patru ani şi s-a finit în 1896. Spesele reparaturii se urcă la 80-100.000 florini v. a.
Personalul ei e: un arhipresviter (protopapa), un deutereuon, un esarch, un archon, un periodeut, un archidiacon, un diacon, doi cantori, trei paraeclesiarchi (ponomari). Deutereuonul e predicator pentru limba română, esarchul catedral e, totodată, predicatorul pentru limba ruteană” .

CHICERA

Sătucul ucrainean de pe Derelui, din ţinutul Storojineţului, cu 559 locuitori, în 1890, făcea parte, în 1775, din Mihuceni şi Trestiana, din Ocolul Berhometelor, două cătune cu doar 9 familii ţărăneşti.
În 1843, comuna bisericească Mihuceni, Trestiana şi Chicera, cu biserica Naşterea Maicii Domnului înălţată în Mihuceni, în 1782, de Ştefan de STRIŞCA patronată de Isabella von FERO, avea 1.152 enoriaţi, păstoriţi de preotul administrator Athanasie LEWICKI. În 1876, patron al bisericii era Rudolf cav. de FERRO, iar paroh, într-o comună bisericească cu 1.839 siflete, Petre NICHITOVICI. În Chicera, a fost înălţată biserica Sfântului Dumitru, între 1876-1882, de Dimitrie NICHITOVICI, dar patron al bisericii era, în 1907, Alexandru cav. de SKIBNIEWSKI, preot administrator fiind, ca şi în Mihuceni, Constantin GRIGOROVICI, născut în 1879, preot din 1905, iar cantor, din 1898, Parftenie IACUBOVICI, născut în 1865.
În Chicera funcţiona, din 1895, o şcoală cu două clase . Primarul satului era, în 1890, George MUNDREAC.

CHILIŞENI

Moşie a boierilor Ştirbăţ, împreună cu „Ştirbeţul Moldovei” , Chilişenii, sat vechi, au parte de o atestare târzie, în 7 martie 1760, când se stabileşte hotarul între satele Reuseni şi Chilişeni, apoi în 26 noiembrie 1767, atunci când stăpânii moşiei Chilişeni, mazilii Nicolae şi Constantin Ştirbăţ, participă la hotarnica moşiilor Mitropoliei Moldovei.
În hotarnica din 7 martie 1760, „se arată hotarul satului Chilişeni despre Reuseni şi el începe de pe vârful Uideştilor, unde se desparte Racova veche de cea nouă, de aici merge cu matca Racovei vechi, mai sus de poiana lui Mălai, până la hotarul Reusenilor”.
În 1775, satul Chilişeni, din Ocolul Mijlocului, avea 1 popă şi 16 ţărani.
Între anii 1756-1778, s-au aşezat la Chilişeni, proprietate a Ruxandrei Ştirbăţ, în 1778, emigranţii ardeleni Maftei HULLER (Nimigea), Ştefan ŢAPU (Ţigău), Ioan BLĂJAN (Şirioara), Vasile TRIMUŞ (Căila), Ioan TIMOFTEI (Căila), George BLAGA (Căila), Ştefan NARŢ (Căila), George TIPROVAN (Ormeniş), Alexa, Girdiec şi Iftimie GRIGORAŞ (Căila), Vasile şi George AVRAM (Nimigea), Luca NEGUREAN (Budac), Nichifor IACOBAN (Bârlea), Filip SPATER(Gurghiu), Ursu şi Nechifor MOLDOVAN (Bârlea), Tudor FLOREA (Buduş) şi Luca ZIGOVANU (Buduş).
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Hilişenii, în Ocolul Mijlocului, fără alte precizări, „4 – toată suma caselor”, însemnând 1 diacon, 2 femei sărace şi 1 turc botezat.
În 12 octombrie 1777, la serbările de la Cernăuţi ale depunerii jurământului de credinţă faţă de Austria, Roxandra Ştirbăţoaia, proprietara Chilişenilor, a fost reprezentată de vechil, fiind printre puţinii stăpânitori de moşii din Bujcovina care au evitat să participe la eveniment.
În 13 decembrie 1782, după cum declara în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, Roxanda Ştirbeţoaia stăpânea satul Chilişeni, pe care o moştenise dev la Nicolae Ştirbeţ, care, la rândul său, a primit-o zestre de la socrul său, Botez sau Mălai. Cea mai mare parte a satului Chilişeni rămăsese, totuşi, în Moldova. Roxana va muri în 27 martie 1809, moşia fiind moştenită de singurul ei copil, Constantin Ştirbeţ.
În 2 octombrie 1783, mazilul Constantin Ştirbăţ participă şi la stabilirea hotarelor Uideştilor de către Comisia cezaro-crăiască de delimitare a hotarelor în Bucovina.
Neamul mazililor Ştirbăţ devine, foarte curând, neamul Gerlaczek din Chilişeni, datorită unor căsătorii mixte. Drept urmare, în 8 martie 1842, un oarecare Johann Gerlaczek din Chilişeni este invitat, de Anicki, mandatar şi judecător de poliţie, ca moştenitor al Bosancilor, alături de tutora Therese Gerlaczek, după moartea lui Iacob Gerlaczek.
În 1843, patron al bisericii cu hramul Arătarea Maicii Domnului din Chilişeni, înălţată între anii 1812-1813 de Constantin de ŞTIRBEŢ, cu 237 enoriaşi, era Ifrim von MANITZELEU, postul de paroh fiind vacant. În 1876, când biserica din Chilişeni era filială a celei din Udeşti, într-o comună bisericească cu 1.890 enoriaşi, paroh era Vasile POPOVICI. În 1907, în comuna bisericească anterioară, extinsă cu Poiana Silionului şi cu Ştirbăţ, existau 2.629 enoriaşi, dar numai 295 în Chilişeni. Paroh era tot Vasile POPOVICI, născut în 1819, preot din 1848, paroh din 1855, iar cantor era, din 1901, Leon POPOVICI, născut în 1851.
La Chilişeni funcţiona, din 1887, o şcoală cu 3 clase .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Eleonora MOLDOVAN (21 ani în 1909) şi Gheorghe BÂRSAN (21 ani în 1909) din Chilişeni.

CHISELEU

În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Alexandra visterniceasa a fost… satul Chiselău”.
În 1 ianuarie 1670, când vistierul Neculce, tatăl cronicarului Ion Neculce, s-a căsătorit cu Catrina, fiica boierului Iordache Cantacuzino, a primit ca zestre de nuntă 21 moşii, printre care şi câteva sate şi moşii din nordul Moldovei (Boian, Cernăuca, Valeva, Chisălău, Pohorlăuţi, Prelipcea, Bocicăuţi, Grozinţi, Vasileuţi, a patra parte din satul Lehăcenii Teutului).
În anul 1702, vel aga Ion Neculce împarte moştenirea de la mama sa cu surorile sale.
În 20 aprilie 1740, Grigori Ghica Vodă trimitea pe Şerban Flondor medelnicer şi pe postelnicul Iuon Stârcea de Tărnauca „să meargă la câteva moşii din ţinutul Cernăuţi ale lui Ion Niculcea viv vel vornic, anume la Chiseleu, Valeva şi Prilipcea, şi, strângând oameni buni, megieşi şi răzeşi de prin prejur, să cerceteze cu deamăruntul dresele ce vor arăta şi, pe mărturiile oamenilor buni, cu toată dreptatea să judece”.
Satul Chisălău, din Ocolul Nistrului, din vecinătatea Borăuţilor, Şişcăuţilor, Vereşceancăi şi Cadobeştilor, a fost menţionat, într-o hotarnică din 1762, prin toponimele Bahna, Capătul Timiriului, Movila Oanei şi Movila Paraschii.
Poziţionat în imediata vecinătate a Borăuţilor, în hotarul cu Polonia al Ţinutului Coţmanilor, Chiseleul s-a aflat, de-a lungul veacurilor în calea oştilor de pradă tătăreşti, turceşti sau căzăceşti, cu obligaţii de călăraşi, paznici ai drumurilor comerciale, în vremi tulburi şi de neastâmpăr.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Chisălău „68 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Timofti şi Andrii, 1 dascăl, Vasili, 1 mazil, Mihălachi JIAN, 5 umblători, Ştefan HAICO, Simion CĂZACUL, Dănilă ROHMISTRIUC, Ion ROHMISTRIUC şi Mihailo TOPONILSCHI, 25 călăraşi, Toader LITFIN chihae, Ştefan LITFIN, Grigoraş LITFIN, Vasili GUŞACIUC, Matei văcar, Miron PRODANCIUC, Vasili GREU, Fedor COMIUC, Dumitraş ALECSANDRIUC, Mihailo sin lui ANDREI, Chiriac şchiopul, Andrei HAICO, Andrei solonar, Ion solonar, Dumitraş solonar, Nicolai NEDUBOICO, Ion CIAICOVSCHI, Vasili LITFIN, Necolai POPINCO, Sandul STRĂTULAT, Iacob călăraş, Ion JOGE, Ion CLIŞCO, IACOVENKA şi Ştefan CUCUL, 2 văduve, Dochiţa şi Aniţa, 3 jidovi, Moşko, Iura şi David, şi 29 birnici, şi anume: Vasili vornic, Vasili PALANIUC, Dănilă FUŞCIUC, Harasim rusul, Ion MATRICU, Hrihor MULIGA, Vasili CĂSĂIAN, Fedor HARASIM, Iacob ciobotar, Ştefan GLIŞCIUC, Ivan pânzar, Hrihor BUHAI, Dănilă zet IACOBIŢCHI, Vasili RIZUC, Ion sin PALAIUC, Andrei OCRAINEŢ, Ivan SIDOR, Hrihor SIDOR, Semen DUDCA, Andrei BĂLAŞCO, Ignat rus, Vasili CIUTRIC, Andrei DUDCA, Ion morar, Ilie rusul, Iacob ROŞUL, Pavel a lui FEDOR, Andrei rusul şi Foca scripcar.
La Chiseleu erau, în 1775, conform evidenţelor lui von Spleny, 2 mazili, 1 răzeş, 2 popi, 59 ţărani, 5 umblători şi 8 călăraşi, dar, în epoca Bucovinei istorice, numărul locuitorilor creşte, ajungând, la 1890, la 2.324 suflete, păstorite de parohul Emilian cavaler de Bejan.
În 1843, biserica Sfântul Nicolai din Chiseleu, cu 1.337 enoriaş, era patronată de Constantin şi Ştefan de ZOTTA, paroh fiind Nikolai TARNAWIECKI. În 1876, patron al bisericii ea Ioan de ZOTTA, parohia lui Leon MAXIMOVICI având 1.773 enoriaşi. În 1907, patron al bisericii era evreul Markus FISCHER, paroh fiind Emilian cav. de BEJAN, născut în 1846, preot din 1872, paroh din 1893, iar cantor, din 1900, Grigorie MAXEMIUC, născut în 1868.
În Chiseleu funcţiona, din 1897, o şcoală cu 4 clase .
În 1910, a patra parte dintre sătenii din Chiseleu încă erau urmaşii mazililor, răzeşului şi călăraşilor de odinioară, dar identitatea lor s-a topit, în cele din urmă, pe făgaşurile unei culturi ucrainene cu reprezentare majoritară.

CINCĂU

Situat aproape de Nistru, între Cadobeşti şi Vasilău, satul Cincău aparţinea, în 14 aprilie 1546, Mariei şi Agafiei, fiicele diacului de vistierie Ivanco, dar vând moştenirea, care, pe atunci, se numea Cernăcăul, stolnicului Ion Iaţco.
Fiul lui Ion Iaţco, Ionaşco, vinde Cernăcăul lui Drăghici Borotco, iar acesta, lui Onciul Herţea, în 3 mai 1592. Ulterior, deşi satul fusese vândut, o altă ramură a familiei Iaţco, reprezentă de un alt Ion Iaţco, ginerele popii Ştefan „Belea, şi Cozma Ciocârlie revendică satul la Divanul Domnesc, dar Onciul Herţea păstrase înscrisurile de cumpărătură, aşa că îşi salvează proprietatea.
În 1 februarie 1670, sunt menţionaţi ca proprietari ai satului, care solicită o hotarnică Divanului Domnesc, Gligoraş Stroescul şi Ion Neniul logofăt. Ion Neniul va lăsa partea sa de sat Cincău ginerelui, Ioniţă gramaticul, care, în 6 iunie 1742, izbuteşte să salveze de lăcomia lui Gligoraş Stroescul dota soţiei sale, apelând la dreapta judecată a Divanului Domnesc.
Pe moşia Cincăului se înregistrează, totuşi, şi proprietăţi mai mărunte, cum este şaisprezecimea lui Ion Vlad, nepotul Anei, fata lui Miron Onciul din Sinăhău, care, în 15 august 1742, vinde lui Ştefan Tabără acea bucăţică de moşie. Dar şi Ştefan Tabără va avea dispute funciare cu Gligoraş Stroescul, în 23 aprilie 1743, fără ca Divanul să se pronunţe. În 8 iulie 1745, se judecă, pentru o altă parte din Cincău, Dumitraşco Bainschi şi Ioniţă gramatic.
În 6 mai 1754, Gheorghe Cazavela vinde cumnatului său, Ştefan Tabără, pentru 20 lei, „a şasea parte din jumătate de sat” Cincău, iar în 2 septembrie, Ioniţă Potlog îi vinde lui Ştefan Tabără, pentru 250 lei, jumătate de sat, care „este lângă cealaltă jumătate de sat Cincău, care este a lor”.
În 22 ianuarie 1756, se întâmplă un eveniment important prin informaţiile colaterale: Ştefan Tabără face preţul casei cumnatei sale, Paraschiva Batura, pe care o izgoneşte cu călăraşii, iar mărturia dregătorilor lui Mihai Racoviţă Vodă descriu, practic, locuinţa moldoveanului din Ţinutul Coţmanilor (deci nu a iobagului, ci a unui om liber): „Am văzut o căsuţă mică de nuele şi ceche şi am socotit preţul casei un leu, că mai mult nu face”. O locuinţă care costa mai puţin decât o oaie, şi care nu are nici o influenţă polonă sau muntenescă.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Cincău, moşie răzeşească, „53 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Ion, 1 dascăl, Ivan, 2 mazili, Dumitraş TABĂRĂ şi Ioniţă VOLCINSCHI, 1 văduvă, Maica, 1 jidov, Copil, şi 47 birnici, adică: Iordachi COLAŞCĂ vornic, Vasili CIORTORIŢSCHI, Vasile HALIŢ, Fodor MIDAC, Ivan TRICAC, Hrihor IVANICOV, Timco VACONSCHI, Fedor HRINCIUC, Grigori PRODAN, Alecsa BABII, Ivan ZADOROSCHI, Ion PRISAJNIC, Vasili CRIVOHIJ, Simion HILIP, Năstasi sin lui HILIP, Onofrei BABII, Iacob CIORNEI, Iacob COBINCIUC, Hrihor PIDOPRIHORA, Hrihor VICONSCHI, Fedor LEVKO, Pricop DRABU, Panco CURPENE, Dămian pânzar, Macsim DROBIJA, Mihailo rus, Fodor ZAPOROŞNI, Alecsa CHIVIRIGA, Ştefan LEVKO, Andrei PRIPILEŞNI, Vasili CURICIAC, Dumitru CUCIRICIVI, Coste zet CHIVIRIG, Ilco COLŢUN, Simion COZUB, Pavlo HUŢUL, Michita morar, Petro ŞTEFANCO, Ivanco CHEVERIGA, Petro VEZURCHII, Hrihor OLEINIC, Tănasi băjenar, Fedor CĂZACUL, Ivan COZINSCHI, Filip CEPRENIUC, Ivan STELVAHA şi Necolai DRABUL.
În 1775, satul Cincău, din Ocolul Nistrului, avea 2 mazili, 2 popi şi 48 familii de ţărani. În Topografia lui Werenka sunt menţionate, pentru anul 1774, 61 familii, iar pentru 1784, 139.
În 1843, biserica Sfintei Treimi din Cincău, cu 1.097 enoriaşi, era patronată de Jenakaki von TABORA, paroh fiind Mihail VOROBCHIEVICI. În 1876, hramul bisericii cu 1.413 enoriaşi era sărbătoarea Arătării Maicii Domnului, patron fiind Emanuel von TABORA, postul de paroh fiind vacant. În 1906, Olimpia von TABORA şi Kazimir von LISKOWACKI, înălţaseră o nouă biserică, paroh fiind, în 1907, Dimitrie PERCEC, născut în 1858, preot din 1887, paroh din 1896, iar cantor, din 1871, Cornel DRACINSCHI, născut în 1849.
În Cincău funcţiona, din 1787, o şcoală trivială moldovenească, cu 3 clase .
În 1890, comuna Cincău avea 1.678 locuitori. Paroh era Teofilact Bocance, învăţător – Eugen Zukowski, cantor – Corneliu Dracinschi.
O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Teofil Bocancea, paroch în Cincău”, menţionează, printre familiile comunei, pe: George FILIPIUC, Cornelie DRACINSCHI, Vasile FILIPIUC, Vasile IERAVSCHI, Ion ANDRUŞIAC, Dimitrie ŢUPRUN, George SOPIUNEC, Ion ŢUPRUN, George BABECI, Mateiu PRODAN, Ion CREVOCHEJA senior, Vasile BABECI, Ştefan TOMIUC, Ştefan CREVOCHEJA, Toader POPIL, Mihail BABECI, Petru SAUCIUC, Mihail SLUSARIU, Ion CREVOCHEJA junior, Dimitrie FILIPCIUC, Constantin ŞERBANOVICI, Ştefan TARNOVEŢCHI, Anton ZAREŢCHI, George STELHAVA, Vasile MARIAN şi George ŢUPRUN .

CIOCĂNEŞTI

În ciuda legendărilor locale, satul Ciocăneşti nu a existat până în 31 iulie 1775, când „Ion Ciocan ot Bistriţa, de la Ciocăneşti” şi câmpulungeanul Damaschin Hurghiş îşi dispută, în faţa înţelepţilor bătrâni câmpulungeni, muntele Botuşul Mic. Damaschin avea zapis vechi, iar Ciocan promitea să aducă martori, dar nu o face nici după un an de zile, dar rămâne, oricum, cel care împrumută numele familiei sale satului pe care l-au şi întemeiat. Ce-i drept, în vremea lui Alexandru cel Bun se menţiona un toponim, Fântâna Rece, dar numai ca reper toponimic în diverse hotarnice.
De altfel, în recensământul lui von Spleny, Ciocăneştii sunt menţionaţi ca pământ câmpulungean, Câmpulung Moldovenesc având, cu Ciocăneştii, 1 boier, 6 popi şi 360 familii de ţărani.
La Ciocăneşti s-au stabilit, între anii 1756-1778, Ion UNGUREAN (Zagra), Pintelei UNGUREANU (din Rebrişoara, înveşnicit de o acuarelă a lui Franz Jaschke din 1810, când bătrânul de 105 ani se mutase la Iacobeni), Vasile UNGUREAN (Fedru), Cozma BINDU (Borşa), Ion şi Vasile MOROŞAN (Borşa)
În 2 februarie 1793, Simion Ţigane din Ciocăneşti, trimis de Scaunul de Câmpulung, stabileşte, după „hotarnica dintâi”, hotarele răzeşiei strămoşeşti de la Frunţi, în munţii Dragomăneşti.
În 22 noiembrie 1793, s-a făcut hotarnica imaşului sătesc din Ciocăneşti, în dauna unui zapis falsificat de Toader Ujică: „De supt bâtca Oiţii, drept la vale, în picior, unde s-a pus piatră de hotar; şi pogoară drept în pârâul cel din mijloc a Furciturilor; şi apucă pârâul, în vale, până ce dă în pârâul Colacului; şi trece peste pârâul Colacului şi apucă sâhla, în gios, până în capul dealului şi drept în părău Brezi; şi părăul Brezi, la deal, până în mijlocul muntelui Mestecănişului, în vărvu; şi din vărvu, drept în gura plaiului Colacului, iar movilă; şi iar suie la bâtca Oiţii, de unde s-a început”. Martori: vornicul de Ciocăneşti, Ghiorghe Rus, Vasile Oane, Nistor şi Precop Lupăescu, Vasile Purcelescu.
În 1797, Karl Manz, Cavaler de Mariensee, colonizează Ciocăneşti (Tschkaneschty) cu mineri şi meşteşugari germani.
În 10 iunie 1818, bătrânii din Ciocăneşti, Petre Ciocan, Simion Ţigane şi Ştefan Giosanu, întăresc mărturia bătrânilor din satul Dorna despre munţii luaţi în graniţa Ardealului.
În 5 iunie 1836, Neculai Groza din Iacobeni şi Ion Iacoban din Ciocăneşti vând lui Filip Henris, „hămurai” (lucrător la forjă) din Iacobeni, o bucată de moşie din Poiana Iacobenilor, unde se aşezaseră, de fapt, mai întâi, după venirea din Ardeal.
În 1843, biserica închinată Sfântului Nicolae din Ciocăneşti, din comuna bisericească Ciocăneşti, Cârlibaba şi Ludwigsdorf sau, cum i se mai spunea, Siebenburgen, înălţată, în 1784, de Nestor Zdrian, Theodor Giosan, Damaschin Hurghiş şi de epitropii din Ciocăneşti, avea 789 enoriaşi ortodocşi, preot administrator fiind parohul din Ilişeşti, Dimitrie BUCEVSCHI, tatăl pictorului Epaminonda BUCEVSCHI. Biserica a beneficiat de o restaurare, în anii 1850 şi 1851, făcută pe banii preotului Andrei ZUGRAV şi ai enoriaşilor, schimbându-şi hramul în 1863(Arătarea Maicii Domnului). În 1876, paroh era George SOROCEAN, care păstorea 601 enoriaşi. În 1907, comuna bisericească Ciocăneşti, Oiţa şi Botuş avea 860 credincioşi ortodocşi, paroh fiind Orest BENDEVSCHI, născut în 1868, preot din 1894, paroh din 1905, cantor fiind, din 1892, Ioan POLIOVEI, născut în 1865.
În Ciocăneşti funcţiona, din 1868, o şcoală cu trei clase .
Drumul dintre Iacobeni şi Cârlibaba se construieşte începând cu anul 1847, sub dirigenţia de şantier a constructorului Maftei Tonigar, din Fundu Moldovei, care este amendat pe nedrept, cu 15 florini şi 40 creiţari, pentru doborârea a 200 de arbori şi, în 15 martie 1847, se plânge Administraţiei Bucovinei.
În a doua zi de Bobotează a anului 1887, Gherasim Rusu dijn Ciocăneşti a fost găsit mort, la târla lui de pe muntele Runcul, aproape de Bistriţa. Bănuiţi pentru omor era fraţii săi, cu care trăia în ceartă pentru o „cliromonie” (moştenire) .
O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în septembrie 1891, de „Roman BÂRGĂUAN, paroch în Ciocăneşti” şi preoteasa Catinca Bârgăuan, menţionează, printre familiile comunei, pe: preotul Georghe ZUGRAV, Catinca MAGALEVICIU (soţia cantorului), Dumitru ŞCHEUL, Iosif CIOCAN, Gherasim şi Zenovia ŢIGANE, Teodor şi Irina LUPEANU, Spiridon şi Acsenia HODIŞU, Alexandru şi Floarea BÂRGĂUAN, Petru şi Maria HODIŞU, Gavril şi Elisaveta GIOŞANU, Ilie şi Maria CALENCIU, Petru şi Maria ŞCHEUL, Mihaiu şi Maria TOMOIOAGĂ, Petru CEPOIU, Nistor LUPESCUL, Teodor CATARGIU, Loghin ŞCHEUL, Ştefan BÂRGĂUAN, Ilie GIOSAN, Nistor LATIŞU, Vasile şi Catarina IACOBAN, Mihaiu ŞCHEUL, Palaghia GIOSANU, Vasile CEPOIU, Tecla TINŞANU, Ioana CEPOIU, Rachila CRĂCIUN, Magdalina ROATĂ, Ion TIMUL şi Andrei CRĂCIUN .
Şcoala nouă din Ciocăneşti a fost sfinţită, în 7/19 ianuarie 1893, de protoereul şi vicarul protopresviterial George Balmoş, asistat de parohul local, Roman Bărgăuan, şi de espozitul parohial din Iacobeni, Dionisie Constantinovici. La ceremonie a participat, dintre ciocăneşteni, şi „vrednicul preot cărunt, George ZUGRAV”, fiul lui, silvicultorul Iustin ZUGRAV, învăţătorul Mihai PAŞCAN, învăţătorul pensionar din Ciocăneşti Ambrosie ZUGRAV, primarul Iosif CIOCAN, cantorul Ioan POLIOVEIU, Catinca MAGALEVICI, Mihai TOMOIOAGĂ, Toader LUPESCUL, Iacob SCEUL, Vasile ŢĂRAN, Ioan LUPESCUL, Dumitru SCEUL, , Loghin SCEUL, Petrea SCEUL, Petrea LEHACI şi Iacob LUPUESCU, care, gospodari de frunte fiind, au făcut donaţii în bani . Cu această ocazie, s-au colectat 154 florini, de la gospodarii satului, suma fiind „menită să fie temelia la un fond şcolar, din al cărui venit să se sprijinească, în tot anul, copiii sărmani de la această şcoală” .
O colectă, în folosul Societăţii „Şcoala Română”, făcută la Ciocăneşti, în 1893, de parohul Roman BÂRGĂUAN, menţionează următoarele nume de localnici: învăţătorul Mihai PAŞCAN, cantorul Ioan POLIOVEI-IONESCU, George ZUGRAV, secretarul comunal Carol cav. de CHMILEVSCHI, primarul Iosif CIOCAN, Vasile ŢĂRAN, Teodor LUPESCUL, Petru HODIŞ, Mihai TOMOIOAGĂ, Loghin ŞCHEUL, Catinca MAGALEVICI, domnişoara Helena de CHMILEVSCHI, Petru TEUŞAN, Ioan BÂRGĂUAN, Alexandru IACOBAN, Catrina alui Nicolai ROATĂ, Chirilă UJICĂ, Vasile MOLDOVAN, Mihai ŞCHEUL, Alexandru HĂRGÂUAN, Nistor LUPESCUL, Iacob ŞCHEUL, Teodor ŢĂRAN, George TOMOIOAGĂ, Petru ŞCHEUL, Gavril GIOSAN, Nistor LATIŞ, Spiridon HODIŞ, Vasile CRĂCIUN, George ŞCHEUL, Ioan VARGĂ, Pavel GIOSAN, Maria LPESCUL, doamna Irina alui Teodor LUPESCUL, Porfira GAIER, Dumitru ŞCHEUL, Zenobia alui Gherasim ZIGANI, Elisaveta lui Ilie MOLDOVAN, Gavriil STRÎMBEC, Nastasia alui Ioan MOROŞAN, Onofreiu CRĂCIUN, Sofronia alui Grigorie ŢĂRAN, Maria lui Teodor HODIŞ, George TIMU, Maria lui Gavril TOMOIOAGĂ, Ioan TINCU, Teodor alui Simion CIOCAN, Avram LUPESCUL, Ilie CALENICI, Iacob alui Teodor LUPESCUL, Ioana lui Ioachim UJICĂ, Nichită LUŢIA, domnul BEDRULEA şi Catrina lui Iacob MOROŞAN .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la ciocăneştenii Ştefan ŢĂRAN (36 ani în 1913) şi Palaghia MERCHEŞ (32 ani în 1913).

CIREPCĂUŢI PE SIRET

În 15 martie 1490, dintre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 10-a biserică, La Cerepcăuţi, cu popă”, pe malul drept al Siretului, între Volcineţ şi Muşeniţa,
În 1843, biserica Sfântul Mihail din Cirepcăuţi pe Siret, cu 500 enoriaşi, era proprietatea mănăstirii Slatina din Moldova, iar postul de paroh rămăsese vacant. În 1876, patron bisericesc era Sigmund GORZECKI, Athanasie PROCOPOVICI fiind paroh şi păstorind peste 840 de suflete. În 1907, biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Cirepcăuţi, cu hramul schimbat din 1905, îl avea ca patron pe Nikolai cav. de GORZYCKI, paroh fiind George GROSARIU, născut în 1855, preot din 1881, paroh din 1889, iar cantor, din 1898, Theodor STRILCIUC, născut în 1857.
În Cirepcăuţi pe Siret au funcţionat, din 1852, o şcoală cu 4 clase şi o şcoală-filială cu o clasă .

CIREŞ

O parte din hotarul Bănilei Moldoveneşti, cea situată mai înspre răsărit, dar pe malul drept al Siretului Mic, se numea, la 1753 şi la 1785, Cireş, dar în sensul de zonă, de regiune („părţile de Banila, zise Cireşul şi Coşciula”), aflată în curs de populare, cum o demonstrează şi recensământul lui von Spleny, care menţionează Cireş drept localitate, populată cu 1 mazil şi 4 familii de ţărani.
Cireşul apare şi în hotarnica Lucavăţului din 2 octombrie 1753 („şi am puces a hotără dela Cereş, de unde să despartu părăile şi să hotăreşte ţinutul Sucevii de cătră ţănutul Cernăuţilor… şi acolo, la Cereş, s-au pus bour într-un fah, de asupra părăului ce să cheamă Prundişul, şi pe culme dealului la alt părău, ce să începe dintr-o făntănă de izvor şi s-au pus alt bour într-un fag”).
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Cireşul, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „10 – toată suma caselor”, însemnând 1 mazil, 2 ţigani, 2 femei sărace şi „4 argaţi şi păstori ai mazilului”.
Daniel Werenka, menţionând, în Topografie, 6 familii la Cireş, în 1774, şi 77 familii ţărăneşti, în 1784, face trimitere la localitatea Davideni, sat aflat pe malul stâng al Siretului Mic, înspre Banila.
În 6 mai 1803, pentru că se îmbolnăvise grav, Mihalache Goian, fiul lui Ghiorghi Goian din Cireş, dăruia fraţilor săi, Nicolai, Ştefan, Iordachi, Scărlătachi şi Zoiţa, părţile sale de moşie din Bănila, din Cireş, din Jadova şi din Bărlinţe, Stârce şi Davideni. În anii următori, deşi stăpânesc moşii şi în alte sate, Goianeştii (văduva lui Ghiorghi Goian, Catrina, cei patru feciori şi cele două fete ale ei, Suzana, jupâneasa lui Ioan Dunca, şi Maria, jupâneasa lui Caplan) domină satul Cireş, care deja există ca sat, după anul 1800.
În 1843, biserica Sfântul Arhanghel Mihail din Davideni deservea şi satul Cireş, comuna bisericească având 820 enoriaşi. Patron al bisericii era Nicolai de GOIAN, iar preot administrator era Iordachi STEPANOVICI. În 1876, când aceiaşi comună bisericească avea 1.121 enoriaşi, paroh era Ioachim PARAŞ.
În 1907, satul Cireş făcea parte din două comune bisericeşti: din Budineţ, Opaiţ şi Cireş, cu biserica Sfântul Mihai, din Budineţ, construită de Vasile şi de Toader de MORŢUN, în 1803, restaurată şi dotată cu un iconostas nou, în 1829, de Alexandru de MORŢUN, biserică păstorită de parohul Ioan BUCEVSCHI, născut în 1860, preot din 1888, paroh din 1901, cantor fiind, din 1905, Nicolai POJOGA, născut în 1872; din Davideni, Cireş, Slobozia Davidenilor şi Zrub, cu biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, construită la Davideni, în 1786, restaurată în 1883, şi cu o biserică-filială, la Slobozia Davidenilor, construită în 1889. Patroni ai celor două biserici erau, în 1907, Anna de GRIGORCEA şi evreul Herman WOHLIN din Davideni, Eugenia de ABRAHAMOWICZ şi Ioan cav. de GRIGORCEA din Cireş. Paroh era Mihail NICHITOVICI, născut în 1855, preot din 1882, paroh din 1892, cantor fiind, din 1898, Nicolai HOTOPILĂ, născut în 1890.
În Cireş funcţiona, din 1882, o şcoală cu 2 clase .
În 1890, satul românesc Cireş avea 1.019 locuitori, dintre care cam o sută de evrei. Primar era Gheorghe Tomiuc, iar învăţător – Mihai Popescu.
În mai 1906, într-o listă de subscripţie pentru înfiinţarea societăţii culturale „Luceafărul Bucovinei”, încredinţată parohului „din Budeniţ, Ioan Bucevschi”, se întâlnesc următoarele nume de localnici din Cireş: primarul Alexa OREŞCIUC, agricultorii Ioan STRUGAR, Grigore BURLA şi Florea SOLCAN, secvestrul politic din Cireş Teodor DOBJANSCHI şi sergentul comandant de jandarmerie în Cireş Eusebie DAN .
La Cireş s-a născut, în 2 (28) februarie 1948, poetul şi publicistul Arcadie OPAIŢ.

CIUDEI

În 29 mai 1658, vistiernicul Pelin, stăpânul Ciudeilor, se plângea lui Gheorghe Ghica Vodă că nişte vecini de ai săi, o femeie cu doi copii, au fugit din satul său în satul mănăstirii Dragomirna, unde, de altfel, va şi fi căutată.
În 15 august 1707, fetele lui Pelin, Maria şi Irina, dăruiesc mănăstirii Putna „satul Ciudiul, cu şapte vecini, anume Mihăilă, fiul lui Dumău, Ştirbul, Costin şi Sandul, fiii lui Dumitraş, Simion, fiul cel mai mic al Bindiului, şi doi feciori ai lui Pojoga, Constantin şi fratele său”.
Urmaşilor acestor iobagi aveau să li se alăture, în 1766, plugarul din Oradea Mare, Vasile UNGUREAN şi soţia lui.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Ciudei, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „30 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, 1 femeie săracă, 15 scutelnici ai armaşului Dumitrachi FOCA şi 13 birnici.
În 1775, satul Ciudei, din Ocolul Berhometelor (deşi este situat în vecinătatea Vicovului de Sus), avea 1 popă şi 26 familii de ţărani iobagi. Daniel Werenka dă, pentru anul 1774, 34 de familii, iar pentru 1784, 67 de gospodării.
Colonia germană, formată din nemţi şi evrei, care s-au aşezat la Ciudei după anul 1787, s-a numit Huta Nouă.
În 1843, biserica Sfântul Nicolae din Ciudei, cu 1.179 enoriaşi, îl avea paroh pe Constantin VASILOVICI. În 1876, biserica din Ciudei, deservind şi Huta Nouă, avea 1.664 enoriaşi, paroh fiind Theodosie ILIUŢ. În 1907, paroh era Nicolai CĂRĂUŞ, născut în 1840, preot din 1868, paroh din 1874, iar cantor, din 1900, Vasile CHILEI, născut în 1848.
În Ciudei funcţiona o şcoală cu 6 clase, din 1877, cea din Huta Nouă, cu 2 clase, fiind inaugurată în 1873 .
Unul dintre primii deputaţi bucovineni în dieta vieneză a fost George Timiş din Ciudei, ales, în 20 iunie 1849, cu 66 voturi din 90. „Timiş este de 55 de ani şi posedă numai limba moldovenească, fără însă să ştie să scrie în această limbă. El trece drept supus turbulent al domeniului Fondului Bisericesc Ciudei”, scria George Isăcescul, căpitan ţinutal, în raportul despre alegeri, dar proaspătul deputat deja îşi primise banii de cheltuieli (302 florini) şi plecase la Viena.
În Ciudei au trăit vreo 500 de evrei, cele mai importante personaje fiind Mendl Gottesmann, Pinkas Scheuer, deputatul Moise Schwitz, Avraam Srul Knauer, Chaim Laufer, Moise Gruenberg, dr. J. Ruhdoerfer, Moise Schuler, Chaim Singer, Josef Leib Herschmann, Mordko Weisselberg, Benjamin Druckmann, Schloime Schaerf, Salomon Singer, S. Druckmann, Juda Leib Stettner, Seide Koffler, medicii Sandberg şi Menezel, precum şi rabinii Josef Sch. Babad şi Mordko Horowitz.
În 1890, comuna Ciudei avea 2.383 locuitori. Paroh era Nicolai Cărăuş, învăţător – George Gafenco, cantor bisericesc – Vasile Chilei, iar primar – Ioan Burlă. Cabinetul de lectură se numea „Luceafărul”.
Primarul coloniei germane şi evreieşti, Huta Nouă, era Friederich Fischer, iar învăţător – Iuliu Imsel.
O listă cu săteni din Ciudei, care în primăvara anului 1894, „s-au sfătuit să se lese de băutura rachiului, cuprinde următoarele nume: cantorul Vasile CHILEI, Toader DAMIAN, NIcolai MOTRESCUL, Vasile, Ioan, Fluor, Grigorie, Nicolai, Maria şi Varvara MICHAILO, george, Constantin, Vasile, Grigore, Ioan, Zenovie, Porfirie, Elena, Domnica, Eugenia, Irina şi Casandra POJOGA, George, Zaharie, Vasile, Mafteiu şi Margareta CUCIUREAN, Paul, Constantin şi Vasile BÂNDIUL, Porfirie, Teodor, Tit şi Maria PĂDURE, Dionisie, Leontie, Ioan, Teodor, Luca, Ilie, Vasile, Rachila, Maria şi Casandra CIOCAN, Vasile, Constantin, Anna şi Varvara GHERMAN, Nicolai, Tit şi Margareta GROZAVĂ, Teodor, Fluor, Parascheva, Rachila şi Margareta BURLA, Ioan, Ştefan, Ignatie, Gavriil, Maria şi Domnica POPESCUL, Alexie POPOVICIUC, Nicolai şi Maria VOLOŞCIUC, Arsenia POPOVICI, Casandra SEVESCUL, Ioan FLORESCU, Ioan URECHIE, Cosma BULINSCHI, Iulian STADNIC, Tanasie MURAŞCO şi Ioan CEPEHA .
O colectă pentru Internatul de studenţi din Cernăuţi, făcută, în mai 1896, de „exarh Nicolae CĂRĂUŞ, paroch în Ciudei”, menţionează următoarele nume de localnici: învăţător superior Georgi BRAHA, secretar comunal Nico POJOGA, George GAFENCO, Ioan ILASIEVICI, Ioan BURLA, Vasile BÂNDIUL şi George GHERMAN .
Banca populară raiffeisiană din Ciudei s-a înfiinţat în 1 martie 1903, sub direcţiunea parohului Nicolai (Nico) Cărăuş.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Saveta STIPOR (16 ani în 1909) din Ciudei.
La Ciudei s-au născut filologul Constantin POPESCU (16.05.1907) şi doctorul în silvicultură Constantin BLÎNDU (19.04. 1927).
Un rapsod bucovinean cu renume în perioada interbelică a fost Lazar al lui Istrate POPESCU din Ciudei.

CIUMÂRNA sau RUS PE BOUL

Înfiinţată, ca şi Argelul, în 1776, cu familii de colonişti galiţieni, inclusiv huţani, sub numele de Rus pe Boul, Ciumârna îşi are istoria legată de Vatra Moldoviţei.
În 1843, Ciumârna făcea parte din comuna bisericească Rus-Moldoviţa, Argel şi Ciumârna, biserica Arătarea Maicii Domnului având 1.412 enoriaşi, păstoriţi de parohul Manolie MATIAŞCHEVICI. În partea Ciumârnei numită Rus pe Boul, exista biserica Sfânta Varvara, înălţată în 1811, cu 599 enoriaşi, păstoriţi de preotul Ioan GRIGOROVICI. Această biserică avea, în 1876, 735 enoriaşi, cea din Moldoviţa, păstorită de Vasile COCÂRLĂ, având 2.240 enoriaşi. În 1907. altarul bisericii Sfânta Varvara era slujit de George MACOVEI, născut în 1868, preot din 1897, cantor fiind, din 1906, Tit BRUSTUR, născut în 1879. Biserica din Vatra Moldoviţei, cea a mănăstirii din 1401, îl avea paroh pe Teofil DIMITROVICI, născut în 1856, preot din 1880, paroh din 1891, cantor fiind, din 1900, Ioan LUPULENCO, născut în 1847.
La Ciumârna funcţiona, din 1856, o şcoală cu o clasă, iar în Ruşi pe Boul, o alta, tot cu o clasă, din 1872 .
„În comuna Rus-pe-Boul, traserăm la părintele paroch Teofil Dumitrovici…
Comuna Rus-pe-Boul se află într-o groapă lungăreaţă, încunjurată de toate părţile de munţi şi având loc deschis, nu prea larg, spre sud-est, pe unde se intră în acel sat, viind despre Vatra-Moldoviţei.
Pe partea despre nord, se rădică muntele uriaş Runcul, un munte pleşuv, pe sub care se scurge râuleţul Boul, viind despre nord-vest printr-o parte de sat.
Pe coasta miazăziuală a Runcului, la o înălţime de vreo 20 de metri, se vede un tăpşan de mai multe fălci în lungiş şi de-o lăţime însemnată, deşi pravălatică. Tăpşanul acesta reprezintă o ţarină întreagă, în miniatură, cu tot felul de semănături, aparţinând la sesiunea parochială. În mijlocul acestei ţarini mici, în crierii munţilor, se rădică o căsuţă muntenească, care scuteşte, vara, pe oameni de arşiţa soarelui şi de sloate, iarna, de viscol şi ger. În coliba aceasta, petrecurăm, de câteva ori, de-mpreună cu prea onorabila familie a părintelui Dumitrovici…
Cătră răsărit, se hotăreşte Boul cu munţii Dealul lui Vasile şi Triful; despre amiazăzi, cu Măgura; despre sud-vest, cu munţii Paltinul şi Păuşa…
Poporenii comunei Rus-pe-Boul sunt, în majoritate, Huţani, însă toţi vorbesc şi româneşte, pe lângă idiomul lor cel slav. Ei stau în contact continuu cu comunele române Vatra-Moldoviţei, Frumosul, Vama, de-o parte, iar de altă parte cu Sadova, cu Câmpulungul şi altele” .
O listă de subscripţie pentru „rădicarea unui monument de peatră şi tipărirea scrierilor profesorului Ştefan Ştefureac”, din martie 1896, întocmită de „George MIHĂESCU, administrator parochial în Rus pe boul”, cuprinde următoarele nume de localnici: Vasile HIMIEC, Ioan BOICIUC, Ioan CIUVERCA, Michail LOBA, Costan ANECIU, Nicolai VEREHA, Ioan CIUVERCA, Dimitrie ENDOŞEC, Procopie ZURNIUC, Filip FERCAL, Ioana HIMIEC, Dimitrie LUPAŞ, Dimitrie GIUGOLEA, Luca GHICIU, George CIUVERCA, Ioan BRUSTUR, Arsenie VĂCĂREAN, Nicolai BODNARESCU, Itzig KRUMHOLTZ, Bernhardt METD, Moses GOLDZWEIG, Iosef NEMIENICKI, I. WEINBERGER, Iacob HECHT, M. NEUMAN, MATZURA, Iohann KOTZUR, Ana SPACZEK, Efroim SAND şi Iancu MIHĂESCU .
O altă listă de colectă, pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, întocmită, în octombrie 1896, de „George Mihaescu, esposit parochial în Ruşi pe Boul”, reţine următoarele nume de localnici: Iacob HECHT, Neculai BODNARESCU, Iosif KRZEMIENICKI, Isidor WEINBERGER, Salomon KLEIN, Bernhard METH, Iohann KOTZUR, MAZZURA, Herş BERGMANN, Iţic KRUMHOLZ, Moses GOLDENZWEIG, LONDONER, WAMSIEDEL, Leib FISCHBACH, Rubin FISCHBACH, HARTENSTEIN, H. BERGER, George I. FERCAL, Simion BUHALO, Simion COCERHAN, Ştefan CHINEC, Grigori HODENIUC, Teodor LOBA, Arsenie VACAREAN, Procopie IURNIUC, Ioan IURNIUC, Mihai COCERHAN, Luchian GHICIUC, Dumitru LUPAŞ, Filip FERCAL, George GHICIUC, Ioan DRUTCA, Dumitru HREHOREC, Ioan M. CIUVERCA, Dumitru EUDOŞEC, Dumitru SAUCIUC, Mihai FERCAL, Ioan SAUCIUC, Teodor ANICI, Atanas FERCAL, Maria Fercal, Ioan BODNARESCU şi Andrei MEDVEICIUC .

CLIMĂUŢI

În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare mănăstirii Putna, se aflau şi „o biserică, la Climăuţi”.
Satul Climăuţi, pe care Ştefan îl dăruise Putnei, în 14 octombrie 1498, odată cu Botoşana, fusese dobândit, în urma unui schimb de sate, de la urmaşii legendarului Giurgiu de la Frătăuţi, Stanciul, Ivanco şi Isaia Starostici, nepoţii lui Mihul Starostescul (observaţi, vă rog, acest multisecular specific românesc: bunicul, fost staroste, îşi zice Starostescu, iar nepoţii… Starostici!).
Climăuţii nu-şi mai schimbă proprietarul, până în 1786, când austriecii au hotărât confiscarea averilor mănăstireşti şi înfăptuirea, pe seama acestei confiscări, a reformei agrare, prin care obştile săteşti primeau pădure, fâneţe şi păşuni, iar ţăranii atâta pământ agricol, cât luaseră în lucru.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Costişa, pe atunci cătun al Climăuţilor, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „49 – toată suma caselor”, însemnând 4 popi, 5 femei sărace, 10 ţigani, 25 scutelnici, slugi şi argaţi ai şătrarului Ilii CRÂSTIA, ai sulgerului Ion şi ai Mariei, fata logofătului ABĂZA, şi 5 scutelnici ai postelnicului Iordache MILO.
În 1775, satul Climăuţi, din Ocolul Berhometelor, era selişte pustie, arendată de mănăstirea Putna, în 7 aprilie 1780 şi în 16 octombrie 1784, unor lipoveni, care au colonizat masiv vatra satului, dar şi cătunul din apropiere, Costişa, care ţinea de Climăuţi şi nu de Frătăuţi, precum odinioară. „Şi li-am mai dat două sălişti, anume Moiseni şi Climăuţi, ca să-i facă case, iar hotarul acestui pământ dăruit lor începe la Bainţe… la drumul Vicovelor care duce la Siret… la balta uscată care desparte Climăuţi de Frătăuţi şi de Bainţe… la un drum care duce, prin dumbravă, tot cu dealul, în sus, la o movilă între Climăuţi şi Bainţe… până la pârâul Şorodoc… Acest pământ şi Fundoaia s-a dat lui Martin şi celorlalţi Lipoveni aduşi de dânsul”.
Climăuţii n-au avut, precum românii de la cumpăna veacurilor al XIX-lea şi al XX-lea, cabinet de lectură şi nici bancă rurală, lipovenii preferând să nu deranjeze, aşa cum au făcut şi în 13 iunie 1848, când nu şi-au trimis electori la alegerile pentru Circumscripţia electorală Rădăuţi, motivând că ei sunt mulţumiţi de regimul anterior şi nu doresc să se amestece în treburile viitoarei guvernări.
Biserica Sfântul Nicolae din Climăuţi a fost înălţată abia în 1901, până atunci, enoriaşii satului frecventând biserica Naşterea Domnului din Costişa, înălţată în anii 1875-1877, comuna bisericească Costişa, Mitocul şi Climăuţi având, în 1907, 880 enoriaşi, din care doar 78 în Climăuţi. Paroh era Vasile IUCO, născut în 1843, preot din 1876, paroh din 1885, în Climăuţi oficiind, de regulă, preotul Simion IEHOROW-FEDOTOV, născut în 1848, preot din 1885.
La Climăuţi funcţiona, din 1891, o şcoală cu o clasă .
O colectă pentru Azilul de studenţi din Cernăuţi, făcută, în mai 1896, de parohul Vasile JURCO, menţionează următoarele nume de localnici din fostul cătun Costişa, devenit, între timp, comună, iar ulterior înglobată în comuna Frătăuţi: Ioan GRIGORAŞ, Nicolai GRIGORAŞ, Zamfira CERNOVSCHI, Ioan NICOLAESCU, Zaharie PASCARIU, Ioan LAURIC, Petru LUNGU, Domnica GRIGORAŞ, Ioana PASCARIU, George NEMŢOC, Eutimie CERNOVSCHI, Domnica BALAN, Andrei OLINIC, George CLEMENCIUC, Ioan NICOLAESCU, Filimon PASCAR, Avram NICOLAESCU, Domnica LAURIC, Nicolai PASCAR, Ioan CLEMENCIUC, Gavriil ERNOVSCHI, Avram PASCAR, Gavriil BURCIU, Precop GRIGORAŞ, Ana CERNOVSCHI, Ştefan LAURIC, Georgi GRIGORAŞ, George PASCAR, Eutimie LAURIC, Avram BURCIU şi Domnica FILIPCIUC .
Biserica lipovenilor din Climăuţi a fost sfinţită, joi, 18 decembrie 1902, de Mitropolitul Vladimir de Repta .
Duminică, 11 octombrie 1903, s-a înfiinţat, la Costişa, Cabinetul de lectură „Stânca”, cu sediul casei fruntaşului Iftemie CERNOVSCHI .
Din rândurile urmaşilor acelor lipoveni, literatura română a câştigat un poet de primă mână, pe Nichita Danilov, născut la Climăuţi, în 7 aprilie 1952.

CLIT

În 30 august 1633, Dumitru Tureatcă dăruia mănăstirii Solca o prisacă „la Clit, lângă satul Solca” pe care o cumpărase.
Satul de colonişti germani, numit, iniţat Glitt, s-a format, între anii 1782-1787, cu agricultori şi meşteşugari din Franconia şi din Bavaria.
În 1835, un mare grup de colonişti germani din Boemia, pentru care nu s-au găit terenuri disponibile în Bori (Gura Humorului) a fost răspândită în Dealul Iederii (Lichtenberg), între Marginea şi Glitt.
Existau, totuşi, în Clit şi români, precum, pe la 1815, Sandu Olariul, cumătrul lui „Ioan Darii, vătaful de hoţi şi tâlhari”, în cele din urmă „prins de poterele nemţeşti din Solca, încartiruite în chiliile fostei mănăstiri, şi spânzurat, dincolo de Dealul Ederei, în 1816”.
În 1890, comuna Clit avea 1.007 locuitori. Primar era germanul Anton Hoffmann, iar învăţător – polonezul Stanislav Tcacek, şcoala cu 4 clase din Clit fiind înfiinţată în 1887.
Din punct de vedere administrativ, deşi era comună distinctă, satul Clit făcea, practic, parte din Solca, aşa cum se demonstrează şi în 1910, când deputaţii din Corpul I al Solcii (Glitt, cum se numea Clit) erau clitenii: „George Dorofteiu, Teodor Dudici, Ioan Ghinghiloschi – Români; Anton Kaminski, Georg Luczynski, Iodef Opoca – Nemţi; Heinrich Herschmann – Ovreu. Virilist: August Lugert, consilier c.r. silvic”.

CLIVEŞTI

Satul de pe Şoviţa, vecin cu Gavrileştii Malatineţul şi Coţmani, caligrafiat Chliveşti de Werenka, datorită vechiului său nume, Hliveşti, atestat documentar în uricul din 6 iulie 1413, prin care Alexandru cel Bun dăruia, soacrei sale, Anastasia, „Coţmanul Mare, cu toate cătunele ce ţin de el, anume Suhoverhul, Hliveştii, apoi Valeva, până în pădurea care se cheamă Dumbrava”, avea să revină, după moartea Anastasiei, Episcopiei de Rădăuţi, care administra vechea necropolă domnească, în care voievodul îşi avea înhumaţi bunii şi străbunii.
În reconfirmarea daniei, din 26 august 1503, numele cătunului este trecut drept „Hliviscea”. Locuitorii satului, supuşi juridic, financiar şi administrativ Episcopiei Rădăuţilor, aveau şi obligaţii de călăraşi, deci de paznici ai drumului comercial, sub conducerea marelui căpitan de Coţman, supuşi „ca de obicei” şi Episcopiei şi marelui căpitan, fiind ameninţaţi, de pildă, în 15 februarie 1754, de Matei Ghica Vodă, că, în caz de nesupunere, le vor „veni de hac” starostele de Cernăuţi, Enacache, şi marele căpitan, care vor obliga pe fiecare nemulţumit din Coţman şi Hlivişte „ca tot căsariul să dea câte 2 lei pe an”.
În 1774, satul avea 24 familii ţărăneşti (von Spleny nu-l menţionează în recensământul său), iar în 1784, 65 familii ucrainene.
În 1843, biserica Sfântul Mihail din Cliveşti, ctitorită de căpitanul Ioniţă de ZOTTA, în 1797, cu 898 enoriaşi, patronată, din 1837, de Christoph von ABRAMOWICZ, era slujită de preotul administrator Theodor PRODAN. În 1876, biserica celor 1.151 creştini ortodocşi, aflată sub patronajul lui Dominik von KAPRI, era slujită de parohul Vasile GIURUMIA. În 1907, paroh era Grigorie LAZA, născut în 1865, preot din 1892, paroh din 1897, cântăreţ fiind, din 1903, Dionis NOSIEVICI, născut în 1854.
La Cliveşti funcţiona, din 1873, o şcoală cu 3 clase .
În 1890, satul de pe graniţa cu Polonia avea 1.385 locuitori de origine slavă, păstoriţi de parohul Tit Tyminski şi de cantorul bisericesc Vasilie Poşriu. Primar era Andrei Pastuch, iar învăţător – Filip Hoschowski.
După Unire, în satul cu populaţie majoritar ucraineană Cliveşti, a funcţionat o sucursală a Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”.

CLIVODIN

Cătun în Coţmanul Mare, în 26 august 1503, Clivodinul este dăruit, de Ştefan cel Mare, Episcopiei Rădăuţilor, împreună cu Coţmanul şi cu „cătunele sale, Gavrilăuţi, Hliviscea, Davidăuţi, Sadcău, Clivodinul, Bludna, Suhoverhul, Ceaplinţi şi Valeva”.
Sub stăpânirea ecleziastică, dar cu obligaţii permanente de călăraşi, Clivodinul se strecoară, aproape anonim, prin istorie, aidoma celorlalte sate mănăstireşti, undeva, pe malul stâng al Soviţei, foarte aproape de Coţman.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Clevodin „66 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Ştefan, 1 dascăl, Vasile, 5 văduve, Maria baba, Marka ruscă, Paraschiva, Palagia şi Irina, 7 case pustii şi 52 birnici, şi anume: Georgi vornic, Vasile ODAINSCHI, Ivan PELIPCIUK, Hihor PELIPCIUK, Vasile CRĂMAR, Ivan MUDRE, Iulko văcar, Temko SÂMCHIUCHI, Georgi HADUL, Ivan GEBERIAC, Iacob morar, Simion VELENISCHII, Dumitraşco PETRE, Mihai PETRINCIUK, Petre BIRDNIC, Semen jitar, Dumitru BRICHII, Andrii IAVOSKI, Dănilă rus, Simeonko, Semen CUCIURIAN, Mihail TATULICI, Mihail ZAPOROJAN, Ştefan a babii, Gligoraş RACOVIŢĂ, Toader RACOVIŢĂ, Pavel CĂZACU, Toderaş ROGOZINSCHI, Neculai rus, Mihail dascăl, Tănasă sin popa, Zaharie HORLO, Andronic HORLO, Dămian jitar, Vasile GHINCĂI, Ion LENSCHII, Vasile CUŞEIU, Matei vătăman, Dumitraşco ŢURCAN, Havril DUMCAN, Vasile RACOVIŢĂ, Pepele zet morar, Ignat, Ivan ZAHARCIUK, Vasile HAVRILCIUK, Mihai pânzar, Dănilă rus, Semen RUSNAK, Macovei RUSNAK, Ivan DĂNILCIUK, Vasile SĂMENIUK şi Ivan BABICIUK.
În 1774, Clivodinul avea 38 familii ţărăneşti, iar în 1784, 160 case, printre toponime numărându-se Iazul Popii, Fântâna lui Popovici, La Câmpul Drept, precum şi părţile satului, Ceahor, Dealul, Solona şi Toloaca.
În 1843, biserica Arătarea Maicii Domnului din Clivodin, cu 925 enoriaşi, îl avea paroh pe Ioan HNIDEI. În 1876, paroh era Ioan MENGA, născut în 1848, preot din 1871, paroh din 1875, care păstorea peste 1.320 de suflete. În 1907, paroh era acelaşi Ioan Menga, cantor fiind, din 1899, Ioan ONESCIUC, născut în 1868.
La Clivodin funcţiona, din 1858, o şcoală cu 4 clase .
În 1890, Clivodin avea 1.500 locuitori. Primar al comunei era Gavriil Gavriliuc, învăţător – Ioan Archip, preot – Ioan Menga, iar cantor bisericesc – Teodor Drabie.
În 1910, doar un locuitor din zece mai ştia româneşte.

CLOCUCICA

Sat şi moşie ale lui Gavril Moţoc, împreună cu Mihalcea, în 28 iunie 1745, „o parte de pământ din Clocucica a fost tras de târgoveţi la hotarul târgului, arătând un uric vechiu, de la Ştefan Voievod despre hotarul Mihalcei şi a Clocucichei”. Cercetând uricele, Ioan Nicolai Mavrocordat Vodă hotăra „precum târgoveţii de Cernăuţi să stăpânească acea bucată de pământ, precum au stăpânit-o moşii şi părinţii lor, i9ar Gavril Moţoc să stăpânească hotarele Mihalcei”
Suburbie a Cernăuţilor, dar care aparţinuse Berhometului pe Prut, Clocucica ţinea, în 1775, de târgul Cernăuţilor, împreună cu care avea 2 boieri, 4 mazili, 10 popi, 48 ţărani, 18 umblători, 18 arnăuţi şi 78 barani.
„Numele Clocucica se aminteşte pe timpul lui Vodă Vasile Lupul.
Clocucica avea, în 1776, 178 de familii. Ea e aşezată spre nord-vest de la Cernăuţi, pe nişte coaste întinse şi largi, ce se înalţă, spre apus, tot mai mult. Prin mijlocul ei, se mai află dâmburi şi râpe, prin care se revarsă pârâul Clocucichei, spre gară, pe partea dreaptă a Prutului.
Pe o coastă de acolo, se află o bisericuţă de lemn, transferată încolo din oraş, în 1874. Ea era situată, înainte, pe strada Sfintei Treimi, acolo unde, astăzi, e pedagogiul, făcută în 1774 de episcopul Rădăuţului, Dositei Cherescul, şi de fratele lui, Ilie, Staroste şi Mare-Medelnicer, dimpreună cu soţia lui, Ecaterina.
În suburbiul acesta, sunt, acum, mai multe societăţi, şi anume: 1. Filiala Societăţii Doamnelor Române din Bucovina; 2. Cabinetul de lectură „Lumina”, care-şi dă toată silinţa să aibă casă naţională proprie; 3. Societatea meseriaşilor (a cioplitorilor de piatră) „Frăţia”. Sufletul societăţii acesteia e dl profesor de universitate Dr. Ioan G. Sbiera. Steagul ei poartă chipul Sfântului Ioan de la Suceavă. Acuma, în timpul din urmă, s-a mai înfiinţat, în Clocucica, un Cabinet de cetire, cu numele „Sfântul Ioan cel Nou”, în partea nord-vestică, „pe deal”, ca o filială a Societăţii cantorilor români din Bucovina „Lumina”. Primul comitet s-a constituit în 11 Septemvre 1898”.
Pentru anul 1890, Daniel Werenka dă doar numele învăţătorilor din Clocucica, Alexandru Cantemir, Ignatz Schmid, Maria Beuca, Eugenie Becul şi Neemia Fischer, unul dintre aceştia, Alexandru Cantemir, descendent al voievozilor moldoveni de odinioară, devenind lider al „ruşilor tineri”.
O colectă pentru Internatul de studenţi din Cernăuţi, făcută, în mai 1896, de „Georgie VOITCU junior din Suburbiul Clocucica”, menţionează următoarele nume de localnici: Ion alui Ilie MUDRAC, Petre alui Ioan COJOCARIU, antiste comunal Michael VOITCU, Ioan G. GHERMAN, Petru HLUŞCU, Domnica alui Vasile DEGERAT, Petru UCRAINEŢ, Dumitru JEMNA, Vasile I. PITEI, Gabriel PETIACH, Nicolai HLUŞCU, Ioan alui Petrea MARCU, Maria alui Georgi VOITCU, Georgi G. VOITCU, Georgi N. FEGIUC, Nicolai G. HUPCA, Dumitru P. MARCU, Alexandru JEMNA, Georgi alui Ivonac JEMNA, Michail I. DEGERAT, Georgi I. GHERMAN, Nicolai JELLA, Michail I. GHERMAN, Michail alui Ivonac JEMNA, Ioan C. VOITCU, Vasile COJOCARIU, Manoli MARCU, Ioan VASILACHI, Alexandru PALADIUC, CAJETANOVICI, Nicolai ŞCUREIU, Alexandru HREHOREŢ, Michail G. MARCU, Nicolai alui Ivonac JEMNA, Michail G. VOITCU, Michail TIMCU, Petru I. HLUŞCU, Vasile SANDULEAC, George VOITCU, Vasilie M. MARCU, Nicolai G. VOITCU, Georgi P. MARCU, Ilinca alui Dumitru HLUŞCU, Georgi GORDUN, Nicolai AXÎNTE, Nicicu JEMNA, Ioan UCRAINEŢ, Vasile alui Ivonac JEMNA, Andrei CHOMAŞICIUC, Ioan ŢIBULSCHI, Toader UCRAINEŢ, Simeon TOMAŞCIUC, Georgi N. VOITCU, Nicolai BOHR, Nicolai SANDULIAC, Vasile TOMASCIUC, Nicolai V. JEMNA, Ilie N. MARCU, Vasile CHIBICI şi Iulian JEMNA .


co

COMĂNEŞTI

Atestat documentar în 3 august 1601, când, cu întăritura lui Ieremia Movilă, Vâscan Dobrenchi primeşte uric pentru o parte din satul Comăneşti, „care este pe Soloneţ, în ţinutul Sucevei, cu loc de iaz şi de moară la pârâul Soloneţul Mic şi la Botăşana, şi cu pometuri şi cu lazuri, satul Comăneşti izbuteşte, în mod aproape miraculos, să-şi păstreze statutul răzeşesc, până aproape de venirea austriecilor, doar jumătate de moşie încăpând pe lacomele mâini călugăreşti.
În 7 decembrie 1739, când membrii familiei Gafenco, Ursuleţ şi Volcinschi împart între ei moşiile rămase de la strămoşii lor, a şasea parte de sat Comăneşti aparţinea lui Miron Gafenco.
Jumătate de sat, cea pe care Ghedeon şi Ghelasie, feciorii lui Sabin de Comăneşti, o vând, în 22 septembrie 1742, pentru 175 lei, lui Iuon Dociul, va rămâne în proprietatea Tăutenilor, în vreme ce jumătatea cealaltă ajunge, odată cu dania Antimiei şi a lui Teodor Braha (a şasea parte din sat), pe mâna călugărilor de la mănăstirea Homor, care se angajează ca, în fiecare an, pe 8 noiembrie, să-i pomenească pe cei doi soţi.
În 8 ianuarie 1756, Ion Dociul dăruieşte o parte de moşie, pe Soloneţ, nepotului său, Simion Tăutul de Comăneşti, care o va dărui, la rândul său, în 26 iunie 1760, nepotului său, Simeon Tăutul de Comăneşti, moşia venindu-le din partea lui „Pătraşco Simionel sterpul”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Comăneşti, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „38 – toată suma caselor”, însemnând 5 femei sărace, 2 mazili, 2 ruptaşi, 2 popi, 1 ţigan, 6 argaţi ai mazililor şi ruptaşilor şi 20 birnici. Cătunul Liuzii Homorului avea 10 case, cu tot atâtea familii de scutelnici ai spătarului Enăkaki Cantacuzino.
În 1774, satul Comăneşti avea 31 de familii, iar în 1775, când făcea parte din Ocolul Vicovelor, avea 2 mazili, 3 popi şi 37 familii de ţărani, numărul gospodăriilor ajungând, în 1784, la 66.
În 12 decembrie 1792, Simion Tăutul lasă, prin testament, jumătate din sat şi din moşia Comăneştilor feciorilor săi, Ion şi Costache Tăutul.
În 10 ianuarie 1829, feciorii lui Ion Tăutul, Mihalachi şi Vasile, vând partea lor de sat şi de moşie lui Gheorghe Flondor, pentru 400 ducaţi împărăteşti.
În 1843, biserica Arătarea Maicii Domnului din Comăneşti, înălţată, în 1772, de mazilul Simion TEUTUL, cu filială în Liudi Homora, unde exista biserica Sfântul Mihail, adusă din Stulpinani, în 1833 şi reînzestrată, în 1893, cu iconografie adusă de la Pârteştii de Jos, îl avea patron pe George de FLONDOR, preotul administrator Ambrosie COMOROŞAN ocupându-se de 1.332 enoriaşi, numărul acestora ajungând, în 1876, sub privegherea aceluiaşi paroh, la 1.846 suflete. În 1907, sub patronajul imperial, dar şi sub cel al evreului Nathan STANGER, altarul bisericii din Comăneşti era slujit de parohul George GEORGIAN, născut în 1844, preot din 1870, paroh din 1880, de preotul cooperator Tit GEORGIAN, născut în 1872, preot din 1899, cantor fiind, din 1853, Vasile VASILOVSCHI, născut în 1830.
La Comăneşti funcţiona, din 1885, o şcoală cu 2 clase, o alta, tot cu 2 clase, fiind deschisă, în 1887, la Liudi Homora .
În 15 decembrie 1886, la Liudi Humora (Comăneşti), pe la orele 8, seara, a fost prădat Mendel Izg Rosenstreich, pe când cârciumarul evreu se afla la maă. Cei patru hoţi, înarmaţi cu o puşcă ruginită şi îmbrăcaţi munteneşte, l-au prins pe Vasile Stratău, sluga cârciumarului, şi l-au legat cu mâinile la spate, apoi au furat 70 florini, tutun, tabac, hârtie de ţigară, plus două şipuri cu rom şi cu rachiu .
În 1890, comuna Comăneşti avea 1.247 locuitori. Primar era Teodor Gafenco, paroh – George Georgian, cantor bisericesc – Vasile Vasilovschi, iar învăţător – Vasile Stănescu.
Cabinetul de lectură „Unirea” din Comăneşti s-a înfiinţat, în 8 februarie 1903, cu 75 membri, sub preşedinţia lui George BOCANCE. Din comitetul de conducere mai făceau parteIoan COTLEŢ (vicepreşedinte), Pastei ŞANDRU (secretar), Ştefan MAIERAN (casier), Teofil CONSTANTINESCUL (controlor), Ioan CONSTANTINESCUL (bibliotecar) şi Mihail MORARIU (econom) .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la comăneştenii Varvara CONSTANTINESCU (20 ani în 1907) şi Ioan CIUHAN (fără vârstă menţionată, în 1907).
La Comăneşti, satul vizitat adeseori de întâiul pictor român al Bucovinei, Epaminonda Bucevschi, care avea o soră, măritată cu preotul din Comăneşti, s-au născut soprana Octavia LUPU-MORARIU (2 septembrie 1903) şi pictorul Alexandru IACOBAN (28 mai 1910).

COMĂREŞTI

Satul este atestat documentar din 3 august 1610, zi în care Ionaşco, Todosca şi Toader, copiii lui Pătraşco, strănepoţii lui Vasile Machidon cel Bătrân, vând a patra parte de sat Comăreşti, pentru 120 taleri de argint, lui Zaharia, fiul popei Iuon, şi nepotului său, Nichita, şi ei strănepoţi ai lui Vasile Machidon. În 1640, Zaharia şi Nichita vor cumpăra, cu 20 taleri, „ocina de Comăreşti din vatra satului, din cămp şi lazurile cumpărate” de la Ioana, nepoata Salominei, strănepoata lui Gribincea de Comăreşti.
În 29 mai 1620, un răzeş, Machidon din Comăneşti, este martor la vânzarea satului Bahrineşti.
În 21 august 1687, Dumitraş Langă, fiul lui Constantin şi nepotul lui Langă cel Bătrân din Comăreşti, vinde lui Leon şi lui Gheorghe Goian, pentru 15 bani de argint, „o vacă cu viţel, socotită la 8 lei bătuţi…, poiana ce se cheamă Gura Heleşteului, a doua, în deal, în dreptul celei dintâi, a treia, însă sub oblasul cel de sus, apoi a patra, sub mocir, care se cheamă Locică”.
În 20 septembrie 1695, Ion Lastiuca zălogea lui Ion Vlădescul, pentru 11 lei bătuţi, „partea lui Machidon din sat din Cumăreşti ce este pre apa Siretului”.
În 11 mai 1706, când Gavrilaş Frunză şi jupâneasa Gafiţa, fata lui Andronachi Vlad, lăsau copiilor lor, Ioan şi Maria, jupâneasa diaconului Nicolai Borşan, părţile de moşii moştenite după bunicul lui Frunză, Andronachi Peletiuc, „în Vilavce, în Carapciu, în Costeşti, în Comăreşti, în Budiniţă şi pe aiure de pe socrul meu, Andronachi sin Simion Vlad în Banila moldovenească şi de pe socra me, Nastasie, fata lui Vasile Căzăcescul, având noi parte de moşie în Berhomete, în Lucavăţ, în Panca şi în munte, în ţănutul Sucevii, şi în Vaselev, în ţănutul Cernăuţului”.
În 22 iulie 1758, Toma, nepotul lui Dumitraşco Lastiuca, moşteneşte jumătatea de sat Comareşti, pe care bunicul său o cumpărase de la Vasile Gribincea.
Popa Iftimie din Călineşti şi fraţii săi moştenesc de la bunicul lor, Zaharie, o jumătate şi o optime din Cumăreşti, în 25 ianuarie 1760, părţi confirmate şi în 15 martie 1762, când Alexandru Vasilco, fiul lui Ion Vasilco, stăpânea a opta parte din sat, Gheorghie Răpta – a patra parte, care fusese a lui Ivaşco Ţăntă, care se trage din Toader Iuraşco mare paharnic.
În 20 iulie 1763, se cercetează o ceartă între răzeşi, „zicând Vasile Brahă cu Răpteştii că au părţi de moşie la Comăreşti… de la moşul lor, Ivaşco Ţintă şi Solomona, care Ţintă avusese două fete cu Solomona, anume Mariana, căsătorită cu Tăutul, din care se trag Lupulenco, Răpta şi Vasile Brahă, şi a doua fată, Sofronia, fosta soţie a lui Stratea, care a făcut pe Cârste, părintele lui Nicolai”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Comăreşti din Ocolul Berhometelor „10 – toată suma caselor”, însemnând toţi atâţia birnici.
În 1774, satul Comăreşti avea 14 familii, iar în 1775, conform evidenţelor lui von Spleny, dar împreună cu Storojineţ, 1 mazil (Gheorghe Flondor), 1 popă şi 42 familii de ţărani, numărul acesta sporind, până în 1784, la 82.
În 27 septembrie 1775, un sfert din satul Comăreştii est revendicat de fraţii Iuon şi Vasile Veriha şi de Vasile Onciul, care primiseră moşioara de la bunica lor, Paraschiva, fata lui Lupul Tăutul, dar o vedeau împresurată de Gligoraş Reus din Igeşti, care susţinea că ar moşteni partea aceea de sat de la unchii lui, Tănasie Răpta, Gheorghe Răpta şi Gavrilaş Lupulenco, care îl zălogiseră lui Mihalachi Calmuţchi, în contul unui împrumut de 110 lei, iar el, Reus, ar fi răscumpărtat sfertul de sat.
În 18 februarie 1781, Gligoraş Volcinschi şi jupâneasa Ileana, cumnatul lui, Costaş Bohatiriţ şi jupâneasa Nastasia (Ileana şi Nastasia erau fetele lui Vasile Brahă şi ale jupânesei Maria, deci nepoatele lui Iuon Lupulenco) vindeau partea de moşie primită de la mama jupâneselor, Maria, pentru 250 lei, lui Iuon Mitescul căpitan şi jupânesei lui, Casandra.
În 10 septembrie 1782, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, protopopul Iftimi Baloşescu declara că stăpâneşte, împreună cu rudele sale, o jumătzate de sat Comăreşti, iar din cealaltă jumătate, cinci optimi dintr-un sfert. Vasile Coce stăpânea o optime din sat, zestrea soţiei lui, fata lui Vasilco, cel care cumpărase moşioara de la Isac Goian; Vasile Onciul şi rudele lui stăpâneau o optime şi o şaisprezecime, parte baştină (zestrea soţiei lui, Paraschiva, fata lui Lupul Tăutul), parte cumpărătură, iar căpitanul Iuon Mitescul stăpânea şaisprezecimea de sat pe care o cumpărase, cu 250 lei, în 1781.
În 1 noiembrie 1797, Tănase Răpta de Comăreşti avea să lase copiilor lui, Aniţa, Ion, Ileana, Iftimia şi Mihalachi (partea fetei moarte, Cârstina, îi revenea băiatului ei, Ion), moşiora lui din Comăreşti şi din Vilauce.
Toader Lastiuca va lăsa moşioara, după o judecată, vărului său, Ilaş Lastiuca din Căbeşti, fiul lui Ştefan Lastiuca, în 10 august 1798.
Partea de sat a lui Gheorghe Răpta va fi moştenită, în 25 noiembrie 1827, din voinţa văduvei sale, Paraschiva (născută Buţura, fata Mariei Buţura din Ivancăuţi), de copii lor, Safta şi Casandra, care moşteneau şi 50 stânjeni la Bănila Moldovenească, în lungul hotarului Ciudeiului, până în hotarul Jadovei.
În 18 februarie 1806, Mihalachi Răut şi Vasile Ciornii vindeau lui Sămon Grigor von Turcul părţile lor de moşii în Comăreşti pe Siret, „din hotarul Bobiştilor păr-în hotarul Bănilii moldoviniaşti, care să tragi… di pi maica loar, anumi Marie, soră bună cu Toma Barnaovschi, din stâlpul lui Dumitraşco Lastivca”.
Prin testamentul din 25 iunie 1820, Ilie Baloşescul din Stăneşti pe Siret lăsa soţiei sale, Măriuca, şi copiilor lor, Catrina, Ştefan şi Vasăli, moşia din Comăreşti, „adică heleştu şi moară şi altele, care am în stăpânire cu fraţii”.
În 1843, biserica Arătarea Maicii Domnului din Comareşti, ctitorită, în 1812, de George de BALOŞESCUL, sfinţită în 1817 şi restaurată în 1884, cu 358 enoriaşi, patronată de Dimitri de VASILCO, era slujită de preotul Nicolai MITROFANOVICI. În 1876, patroni ai bisericii, care servea şi enoriaşii din Slobozia-Comareşti şi din Fântâniţa, erau Constantin de BALOŞESCUL şi Nicolai de VASILCO. Parohul Iakob GROMNICKI păstorea peste 1.761 suflete. În 1907, patroni ai bisericii erau Constantin şi Ioan de BALOŞESCUL, precum şi evreii Anton KRAYGHER şi N. FRANKEL, paroh fiind Onufrei MALCINSCHI, născut în 1862, preot din 1899, paroh din 1905, care-l avea cantor, din 1899, pe Ioan ALBOTA, răzeş din Cuciurul Mic, născut în 1868.
În Comareşti funcţiona, din 1886, o şcoală cu 2 clase .
În 1890, Comăreştii aveau 956 locuitori, paroh fiind Teodor Şcraba, învăţător – Ioan Şcraba, iar primar – Dionisie.

CONIATIN

Sat de graniţă, aflat în apropiere de Putila, situat, pe Ceremuşul Alb, între Câmpulung Rusesc şi Iabloniţa, cu populaţie huţănească, din 20 mai 1762, când egumenul Putnei, Vartolomii, încurajează exodul huţănesc spre proprietăţile mănăstireşti, Coniatinul avea, în 1774, 94 familii de huţani, numărul acestora sporind, până în 1784, la 119.
În 8 iulie 1793, Vasile Balş vindea lui Iacob Romaşcan un sfert din satele Coniatin, Stebnic Iabloniţa şi un sfert din Ispas.
În 24 iunie 1795, când se împart moşiile lui Mihalachi Giurgiuvan, conform voinţei sale testamentare, „parte din Conetin” rămâne văduvei sale, Maria, fata lui Ioniţă Potlog.
În 1843, biserica Sfântul Vasile din Coniatin, cu 830 enoriaşi, patronată de Mihail de ROMAŞCAN, Ioan de GAFENCO şi Grigore de AIVAS, avea neocupat postul de paroh. În 1876, patron al bisericii era Gudenus GORDIAN, paroh fiind Vasile HIMEN, numărul enoriaşilor rămânând aproximativ acelaşi (859). În 1907, comuna bisericească Coniatin şi Semacova, cu biserică în Coniatin, număra 1.199 enoriaşi, patron al bisericii find Ladislaus Graf BAWOROWSKI. Paroh în Coniatin, dar şi în Iabloniţa, era Ştefan HALIP, iar cantor, din 1902, Vasile TOUSTIUK, născut în 1872.
În Coniatin funcţiona, din 1884, o şcoală cu o clasă .
În 1890, comuna Coniatin avea 1.091 locuitori. Primar era Vasile Charabanovici, paroh – George Daşchievici, iar cantor bisericesc – Teodosie Şcraba.
Situat la poalele munţilor Chicerele Roşişnei, Maximeţ, Pleta şi Semacova şi ale dealurilor Bulenca, Hliboca, Lipovăţul, Pohar şi Volşineţ, Coniatinul avea cinci părţi de sat, Chicera, Hliboca, Kipovăţ, Roşişna şi Seneţa, precum şi trei cătune, Hliboca, Pleta şi Semacova.

CORCEŞTI

Satul lui Sima Corcea, de lângă Cupca, întărit lui Sima, de Ştefan cel Mare, în 1462, Corceşti pe Cozancea, învecinat cu Pătrăuţi pe Siret, Frătăuţi, Târnauca şi Cupca, menţionat printre proprietăţile mănăstirii Dragomirna, în 22 martie 1654, devine selişte pustie, în veacurile următoare, apoi, ca moşie, pe jumătate, a mănăstirii Dragomirna, se populează „cu câteva case împrăştiate” abia din 1783, când va fi colonizat cu 76 familii de ruteni.
În martie 1785, 18 familii de ruteni s-au mutat, din Bălcăuţi, la Corceşti, biserica satului, construită din lemn, în 1807, fiind sfinţită, cu hramul Sfântului Vasile, în 1 ianuarie 1808.
În 1843, biserica Sfântul Vasile din Corceşti, construită în 1815, restaurată în 1848-1850, cu 712 enoriaşi, era slujită de preotul Petre IANOVICI. În 1876, paroh era George HNIDEI, care păstorea peste 1.108 suflete. În 1907, paroh era Dimitrie GRAMATOVICI, născut în 1867, preot din 1898, paroh din 1905, cantor fiind, din 1900, Parftenie TCACIUC, născut în 1858.
La Corceşti funcţiona, din 1888, o şcoală cu 2 clase .
În 19 octombrie 1884, a fost inaugurată prima şcoală din satul Corceşti.
În 1890, satul Corceşti avea 1.226 locuitori, primar fiind Petru Şchipor, preot – Leon Zugrav, învăţător – Ştefan Sorocean, iar cantor bisericesc – Parfenie Tcaciuc.

CORLATA

Una dintre „ocinile lui Corlat” de pe valea Moldovei, singura care-i mai păstrează numele, Corlata, împărtăşeşte, din 13 septembrie 1473, soarta Berchişeştilor, cu care se şi contopeşte, mai ales după anul 1577, când ambele ajung sub stăpânirea călugărilor de la Moldoviţa.
Între anii 1762-1772, se stabilesc la Corlata ardelenii Toma TRINŞAN (Bârgău), Ion MINTEAN (Mintiu), Axentie BUBURUZĂ (Bârgău), Vasile DONISĂ (Rodna), Sava MĂGARIU (Leşu Ilvei), Vartolomei HUSAR (olar din Leşu Ilvei), Damian MORARIU (Leşu Ilvei), Vasile VOLA (Leşu Ilvei), Valentin VARGĂ (Rodna), Ion BÂRGĂUAN (Leşu Ilvei), Gavril PERSIEC (străbunul neamului Piersic, din Leşu Ilvei), Vasile şi Iacob BARTOŞ (Bârgău), Alexie, Simion şi George SAMSON (Leşu Ilvei), Filip MINTEAN (Mintiu), Ioniţă BORŞ (Bârgău), Ioniţă BUDU (Bârgău), Maftei BÂRGĂUAN (Bârgău), Petru, Florea şi Axenti BUBURUZĂ (Bârgău), Nicolae CONDREA (Bârgău), Ioniţă IANUŞ (Ilva Mică), Constantin ŞTEFAN (Ilva Mică), Vasile ŞOBREA (Ruşii Bârgăului), Andrei SERITON (Ruşii Bârgăului), Ursu FARINOI (Rodna), Vasile MORARIU (Leşu Ilvei), Mihai VOLA (Leşu Ilvei) şi Ilie CONDREA (Bârgău).
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Corlata, în Ocolul Siretului de Sus, fără alte precizări, „41 – toată suma caselor”, însemnând 7 femei sărace, 1 ţigan, 1 nevolnic, 1 dascăl, 2 case pustii şi 34 birnici.
În 1774, Corlata avea 34 familii, 32 familii fiind, deci, provenite din Ardeal iar 2 familii fiind cele ale preotului şi cântăreţului bisericesc, numărul familiilor scăzând, în 1775, la 1 popă şi 25 ţărani, dar ajungând, în 1784, la 60 de familii, după colonizarea, din 1778, cu alte 12 familii de emigranţi transilvăneni, şi anume: George, Iosif şi Ioan ZABUDAŞ (Bungard pe Someş), Ion ARDELEAN (Cuşma, Năsăud), Andrei TRIFAN (Chiochiş, Năsăud), Mihai MICULĂ (Şieuţ, Cluj), Dumitru RUSU (Şieuţ, Cluj), Simeon BOCA (Şieuţ, Cluj), Simeon ONUŢ (Şieuţ, Cluj), Lazar BURTĂ (Şieuţ, Cluj). Lupu TRIFAN (Şieuţ, Cluj) şi Ilie ILOVAN (Şieuţ, Cluj).
În 1843, biserica Sfântul Mihail din Corlata, cu 310 enoriaşi, înălţată în 1777, restaurată în 1826 de Matei CĂPITANUL, avea postul de preot vacant. În 1876, când biserica din Corlata era filială a comunei bisericeşti Berchişeşti şi Corlata, cu 1.739 enoriaşi, paroh era, ca şi la Berchişeşti, Mihail IEREMIEVICI, născut în 1826, preot din 1850, paroh din 1853. În 1907, biserica poartă hramul Sinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, paroh fiind acelaşi Mihail Ieremievici, cantot fiind, din 1900, Anania VELEHORSCHI, născut în 1873.
În 1890, Corlata avea 679 locuitori, primar fiind Ioan Buta, iar învăţător – Vasile Clipa, deşi şcoala din Corlata, cu 2 clase, urma să fie deschisă din toamna anului 1891 .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la corlăţeanul Tanasi MAZERE (30 ani în 1914).

CORNU LUNCII – STELENEŞTI

Numit, până în 1775, când a fost rupt în două de graniţa Bucovinei, Stanileşti, Stenileşti sau, mai în vechime, Stăniga, pentru că pe vatra lui se afla „biserica de la Sluga Stan”, din lemn, menţionată, în 11 iulie 1428, printre primele 50 de biserici din „ţinutul Sucevii”, închinate, de Alexandru cel Bun, mănăstirii Bistriţa, Cornu Luncii are o istorie adevărată abia din 1775, deşi are parte de atestare documentară încă din 16 februarie 1424, când Stăniga intra în uriaşul patrimoniu latifundiar al popii Iuga, fratele lui Sluga Stan Fultic, dar şi al lui Nan.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Sasca, în Ocolul Siretului de Sus, fără alte precizări, „38 – toată suma caselor”, însemnând 20 scutelnici ai banului Ştefan Sturza, 6 femei sărace, 3 nevolnici, 5 case pustii şi 4 birnici.
„Zastavna” de la Cornu Luncii este amintită ca loc de trecere în Moldova şi în 25 aprilie 1847.
La Cornu Luncii s-au născut medicul Irimie BISTRICEANU (25 aprilie 1896) şi prozatorul Constantin BLANARU (14 februarie 1940).

COROVIA

Un laz „numit Onica”, aflat la confluenţa pâraielor Pietrosul şi Corovia este menţionat în hotarnica Mihalcei din 4 octombrie 1732, ca moşie a mănăstirii Puna.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Corovia „34 – toată suma caselor”, însemnând 9 scutelnici ai paharnicului STURZA (Ion sin TOADER, Grigoraş brat ego, Dumitraşcu brat ego, Toader rus, Andrei CIUMAK, Ion CIMPOEŞ, Gavril zet CIMPOEŞ, Vasile CHIPER şi Vasile HALUNGA), 13 scutelnici a starostelui cernăuţean HERESCU, fratele episcopului de Rădăuţi (Georgii zet HALUNGĂI, Neculaiu dohotar, Ştefan sin rotar, Toader sin GABUR, Andrieş zet HALUNGEI, Ion zet PĂLADE, Toader HALUNGA, Pălade sin GORCEA, Vasile merticar, Andrei rotar, Sandul a babii, Tudose rus şi Mihălache rotar), 6 scutelnici ai capichihaii (Ion sin rotar, Simion SPÂNU, Grigoraş rus, Tănasă sin GABOR, Neculaiu rus şi Ion MANEGA), 3 scutelnici ai mănăstirii Putna (Ion morar zet PEPELE, Georgii HALUNGA prisăcar şi Iftemii GABUR) şi 3 scutelnici ai paharnicului LIMBO ( Ursul CIOLAC, Ştefan brat Andrieş şi Petre rus).
Aflat pe pârâul Corovia, mai jos de Mihalcea, între Cuciurul Mare, Voloca, Molodia şi Ceahor, în sud-estul Cernăuţilor, satul Corovia avea, în 1774, 29 familii ţărăneşti, numărul lor sporind la 32, în 1775, şi la 170, în 1784.
În 1843, biserica Sfântul Mihail din Corovia, înălţată, în 1818-1822, de Petru GABORA, şi sfinţită în 1824, cu 932 enoriaşi, era slujită de preotul administrator Petre VORONCA. În 1867, a fost ridicată o biserică nouă, hramul fiind schimbat (Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril). În 1876, cei 1.274 enoriaşi erau păstoriţi de parohul Ştefan NICHIFOROVICI. În 1907, paroh era Nicolai MITROFANOVICI, născut în 1840, preot din 1873, paroh din 1886, cantor fiind, din 1878, Ieremie BUZDUGAN, născut în 1851.
În Corovia funcţiona, din 1857, o şcoală cu 4 clase .
Sat în toatalitate românesc, şi în 1910, Corovia avea, în 1890, 1.481 locuitori. Primar era Vasile Chiperi, paroh – Nicolai Mitrofanovici, învăţător – Dionisie Paulovici, iar cantor bisericesc – Ieremie Busdugan.

COSMINUL

Satul care dă numele codrului legendar, pe care polonii aveau să-l numească „înspăimântătoarea Bucovină”, Cosminul, „care acum se numeşte Molodia”, cum declara egumenul Putnei, în 1782, a fost dăruit mănăstirii Putna, drept selişte pustie, în 3 aprilie 1488.
Bătălia de la Codrul Cosminului, descrisă de Grigore Ureche, a dat celebritatea locurilor pentru totdeauna. „Într-aceia Albriht, craiul leşesc, fiind de inimă rea bolnav, a dat semn de întors înapoi, de care semn erau toţi bucuroşi să-l auză, să să întoarcă de la atâta flămânziciune la casile lor. Şi în 19 zile ale lui octombrie (1497), joi, s-a întors craiul de la Suceava şi s-a apucat de cale. Ci nu s-a întors pre calea pre unde venise, ci pre altă cale, pre unde era ţara intreagă, spre Codrul Cozminului.
Simţind, deci, Ştefan vodă că craiul n-a luat urma pre unde venise, ci spre codru, îndată au trimis după dânsul de l-au pohtit să nu ia pre aceia cale, spre codru, ci pre urmă, pre unde venise, că făcând într-alt chip, văzând ţara paguba ce să va face de oastea leşască, nu vor răbda, ci vor vrea să-şi apere ale sale, de unde toate să vor aţâţa de iznoavă spre vreun lucru rău, carile va strica şi pacea. Ci craiul mai bucuros fusese să meargă di dereptul, să iasă în ţara sa şi n-au băgat în samă, ci ş-au păzit calea spre Codrul Cozminului. De care lucru fiind înhierbântat Ştefan vodă de război, socotind că are vreme de a-şi răscumpăra strâmbătatea sa dispre cela ce nu numai pacea cea veche o au călcat-o, care avusese domnii Moldovei cu craii leşăşti, ce şi jurământul şi şi pacea ce legase atunci, de curând, aşezându-să să să întoarcă pe urmă, pre unde şi venise, deci îl aţâţa ajutoriul ce-i venise di pretitindirilea şi oastea sa toată gata strânsă şi odihnită, văzând dobânda di pre cei flămânzi şi slăbiţi, a trimis înainte ca să apuce calea la Codrul Cozminului, să săciuiască pădurea, să o înţineaze, ca să o poată porni asupra oştii, dacă vor intra în pădure. Iară el, cu toată oastea, a intrat după dânşii şi cu doao mii de turci. Şi, a patra zi, i-a ajuns în pădure, joi, octomvrie în 26 de zile, luând ajutoriu pre Dumnezeu şi cu ruga Preacistii şi a sfântului marelui mucenic Dimitrie, şi, lovindu-i de toate părţile şi oborându copacii cei înţinaţi asupra lor, multă oaste leşască a pierit, unii de oşteni, alţii de ţărani, că le coprinsese ca cu o mreajă calea, alţii de copacii cei înţinaţi. Aşa pierzând puşcile, lăsând steagurile care toate le-a adunatu Ştefan vodă şi ei cine cum au putut, în toate părţile s-au răşchirat prin păduri, de au scăpat puţini afară. Şi însuşi craiul cu puţini rămăsese, strângându-să s-au adunatu într-un ocol, la sat, la Cozmin. Şi de acolo, bulucindu-să, au tras spre Cernăuţi. Iară oastea lui Ştefan vodă, cu dânşii mergându împreună, să bătiia şi să tăia. Ci şi acei puţini, ce ieşisă din codru, n-ar fi scăpat, de nu s-ar fi încurcat ai noştri în carăle crăieşti şi în carăle altor boieri, de le-au dat vreme de au ieşit.
Şi acolea veni veste lui Ştefan vodă, că vine şi altă oaste leşască, într-ajutoriu craiului. Atuncea au chiemat pre Boldur, vornicul, şi i-a dat lui oaste de ajuns şi a trecut Prutul împotriva acei oşti, sâmbătă sara. Şi duminică, dimineaţa, octovrie 29 zile, le-au dat războiu şi pre toţi i-a răsipit îndată şi i-a topit, cu ajutoriul lui Dumnezeu şi cu norocul lui Ştefan vodă, şi mare moarte şi tăiere s-a făcut atuncea în oastea leşască, la locul ce să chiiamă Lănţeştii, satul. Şi nimica n-a ştiut craiul de venirea acei oşti, nici de pierirea lor.
Şi într-aceiaş duminecă, trecând craiul Prutul, la Cernăuti, iarăşi fu lovit de oastea lui Ştefan vodă, de i-au răsipit şi i-au tăiat, de-abiia au scăpat însuşi craiul cu puţină oaste de a sa. Deci, trecând craiul spre ţara sa, pre multe locuri i-au lovit ai noştri, ales pre craiul, că mazurii, întorcându-să să dea războiu şi să apere pre craiul şi pre cei scăpaţi dintru acel pojar, au dat asupra lui Boldur, vornicul cel mare, pre carile îl trimisese Ştefan vodă împotriva acei oşti leşăşti, ce veniia într-ajutoriu craiului, şi mare moarte au făcut într-înşii. Şi la sat la Şipinţi puţini au scăpat din oastea de era strânsă pre lângă craiul. Deci craiul, cu multă nevoie strecurându-să, a tras la Sneatin şi, de acolo, a slobozit oastea pre acasă, de cătă rămăsese, iară el s-a dus la Liov”.
În 1775, Cosminul, împreună cu Mologhia, cu care formează un sat, şi cu Ceahorul, avea 2 popi, 133 ţărani, 1 umblător, 1 arnăut şi 1 baran.
În 16 octombrie 1784, mănăstirea Putna vinde satul Cosmin unor greci.
În 1843, biserica Arătarea Maicii Domnului din Mologhia, sat care avea, încă din 1843, o şcoală trivială cu 6 clase, era slujită de preotul administrator Dimitrie SEMACA, numărul enoriaşilor fiind de 2.040. În 1876, paroh era Vasile MANDICEVSCHI, preot cooperator fiind Constantin COCA, parohia numărând 3.090 creştini ortodocşi. În 1907, paroh era Nicon TOMIUC, născut în 1844, preot din 1868, paroh din 1881, preoţi cooperatori fiind Ioan IANOVICI, născut în 1859, preot din 1889, şi Ioan VOROBCHIEVICI, născut în 1872, preot din 1901, iar cantor, din 1900, Mihail LESNIUC, născut în 1869 .

COSTÂNA

Sat străvechi ca şi Bălăceana şi, ca şi Bălăceana, populat, cândva cu câte o breaslă de meşteşugari saşi (dovadă toponimele Săsciori, din Bălăceana, şi Saşii, din Costâna), Costâna beneficiază de atestare documentară tot în 15 martie 1490, când printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se aflau şi „a 42-a biserică, cu popă, la gura Costinei;… a 44-a biserică, cu popă, la Costina, la Dragomir Juratu”. În 1499, Ştefan cel Mare întăreşte mănăstirii Moldoviţa satul Saşi al Costânei, care, ulterior, va dispărea fără urmă.
În 3 martie 1507, ginerele lui Luca Arbure, vistiernicul Gavril Trotuşan, cumpără „satul Berindeşti, pe gura Costinei… şi moara pe Costina… cu bani 600 zloţi tătăreşti” de la descendenţii vornicului Onişor şi ai fratelui lui, Bâzdâga, cei doi fraţi, fiii lui Dragomir Juratu, fiind, practic, împreună cu părintele lor, moş-strămoşii costânenilor.
În 20 aprilie 1546, Petru Rareş dăruieşte mănăstirii Sf. Ilie jumătate din satul Costâna, „partea de jos, cu mori, care parte din jos a satului a fost a noastră din veci”. Cu siguranţă, partea aceasta de sat fusese confiscată de Ştefăniţă Vodă, de la vornicul Trotuşan, după uciderea lui Luca Arbure, iar ipoteza este susţinută de faptul că, în 26 aprilie 1581, fiii lui Isac Udre (alt ginere al lui Luca Arbure), Gavril şi Grigore, revendică partea de sat, intrată în stăpânire mănăstirească, dar Iancul Sasul dă câştig de cauză călugărilor, pe motiv că pe uricul Udreştilor scrie „satul Berindeşti, pe apa Costinii”.
Cealaltă jumătate de sat aparţinea răzeşilor, care, încet, încet, cer ieşirea din indiviziune, primul dintre aceştia fiind Dociul paharnic, costâneanul care cere divanului lui Vasile Vodă, în 19 aprilie 1641, „să se aleagă partea lui… de către alţi fraţi răzeşi, atât din vatra satului, cât şi ţarină” .
În 1649, un alt răzeş care ieşise din indiviziune, Ştefan ot Costâna, dăruia mănăstirii Sf. Ilie o livadă cu pomi şi o prisacă, situate pe Dealul Mare, loc lăzuit de el, „cu sapa şi focul”.
Din istoria Costânei nu putea lipsi, totuşi, zvânturatul neam al Murguleţilor, printre răzeşii satului numărându-se şi Ipatie Murguleţ, pe care-l moşteneşte Toader Murguleţ fost mare armaş, care, în 15 octombrie 1669, cerând uric de la divanul domnesc, susţine că „a şasea parte de Costăna s-au vinit în partea unchiului nostru Ipatii Murguleţ, cu vecinii şi cu tot venitul”.
În 1723, Măricuţa, sora lui Ştefan Murguleţ, moştenea după fratele ei a patra parte din moşia Costâna, „partea ce o ţine Abăza, cumpărată de la Cărca, feciorul Măricuţei”.
În 1774, Costâna avea 30 de gospodării, numărul lor sporind, până în 1784, la 98, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina apărând, în 11 noiembrie 1782, fraţii Ilie şi Ion Cărste, care revendicau o jumătate de sat.
În 1843, biserica Sfântul Gheorghe din Costâna, construită în 1811-1812 de George şi Ioan de CĂRSTE, cu 1.190 enoriaşi, patronată de Ianacachi de CĂRSTE („von Kriste”), avea postul de paroh vacant. În 1876, Nicolai de CĂRSTE moştenea drepturile şi obligaţiile patronale asupra bisericii din Costâna, cu 1.621 enoriaşi şi cu Ioan MANDAŞEVSCHI paroh. În 1907, paroh era George BERARIU, născut în 1854, preot din 1882, paroh din 1895, iar cantor, din 1904, Ilie NAHORNEAC, născut în 1878.
Şcoala din Costâna, cu 3 clase, funcţiona din toamna anului 1861 .
L-a Costâna s-au născut fraţii Vasile şi Ion Bumbac, primul, în 7 februarie 1837, celălalt, în 31 ianuarie 1843. Vasile Bumbac, profesor gimnazial la Cernăuţi şi Suceava, harnic traducător al poeziei latine, dar şi al celei eline, a fost recunoscut drept „poet al Sucevei”, încropind puzderii de versuleţe, inclusiv o epopee, „Dragoşiada”. Celălalt frate, Ion, om trufaş şi atentator la arta scrisului, a fost editorul gazetei „Aurora Română”, pe care a împestriţat-o cu nuvele mai mult sau mai puţin reuşite.
În 14 septembrie 1880, s-a născut, tot în Costâna, poetul Vasile Huţan, şi el extrem de prolific, ba chiar ceva-ceva mai talentat decât fraţii Bumbac.
În anul 1888, antistele comunal al Costânei, George Goian, preotul I. Mandacevschi şi bătrânii satului „au oprit hramul, punând străji şi jandarmi pe la intrări, ca să nu lase pe nici un străin în sat. Străjerii şi jandarmii, înţelegându-şi, la rândul lor, misiunea, pe toţi cei ce voiau să-i înşele, spunându-le că ei nu merg la hram, ci se duc la Suceava, îi petrecură frumuşel, prin mijlocul satului, până ce-i scoaseră de cealaltă parte de sat, afară. În felul acesta, după propria mărturisire a Costânenilor, le rămăseseră ca la vreo 6.000 florini în pungă” .
Însoţirea de păstrare şi credit, în sistem Raiffeisen, din Costâna s-a înfiinţat, cu 103 părtaşi, în anul 1901, sub direcţiunea lui Dimitrie cavaler de opovici, vicedirector fiind George Berariu, preşedinte – preotul Vasile Procopovici, iar vistiernic – Ioan Ferlievici. Cabinetul de lectură „Albina” din Costâna fusese înfiinţat, încă din anul 1896, cu 30 membri, cu 15 cărţi, 4 abonamente la gazete şi 12 florini avere, sun preşedinţia moşierului din comunăm, armeanul Dimitrie cavaler de Popovici, din conducerea acestei prime biblioteci săteşti făcând parte şi George Berar, şi Amfilochie Ţurcan.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Mafta ZVANCIUC (37 ani în 1908) din Costâna.

COSTEŞTI

Jumătate din satul Costeşti a fost dăruit de Constantin Movilă Vodă, în 7 ianuarie 1608, mănăstirii Pobrata, cealaltă jumătate fiind întărită, în 15 ianuarie 1617, copiilor lui Dumitru şi ai Antimiei Lenţa, Marca, Anghelina, Magda şi Miron. Din aceşti ujrmaşi ai lui Lenţa se desprind câteva neamuri răzeşeşti, care obţin, de-a lungul timpului, ieşirea din indiviziune pentru părţi din sat din ce în ce mai mici.
În 10 iunie 1650, Vasilie Lastiuca primeşte întăritură, de la Vasile Lupu Vodă, pentru partea lui Paholcea din Costeşti, care fusese zălogită pentru doar 10 galbeni.
În 28 iulie 1651, Nastasia, nepoata lui Ilea din Berbeşti, vinde moşioara ei din Costeşti, pentru 20 zloţi, lui Vasile Dumitraşcovici. În acelaşi an, dar pe 14 septembrie, Isac Cocoranul, ginerele lui Bogdan Lenţa, şi Ion Tudan îşi disputau posesia unui sfert din satul Costeşti în faţa Divanului Domnesc, câştig de cauză având, în cele din urmă, Isac Cocoranul, care, în 23 februarie 1663, lasă acel sfert de sat feciorilor lui, Constantin şi Săcuianul.
În 14 septembrie 1651, Isac Cucoranul, ginerele lui Bogdan Lenţa, se ceartă la Divan, pentru a patra parte din Costeşti, cu Ion Tudan, care apare singur la sorocul de o săptămână, stabilit de Vasile Vodă, şi are câştig de cauză.
În 11 mai 1706, când Gavrilaş Frunză şi jupâneasa Gafiţa, fata lui Andronachi Vlad, lăsau copiilor lor, Ioan şi Maria, jupâneasa diaconului Nicolai Borşan, părţile de moşii moştenite după bunicul lui Frunză, Andronachi Peletiuc, „în Vilavce, în Carapciu, în Costeşti, în Comăreşti, în Budiniţă şi pe aiure de pe socrul meu, Andronachi sin Simion Vlad în Banila moldovenească şi de pe socra me, Nastasie, fata lui Vasile Căzăcescul, având noi parte de moşie în Berhomete, în Lucavăţ, în Panca şi în munte, în ţănutul Sucevii, şi în Vaselev, în ţănutul Cernăuţului”.
În 25 octombrie 1717, Ilie Catargiu moşteneşte patrea de sat a lui Dumitru Calmuţchi.
În 20 august 1719, „Axana, nepoata Mstiţchii” findea lui Ion Otrublenca, fiul lui Vasilie Zahariciuc şi, deci, nepotul lui Zaharie, partea ei „de moşie din Căbeşti şi din Comăreşti, care parte de moşie este despre partea lui Ion Otrublenca, pe care el a moştenit-o de la mama sa, Vasilca, fiica lui Ionaşcu, nepoata Gribincei şi a lui Ionaşco… şi i-am mai vândut un laz, pe care l-a curăţit părintele meu, Miron Purcel, care laz este mai sus de Lucov al lui Gribincea, apoi merge până la hotarul Costeştilor şi peste hotarul Costeştilor, mai sus de lazul pe care l-a cumpărat Bohatir de la părintele meu”.
În 25 iulie 1729, Mihai Racoviţă Vodă întărea lui Mihai şi Gheorghe Lenţa, „ficiorii lui Niculai Lenţii, nepoţi de fată lui Ion Lihacinschi, strănepoţii lui Vasilev Dumitraşcovici… părţile de ocină şi cumpărătură şi danie din zapis ce ar ave ei la satu la Costeşti”.
În 12 ianuarie 1740, după moartea fiului lor de doar 23 de ani, Constandin „cu moarte grabnică de ciumă, aflându-să eal cu noi la Gălaţi”, Iordachi şi Catrina Cantacuzino dăruiau mănăstirii Suceviţa, „pentru ertarea păcatelor lui şi ale lor… a şepte parte di satu de Costeşti… totul lângă acele sate ce să cheamă Malineşti, care au fostu a moşului du-sale Boului vornicu”.
În 22 iunie 1754, Matei Ghica întăreşte răzeşilor Văsiian şi Tănasie Coval şi altor fraţi ai lor, „moşeni din Costeşti” jumătatea de sat stăpânită de Sandul Brânzanul, mazil de Rohozna.
În 12 iulie 1758, fraţii Sandul şi Toader Brânzanul vindeau, pentru 12 lei bani gata, lui Vasile Brahă, care mai avea o parte de moşie în sat, partea mamei lui, Măriuţa.
În 20 septembrie 1760, Mihai şi Aniţa Lenţa dădeau lui Alexandro Costriş, pentru o datorie neplătită de 20 lei, părţile lor din Costeşti, „care săntu cumpărate de strămoşu mieu”.
În 10 ianuarie 1768, pentru că bordeiele ţărăneşti din Costeşti erau făcute prin vecinătatea ţarinilor, Grigore Vodă Callimah, sesizat de egumenul mănăstirii Solca, i-a poruncit vornicului Constantin Kogălniceanu să adune toţi vecinii în vatra satului, unde să-şi facă alte bordeie.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Costeşti, moşie răzeşească, „60 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Maftei, 2 dascăli, Dănilă şi Mihălache, 3 ruptaşi, Vasilie COMAN, Pătraş DRATFA şi Arsenii GAVRILESCUL, 1 umblător, Vasilii SĂNDULESCUL, 2 jidovi, Nosin şi Aizik, 2 văduve, Marie şi Acsinia, 33 călăraşi şi 16 birnici. Călăraşii de Costeşti erau: Dumitraş COŢIC chihai, Dumitraş COVAL, Vasili HRINCIUC, Ion DOLINSCHI, Grigoraş SCULICI, Vasili COŢIC, Ion CHISĂLIŢĂ, Ioniţă SĂNDULIAC, Ştefan COŢIC, Ion COŢIC, Tănasi COŢIC, Manoli MĂSÂIAN, Toader CHIRIICIUK, Enachii SCULEŞ, Ion ungurian, Ion sin PETRO, Vasili BĂNDAC, Ion CRURCA, Ion CECALĂ, Ion GAVRILIUC, Georgie MĂNĂILĂ, Costandin MANGUR, Ion ORICSUC, Irimie ŞERBAN, Toader VEZÂRCO, Ştefan CEDAŞ, Ion TOMICA, Andrieş ŞFEDUL, Ştefan HONCIAR, Costăn HRIHOR, Ştefan ANTONESCUL, Giorgie COŢIC şi Vasilie ŢOPA. Birnici erau Simion SĂVERIN, Toma MIRĂUŢĂ, Ştefan zet ego, Ştefan ZINA, Grigoraş PÂNTESCUL, Enachii PÂNTESCUL, Alecsa sin lui, Simion BRAHĂ, Vasili CIORNOHUZ, Toader MĂSĂIAN, Ion MASCIUK, Acsenti MANGĂR, Ştefan ungurian, Toader olar, Mihalachi CHERSÂN şi Severin sin popii.
În 1782, în faţa comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, neamul Tudan, reprezentat de Iuon, Toader, Maftei şi Dumitraş Tudan, declara că stăpâneşte un sfert de sat, parte moştenit din moşi, parte cumpărătură de la Iuon Calmuţchi; neamul Noşa stăpânea alt sfert de sat, cumpărătură de la Iuon Calmuţchi; neamul Popescul moştenea un sfert de sat, din care cumpărase Iuon Mitescul, ginerele lui Iuon Calmuţchi, două odgoane şi jumătate, adică 55 stânjeni; ultimul sfert de sat Costeşti aparţinea mănăstirii Pobrata. Căpitanul Iuon Mitescul era fiul lui Gheorghie Mitescul şi al Ioanei, fata lui Toader Holban armaş, nepotul lui Gavril Mitescul şi strănepot lui Pavel.
În 26 decembrie 1796, Niculai Grigorcea şi jupâneasa lui, Maria (Volcinschi), dăruiau feciorului lor, Ilie, părţi din satul şi moşia Costeşti.
În 1843, biserica Sfântul Mihail din Costeşti, construită în 1785, cu 1.799 enoriaşi, patronată de Udalricus von CINSKI, era slujită de preotul administrator Grigorie SARNAWSKI. În 1876, patron al bisericii cu 2.478 enoriaşi era Anton Ritter von KOCHANOWSKI de STAWCZAN, deci de… Stăuceni, paroh fiind Leon PALIEVICI. În 1907, sub patronajul lui Victor SARNAWSKI, paroh al bisericii din Costeşi, cu hramul dedicat celor doi sfinţi arhangheli, paroh era acelaşi Leon Palievici, născut în 1833, preot din 1861, paroh din 1866, cantor fiind, din 1902, Eusebie POPOVICI, născut în 1874.
Şcoala din Costeşti, cu 4 clase, funcţiona din toamna anului 1860 .
În 5 iulie 1941, câţiva săteni ucraineni, foşti membri LANC, i-au îmbrânit pe evreii din Costeşti într-un câmp de la marginea satului, de lângă casa lui Honceriuc, soldaţii români executând, atunci, 105 oameni. Ceilalţi, adică diferenţa de până la 420, au păşit pe drumul martiric înspre lagărele din Transnistria.

COŞNA

Deşi exista, în 15 februarie 1410, un stăpân pe acele locuri, Branco, care îşi avea păltinişul între Coşna Mică şi Coşna Mare, satul Coşna este unul relativ nou, menţionat în cadastrul Prefecturii judeţului Câmpulung din 1939, format din Bancu, Dealul Coşnei, Poiana Coşnei, Tebeleauca, pe locurile unor branişti câmpulungene din hotarul cu Ardealul.
În 1907, era menţionat, în cadrul comunei bisericeşti Poiana Stampii, Pilugani, Tatarul, Teşna, Romaneşti, Plaiul şi Muncei, un alt cătun, la fel de mărunt pe atunci, Gura Coşnei .

COŢMANI

Atestat încă din 6 iulie 1413, când Alexandru cel Bun întăreşte soacrei sale, Anastasia, „Coţmanul Mare, cu toate cătunele ce ţin de el, anume Suhoverhul, Hliveştii, apoi Valeva, până în pădurea care se cheamă Dumbrava”, avea să revină, după moartea Anastasiei, Episcopiei de Rădăuţi, care administra vechea necropolă domnească, în care voievodul îşi avea înhumaţi bunii şi străbunii.
În 26 august 1503, Ştefan cel Mare întăreşte Episcopiei din Rădăuţi „Coţmanul Mare, cu cătunele sale Gavrilăuţi, Hliviscea, Davidăuţi, Sadcău, Clivodinul, Bludna, Suhoverhul, Ceaplinţii şi Valeva”, Ştefăniţă Vodă adăugând la danie, în 6 octombrie 1520, „Rogozna şi o prisacă pe locul târgului Cernăuţi, acolo unde au fost stupii lui Grumază, pentru pomenirea mamei noastre, Stana”.
În 8 decembrie 1707, la cererea episcopului Ghedeon, Mihai Racoviţă Vodă scuteşte satul Coţman de plata solăritului.
În 13 aprilie 1737, Grigore Ghica Vodă dă instrucţiuni Marelui Căpitan de Coţmani referitoare la import-exportul de cai şi de vite, făcut de armenii polonezi, stabilind taxele încasate de el şi de subalternii săi: de 1 leu pentru fiecare cireadă care trece graniţa, vameşii – 1 leu, iar călăreţii care păzesc trecătoarea – 2 potronici de cireadă.
În 1741, Marele Căpitan de Coţmani primeşte poruncă să interzică polonezilor să mai treacă graniţa pentru a tăia şi lua lemne, pentru că „prea fără cale au făcut socoteală şi margine acia să fie foarte poprită de către Leşi”.
În 15 februarie 1754, Matei Ghica Vodă dă carte de volnicie episcopului Dositei Herescu pentru a supune la obligaţiile ce le revin, după obicei, pe călăraşii din Coţman şi Hlivişte. Iar dacă vor experima nemulţumiri călăraşii, Marele Căpitan de Coţman, care, atunci, era „Enacache, staroste de Cernăuţi”, îi va obliga pe călăraşi „ca tot căsariul să dea câte 2 lei pe an”.
Călăraşii de Coţmani încetează să-şi mai execute atribuţiunile militare începând cu 27 aprilie 1759, când Ioan Teodor Calimah îi lasă la vetrele lor, motivând că „în vremuri ca astea ţara are mai multă nevolie de birnici decât de slujbaşi”, iar scutirea de solărit, pe care o aprobă în 27 februarie 1761, nu vizează o posibilă reluare a atribuţunilor militare, ea fiind motivată de faptul că, în locul platei solăritului, foştii călăraşi „sunt de ajutor şi posluşanie Episcopiei de Rădăuţi”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Coţmani „137 – toată suma caselor”, însemnând 3 popi, Ştefan, Ion şi Dumitru, 3 diaconi, Dumitraşco, Sandul şi Grigoraş, 3 dascăli, Vasile, Mihail şi Hrihor, 1 poroşnic ostavoi, Ihnat PETROVICI, 8 scutelnici ai poroşnicului, Dumitro FEUKO, Simeon FINKO, Vasile MURGOCI, Tănasă FEUCIUK, Grigoraş rotar, Ştefan COSOVAN, Toader CHIŞCAN şi Grigore rusul, 1 jidov, Iutko, 11 văduve, Paraschiva, Odochia, Lianka ruscă, Sofia ruscă, Sofia GAVRILOAI, Irina, TOCIOAII baba, Dochiţa baba, LUPUŞOAIA, Acsănia şi Gafia baba, 15 case pustii şi 92 birnici, şi anume: Neculai vornic, Ivan zet ROMAN, Ivan LUNGUL, Dumitru FACĂŞ, Ivan rusul, Georgi CRAVCIUK, Fodor vătăman, Vasile DOSTEIU, Ivan PAVLIUK, Mihail SCRIPNIC, Ion zet HARASIM, Harasim, Petre ROTAR, Ivan SINCO, Prodan PIVULIAC, Vasile sin diacon, Vasile CREŢU, Ivan FACĂR, Toader RĂZNIC, Ivan PINTEMA, Muţic rus, Fodor rus, Fodor ZADOBRIŢCHI, Petre LOICA, Neculai CULIC, Mihail PROCLECIUK, Vasile berar, Hrihor ungurian, Vasile DANIŞUC, Ivan văcar, Ivan SAUCIUK, Nichifor CUDRECIUK, Alecsa RUDEI, Ivan CUDRIC, Iacob BĂŞCHII, Vasile BĂŞCHII, Sârghii rus, Ivan LEVCUN, Ivan MOŞPANUC, Procopi rus, Georgi rus, Sârghii LEZEI, Vasile PRASCHII, Ivan PETRIVANCIUK, Sandul NASTASIACIUK, Ştefan CĂPĂŢÂNĂ, Sandul CANTEMIR, Dumitru CANTEMIR, Semen CANTEMIR, Ion zet CANTEMIR, Semen MARIŢUC, Andrinachi sin VASILE, Ştefan CANTEMIR, Georgi BUCĂTARCIUC, Vasile cojocar, Procop scripcar, Ştefan zet morar, Hrihor VEŞCIUK, Ivan MOŞIŞCIUC, Vasile rus, Ivan rus, Dumitraşco IORDACHIANCIUC, Grigoraş PIVULIAC, Ion POCLITAR, Coste rus, Neculai zet MALIC, Fodor TRIU, Ştefan CHIUCIUK, Andrei morar, Andrei BĂNULIAC, Timofei haidău, Ivan VOIUCO, Vasile rus, Georgi merticar, Vasile morar, Ştefan POCLITAR, Ilaşco cojocar, Matei bejenar, Vasile LIATOSKI, Ivan GULEVAN, Vasile FACĂS, Nicolai morar, Andrei SOMERCA, Vasile SOMERCIUK, Toma MAZUR. Matei FRANSKI, Toader pânzar, Simeon cojocar, Semen HUJNIK, Vasile rus, Iacob rus şi Pavel STASII.
În cătunul Suhaverca, existau 45 de case, locuite de 1 popă, Miron, 2 diaconi, Toader şi Andrei, 2 slugi ale Episcopiei Rădăuţilor, Neculai ROSCHIP şi Dănilă, 4 văduve, Irina, Maria URSULIASA, Palaghia şi Maria morăriţa, 11 case erau nelocuite, iar în celelalte 25 locuiau familiile birnicilor: Ivan vornic, Andrei rus, Toader CURLAT, Georgii brat ego, Iacob vătăman, Ursul sin văcar, Ştefan HORIŢCI, Costin MACCIUC, Ion brat ego, Ion DIMURCIAC, Timofti morar, Andrii DIMULIAC, MÂNDRIŞOR, Vasile IVANUC, Luchian rus, Vasile NEGOIŢĂ, Tănasă BĂETU, Ştefan GAVRILIUC, Alecsa zet MACSIN, Ion DEBLE, Andrei PRODAN, Sava zet PRODAN, Ion rus, Simion rus şi Fodor DREJCIAN.
În 1774, satul Coţmani avea 81 familii de călăraşi, numărul gospodăriilor ajungând, în 1784, în baza masivelor colonizări cu ruteni, la 177.
În 1843, biserica Arătarea Maicii Domnului din Coţmanii de Sus, cu 911 enoriaşi, era slujită de preotul administrator Wassilie JUZARKOWSKI, în vreme ce biserica Sfântul Nicolai din Coţmanii de Jos, cu 924 enoriaşi, îl avea paroh pe Mihail VOROBCHIEVICI. În 1876, este menţionată doar biserica Sfântul Nicolai, cu 2.540 enoriaşi, paroh fiind Dimitrie GRIBOVICI. În 1907, la biserica Sfântul Nicolai, cu 3.954 enoriaşi, slujeau parohul Ştefan IVANOVICI, născut în 1832, preot din 1855, paroh din 1859, preotul cooperator Ioan SIMIGANOVSCHI, născut în 1861, preot din 1890, şi, din 1904, cantorul Zosim EUSTAFIEWICZ, născut în 1849.
O şcoală trivială moldovenească, cu 6 clase, funcţiona la Coţmani din 1788, o alta, cu 5 clase, din 1888, un gimnaziu inferior începând să funcţioneze, tot la Coţmani, din 1904 .
O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Ioan HOMIUCA, paroch şi protopresbiter în Cozman”, menţionează, printre familiile comunei, pe: preotul Eleuterie DAŞCHEVICI, SNIATINCIUC, Ion LOJUK, Nicolaiu BULANKA, Dumitru PAULINE, Michael ZUKOWSKI, Nicolaiu PERCHINSKI şi Nicolaiu DIACONIUC.
Colonizat puternic cu ruteni, Coţmanul a avut parte şi de o puternică infuzie evreiască, dar comunitatea s-a organizat ca atare abia în 1914, sub şefia lui Anschel, care-l avea ca adjunct pe Aron Weintraub, printre membri aflându-se Salomon Merdlinger, Samuel Fritz, Jakob Gruen, Chaim Schorr, Hersch Kreisberger, Leibisch Rosenblatt, Samuel Oberwaeger, Hermann Schulmann, Markus Stier, Schorr Abraham, Moise Tannenbaum, Alter Tennenblatt şi Hersch Zimmer. Rabin era Samuel Schaechter, urmat de David Fraenkel-Hager.
Comunitatea evreiască din Coţman, care cuprindea şi pe evreii din satele dijn jur, a avut o sinagogă şi un cimitir.
Dintre medicii evrei din Coţman, s-au bucurat de notorietate Josef Silber, mort în Transnistria, şi, mai ales, Benjamin Schorr. Din comunitatea evreiască din Coţman provin avocaţii Josef Sperber, Josef Wagner şi fiul său, Richard Wagner, Chaim Birnbaum, toţi trei morţi în Transnistria, Siegfried Herzan, Leo Auerbach, Arnold Auerbach şi Leopold Rieber, inginerii Philipp Herzan şi Elias Gaertner, bancherul Fritz, negustorii Mottel Binder, Schmuil Binder, Arie Awineri şi Leib Binder.
În vara anului 1941, au fost împuşcaţi evreii Uscher Rubin, Baruch Auerbach, fratii Schwarzkopf, fraţii Berl, Isiu Hecht, Hersch Spierer, cei doi fii ai lui Simon Schorr, Hersch Gaensler, Simon Rottenberg, Jakob Baer Schorr, Moise Chaim Schiffer şi Leib Nagler.
Printre cei deportaţi în Transnistria se numără Jakob Nathan Seidmann, Avraam şi Moise Hersch Seidmann, Ida Seidmann, Josef Herzan, Mailman Meier Schulmann.

CRASNA

Printre satele din nordul Moldovei, pentru care obţinea întăritură Stan Cupcici, stăpânul de la „Jicove”, în 15 iunie 1431, se număra şi jumătatea de sat şi de moşie de pe malul stâng al Sireţelului, înspre amonte, cumpărată de la Şandru Spătar, fiul lui Baliţă Mândricică, fratele lui Mihail de Dorohoi.
Moşia de pe malul drept a Sireţelului, dăruită mănăstirii Putna de episcopul Huşilor, Filohtei, care cumpărase locul „cu banii săi drepţi şi l-a dat mănăstirii pentru pomenirea sa şi a părinţilor săi”, situată mai jos de locul „de prisacă, la obârşia Crasnei, anume Hruzca”, dăruit de Ştefăniţă Vodă, în 30 iunie 1522, Episcopiei de Rădăuţi, a fost întărită mănăstirii, în 11 ianuarie 1613, de sângerosul Ştefan Tomşa al II-lea.
Moşia de pe malul stâng al Sireţelui, ajunsă în proprietea logofătului Gavrilaş Mateiaş, este lăsată moştenire, în 4 martie 1652, fetelor lui, Ileana comisoaia şi Alexandra visterniceasa, jupâneasa lui Gheorghe Ursachi.
Gheorghe Ursachi dăruieşte moşia fiului său, fostul mare sulger Dumitraşcu Ursachi, cel care avea să vândă părţile lui din Crasna, în 1 mai 1696, căpitanului Alexandru Ilschi („fost Liah de la Litva de oraşul Grodno şi, alăturându-se cu oaste leşească la marginea ţării leşeşti, i s-au dat starostie tărgul Horodinca”).
În 10 august 1724, ginerele lui Ilischi, Miron Gafenco îi moşteneşte moşia, şase ani mai târziu, în 15 ianuarie 1730, plângându-se Divanului Domnesc de abuzul mănăstirii Putna, care, după ce „au fost tras tot satul”, izbuteşte să şi-l adjudece, în 12 ianuarie 1736, şi să-l reconfirme, în 13 ianuarie 1754.
O hotarnică a moşiei din Crasna a mănăstirii Putna, datată în 5 noiembrie 1761, drept consecinţă a jelaniei egumenului Putnei, Pahomii, împotriva lui Alexandru Ilschi, „carele fiind aşezat şi cu şidere acolo şi călcând hotarul satului peste tot cuprinzând şi slujba a tuturor oamenilor ce lăcuescu acolo să lipsea mănăstirea Putna de tot venitul şi folosul acii moşii”, vorbeşte şi despre „ o cercetare”, făcută de dregătorii domneşti şi din care rezult că moşia lui Ilschi, „fiind între munţi, mergând hotarul ei la apus şi la răsărit, şi având opcine de munţi mari, despre înbe părţile înpregiur, nu s-au mai însămnat cu alte sămni, fiind hotărâtă cu opcinile munţilor şi numai pe vale, prin mijlocul moşii, are puţintel câmpu şi poeni şi, măsurându-să lungul moşiei, prin mijlocul moşiei şi a câmpului, s-au aflat o sută douăzeci de funii şi funie de douăzeci stânjeni, şi stânjănul de opt palme domneşti, s-au însămnat, cu optu pietri, hotară, care s-au pus în lungul câmpului, despărţind mijlocul, rămăind giumătate de câmpu în parte de sus şi giumătate în parte de gios; şi într-această măsură, prin mijlocul câmpului, rămâne şi silişte tăetă în două, şi s-au dat giumătate de sat, parte de gios, în parte mănăstirii despre munţii Vicovilor, şi cu poiana slatinii ce iaste în munţi despre Vicove, şi pe această partea mănăstirii, ce iaste pe din gios, cuprinde şi apa Siriţălului; iară parte ce din sus a Crasnei au rămas în parte lui Alexandru Ilschi, cu poiana din pogorul Crasnei, ce să numeşte despre pârâul Corbului, cuprinzând giumătate de silişte; şi pe parte din sus, a lui Ilschi, şi măsura siliştii încă să se ştie că au cuprinsu 16 odgoane. Iarăşi, cu aceeaşi funii ce s-au măsurat şi celalalt câmpu, şi această măsură a siliştii s-au tăet în două şi, în capul hotarului despre răsărit, osăbit de piatra ce iaste pusă în capul hotarului, în pogor, s-au făcut şi bour într-un arin, şi taea peste topliţă şi piste apa Siriţălului, pe la un bour, ce s-au mai făcut într-un brad, de acolo apucă opcina, spre Vicove, care să înpreună cu alte opcine, ce încungiură hotarul despre Vicove. Iară piatra ce s-au pus în fundul câmpului despre apus, ce caută în prislop spre apus, până în opcina ce să hotărăşte Crasna cu Banila, şi această piatră desparte opcina în două; şi obârşiile ce să prăvale din opcină, de curgu cătră Siriţăl, să fie a părţii de gios, iară obârşiile pârailor Căcacii, ce curgu cătră parte de sus, să fie a părţii de sus. Într-acestaş chip s-au dat hotar despre amândouă părţile, cu dreptate, ce s-au căzut şi aşa să aibă a-ş stăpâni cineş parte sa, în sămnile ce s-au arătat mai sus şi pe hotărâre ce s-au făcut”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Crasna, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „35 – toată suma caselor”, însemnând 2 mazili, 1 nevolnic, 7 femei sărace, 2 popi, 3 ţigani şi 20 birnici.
În 1775, Crasna Putnei era selişte pustie, în vreme ce Crasna Ilschi mai avea 2 mazili (Alexandru Ilschi şi Gheorghie Galerie), 1 popă şi 34 ţărani.
În 15 martie 1783, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina Alexandru Ilschi, fiul lui Nicolae Ilschi, declara că stăpâneşte, împreună cu Miron Gafenco, cumnatul tatălui său, jumătate de sat, cumpărată de bunicul lui, Alexandru Ilschi. Cealaltă jumătate de sat era stăpânită de mănăstirea Putna.
Alexandru Ilschi o va înzestra pe fata sa, Anastasia, jupâneasa lui Vasile Vasilco, în 15 decembrie 1787, doar „cu lucruri din casă”, sfertul de sat Crasna urmând să aparţină feciorilor lui, Ilie şi Neculai, din 12 mai 1794, când cei doi fraţi primesc zapis de mărturie de la verii lor, Toader Tăutul (fiul lui Vasile Tăutul şi al Antimiţei, fata Mariei Dediulesii) şi Afandule Dediul (fiul lui Ştefan Dediul, nepot Mariei Dediulesii).
În 15 mai 1784, raportul consilierului şi comisarului imperial Taddeus Piethner von Lichtenfels, cuprinzând concluzii despre prospecţiunile sale, făcute, în Bucovina, în toamna anului 1783, conţinea şi referiri la slatina din Crasna.
În 1786, se stabilesc la Crasna şi câteva familii de agricultori germani, care vor vorma colonia Huta Veche.
Din 14 ianuarie 1787, Crasna Ilschi aparţine, în bună patte, lui Vasile Vasilco, care se însurase cu fata lui Alexandru Ilschi, Anastasia, un sfert de sat aflându-se în posesia surorii lui Alexandru, Sanda Volniceasa, care i-l vinde lui Ilschi în 15 decembrie 1787.
În iunie 1792, Alexandru Ilschi construieşte biserica, cu clopotniţă deasupra pridvorului, „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul”.
La data de 20 mai 1798, în Crasna se încheie testamentul Mariei Galer, fiica lui Neculai Ilschi şi a Ilinchii, născută Flondor. Ea lasă fiilor ei Ioniţă, Costachi şi Ştefan partea ei din Crasna, anume o şesime din jumătate. La 1 noiembrie 1798, este un document prin care Alexandru Ilschi dăruieşte fiilor săi Iordachi şi Ilie, a şasea parte din tot satul Crasna. La 5 iunie 1799 în Crasna, Alexandru Ilschi, fiul lui Nicolai Ilschi îşi face testamentul, dând fiilor săi Iordachi şi Ilie a şasea parte de Crasna ţinutul Siretelui, baştină şi cumpărătură, şi a douăsprezecea parte din Crasna cumpărată de la Toader Tăutul.
În primăvara anului 1803, arendaşul Kriegshaber din Crasna aduce, pentru fabrica de sticlă din Huta Veche, câteva sute de slovaci din comitatul Trencin.
Cei doi feciori ai lui Nicolai Ilschi, unul mazil bucovinean – Ilie von Ilschi, iar celălalt boiernaş moldovean – Iordachi Ilschi clucer, stăpânesc împreună moşia din Crasna până în 1825, când moare clucerul Iordachi, iar fiul său, Dumitrachi, moşteneşte, în 25 aprilie 1825, drepturile răposatului.
Ilie von Ilschi cedează drepturile sale de proprietate, în 6 iulie 1835, nepotului său de soră, Emanuil Stârcea şi soţiei lui, Ilinca Ralea, fiica sfetnicului Ţarului Rusiei, Zamfirache Ralea, moşia Crasna cuprinzând „casele zidite, mori, crâşme, velniţă, potăşării, sticlărie”.
În 1843. biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Crasna-Ilschi, ctitorită de mazilul Alexandru Ilischi, în 1792, refăcută de Ilie de Ilschi în 1832, cu 1.853 enoriaşi, patronată de Ilie de ILSCHI, îi avea paroh pe George HACKMANN. În 1876, când numărul enoriaşilor ajunsese la 2.747, biserica era patronată de împăratul austriac şi de Eugen cav. de STRIŞCA, paroh fiind Samuel PIOTROVSCHI. În 1901, biserica a fost, din nou, restaurată, de Eugen cav. de STRIŞCA. În 1907, patron bisericesc era baronul Alexandru de STRIŞCA, iar de cei 3.393 creştini ortodocşi se ocupau parohul Michail BENDEWSCHI (BÂNDEA, dar aşa îi plăcea să semneze), născut în 1859, preot din 1885, paroh din 1890, preotul cooperator Alexandru BACIU, născut în 1873, preot din 1900, cantor fiind, din 1902, Grigorie ILIUŢ, născut în 1857.
Şcoala din Crasna-Ilschi, cu 5 clase, funcţiona din 1820 .
În 1885, Ion Bumbac, aflat în călătorie, de la Ciudei, la Vicove, îşi exprima încântarea în faţa dumnezeiescului peisaj de pe valea Sireţelului: „Ce să mai vorbesc despre vesela regiune a comunei Crasna sau despre partea şoselei ce suie, prin Crasna, în sus, până la plaiul ce duce printre drăgălaşul pasagiu de codri şi crânguri romantici, deasupra cărora se rădică, spre vest, lungul şir de munţi? O adevărată gură de raiu aceea! Pasagiul acesta se fineşte de-abie ieşind la câmp deschis, cătră Vicovul-de-sus” .
În 1 octombrie 1886, spre seară, Iliana lui Simion Percec trimitea pe ginerele ei, împreună cu cei doi feciori ai acestuia, să facă o clacă de păpuşoi. Noaptea, târziu, când ginerele s-a întors acasă, uşa casei era legată pe dinafară, iar în casă Iliana zăcea, gâtuită cu brâul ei. Hoţii spărseseră lada de pe bancă, în care se aflau 10 florini. Jandarmeria din Ciudei i-a descoperit rapid pe ucigaşii Anton Isopel, Constantin al lui Ioan Tomiuc, Constantin al lui Vasile Toniac şi Ioan al lui Toader Plamadă, toţi din Crasna Ilschi. Procesul s-a desfăşurat, mai târziu, la Storojineţ .
În 1890, Huta Veche avea primar pe Franz Aschenbrenner, iar învăţător, pe Franz Ernst.
Corul e plugari din Crasna a fost alcătuit, în 1894, de învăţătorul Mihai RĂUŢ, în următoarea alcătuire:
Tenori I: Ilie ŞTIPOR, Anton PLEŞCA şi Vasile AMBROŞ.
Tenori II: Ionică alui Alexie IHNAT, Vasile alui Grigori PLEŞCA şi învăţătorul Mihai RĂUŢ.
Bas: Pavel PERCEC, Alexie MITRIC, Georgi alui Grigori PLEŞCA şi George alui Leonti MOTRESCUL .
O colectă pentru Azilul de studenţi din Cernăuţi, făcută, în iunie 1896, de Magdalina Iliuţ, menţionează următoarele nume de localnici din Crasna: învăţătoarea Maria GRIGORCE, Axenia lui Grigorie ILIUŢ, Mariuca lui Grigorie alui Ursu ILIUŢ, Aniţa CHELARIU ILIUŢ, Aniţa lui Ionică GHERMAN, Aniţa lui Istrati GHERMAN, Axenia lui Luca alui Popan MITRIC, Varvara lui Alexandru MITRIC, Domnica lui Andreiu POPESCUL, Varvara lui Alexandru IHNAT, Ileana lui Zaharie GROZAVUL, Mariuca lui George GROZAVUL, Domnica lui Gavril MOTRESCUL, Mariuca lui George PERCEC, Varvara lui Nicolae alui Dumitraş PERCEC, Varvara lui Prisacariu PERCEC, Mariuca lui Ioachim PERCEC, Magdalina lui Vasile ISOPEL şi Toader alui Dumitru MITRIC .
Pe lista încredinţată preotului Emilian GRIBOVSCHI şi gospodarului Ioan GHERMAN, au subscris crăsnenii: Ştefan GHERMAN, Alexandru IHNAT, Teofil VASILOSCHI, Emilian GRIBOVSCHI, IRODION, Ştefan SOROCEAN, Eugenia VASILOSCHI, Istrate GHERMAN, Adrian GHERMAN, Ştefan alui Ilie GHERMAN, Sofron PLEŞCA, Alexandru IHNAT, Alexandru PERCEC, Nicolai PERCEC, Toader PERCEC, Ioachim PERCEC, Grigori PLEŞCA, Vasile alui Ioan PLEŞCAVasile alui George PLEŞCA, Silvia VASILOSCHI, Ştefania VASILOSCHI, Ioan alui Alexandru IHNAT, Chilina lui Ştefan GHERMAN, George alui Ştefan alui Toader GHERMAN, Alexandru alui Ioan GHERMAN, Dumitru alui Toader GHERMAN, Istrati alui Toader GHERMAN, Mihail PERCEC, Nistor PERCEC, Mariuca lui Dimitrie GHERMAN, Isaie ILIUŢ, Zăhărie alui George ILIUŢ, Rachila lui Zăhărie ILIUŢ, Ana lui Zăhărie ILIUŢ, Constantin PERCEC, Pavel PERCEC, Ilie BABIUC, Rachila OSALCIUC şi Ileana OSALCIUC .
Comunele Crasna Ilschi şi Crasna Putnei aveau să beneficieze de o celebritate bucovineană comună după 1 ianuarie 1898, datorită preotului Mihai Bendevschi, care, deşi constituise a cincia bancă rurală dibn Bucovina, se considera şi se promova pe sine drept întemeietorul cooperativelor de credit, „croite ca şi băncile Şvabilor celor avuţi de lângă Viena, după planurile vestitului Neamţ Raiffeisen”, care „bănci poporale săteşti… se potrivesc de minune pentru gospodarii de prin satele noastre”.
Însoţirea din cele două sate Crasna a fost întemeiată de „câteva zeci de gospodari din Crasna, în frunte cu preotul lor, M. Bendevschi, şi cu fruntaşii lor, Grigore Iliuţ, Nicolai Ihnat, Nicolai a lui Dumitru Percec şi George Tarnovieţchi (care) s-au însoţit, au pus la un loc părtăşii de câte 10 florini şi şi-au croit o bancă sătească. Acum, gospodarii din Crasna, cari vor fi în strâmtoare şi vor trebui să împrumurte bani, de la banca lor vor împrumuta… La banca lor, ei foarte mici procente vor plăti şi şi acestea tot în buzunarul neamului lor va curge” .
Banca raiffeisiană din Crasna este prima care avea să beneficieze şi de un ajutor de 300 florini din partea Dietei Bucovinei, care, datorită demersurilor făcute de George Popovici (poetul T. Robeanu), de Iancu Flondor şi de fraţii cavaleri de Grigorcea, avea să pună în practică un adevărat program de sprijinire a satului bucovinean, în care intrau şi ajutorările cu fonduri pentru întemeierea de însoţiri de păstrare şi credit, dar şi o lege a creditului agricol cu prevederi eficiente şi imediat aplicabile (din 1903).
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Rachila BABIUC (20 ani în 1909) din Crasna Ilschi.

CRIŞCEATEC

Aflat pe malul drept al Nistrului, mai jos de Zviniace, satul Crişceatec este ales de negustorul Teodor Preda şi de răzeşii din Răpujineţ, alt sat din megieşie, pentru a adăpoti şi sluji un schit, construit în 1765 şi închinat Sfântului Ioan Botezătorul. Schitul a fost înzestrat cu un teren în Răpujineţi, sat aflat mai jos, pe Nistru, cu jumătate din satul Zviniace, cu 4 mori, un atelier şi cu aşa-zisul sat Crişceatec, cel care, în 1775, avea… 2 ţărani (!), puşi în slujba celor 5 călugări aşa-zişi sihaştri şi care arendează, în 1784, toate „bunurile dumnezeieşti” dobândite, pe trei ani, pentru 500 florini, lui Mihail Mocranschi.
În 1843, biserica Sfântul Ioan Teologul din Crisceatec, ctitorită, în 1765, de hagiul Theodor PREDA, şi finalizată, în 1768, prin contribuţia voievodului grigore Ioan Callimah şi a căpitanului Mihail TALPĂ, a lui Constantin TALPĂ, Grigore BOTEZ, Ieremie BOTEZ, postelnic George TALPĂ, Catarina BOTEZ şi Ioan COZMA din Răpujniţa, cu 742 enoriaşi, patronată de Dimitrie von MOKRANSKI, era slujită de parohul George ZURKANOWICZ. În 1876, Dimitrie KOZB păstorea peste 836 suflete. În 1907, când patron al bisericii era evreil Marcus FISCHER, paroh era Eugen GOREŢCHI, născut în 1871, preot din 1894, paroh din 1902, cantor fiind, din 1901, George FOKI, năschut în 1858.
La Crisceatec a foncţionat, din 1787 o şcoală trivială moldovenească, iar din 1892, o şcoală cu 2 clase .
La Crisceatec s-a născut, în 7/19 aprilie 1818, Ioan Ţurcan, viitor preot la Mamaieştii Vechi, doctor în teologie, din 1880, Arhipresviter şi Mitrofor, deputat în Dieta din Viena, din 1891 .

CUCIURUL MARE

Satul vatamanului Gherman, de pe malul stâng al Dereluiului, învecinat cu Storojineţ, Chicera, Voloca, Corovia şi Camenca, a beneficiat de prima atestare documentară în 25 decembrie 1422, când satul Cuciur a fost întărit boierului Boguş, fiul lui Nesteac, apoi în 3 aprilie 1488, când este menţionat în hotarul Cozminului „stîlpul vechi, la drumul mare care vine de la Cernăuţi şi, peste drum, drept la Iabluniveţul de la Cuciur şi peste valea ce se cheamă ruptura”.
În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se aflau şi „3 biserici din Cuciur”.
În 30 martie 1575, din porunca lui Petru Şchiopu Vodă, se face o hotarnică, în proprietatea mănăstirii Putna, care stăpânea, deja, „un sat… anume Cuciurul, cu toate pricurile sale şi cu morile”. Satul fusese cumpărat de Ruxandra, soţia lui Bogdan Vodă, confiscat de Ştefan, fiul lui Petru Şchiopu, şi răscumpărat de mănăstirea Putna de la acest Ştefan Vodă, cu 400 ughi, adică ducaţi ungureşti.
În 17 aprilie 1729, drept consecinţă a jalbei trimise de egumenul Putnei, Misail, care se plângea că „şed o samă de (oameni din) Cernăuţi cu case pe moşia mănăstirii, în hotarul Cuciurului, şi fac satului stricare”, Grigore Gheca Vodă poruncea starostelui de Cernăuţi, fostul mare ban Dumitraşco Macrii, ca „pe câţi Cernăuţeni să vor afla pe locul Cuciurului, pe toţi să-i rădice, cu case şi cu bucate, cu tot, să-i aducă la târg în Cernăuţi, de vreme că n-are mănăstire nici un folos şi încă are pagubă despre dânşii”.
În 15 ianuarie 1759, Pahomie, egumenul Putnei, se jeluieşte lui Ioan Teodor Callimah Vodă împotriva oamenilor din Cuciurul Mare, care „fac stricăciune la loc de hrană, în cămp” şi care nu vor să dea venitul pământului pe care îl lucrează, „necinstind cu vorbe de necinste şi cu batjocură” pe egumen.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Cuciurul Mare „180 – toată suma caselor”, însemnând 3 popi, 1 dascăl, 1 marchitan, 1 jidov, 12 scutelnici, 7 văduve şi 155 birnici, aceştia fiind: Ursul MITENCU, Ion sin MACOVEIU, Vasile sin LUNGUL, Anton LEŢCANUL, Ştefan BERBENICIUK, Hrihor HUŢUL, Grigoraş MITENKO, Costin sin CRĂCIUN, Simion MICULESCU, Andrieş BRATKO, Ion BRATKO, Tănasă MICLIAC, Neculaiu sin IONUŢ, Panteli SPÂNUL, Andrieş MICLIAC, Simion CRĂCIUN, Ignat CRĂCIUN, Vasile CRĂCIUN, Vasile sin NECULĂESCU, Georgii SPÂNUL, Iurii HUŢUL, Andrieş ONUŢUL, Georgii ONUŢUL, Simion SPÂNUL, Anton zet BELII, Georgii SPÂNUL, Grigoraş cojocar, Acsentii DĂMIAN, Andrieş MACOVEIU, Tănasă MITENKO, Vasile sin ego, Toader MACOVEIU, Grigoraş FUSUL, Grigoraş sin ŞTEFU, Chirilă DĂMIAN, Toader MACOVEIU, Grigoraş ILAŞ, Ştefka, Andrunachi sin ego, Andrieş MACOVEIU, Mihalaş ILCO, Timofei RADU, Dumitraşcu RADU, Ion sin ego, Ion GĂLAN, Dumitru zet ego, Ion HONDRAGĂ, Chirilă MICHICIELE, Ilaş brat ego, Ion brat ego, Ion zet DĂNILĂ, Grigoraş zet ego, Vasile HRIHORCIUK, Ion HRIHORCIUK, Istrate BĂNDAS, Gavril ŞUŞINCĂI, Vasile sin RUSKOI, Grigoraş RUŞINSKII, Toderaş sin ISTRATE, Ştefan PAVLIUK, Gavrilaş ŢIGĂNAŞ, Vasile brat ego, Grigoraş MOROZ, Ion sin GAVRILĂ, Georgii brat ego, Vasile CORJOLIAC, Toader PAVLIUK, Istrate PAVLIUK, Vasile brat ego, Hrihor KRAINIK, Costaşcu BUDNIK, Ion PANTE, Gorda PANTE, Toader sin ONULUI, Tănasă ONUL, Ştefan sin VĂCĂRIŢII, Vasile PANTE, iar Vasile PANTE, Iftemi KRINKO, Toader BUDNIK, Georgii PANTE, Vasile ŢIGĂNAŞ, Vasile sin PAVLO, Hrihor sin RUŞCIII, Vasile ungurian, Iacob rus, Mihalaş PANTE, Irimiţă PANTE, Ivan zet NAHRINIUK, Fedor rotar, Anton liah, Hrihor butnar, Ion HRINEVICI, Ivan butnar, Georgii CIPEŞKA, Ion sin prisăcar, Toader MOROZ, Toader ŞUŞÂNSCHII, Dumitraşcu PANTE, Andrieş PANTE, Ivan olar, Vasile vărzar, Petre CAFECIUK, Vasile HLIBOCIAN, Vasile TEVELIUK, Ignat CARCIA, Panteleiu CARCIA, Acsenti CARCIA, Ion sin MATENKUL, Vasile MITENKA, Dumitru sin ANDONI, Ion sin ANDONI, Mihalaş SPÂNU, Ursul brat ego, Costin BUDNIK, Ivan HRISTIK, Vasile sin IHNAT, Arseni GHEBA, Toader, Vasile sin DĂMIAN, Alecsandru brat ego, Ilaş ISAENKO, Vasile sin popa, Georgii BOGHIUL, Ostafi zet PAVLO, Ştefan OCIUNENKO, Toader sin ILII, Andrieş sin prisăcar, Ştefan sin popii, Mihalaş sin ŞTEFAN, Vasile ŞTIVKA, Ştefka morar, Ion HUPCĂ, Tănasă sin KRAINIK, Mihail rus, Istrate sin MACOVEI, Ion sin KRAINIK, Anton BĂSĂRABĂ, Vasile DUMCIAK, Toader GAVLIUK, Ion DUMCIAK, Ion IACOBIUK, Vasile CEPŞIKA, Ion sin ego, Vasile sin OKSENTI, Simion brat ego, Neculaiu DUŞCIAC, Tănasă SOLOMON, Istrate sin ego, Ştefan DUŞCIAC, Sandul GAVA, Tănasă sin GRIGORAŞ, Vasile MACOVEI şi Ion IONUŢUL.
Rufeturile erau pentru slujitorii bisericii, popa Georgii, popa Simion, diaconul Ion şi dascălul Georgii, pentru marchitanul Tănasă, pentru jidovul Leizer, fiul lui Iţcul, pentru scutelnicii marchitanului Tănasă, Ion ciubotar, Ştefan TIHANIUK, Vasile BUTNIOK, Petre NAHRINIAK, Macsin, Vasile TESLIUK, RAŢĂ şi Costandin sin RAŢĂ, pentru dârvarul starostelui cernăuţean HERESCU, Mihalache, pentru scutelnicul popii Simion, Hrihor, pentru scutelnicul popii Georgii, Ivan, pentru scutelnicul paharnicului LIMBO, Nechifor, şi pentru văduvele Irina, Paraschiva, Măriuţa, Nastasia, Mariţa, Acsinia şi Vasilca.
În 1775, Cuciurul Mare, din Ocolul Cernăuţilor, avea 2 popi şi 181 familii ţărăneşti.
În 1843, pentru cei 4.926 de enoriaşi, funcţionau două biserici, prima, Arătarea Maicii Domnului, stitorită în 1815, sfinţită în 6 decembrie 1823 şi dotată cu un iconostas de Teodor CEPIŞCA din Voloca pe Derelui, în 23 aprilie 1831, cu 1.090 credincioşi ortodocşi, păstoriţi de parohul Grigorie GRAMATOVICI, şi cu 1.288 enoriaşi, păstoriţi de al doilea paroh, Grigori KAZIEWICZ, cealaltă biserică, Sntul Dimitrie, cu 1.437 enoriaşi, păstoriţi de preotul Ioan HUBKA, şi cu 1.111 credincioşi, păstoriţi de preotul administrator Ioan MIRONOVICI. În 1876, biserica Arătarea Maicii Domnului, cu 3.120 enoriaşi, era slujită de parohul Ioan MARCO şi de preotul cooperator George DIMITROVICI, în vreme ce biserica Sfântul Dimitrie, cu 3.496 enoriaşi, era slujită de parohul Mihail MUNTIAN şi de preotul cooperator Ioan ZUGRAV. Cu 6.616 enoriaşi ortodocşi., în 1876, Cuciurul Mare era şi una dintre cele mai bine populate localităţi din Bucovina. În 1907, paroh la biserica Arătarea Maicii Domnului era tot Ioan MARCO, născut în 1836, preot din 1862, paroh din 1871, preot cooperator fiind Ştefan WOLOSCHENKO, născut în 1879, preot din 1906, iar cantor, din 1898, Lazar LAZURCA, născut în 1863. Biserica Sfântul Dimitrie era slujită de parohul Ilarion GRAMATOVICI, născut în 1840, preot din 1868, paroh din 1874, de preotul cooperator Constantin RUSU, născut în 1878, preot din 1905, şi, din 1874, de cantorul Artemie NOSIEVICI, născut în 1836.
La Cuciurul Mare funcţionau, din 1874, o şcoală cu 6 clase şi o şcoală-filială, cu o clasă .
Recensământul din Cuciurul Mare, făcut în 1888, consemna o populaţie de 7.690 suflete, după confesiune 383 fiind catolici, 6.974 – greco-orientali, iar 309 – israeliţi. După naţionalitate, 365 erau nemţi, 6.329 – ruteni, iar 806 – români .
Banca populară raiffeisiană din Cuciurul Mare a fost înfiinţată în primăvara anului 1903, sub direcţiunea parohului Ioan Vorobchievici, vicedirector fiind Nicolae Mihalcea.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Ana SOLOVAN (18 ani în 1909) din Cuciurul Mare.
La Cuciurul Mare s-au născut graficianul Parteni MASICHIEVICI (8 februarie 1887), compozitorul şi muzicologul Liviu RUSU (27 iunie 1908), scriitorul inegalabil Mircea STREINUL (2 ianuarie 1910), cercetătorul ştiinţific Constantin RUSCIOR (4 august 1911) şi artistul plastic Radu BERCEA (29 august 1939).

CUCIURUL MIC

Aflat în ţinutul Coţmanilor, între Valeva, Vaslăuţi, Boianciuc, Iucăuţi, Verbăuţi, Cuciurul Mic are parte de atestare documentară, sub numele de Cuciurău, în 23 februarie 1448, când Roman Vodă, aflat la Colomeea, întăreşte lui Didrih Buceaski satele Cuciurul, Iurcăuţi, Verbouţi, Vasilăul pe Nistru, satul lui Boris şi satul Lenţovici (Lenţeşti).
În 19 septembrie 1436, este menţionat boierul Boris Cuciurovschi, cel care pare să fi fost primul stăpân al satului Cuciurul Mic.
În 11 iunie 1602, satul Cuciurul Mic, cumpărat de Iuraşco, de la Ilie, fost vameş, era întărit copiilor lui Iuraşco, Onciul Iuraşcovici, Toader şi Mărica, jumătate de sat urmând să fie confirmată, în 10 august 1651, nepoatei lui Iuraşco, Antimia, fata lui Danovici.
În 12 aprilie 1623, Ştefan Tomşa întărea lui Mihail Tăutul „giumătate de sat de Cuciur micu cu locu de hăleşteu în ţarină, care el ş-au cumpărat de la Ionaşco, ficior lui Stroici logofătul”.
În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea lui Irimie a fost… satul Cuciur şi Denisiuca”.
În 1637, Ionaşco, fiul lui Gafton şi al Gaftonii, unchiul lui Coste Jadovan, vinde nepoţilor săi, Miron şi Costin, fiii lui Sava, partea lui din Cuciur, „cu eleşteu şi cu loc de moară şi cu fânaţe… cu loc în vatra satului”, pentru 50 taleri, martori fiind, pe lângă alţi „oameni buni”, Isac Cocoran, Pătraşco Ţintă, Ionaşco Pilat, Vasilie postelnicel, Gheorghiţă fiul lui Podescu, Toader Grama, Pătraşco Ciornohuz, Vasilie fiul lui Dumitraşco, Matiaţ fiul popii din Berbeşti, Ionaşcu Drăghici, Vasilie fiul lui Drăghici, Toader fratele lui Drăghici şi Vasilie Lastiuca.
În acelaşi an 1637, Coste Jadovanul din Pleşeniţa vinde nepoţilor săi, Miron şi Costin, feciorii lui Sava de Pleşeniţa, a patra parte din Cuciurul Mic şi 4 jirebii din satul Prelipce. Miron şi Costin cumpără, în 1 aprilie 1646, şi părţile de sat şi moşie ale verilor lor, Coste şi Ionaşcu, feciorii Gaftonii Jadovanul, obţinând uric în 15 mai 1646.
În 30 august 1725, Mihai Racoviţă Vodă întărea lui Grigoraş Păunel „trei părţi pe care le-a arătat din satul Valeva, jumătate de sat de Cuciur şi câteva părţi din moşia Prilipce, jumătate de sat Verbăuţi, a pastra parte de sat Bărbeşti… aşijderea să fie volnic să ia de a zecea din a treia parte de sat de Lucavăţ şi dintr-o parte a unei poieni zisă Panca, care este la apa Siretului”.
În 27 august 1742, Ştefan Tabără din Cuciur fusese trimis să vândă „păine (recoltele) lui Manoli, ficior Pisăroae ci estei acolo, la Cuciur, pentru că au vinit Ştefan Tabără şi niau adus carte de gospod ca săi plinim cheltuiala ci au cheltuit la Eşi, giudicăndusă cu dumnialui Ion Neculce vornicul pintru moşie lor Cuciurul, dila răzeşii lui din Cuciur, di cari ne arată şi cătă cheltuială au făcut, 12 lei în opt săptămăni ci au şăzut la Eşi”. Manoli promisese să întoarcă lui Tabără cheltuiala, la promisiune fiind „şi oamini martori din Cuciur, anumi Oanci umblător, şi Gligoraş vornic, şi Anton Cazacul”.
În 23 septembrie 1745, Gligore Corne şi jupâneasa Sandală, fata lui Constantin Săvăscul, precum şi copiii lor, Ursu şi Ioan, vindeau feciorilor lui Ilii Săvăscul, Gheorghi şi Sandul, pentru 27 lei, din Cuciurul Mic „acea moşioe noo de cumpărătură, ce-au fost cumpărat moşul nostru, Costin Săvăscul, de la Coste Jadovanul şi de la Ionaşco, nepot Jadovanului”.
În 4 august 1747, Ştefan Miclescul vinde lui Sandu Sturza jumătate din satul şi moşia Cuciurul Mic.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Cuciurul Mic, moşia vistiernicului Constantin STURZA, „64 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Andrii şi Ioan, 2 dascăli, Toader şi Sauca palamar, 4 scutelnici, Timofei şi Timco ai lui Georgi SĂVĂSCUL, Hrihor şi Ivan ai lui Vasile ONCIUL, 4 răzeşi, Neculai ONCIUL, Gavril ONCIUL, Ilie ONCIUL şi Vasile ONCIUL, căpitan de volintiri, 7 şliahtici, Ioniţă FALIŞ, Ioniţă nepot BRÂNZAN; Vasile ŢOPA, Giorgie SMOLINSCHI, Giorgie SĂVĂSCUL, Toader NALIVAICO şi Tănase TĂUTUL mazil, 2 umblători, Toader COJAC şi Andrei COJAC, 2 vădane, Paraschiva şi Maria, 2 marchitani, Costandin şi Anton, 5 jidovi, Herşko, Leiba, Moşko, Benko şi Moşko, şi 34 birnici, adică: Vasile ZOTA, Ivan BORODA, Mihailo NEGRICI, Pricop CATANĂ, Ivan văcar, Ignat MARTINIUC, Alecsa rusul, Georgie DUPLIN, Tănasâi DUPLIN, Hrihor CALANCE, Ion STRATINCIUK, Ilaş CALANCEA, Simion DUPLIN, Nichita CIURNIŢA, Tudosii vătăman, Ion scripcar, Hrihor HUŢUL, Mihailo TRIHUB, Ignat TRIHUB, Dumitru sin MITROFAN, Nichita MITROFAN, Ivan MOSTOVEI, Neculai MACOVEICIUC, Vasili MACOVEICIUC, Vasili CALAHUB, Vasili ŢÂHANCIUK, Tănasii LAZBODA, Toader ROMAN, Grigori BAIOR, Toader BRÂNZARI, Ion BRÂNZEI, Neculai DUBIŞCA şi Ivan rus.
În cătunul Vaslăuţi, „toată suma caselor” era 104, însemnând 2 popi, Vasilii şi Georgii, 2 dascăli, Andronic şi Vasilii palamar, 11 scutelnici ai paharnicului HURMUZACHI, Gavril volintirul, Mărian rus, Luchian herghelegiu, Toader cojocar, Petre rus, Vasile pânzariul, Nichita prisăcar, Pavlo scutariul, Hrihor ciobotar, Georgii GUŞATUL şi Tănasă BOCIUCU, 5 slugi ale paharnicului HURMUZACHI, Miron chitariul, Lupul CIOCOIUL, Vasili NOVAC, Ilie CIOCOIUL şi Ion MALIN, 6 văduve, Odochia, Marusa, Iliana, Paraschiva, Aniţa şi Nastasia, 2 jidovi, Moşko şi Leiba croitoriul, 13 case pustii şi 63 birnici, adică: Vasilie vornic, Vasilie TVERDOHLEB, Vasili DUMITRACHI, Ion sin ANTON, Miron cojocar, Fedor zet JÂRINSKI, Andrei zet JÂRONEŢ, Ivan DUMITRUCHI, Vasilie sin IVAN, Ivan JÂROVEŢU, Anton HUŢUL, Luchian BABII, Macsin ZAHARIA, Hrihor ZAHARIA, Tănasă zet CORCODUIC, Andrei LISĂI, Mihai PIDLIUBNII, Sauka rus, Ivan zet HUPCHII, Toader BASU, Grigore zet strugar, Neculai BABII, Ivan SĂMENIUC, Simion olar, Ivan rotar, Ilie DUDULIAC, Ion PRESCORIANU, Petre SAIHAŞ, Tănasă COIŢAN, Ion sin COIŢAN, Simion CODRIAN, Mihailo HUBCA, Georgie CODRIAN, Antohi CODRIAN, Iosif pânzar, Ion zet COIŢAN, Hrihor FUNAR, Ivan LISĂI, Gavril brat LISĂI, Petre sin COSTIN, Ion RĂPUJINSKI, Ştefan RUMII, Marko rusul, Anton rusul, Hrihor zet COSTĂN, Vasilii văcar, Panko rus, Simion NEDELCO, Grigoraş NEDELCO, Luchian RÂBKA, Ignat sin STRATEICIUC, Alecsa MACSINCIUC, Ion HATMANIUC, Nechifor sin STRATEICIUC, Vasili STRATEICIUC, Miron nepot strugar, Ion sin FRIPTUL, Dănilă CURNEŞANU, Dumitru ŞANDRIUC, Ivan GERMAN morar, Simion HATMAN, Gavril sin MACSIN şi Nechifor CONDRIUC.
În 1775, Cuciurul Mic, din Ocolul Nistrului, avea 3 mazili, 6 răzeşi, 2 popi, 60 ţărani şi 1 umblător.
În 1843, biserica Sfântul Nicolai din Cuciurul Mic, construită, în 1820-1821, de Ignatie ANTONIEWICZ, restaurată în 1888, cu 1.361 enoriaşi, patronată de Ignaz von ANTONIEWICZ, era slujită de parohul George TOMIUC. În 1822, George şi Alexandru TABORA, Mihail BORCEA şi Alexandru ONCIUL au construit, la Cuciurul Mic, biserica Sfântul Nicolai, cu rang de filială în parohie, restaurată în 1885. În 1876, biserica din Cuciurul Mic, cu 2.014 enoriaşi, patronată de Anton von JACUBOWICZ, era slujită de parohul Paul JAWOROWSKI. În 1907, patroni bisericeşti la Cuciurul Mic erau Ioan IAKUBOWICZ şi Nikolai STEHAN, parohia, cu cele două biserici, fiind condusă de parohul Emilian GRIBOWSKI, născut în 1848, preot din 1874, paroh din 1877, cantor fiind, din 1903, Alexandrer MASSIKIEWICZ, născut în 1862.
Şcoala cu 5 clase, din Cuciurul Mic, funcţiona din toamna anului 1887 .
În 1883, a fost construită biserica de lemn, cu hramul Sfântului Nicolae.
Familiile răzeşeşti din Cuciurul Mic, în 1894, erau: BRĂIESCU, ALBOTA, TUTUESCU, GÂZĂ, PALADI, STRATULAT, MINTICI, ZOPPA, ŢÂNTĂ, BRÂNZAN, PĂDURE, ISCULESCU, POCLITAR, BEJAN, FRUNZĂ, VLAICU şi VLAD. Dintre aceşti răzeşi, aveau copii la şcoala din Cernăuţi Ilie alui Constantin ALBOTA, Niculai şi Constantin ai lui Teofil ZOPPAConstantin alui Vasile ISCULESCU, Ilie alui Eugen STRATULAT şi Dumitru alui George POCLITAR .
O colectă pentru Azilul de studenţi din Cernăuţi, făcută, în mai 1896, de preotul Emilian GRIBOVSCHI, menţionează următoarele nume de localnici din Cuciurul Mic: Leon ONCIUL, George PALGIE, Ilie PALGIE, Ioan IVANOVICI, Dimitrie TOTOIESCU, Alexandru MISZIKIEWICZ, Trifon STRIŞCA, Ioan TOMORIUG, Gavril PRODAN, George POCLITAR, Ioan COCOREAN, Dimitrie TOMORUG, Alecu ONCIUL, Mihail PRODAN, Nicolai TOMAŞEVSCHI, Andronachi TOMIUC, Gaficena ZOPPA şi Mortco SANDMANN .

CULEUŢI

Selişte pustie în 1588 („Culiuţăi pe Nistru”), satul Culeuţi este întărit lui Onciu Vrânceanul, în 20 mai 1589, împreună cu satele Cadubeşti şi Stăuceani.
În 25 februarie 1663, Isac Cocoranul lasă copiii lui, Lupa şi Miron, „partea sa, câtă i se va alege, din a treia parte de sat Boianciuc, împreună cu partea din satul Culeuţ”.
În 6 iunie 1734, moşia Culeuţ a lui Ursachi Isar, era împresurată de moşiile Răpujniţa şi Vasileu ale Murguleţilor.
În 19 iulie 1751, pentru o datorie neonorată a lui Ursachi Isar, moşia Culeuţ trece în proprietatea căpitanului Manoli Zamfir, care, pentru că nu avea copii, hotărâse ca, după moartea sa, satul să treacă, iarăşi, în proprietatea lui Ursachi Isar sau a copiilor lui.
Ursachi Isar avea să redevină proprietarul satului Culeuţi până în 3 noiembrie 1756, când Ion Dociul mazil de Hârlău şi nepotul lui, Ilie săn Mihălache Străşcăi, revendicând „a trie parte din giumătate de sat de Coleuţi… care parte o stăpâneşte Isar” dar care parte, după cum arătau suretele vechi, fusese a Murguleştilor, iar împărţeala moşiilor Murguleţilor, făcută de Constantin Tăutu, arăta „cum că giumătate de sat Coleuţi s-au vibnit lui Neculai Murguleţ şi Ursului, frăţâne-său, şi Marii, surorii lor, cari din Niculai să tgrage Ursache Isar şi Motoceştii, şi din Ursul să trage Ion Dociul şi nepot-său Ilie Străşca, şi din Marie se trag Hănculeştii şi să vine pe aceşti trii fraţi din giumătate de sat cât o trie parte, şi Ursache Isar s-au acolisit şi stăpâneşte şi partea moşului lor, a Ursului”.
Un alt conflict de proprietate pentru „o a tria parti di giumătate de sat de Coleuţ” îl va avea Ursachi Isar şi cu Gavril Moţoc, în 5 august 1759, numele aceloraşi străbuni fiind pomenite ca argumente ale clipitei de atunci.
În 16 martie 1760, când se împart moşiile Raiftei Vlăiculesei între Ştefan, Mihai şi Marica Tumurugiesii, Mihai primeşte a patra parte din Culeuţ (partea de pe Buculei, ginerele lui Dumitru Lenţa).
În 3 octombrie 1762, fraţii Mihai şi Ilie Vlaico se obligau să părăsească satele Boianciuc şi Culeuţi, care trecuseră în proprietatea lui Gheorghe Turcul. Procesele, însă, vor continua, ajungându-se, în 30 iulie 1765, până la scoaterea unei cărţi de blestem de către fraţii Ştefan, Mihai, Ilie Vlaico şi Maria Tomorugeasa, copiii lui Andronic Vlaico şi ai Rafilei, care susţineau că fosta moşie a lui Isac Cocoranul, pe care o stăpânea Gheorghie Turcul, li se cuvine lor.
Gheorghe Isar, fiul lui Ursului Isar, Ioan Veriga, ginerele Ursului Isar şi Ioniţă Moţoc primesc uric de la Grigore Ioan Vodă să stăpânească părţile din Culeuţi ale bunicii lor, Mierla, fata lui Nicolae Murguleţ, iar Ion Dociul să stăpânească „a trie parte din giumătate dintr-acel sat, parte unui Hăncul”, dar partea lui Hâncul va fi stăpânită, în 3 noiembrie 1770, de Ilie Strâşca. Partea de jos a satului Culeuţi aparţinea lui Ilie Turcul (în hotarnică este trecut, greşit, numele lui Ilie Roset), fiind hotărnicită, în 8 iulie 1771, „de la Nistru, din Ciritei, peste valea Suhodolului… la altă piatră care se cheamă Borodco… la movila ce se cheamă Babca, la malul Nistrului, în deal, unde Mihai Vlaico a aşezat satul. Pădurea, vadurile de moară, trecătoarea peste Nistru să fie comune, adică frăţeşti. Din partea răzeşilor au semnat Ioniţă Moţoc şi Toader Cautăş”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Coliuţi, moşie răzăşască, „47 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Mihailo, 2 dascăli, Ştefan OROBCA şi Alecsa, 3 mazili, Ioniţă MOŢOC, Toader CAUTIŞ şi Iacob HLINCA şiahtic, 2 văduve, Aniţa şi Ilianca, 1 jidov, Leiba, şi 15 birnici, adică: Vasili REMARIUC, Necolai IVASUC, Vasili IVASUC, Ivan VANTIUC, Matei COSVANEŢ, Ivan CHISĂLIŢĂ, Matei ILCO, Matei SIŞCIUC, Petre SOBOLCA, Nechita SOBOLCA, Petre zet RÂMAR, Fedor CONDRAT, Vasili TOMAC, Mihail IURIICIUC şi Iacob.
În cătunul Răpujniţa, moşie a căpitanului Vasile MARCO şi a familiei BOTEZ, 82 era „toată suma caselor”, însemnând 3 popi, Ilie, Vasile şi Toader, 2 dascăli, Ivan şi Ştefan MONICI, 1 mazil, Vasili MARCO, 3 şleahtici, Vasili OARZA, Vasili URSULIAC ruptaş şi Vasili TARANGA, 6 văduve, Sofia, Dochia, Irina, Maria, Dochiţa şi KOROKITKA, 12 case pustii şi 55 birnici, adică: Ursul OARZA vornicul, Ivan argat vornicului, Vasili HRECIUC, Ivan SINOVSKI, Ivan LESII, Andrei MUTRIN, Fodor BURUZAVSCHI, Vasili VELIŞCIUC, Ivan LUNESCUL, Vasili LEONTII, Hrihor FEDORSCHI, Filip pânzariul, Necolai LADEICIUC, Hrihor LUŢIC, Vasili BOIKO, Vasili a PETRII, Petre SMUCIC, Mihailo SÂRCHIC, Andrei TUMNIC, Acsănti SLOBOZIAN, Mihailo ŞTEFIUC, Andrei COLESNIUC, Andrei MOISA, Hrihor pânzariul, Ion GAMINIUC, Ştefan berar, Ion sin vornicului ORZA, Andrei ODOVEŢ, Iacov VENINTINSCHI, Iacob CEAICA, Hrihor MUDRII, Andrei ŞTIRMA, Fedor HUBIAC, Vasili PROCIUC, Simion COCIRCO, Nichita CRIMAC, Ştefan IAŢULIAC, Ştefan a PETRII, Iacob SFINCA, Ştefan ŞFIICIUC, Iacov BOREK, Petre MORDEI, Ivan SMUC, Petre CEAICA, Mihailo SĂRIMAC, Vasili MAFTEICIUC, Andrei VELIŞCO, Alecsa MAFTEICIUC, Ivan MISAC, Ivan CIUHAR, Vasili BABII, Hrihor CEAICA, Tănasii sin ORZA, Nechifor vătăman şi Fedor CEAICA.
În 1775, satul Culeuţi (Coliuţii), din Ocolul Nistrului, avea 2 mazili, 2 popi şi 20 de familii de ţărani.
Conform unui izvod de moşii din 20 ianuarie 1775, Ilie Străşca, stăpânea, ca moştenire după părinţii lui, Mihalachi şi Maria Străşca, a şasea parte din Culeuţi.
În 1843, biserica Arătarea Maicii Domnului din Culeuţi, înălţată, în 1779 de Theodor CAUTIŞ şi de Ioan MASEC,, cu 490 enoriaşi, patronată de Ianacachi de TABORA, avea postul de paroh vacant. În 1876, patron al bisericii cu 757 enoriaşi era Ekaterina von WEINFELD, paroh fiind Theodor BOCANCE. În 1907, sub patronajul bisericesc al evreului Kalman SCHLESINGER, biserica din Culeuţi îl avea paroh pe Arcadie BOCANCE, născut în 1877, preot din 1903, cantor fiind, din 1892, Theodor DRABIK, născut în 1850.
În Culeuţ funcţiona, din 1887, o şcoală cu 2 clase .
În 30 aprilie 1782, Simeon Tăutul şi fraţii săi stăpâneau jumătatea de jos a satului Culeuţi, partea care aparţinuse lui Cocoran, care îşi luase numele de Turcul, după o fugă în Polonia; Ioniţă Moţoc şi Ion Cautăş stăpâneau câte un sfert de sat, partea lui Moţoc şi al Iuditei, fata lui Nicolae Murguleţ.

CUPCA

Întărit de Alexandru cel Bun lui Ivan Cupcici, în 27 mai 1429, satul „unde este casa lui” Ivan Cupcici, pe Siretul Mic, între Pătrăuţi pe Siret şi Suceveni, avea să poarte, de-a lungul veacurilor, numele întemeietorului, chiar dacă, din 1503, avea să se anonimizeze în uriaşa moşie mănăstirească a Putnei.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Cupca, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „31 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, 2 femei sărace, 2 ţigani şi 26 birnici.
În 1775, Cupca, din Ocolul Berhometelor, avea 1 popă şi 30 ţărani.
La Cupca s-au aşezat, în 1776, emigranţii transilvăneni Ioan POP, din Cetea, şi Ioan PUŞCAŞ, din Falciu.
În 1843, biserica Sfântul Mihail din Cupca, zidită în 1787, cu 1.143, era slujită de parohul Alexandru CHISĂLIŢĂ, care se afla, în faţa aceluiaşi altar, şi în 1876, când biserica avea 1.432 enoriaşi. În 1907, paroh era George POJOGA, născut în 1859, preot din 1886, paroh din 1904, cantor fiind, din 1896, George UNGUREAN, născut în 1854.
În 1890, s-a deschis, la Cupca, o şcoală cu 3 clase .
Cu ocazia a trei praznice, făcute, la sfârşitul anului 1894, de Teodor BERESOVSCHI, Vasile DUGAN şi Andrei BICER, au jurat, în faţa preotului E. PRELICI, să se lase de rachiu următorii cupceni: Teodor V. ALERGUŞ, Teodor V. ROŞULUI, Dimitrie şi Ecaterina V. ALERGUŞ, Vasile D. ALERGUŞ, Dimitrie I. BICER, George Şt. BICER, Ioan G. BICER, Ioan V. BICER, Mihai I. BICER, Flora, văduva lui George BICER, Sanfira, soţia lui Ioan BICER, George BOLOCAN, George G. BOLOCAN, Domnica, soţia lui Zaharie BOLOCAN, Teodor BOBEŞTEAN, Vasile şi Dimitrie COSTIUC, Ioan Gr. MAIOR, George şi Elena MÂŢA, Vasile I. PLEVAN, Vasile T. POPESCU, Constantin POPESCU, Teodor G. TĂRÂŢĂ, Ioan alui George TĂRÂŢĂ şi soţia lui, Maria, Ioan V. TĂRÂŢĂ, Constantin T. TĂRÂŢĂ, Geoge D. TĂRÂŢĂ, Constantin D. TĂRÂŢĂ, Petre TĂRÂŢĂ, Vasile G. TĂRÂŢĂ, Ioan T. TIMEŞ, Petre S. TIMEŞ, Teodosia TIMFAC, Anna, soţia lui Simion SLĂNINĂ, Maria, soţia lui George T. ŢUGUI, Flora, soţia lui Constantin ŢIBILIAC şi Simion T. ŢUGUI .
În 1 aprilie 1941, au căzut „ca snopii de secară”, la Fântâna Albă, seceraţi de mitralierele sovietice cupcenii: Andronic Morar, Marta Şorodoc (o fată de 18 ani), Arcadie al lui Toader Plevan (rănit şi aruncat de viu într-o groapă comună), Ion Gâză, Arcadie Palicârja, Ion Belmega, Vasile Dugan (fratele lui, Ion Dugan, a murit în gulaguri), Ion al lui Simion Opaiţ (fecior de 20 ani, mort în gulaguri). Au fost arestaţi, după ce au fost hăituiţi, Mihai Plevan, Dumitru Tărâţă, Toader şi Lazăr, feciorii lui Simion Alerguş, Gheorghe Luţu, Petru Plevan, Vasile Ovaciuc (un copilandru), Nistor Plevan şi Toader Ţâbuleac .


d

DANILA

Numit, până în 1783, când este colonizat cu ruteni, Dănileşti, cut al satului Măriţei, a cărui istorie este îndreptăţit să şi-o asume, satul Danila, de pe pârâul Danila, „care curge prin Dănileşti”, era o selişte pustie în 1774.
În 1843, biserica Sfinţilor Cosma şi Damian din Dănila, înălţată la Costâna, în 1786, şi adusă la Dănila, în 1812, de către ctitorul Ioan de CÂRSTE, cu 398 enoriaşi, era slujită de preotul administrator George PALIEVICI. În 1876, când parohia avea 672 enoriaşi, preot era Dimitrie BRĂILEAN. În 1907, parohia avea 946 enoriaşi, preot fiind Vasile de VOLCINSCHI, născut în 1861, preot din 1891, cantor fiind, din 1900, Meftodie IONAŞCU, născut în 1871 .
Banca poporală din Danila a fost înfiinţată, în 1902, de Vasile de Volcinschi şi de Metodiu Ionaşcu.
Părţile satului, aşa cum sunt confirmate de Secţia regională de învăţământ Suceava, din 1955, erau Cotul, Dealul şi Valea.
„În luptele din Iulie 1915 de la Boian şi Rarancea a fost rănit şi fântânarul Anton Hoşmanciuc din Danila şi aşa de grav, încât, la 1 August, a repăusat, lăsând în urmă 6 copii fără casă şi masă. Primăria din Danila a hotărât să le dăruiască un loc de casă”, iar parohul Ion Berariu a făcut un apel la o colectă publică în folosul orfanilor .
„Pentru copiii fântânarului căzut în război, Anton Hoşmanciuc, au contribuit la primăria din Danila: IPC Sa Dl. profesor univ. Dr. Emilian Voiuţchi – 10 coroane, PV Sa părintele exarh din Rus-Moldoviţa Teofil Bocancea – 4 coroane, Cuvioşia Sa părintele din Gemene Dumitru Perhinschi – 10 coroane” .

DAVIDENI

Aflat pe malul stâng al Siretului Mic, între Banila Moldovenească şi Cireş, împărtăşind, deci, întreaga istorie a satului Banila pe Siret, Davidenii erau doar un loc pe hotarul Banilei, în 1783.
În 1786, s-a sfinţit, la Davideni, biserica de lemn, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril.
În 1843, biserica Sfântul Mihail din Davideni, înălţată în 1786, restaurată în 1883, cu 820 enoriaşi, aflată sub patronajul lui Nicolai de GOIAN, era slujită de preotul administrator Iordachi STEPANOVICI. În 1876, parohia avea 1.121 enoriaşi, paroh fiind Ioachim PATRAŞ. În 1907, biserica din Davideni, închinată, din 1883, Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, era patronată de Anna de GRIGORCEA şi de evreul Hermann WOHLIN, paroh fiind Mihail NICHITOVICI, născut în 1855, preot din 1882, paroh din 1892, iar cantor, din 1898, Nicolai HOTOPILĂ, născut în 1869.
În Davideni funcţiona, din 1877, o şcoală cu 3 clase, o altă şcoală, cu o clasă, fiind deschisă în cătunul Zrub, din 1896 .
O listă de subscripţie pentru construirea bisericii ortodoxe din Cacica, din decembrie 1891, încredinţată lui „Alexandru TARNAVSCHI, administrator parochial în Davideni”, şi de soţia lui, Eugenia, conţine următoarele nume de localnici: boieroaica Leontina de GOIAN, Minodora FILIEVICI, învăţătorul Ioan GRIGOROVICI, răzeşul Ion alui Niculaiu DUMITRIUC, Gheorghi STRUGARIU, Ilie TCACIUC, Atanasie TOMIUC, Ion TOCARIUC, Dimitrie GATEJ, Ion NEVOTNEI, Vasile GATEJ, Precopie RÂNDIUL, Petru CUCIREA, Ioan DAVIDEANU, Ioan GATEJ, Ioan TANIEVSCHI, Istratie STRUGARIU, Ioan MITROFANOVICI şi Petru STRUGARIU .
În 1894, satul Davideni avea o şcoală în limba română, una din cele 15 care funcţionau în Bucovina vremii, cealaltă biserică, tot de lemn, cu hramul Sfintei Parascheva, fiind sfinţită în 1910.
Societatea de cetire „Lumina” din Davideni, înfiinţată în 23 februarie 1896, de boeriţa Ana de Grigorcea, de preotul Nichitovici, de învăţătorul Grigorovici, de secretarul Leon de Baloşescul şi de cantorul Paşcaniuc, funcţiona în casa lui Petru Verchuleac, cu 42 membri. Preşedinte al societăţii era parohul Nichitovici, vicepreşedinte era Dimitrie Tanevschi, din comitet făcând parte şi Petru Verhuleac (casar), Dimitrie Gătej (bibliotecar), primarul Tcaciuc, Vasile Gătej, Teodor Paşcaniuc şi Leon Barabulschi. În comisia judecătoare au fost aleşi Leon de Baloşescul, Ion Tocariuc, Alexandru Cleac şi Ion alui Simion Davidean .
Banca populară raiffeisiană din Davideni a fost înfiinţată în primăvara anului 1903, sub preşedinţia lui Ilie Cuşnir şi sub direcţiunea preotului Nichitovici, vistiernic fiind Nicu Hotopila. Cabinetul de lectură „Lumina” funcţiona, din 1896, în casa lui Petru Verchuleac, cu 80 membri, 20 cărţi, 2 abonamente la gazete şi o avere de 14 florini şi 60 creiţari. Această primă bibliotecă comunală din Davideni era condusă de Ilie Tcaciuc, Alexandru Moldovan şi Silvestru Danilescu.
În 1939, conform cadastrului prefecturii judeţului Storojineţ, Davidenii aveau trei cătune, Runc, Zrub Nou şi Zrub Veci, părţile de sat fiind formate din Bahna, Centru şi Reforma, parte de sat apărută după reforma agrară din 1926.
La Davideni s-au născut două mari personalităţi culturale, genealogistul şi istoricul Sever ZOTA (1874-1943), membru al Academiei Române, şi celebrul tenor Joseph SCHMIDT (1904-1942).

DAVIDEŞTI

Satul din Ţinutul Coţmanilor, din vecinătatea Stăucenilor, Clivodinului, Suhovercăi şi Gavrileştilor, a fost atestat documentar în 6 iulie 1413, atunci când soacra lui Alexandru cel Bun, Anastasia, primea de la voievod uric pentru „Coţmanul Mare cu toate cătunele ce ţin de el, anume Suhoverhul, Hliveştii, Davidăuţii, cu toate locurile ce ţin de ele”.
După moartea Anastasiei, Davideştii au trecut în stăpânirea Episcopiei de Rădăuţi, care beneficiază de întăriri şi, deci, de noi menţionări documentare ale satelor respective, în 26 august 1503, în 6 octombrie 1520 şi aşa mai departe, istoria satului fiind indisolubil legată de cea a călăraşilor de Coţmani.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Davideşti „57 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Dumitru şi Iacob, 1 dascăl, Costandin, 2 jidovi, Elesii şi Nusân, 6 văduve, Maria, Todosia, Marka, Odochia moscăliţă, Aiţa şi Palaghia, 4 case pustii şi 42 birnici, adică: Onofrei vornic, Cozma OLKSA, Ion SUHAR, Vasile COZLUC, Toader SUHAR, Mihail RUSĂSCHII, Neculai RUSĂSCHII, Ivan vătăman, Vasile COŞLIAN, Vasile PILAT, Costia, Ivan CRAVIUC, Hrihor scripcar, Fedot STROGI, Hrihor pânzar, Ivan BABIUC, Ştefan BABIUC, Mihai nepot popii, Michita LECA, Constandin zet popa, Vasile BELCIUC, Andrişka, Ilii VELCIUC, Hrihor dascăl, Matei sin ROMAN, Toader STRĂCHICI, Simion CIORNIC, Neculai ILCIUC, Pale BELCIA, Hrihor ANDRIICIUK, Vasile ZAZULĂ, Ianchii văcar, Hrihor FLĂCĂU, Andrei COBINSKI, Ivan CIORNE, Vasile BABICIUK, Toader VODOVEZ, Ivan morar, Onofrei PETRENCU, Ivan MAMICIUK şi Petro IVANCIUK.
În 1843, biserica Sfântul Mihail din Davideşti, înălţată, în 1781, de presviterul Dimitrie, Constantin şi Iacov TOMASCIUC, restaurată în 1824 şi în 1881, când a fost dotată cu un nou iconostas, hramul fiind sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, cu 801 enoriaşi, îl avea paroh pe Constantin TOMASCIUC. În 1876, paroh era Mihail HNIDEI, numărul enoriaşilor ajungând la 1.074 suflete. În 1907, paroh era Ioan CARPIUC, născut în 1843, preot din 1876, paroh din 1897, cantor fiind, din 1900, George ZURKANOWICZ, născut în 1840.
În Davideşti funcţiona, din 1866, o şcoală cu două clase .

DĂRMĂNEŞTI

Până în 7 ianuarie 1403, când a fost dăruit Episcopiei Sucevei, satul Dărmăneşti, numit Hreţca sau Sârbi, a făcut parte din „ocina dreaptă” a voievodului Alexandru cel Bun, cel care adusese la Suceava, încă din 29 iunie 1402, moaştele Sfântului Ioan cel Nou. Sfântul fusese depus în biserica de mir a Moldovei, care ţinea loc şi de episcopie, iar satele „Hreţca pe Suceavă şi Averăuţi pe Suceavă (Vereşti)” însemnau ofranda pe care o aducea voievodul, „la soborul Sfântului Ioan Botezătorului”, noului patron spiritual al capitalei Moldovei. Dărmăneştii aveau hotare „vechi şi dedemult”, formula aceasta certificând existenţa satului cu mult înainte de primul Descălecat, adică din vremurile în care „drumul ctitorea satul” (Iorga). Iar primul nume pe care l-a purtat în istoria mărturisită, acela de Sârbi, poate explica rolul Dărmăneştilor de paznic al Drumului Mare, care unea, comercial, Nordul şi Sudul, printr-o posibilă colonizare cu vlahi balcanici sau chiar cu sârbi, o colonizare conjuncturală, care, în ciuda aparenţei, nu întăreşte teoriile migraţioniste ale neprietenilor românilor. Pe vremea aceea, aşa cum se confirmă şi prin textele străvechi din „Rohonczi Codex”, vlahii stăpâneau munţii, începând din Balcani şi terminând cu crestele împădurite de pe malurile Rinului, urmând pe un „Vlad” (în slavă, „vlad” înseamnă proprietar de pământ, stăpânitor) sau altul „pe Calea Dacilor”, după „voia Căii Stelelor”, pentru a împlini destinul „şoimului”, după închinare pe înălţimile sfinte ale Rarăului. Din păcate, despre vremurile vechi noi n-am păstrat mărturii, iar atestările documentare nu sunt altceva decât un fel de cadastru primitiv, prin care se consemnează modificarea regimului de proprietate. Mai există, ce-i drept, „tradiţiile” sau legendele, care menţionează, de o parte şi de alta a apei Sucevei, pe un cioban aproape mitologic, Dediu, care şi-a înveşnicit numele în toponime („Dealul Dediului”, „Valea Dediului”, „Fântâna Dediului” etc.), într-un teritoriu întins, care începea dinspre Părhăuţi şi Dărmăneşti şi sfârşea dincolo de hotarele estice ale Vereştilor. Dar şi acest Dediu a fost uitat, în cele din urmă, ba chiar a fost substituit, toponimic, cu nume de proprietari vremelnici, precum Dolenciuc, Pomirki sau Solomia. Chiar şi amintirea celui care avea să dea numele durabil al satului (protopărintele, moş-strămoşul obştesc), Petru Dărman, avea să fie ignorată peste vremuri, tot aşa cum, printr-o ciudată confuzie administrativă, chiar şi numele Dărmăneştilor avea să fie substituit de numele unui cătun megieş, Hatna.
În 10 aprilie 1430, când Alexandru cel Bun, întărind Pătrăuţii lui Vlad Adiş, îi dădea acestuia uric şi pentru „al treile cot, tij di Pătrăuţi, unde au fost Grecii din Dărmăneşti, la Fântână”.
Şi, totuşi, dubla legendare, cea a unei descendenţe balcanice, grefată pe obştea neamului de păstori ai baciului Dediu, poate fi argumentată prin elemente aparent minore, care ţin de perioada de după recuperarea satului de sub tutela episcopească, în vremea lui Stoian, al cărui fiu, Petru, se va numi şi Dărman, adică omul care „dărma” (dobora) copacii pentru a-şi hrăni, pe timpul iernii, turmele. Că primii săteni ai Dărmăneştilor trăiau pe seama turmelor rezultă şi din faptul că ei mai aveau un sat, Dărmăneşti pe Jijia, care este întărit nepoatelor lui Stoian, Taţa şi Vasca, în 10 aprilie 1499, odată cu Dărmăneştii pe Suceava, ocina botoşeneană servind, probabil, pentru iernatul turmelor, cirezilor şi hergheliilor.
Şi ar mai fi o precizare, legată de toponimul „botuşani”, care desemnează, în româna veche, pe ciobanii oilor boteie, adică oile sterpe, inclusiv cârlanii, tot aşa cum „botuş” înseamnă locul pe care erau păşunate oile sterpe.
Data de 10 aprilie 1499 este considerată de cei mai mulţi istorici şi monografi, mai ales de cei care l-au creditat excesiv pe Daniel Werenka, drept cea a atestării documentare a satului Dărmăneşti. Atunci, în 10 aprilie 1499, Taţa, fata lui Petru Dărman şi nepoata lui Stoian, împreună cu verişoara ei, Vasca, fata Nastasiei, solicită întăritură domnească pentru trei sate, inclusiv „Dărmăneşti pe Suceavă”, moştenite de la bunicul lor, iar Ştefan cel Mare confirmă proprietatea, dar fără referiri la urice domneşti anterioare. Drept consecinţă, nu se cunosc condiţiile în care Stoian, tatăl lui Petru Dărman şi al Nastasiei, intră în stăpânirea fostului sat domnesc Hreţca, aflat, vremelnic, şi în proprietatea Episcopiei Sucevei. Apoi urmează un veac şi jumătate de tăcere.
În 3 decembrie 1642, Ieremie Busuioc, fiul fostului mare spătar Busuioc, lăsa, „cu limbă de moarte… a treia parte a satului Dărmăneşti, ţinutului Sucevii” lui Ieremie Murguleţ, moştenitor al unei jumătăţi din satul Părhăuţi, cel mai mare dintre fraţii boieri Murguleţ, toţi zvăpăiaţi şi veşnic implicaţi în desele schimbări de voievozi ai Moldovei.
Din 6 aprilie 1634, beneficiază de atestare documentară şi satul Măriţei, şi cătunul acestui sat, Hatna sau „jumătate de sat Măriţei, partea de jos”, cumpărată de Evloghie, pentru a doua oară episcop al Rădăuţilor, om hapsân, amestecat în fel de fel de afaceri oneroase şi care avea să cumpere Hatna pentru înzestrarea surorii sale, Ana. Pe Ana o va moşteni Toader Murguleţ, stăpânitorul unei obşti săteşti de neamuri străvechi, reprezentată, în 6 aprilie 1659, la o hotărnicire în Iacobeşti, de Ipatie Murguleţ, Lupul Dubnim, Ionaşco Pintescul şi de fraţii Gligorie, Loghin şi Simion Pintescul.
Satul lui Petru Dărman, cel menţionat de uricele voievodale, se afla, în vremurile vechi, pe malul apei Sucevei, până la pârâul Hatna. Cealaltă parte de sat şi de moşie, „de la părâul Hatna în sus, socotind pârâul mijlocul moşiei”, era proprietate răzeşească, menţionată ca atare şi în 12 aprilie 1708, când Iuon Abăza revendică, în divanul lui Mihai Racoviţă Vodă, o jumătate „parte de sat Dărmăneşti la apa Sucevii… care moşie i-a venit de la moşul său, răpusatul Dociul biv paharnic”.
Acest Iuon Abăza, moştenitor al părţii de sat desprinsă din trupul obştesc, ar fi îngropat, sub altarul bisericii din vatra veche a satului, o comoară, pe care urmaşii lui au tot căutat-o, vreme de vreo două secole, dar fără să o afle, pentru că nimeni nu-şi mai amintea unde anume s-a aflat, cândva, prima biserică, probabil din lemn, a dărmăneştenilor.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Dărmăneşti, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „37 – toată suma caselor”, însemnând 4 femei sărace, 1 popă şi 32 birnici.
La venirea austriecilor în Bucovina (ocupaţia s-a încheiat în data de 1 octombrie 1774), satul Dărmăneşti, care avea doar 41 de gospodării, îşi pierde numele, în favoarea celui al cătunului Hatna. Pe vremea întocmirii „Topografiei” lui Daniel Werenka, în 1895, deci, satul avea 2.236 locuitori, doi preoţi, pe Georgie Popovici şi pe Dumitru Burac, şi un cantor bisericesc, pe nume I. Masichevici, doi învăţători, pe Grigori Iacubovici şi pe Ecaterina Halla. Primarul, şi el ucrainean, se numea Nicolai Strilciuc.
Măriţeia avea, în 1774, 33 familii, dar satul creşte, până în 1784, la 114 familii, datorită colonizării cu 81 familii de galiţieni, pe care o va face noul proprietar, negustorul armean Ivan Capri.
În 15 iunie 1765, stăpân peste partea nerăzăşească a satului Dărmăneşti era Radu căpitan, un boiernaş care împresurase parte din moşiile stăpânite de mănăstirea Pătrăuţi. În 1808, jumătatea de lângă apa Sucevei a moşiei dărmăneştene aparţinea paharnicului Iuon Cârste, care o dăruieşte nepotului său Ioan, fiul lui Ilie Cârste. În 24 mai 1833, acel Ioan, ajuns baron al statului austriac, a dăruit a opta parte din sat nepotului său, Ienachi, şi el „baron Cârste”.
Satul megieş, Măriţeia, încăpuse, începând din 22 august 1785 şi până 8 decembrie 1786, pe mâinile negustorului armean Ivan Capri (Ioan Căprii, cum i se zice într-un alt document), care, ca să-şi exploateze eficient noua moşie, începe o masivă colonizare cu galiţieni. Din rândul acestor agricultori avea să se ridice, la 1848, deputatul-ţăran Dolenciuc, ales, în 14 iunie 1848, deputat de Suceava în Parlamentul din Viena cu 59 voturi din 74.
În 1843, biserica Naşterea Domnului din Hatna, cum erau numiţi Dărmăneştii, cu 1.515 enoriaşi, era slujită de parohul Ilie TARNOWIECKI, patron bisericesc fiind baronul Ennakaki von KRISTIE (Cârste). În 1876, biserica, cu hramul schimbat, din 1875 (Arătarea Domnului), aflată sub patronajul lui Nicolai de CÂRSTE şi a lui Bogdan de PRUNKUL, avea, în comuna Bisericească Hatna şi Măriţei, 3.604 enoriaşi, paroh fiind George POPOVICI. În 1907, patron al bisericii era evreul Iankel FISCHER, paroh fiind Eugen BODNARESCUL, născut în 1846, preot din 1871, paroh din 1876, ajutat de preotul cooperator Adrian BODNARESCUL, născut în 1879, preot din 1906, cantor fiind, din 1899, Clementie SCRIPCARIU, născut în 1864.
În Hatna-Dărmăneşti, funcţiona, din 1858, o şcoală cu 3 clase .
La doar trei ani de la inaugurarea primei linii ferate din Bucovina, Lemberg-Cernăuţi (primul tren a sosit la Cernăuţi în 15 septembrie 1866), s-a dat în funcţiune şi calea ferată Cernăuţi-Iţcani, primul tren sosind în gara Hatna în ziua de 28 octombrie 1869. Această cale ferată, proiectată de arhitectul Adolf Marin, fiul primarului german din Rădăuţi, urma să treacă prin oraşul natal al proiectantului şi să urmeze culmea dealurilor de pe malul drept al Sucevei, până în fostul oraş voievodal, Suceava. Nemţii din Rădăuţi, în frunte cu tatăl proiectantului, înspăimântaţi de „fantasma noului” (taman ca în romanul „Prăpădul Solobodei”, de Eusebiu Camilar), s-au pus pe întocmit jalbe, ajungând „până la împărăţie”, iar „drăguţul de împărat” Franz Iosif s-a milostivit de nemţii rădăuţeni, recomandându-i lui Adolf Marin să facă noul „drum de fier” departe de Rădăuţi, pe malul celălalt al apei Sucevei. Conform noului proiect, Dărmăneştii, cunoscuţi drept Hatna, căpătau statutul economic de „nod feroviar” important. Cealaltă cale ferată importantă a Bucovinei, Hatna-Câmpulung era în funcţiune încă de la începutul anului 1888 (în 5 februarie, între Cacica şi Soloneţ, a deraiat locomotiva unui tren cu 16 vagoane, încărcate cu prund, ucigându-l pe conducătorul trenului, un oarecare Milecki), inaugurarea fiind planificată pentru ziua de 1 februarie 1888, dar evenimentul festiv s-a petrecut, cu surle şi trâmbiţe, abia în ziua de 1 mai 1888, zi în care Dărmăneştii devin în mod real inima feroviară a Bucovinei.
În faţa gării din Dărmăneşti, s-a deschis, în primăvara anului 1896, „ospătăria românească” a lui Georgiu Roşul, „o ospătărie pentru orice drumeţ şi mai ales pentru Românii noştri, cari pot, în tot momentul, aici mâncări bune şi pat pentru dormit a căpăta” .
În primăvara anului 1904, înainte de Paşte, Nicolae Iorga a trecut, în două rânduri, prin Dărmăneşti, în drum spre Câmpulung şi la întoarcere, iar în vremea popasului în gara Hatna avea să noteze cu inconfundabil sarcasm:
„La Hatna, se îmbulzeşte tot felul de lume în gara joasă şi murdară. Trei familii cu înfăţişare distinsă s-au întâlnit în Restaurant. Recunoaştere, amintiri, glume… Bărbaţii au tipuri austriace desăvârşite, austro-iudaice mai bine, cu pălăriuţe, mustăţi cârligate, dungi de favorite. Mersul, căutătura, ifosul arată pe desăvârşitul funcţionar austriac. Femeile au vioiciunea, eleganţa, graţia Româncei, felul ei de vorbă felurită şi cochetă. Un copil, adus ca să-l cunoască şi ceilalţi, aleargă la cea mai tânără din Doamne, căreia ceilalţi îi spun Tuţa şi o cheamă „mamă”. Când va fi mare, acest copil oacheş va purta pălăriuţă, îşi va lăsa favorite, va încârliga mustăţile sale negre, va vorbi nemţeşte cu toţi ai lui ca şi cu străinii. Dar acum i se îngăduie, lui i se îngăduie să fie încă Român”.
Nicolae Iorga, prorocind simbolic, avea să se înşele asupra acelui copil dărmăneştean, care va rămâne Român până dincolo de moarte şi care se va afirma drept primul teoretician al „iconarismului” bucovinean, drept poet înzestrat, drept prozator inconfundabil, drept filosof strălucit, la care şi Lucian Blaga avea să caute cu admiraţie, şi drept celebru universitar cernăuţean. Apoi, după ce se va fi jertfit pe sine pentru cauza Românismului, dărmăneşteanul acela va cunoaşte umilinţe inimaginabile, va fi arestat, întemniţat, bătut şi golit de sine, va fi pus să cureţe rigolele Sucevei, şi i se va dărâma bustul, şi i se va călca memoria în picioare chiar şi atunci când se vor întoarce vremurile pentru care el a luptat, el a trăit şi tot el a murit.
Copilul acela-simbol, născut în 21 iulie 1906, la Dărmăneşti, s-a numit Traian Chelariu.
Tot la Dărmăneşti a văzut lumina zilei, în 29 mai 1935, folcloristul Ion Rebuşapcă, la Măriţeia născându-se, în 20 august 1913, pictorul Mircea Boşcoianu.

DORNA CANDRENILOR

Sat al câmpulungenilor Candrea, deci cu dreptul de a-şi revendica atestarea documentară în 14 aprilie 1411, ca şi Câmpulungul, Dorna Candreni exista ca vatră de sat şi nu doar ca risipire de gospodării de vară, încă din 20 noiembrie 1755, când ispravnicul de Suceava, Constantin Cantacuzino, paharnic, rânduia, în baza unei cărţi de gospod, pe bătrânii din Candreni, Gligorie Iuga, Gavril Cărnu şi Ion a Irinii, să măsoare şi să hotărască moşiile fraţilor Vasile, Lupul, Ursul şi Neculai Candrea, feciorii lui „Ioniţă Candrea din gura Coşnei”.
În 2 noiembrie 1756, Ion Candre şi alţi răzeşi ai moşiei Căndreni se jeluiesc lui Grigore Ghica Vodă că moşia lor „se hotărăşte cu ţara ungurească şi, pi dincoace, se hotărăscu cu o moşie, anume Todăşcanii”, cu care Căndrenii au multă gâlceavă, hotarele dintre cele moşii fiind mutate în defavoarea Căndrenilor, în baza unor mărturii mincinoase („pe gura acelui Constantin Pizdele”).
În 1 iunie 1765, Constantin Kogălniceanu, vornicul Câmpulungului, judecă pricina dintre Căndreni şi Floceni pentru stăpânirea muntelui Ouşorul. Bătrânii Căndreni, Constantin Vasile, Axente şi Donisă Candrea, susţineau că muntele Ouşorul ar fi al lor, iar „un Vasile Iuga, şi Chiruţă Todaşcu, şi Ursuţu Candre, şi Constantin Todereanu, şi un Toader Rogină” susţineau la fel, „aceştia jurând toţi cu suflitile lor că drept a Căndrenilor este muntele Ouşorul”.
În 11 iunie 1789, vornicii şi juraţii din Dorna Candrenilor, Toader sin Floce Candre, Maftei Candre, Ion sin Constandin Candre, Timofti Todaşcan, Constantin Toderel, Grigori Pardău, Grigori sin Vasile Iuga şi Ioniţă sin Rusul Ivan, întocmesc o „cvarte de împărtaştină lui Petre Prale a Lupului cu căt îi revine după tatăl său”.
Destinul Dornei Candrenilor se modifică, după 7 iulie 1807, atunci când Franz Schubert, inspectorul Domeniilor Bucovinene, raportează Administraţiei cezaro-crăieşti unite a domeniilor şi salinelor din Lemberg despre constatările făcute cu ocazia vizitării izvoarelor minerale de la Dorna Candreni, vizitate la începutul lunii iunie, izvoare recent descoperite de către medicul districtual Pluschk pe pajiştea dirigintelui de poştă de lângă pârâul Negrişoara. Schubert propune amenajări strict necesare pentru utilizarea izvoarelor, inclusiv o „baie şi un hotel”, precizând că un meşter şi câţiva săteni pot înălţa construcţiile acelea într-o singură vară.
În 8 octombrie 1807, contele Karl von Zichy face cunoscută hotărârea Camerei Aulice din Viena de a nu se împotrivi amenajării unei staţiuni balneare la Dorna Candreni şi la Vatra Dornei, dar cere, iniţial, o investiţie de 200 guldeni pentru curăţirea şi podirea cu scândură a izvoarelor, astfel încât aceste ape medicinale să devină băubile.
În 1843, biserica ortodoxă Sfântul Nicolae din Dorna Candreni, care deservea şi Poiana Stampii, avea 1.742 enoriaşi, păstoriţi de parohul Georgie PROCOPOVICI. În 1876, biserica cu hramul Adormirii Maicii Domnului, ctitorită între anii 1858-1863, ca şi cea din Poiana Stampii (la Poiana Negri), cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, era păstorită de parohul Isidor PROCOPOVICI, numărul enoriaşilor ajungând la 2.444. În 1907, comuna bisericească Dorna Candreni, Dealul Florenilor, Poiana Negri şi Smizi, cu 2.206 enoriaşi, era slujită de parohul Victor ZURCAN, născut în 1859, preot din 1886, paroh din 1905, preot cooperator fiind Emanuil PRELIPCEAN, născut în 1862, preot din 1893, iar cantori, angajaţi în 1887, erau Filip MOROŞAN, născut în 1866, şi Theodor SPÂNUL, născut în 1847.
La Dorna Candreni funcţiona, din 1862, o şcoală cu 3 clase, cea din Poiana Negri, cu 1 clasă, fiind dată în folosinţă în 1884, iar şcoala cu 1 clasă din Dealul Florenilor fiind inaugurată în anul 1900 .
Printre oaspeţii de mai târziu ai Dornei Candrenilor s-a numărat şi istoricul A. D. Xenopol, care, în 1887, susţinea, după o vacanţă de o lună, în 1886, în munţii Dornei, că „una din cele mai frumoase preumblări, ce poţi face nu departe de Dorna, este acea pe drumul de pe lângă casa răposatului preot Constantinovici, ce vine aproape de podul ce trece Dorna spre a merge la Candreni. Acest drum merge pe coasta a dealurilor din stânga râului, aproape la jumătatea înălţimei lor, şi slujeşte numai pentru aducerea fânului ce se face pe coaste. După el se vede necontenit Dorna, şerpuind la o mare adâncime, adeseori aproape verticală sub picioare. Şoptirea râului este întreruptă, din când în când, de strigătele plutaşilor, pe care îi poţi vedea coborând iute pe repedele curs al apei, cântând, adeseori, câte un cântec monoton, ce ajunge la auz ca un ecou îndepărtat. De cea parte a râului, se întinde câmpia, care, departe de-a înfăţişa ochiului un verde monoton, îl desfătează prin nuanţele cele mai deosebite. Cele mai închise provin din umbra aruncată de naltele piscuri, umbre ce par a isvorî din văile şi pădurile unde se ţin ascunse, cu cât soarele coboară spre asfinţit. Apoi vin pădurile de brazi, de un verde închis, care, lovite de razele soarelui, iau coloare albă în părţile luminate, care contrastează cu atât mai puternic cu cea închisă, rămasă în umbră. La poalele pădurilor se întinde imaşul verde ca smaragdul, întrerupt, în toate părţile, de fâneţe, în care fânul cel copt are o coloare verde-galben, mai deschisă, cât stă fânul în picioare, mai închisă, când a fost cosit” .
O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Simion ILIUŢ, paroch în Candreni”, menţionează, printre familiile comunei, pe: Teodor IUGA, Vasile ŢĂRAN, Jacob CANDREA, Vasile CARPEA, Grigori SPÂNU, Ilarion SPÂNU, Ion al Agafiei CANDREA, Gheorghi FLOREA, Cozma DONISI, Timofteiu CANDREA, Grigori alui Alecsa CANDREA, Luca PRALEA, Ion cu Porfira SPÂNU, Ion cu Maria CHELŞOIU, cantor Todiriţă SPÂNUL, Domiţian CANDREA şi Iosif MĂTU .
O altă listă de subscripţie, din mai 1896, pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, încredinţată preotului I. VOROBCHIEVICI, menţionează următoarele nume de localnici: preotul Emanuil PRELIPCEAN, Cosma DONISĂ, Timoftei alui Ion CANDREA, Iosif FLOAREA, Toader alui George SPÂNUL, Mihai BUMBU, Teodor alui Vasile FLOAREA, Filip MOROŞAN, Iorgu alui Dimitrie ŞOARIC, Chiril FLOAREA, Ioan alui Nicolai FLOAREA, Leonte JUNCA, George alui Nicolai FLOAREA, Gavril IOAN, Nichita CHELSOI, Simion BUZILĂ, Titus AVRAAM, Vasile T. CANDREA, Leontie MOROŞAN, Ieremie FLOAREA, Vasile NEDELEA, Petru IOAN, Elena DONISĂ, Maria URSUŢ, Cornelia DRANCA, Paraschiva lui Georgi CANDREA, Leonti IRINESCU, Cosma PAŞCAN, Istratie DOROFTIESCU şi Ioan IURTEN .
„Ne oprirăm puţin la preotul din Căndreni, Iliuţă, de la casa căruia, aşezată lângă biserică, se vede cea mai frumoasă câmpie. Dâmbul pe care sunt clădite casele şi biserica este înconjurat ca un arc regulat de cerc de râul Dorna, care pare a-l încinge ca un „braţ dezmierdător”. Peste râu, se întinde o câmpie colorată cu cele mai bogate nuanţe ale verdelui” .
Cabinetul de lectură „Ouşorul” din Dorna-Candreni s-a deschis în 26 octombrie 1898, sub preşedinţia preotului Ioan Vorobchievici. Din comitetul de conducere făceau parte George Popovici (vicepreşedinte), Emanuil Prelipcean (secretar), Toader Spânu (cassar), Nichita Chelsoi (controlor), Foca Iuga (bibliotecar), George Doroftiesi (econom), Iorgu Şoaric, Filip Moroşan, George alui Costan Candrea, Simion Buzilă şi Vasile alui Tănasi Candrea (în juriu), Titus Avraam, Timoteiu Chelsoi şi Iacob Pardău (comisia de control) .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Calinic CAPRĂ (cântăreţ sătesc, 21 ani în 1913) din Dorna Candreni.
Preotul din Dorna Candreni s-a pronunţat, în 1910, împotriva alegerii ţăranului Gheorghe Boncheş ca deputat vienez, îndemnând din uşa altarului: „Să nu alegeţi un ţăran prost, butuc încălţat cu opinci şi să nu ascultaţi de căpăii vorniceşti!” .

DORNA-VATRA sau VATRA DORNEI

Ca şi Dorna Candreni, Vatra Dornei, numită, iniţial, Dorna, ca şi apa, nu-ţi poate despărţi rădăcinile străvechi de cele ale Câmpulungului Moldovenesc, data atestării documentare putând fi considerată cea de 14 aprilie 1411.
Întâmplările obşteşti dornene, deja localizate în acest ţinut, ţin de veacurile mai de tihnă şi poate de aceea abia în 13 septembrie 1688 au loc tranzacţii cu poieni şi prin munţii din partea locului, Mihăilă Dodul cumpărând poiana lui Bărnar şi muntele Bărnariul de la Gherasim Maleş şi de la Ionaşcu Porcul, cu 9 lei bătuţi, 2 boi şi 6 groşi de miţă albă, deci cu o sumă mai mult decât modestă.
În 9 iulie 1728, Petrea Cărnul şi fraţii săi, Vasile Păţilica şi Todaşcu Ştefănel, toţi din „satul Dorna”, dau mărturie lui Nil, egumenul Voroneţului, precum că moşia sa „de pe Bărnariu, din gura Plutoniului în sus”, pe care dornenii cică „au stăpânit-o pe nedrept”, ar fi a mănăstirii Voroneţ, după cum scrie uricul acesteia, şi se obligă să dea adetul cuvenit sfinţilor călugări pentru folosirea acestei moşii.
În 5 decembrie 1757, sunt menţionaţi „doi preoţi ce sunt la Dorna”, în „Uricul Cămpulungului”, Grigore Ioan Callimah Vodă scutindu-i pe cei doi de dări.
În 16 iunie 1768, când Vasile Todaşcu şi Candrenii îşi dispută Runcul Dornei, „fruntaşii satului Dorna”, Ion a Irinii, Constantin Todirean, Vasile Iuga, Ioniţă Negre, Toader Buzilă şi Gavril Rogină, decid că „acel runc este sătescu, ca să cosească cu toţii sau să-l pască cu toţi”
Între anii 1748-1774, se stabilesc la Vatra Dornei emigranţii transilvăneni Giorge DOŞOGAIS (Rodna), Gavril UNGUREAN (Berghia), Marin FAUN (Berghia), Vasile Gr. UNGUREAN (Berghia), Marin DANILĂ (Berghia), Nichifor UNGUREAN (Râpa de Sus), Petru UNGUREAN (Rodna), Vasile GOMA (Berghia), Constantin BERCU (Topliţa), Tudor MARE (Budacul Românesc), Iosif ŞTREANGĂ (Rodna), Gavril TRUŢĂ (Topliţa), Procop RACIOC (Topliţa), Chirilă FUAVAGUI (Topliţa), Vasile GILIANU (Căila), Ion BOMOHAZ (Rodna), George MORARIU (Budacul Românesc), Horea ARDINI (Jelna), Iacob şi Nistor FRÂNCU (Jelna), Tudor GOTHA (Rodna), Ion CĂTANĂ, Ion GHERMAN (Râpa de Sus), Filimon MOROŞAN (Budacul de Sus), Florea şi Mihai BROFORI (Şieuţ), Lupu UNGUREAN (Bistriţa), Matiaş MARIAN (Berghia), Mihai, Macovei şi Vasile UNGUREAN (Rebra Mare).
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează în Dorna „319 – toată suma caselor”, însemnând 6 popi, 4 panţiri, 1 dascăl, 10 femei sărace şi 298 birnici, aceştia fiind: Gavril VÂNTU, Grigori MIEDRIA, Lupul PANGA, Vasile sin TĂNASEI, Ion CATANĂ zet COZAH, Nicolai CIOCÂRLAN, Giorgii IUGA, Toader, olar, Cârstea LOPATĂ, Vasile COZAH, Ion COZAH, Niţul sin COZAH, Andrieş sin Chiruţă MIEDRIA, Vasile DANDUL, Crăciun LĂSTUN, Ion TODERIANU, Grigori sin ŞTEFAN, Petrea sin ŞTEFAN, Chiriţă DOLHESCU, Timofte sin Dumitru TODOŞICO, Grigori sin Dumitru TODOŞICO, Toader MIEDRIA, Dumitru TODOŞICO, Iacob TODOŞICO, Ion CORNIA, ion sin Ion CORNIA, Vasile a IRINEI, Vasile zet lui, Grigoraş sin IRINEI, Miron sin Grigoraş a IRINEI, Chiruţă MIEDRIA, Andrieş CIOTÂRCĂ, Todosia, babă cu holtei, Simion MUSTEA, Ion MUSTEA, Petrea MUSTEA, Andrieş MUSTEA, Vasile BUDĂI, Nicolai NACUL, Vasile FLOREA, Alecsa DRANCA, Georgii DRANCA, Ştefania MIVOVANCA cu holtei, Ion sin ei (fiul Ştefaniei), Florea BIZUM, Toader sin Petrea IRINEI, Toader, ungurian, Nicolai DIACUL, Ion DIACUL, Georgii PIZDELE, Vasile sin PIZDELEI, Dumitru PIZDELE, Andrieş PIZDELE, Ion sin Dumitru PIZDELE, Toader PIZDELE, Iliana săracă cu holtei, Ion MIEDRIA, Nastasia IROAE cu Gavril holtei, Vasile sin IUGA, Nicolai sin NEGRII, Costandin TODIRIAN, Toader BUZILĂ, Grigoraş DRUGA, Irimia ODOCHIAN, Gavril ODOCHIAN, Ioana săracă cu Petrea holtei, Toader NACUL, Gavril NACUL, Dumitru, ungurian, Irina Florea holtei, Nicolai sin Petrea PALAGHEI, Toader MĂLĂEŞ, Gavril BONCHEŞ cu mamă, David BONCHEŞ, Vasile sin Nicolai, diac, Ion zet VARVARII, Grigori sin IUGA, Ion PORCU, Ion, ungurian, cârciumar, Andronache, jitar, Ion, olar, Ion SUBŢIREL, Petrea SUBŢIREL, Chiruţă SUBŢIREL, Dămian SUBŢIREL, Gavril ŢICŞA, Georgii DRANCA, Grigori sin NICHITUŞ, Nistor MAZGA, Vasile MAZGA, Vasile PÂNTEA, Nichita sin PÂNTEA, Ion MITITEL, Petrea zet Vasile PÂNTEA, Toader SUBŢIREL, Ion ZOIAN, Sandul MIVOVAN, Acsinte zet MIVOVANU, Filip IUGA, vornicel, Precopi DRANCA, Vasile IUGA, Nicolai URSACA, Toader a NICHITEI, Iosif DRANCA, Ion NICHITUŞ, Nicolai NICHITUŞ, Vasile URSACA, Lupul sin MARIEI, Costandin sin diacul, Ştefan brat lui, Andrieş tij brat lui (de asemenea frate lui), Dumitraşco sin MĂRIUŢII, Ion POMOGACI, Petrea sin Irinei NEGROAEI, Grigoraş ROGINĂ, Ilieş zet popei MIHĂILĂ, Chiruţă sin IRINEI, Petrea a IRINEI, Ion sin Petrea a IRINEI, Luca sin PARDĂU, Grigori brat lui (frate lui Luca PARDĂU), Ion PARDĂU, Simion PARDĂU, Maftei sin Gavril CANDREA, Gavril CANDREA, Acsinte CANDREA, Ion sin CANDREA, Miftodii sin CANDREI, Mihăilă, ungurian, Nistor CANDREA, Denisă CANDREA, Toader CANDREA, Constandin CANDREA, Manole, diac, Simion CANDREA, Dumitraşco sin CANDREA, Vasile brat lui, Nicolai brat lui, Vasile NICHITUŞ, Nicolai BOCA, Ion sin CELSIEI, Varvara PÂNTELOAE cu holtei, Rusul PINTELESCU, Grigori PINTELESCU, Chirilă PINTELESCU, Nistor PINTELESCU, Vasile BOCA, Petrea PÂNTESCU, Georgii JUNCĂ, Gavril, văcar, Ştefan CANDREA, Ion CANDREA, Vasile CANDREA, Ursul sin Lupul CANDREA, Nichita ODOCHIAN, Ursul CANDREA cel bătrân, Toader sin Ursul CANDREA, Grigore sin Acsinte CANDREA, Ion sin Carpia CANDREI, Grigori, cojocar, Ion ŞTEFĂNEL, Iacob ŞTEFĂNEL, Grigori ŞTEFĂNEL, Ion POPESCU, Petrea POPESCU, Toader POPESCU, Constandin ŞTEFĂNEL, Chiriţă sin ŞTEFĂNEL, Simion URDĂ, Ion CHIRUŢĂ, Ştefan POPESCU, Gavril, ungurian ot Straja, Vasile TODOŞICO ot tam, Mitrofan, ungurian ot tam, Florea sin Constandin CANDREA, Andrieş, vămăşel ot tam, Petrea PRALE ot tam, Nastasia, săracă, cu Toader holtei, Toader ROGINĂ ot tam, Gavril ROGINĂ ot tam, Filip RUSCAN ot tam, Palaghia CHIPĂROAE cu Toader holtei, Simion ROGINĂ, Ion, ungurian, Gavril NICOLA, Ion ODOCHIAN, Grigori COZAN, Petrea COZAN, Ion CIORAN, Paraschiţa COZĂNIASA cu holtei, Ion URTOAN, Ivan, rus, Constandin SIMIONESCU, Simion SIMIONESCU, Petrea SIMIONESCU, Toader URTOAN, Andronic URTOAN, Gavril URTOAN, Petrea FLOREA, Simion IUGA, Ion SIMIONESCU, Georgii SIMIONESCU, Simion sin lui (fiul lui George Simionescu), Ion ŢAMBRA, Toader MACSINTE, Vasile MACSINTE, Chirilă MACSINTE, Toader MACSINTE, Mihăilă CELSÂOIA, Petrea CELSÂOIA, Ştefan sin MACSINTE, Ion RUSCAN, vornicel, Simion sin lui, Georgii sin lui, Nichita sin lui (fiii lui Ion Ruscan), Ion RUSCAN, Gavril RUSCAN, Chirilă, tărnicer, Petrea morar, Dumitraşco, morar, Ursul sin Petrea (MORAR), Vasile sin URSULUI, Grigori sin MORAR, Andrieş sin MORAR, Matei, ungurian, Grigori BALICI, Vasile BALICI, Ion sin SANDEI, Nichita BALICI, Georgi BALICI, Ion ROGIN, Vasile NECULIŢĂ ot Şarul, Constandin NECULIŢĂ ot tam (tot de acolo), Toader NECULIŢĂ ot tam, Grigoraş NECULIŢĂ ot tam, Gavril MIHOC ot tam (deci, tot din Şarul), Chirilă BOSI ot Mitic, Precup HULPE ot tam, Vasile NEGRI ot tam, Ion sin Vasile NEGRI ot tam (tot din Şarul), Lupa NEGROAIA cu Pintelei holtei, Ion sin PETREI ot tam, Lupul TODERIAN ot tam, Ion, ungurian ot tam, Florea ot tam, Dănilă sin FLORII ot tam, Toader, ungurian ot tam, Ioana, unguriancă cu Toma fiul ei, Toader, olar ot tam, Toader hagiu ot tam, Gavril BOCA ot tam, Chirilă BOCA ot tam, Lupul LĂSTUN ot tam, Precup LĂSTUN ot tam, Grigori LĂSTUN ot tam, Pintelei LĂSTUN ot tam, Dumitru HUNIA ot tam, Chirilă HUNIA ot tam, Aniţa HUNEOAIA cu holtei, Ion, baci ot tam, Ştefan HĂU ot tam, Matei, ungurian ot tam, Ion HORIAN, Nichita MOROŞAN, Vasile sin Nichitei MOROŞAN, Simion HAGIA, Lupul, ţălar, toţi „ot tam”, deci din Mitocul Dornei, adică din partea cu fâneţe şi păşuni, Lupul zet MĂRIEI ot Iacobeni, ca şi toţi cei care vor urma, adică Grigori sin ANDRIEŞ, Simion IACOBAN, Grigori IACOBAN, Andrieş IACOBAN, Toader IACOBAN, Grigoraş IACOBAN, Palaghia IACOBOAE cu holtei, Macovei zet Lupul IACOBAN, Nastasia IACOBENIASCA cu holtei, Mihăilă, ungurian, Gavril PROFIR, ungurian, Gerasim COLBAN ot Vatra (Dornei), Georgii, salahor ot Pojorâta, din Pojorâta fiind şi Toader PORCU, Mihai sin Toader PORCU şi Andronic, morar, Istrati BUTA şi Lupul BUTA ot Sadova, din Vatra Dornei fiind Ion ŢANE, Vasile sin lui, Mihălachi GÂRVAN, Nicolai BURDUHOS, Simion sin lui, Nichita RUSCAN şi Costandin SIMIONESCU, din Gemenea fiind Petriţă sin FÂRDEI şi Ion SPĂTAR, din Bistriţa fiind Şteful BALICI, din Homor, Crăciun LĂSTUN, iar din Ruşii Moldoviţei, Ion PORŞTIOARĂ.
Rufeturile erau: popa Mihăilă MIVOVAN, popa Mihăilă BĂTRÂNU, popa Simion MOROŞAN, popa Nichifor zet PARDĂU, popa Simion, popa Larion, Ştefan BULEU, dascăl la biserica din Şarul, Gavril CHIRUŢĂ, panţir, Toader ŢICŞA, panţir, Toader BODRILĂ, panţir ce şade la Pojorâta, Maria IOGEOAE, săracă, Iftinca, săracă, Acsinia ŢICŞOAIA, săracă, Maria ODOCHIA, săracă, Paraschiva MĂLĂEŞOAE, săracă, Ştefania, săracă, Todosia PARDOAIA, Irina ZVĂRĂCIOAIA, Irina NEGROAE şi Irina, cojocăriţa.
În 1774, satul Vatra Dornei avea 236 familii, dar includea în numărul acesta, ca şi în recensământul din 1775, şi vetrele de sat din apropiere, von Spleny trecând în evidenţe „Dorna cu Iacobeni”, care aveau 4 popi şi 302 ţărani.
În 1778, se stabilesc în satele dornene şi alţi emigranţi transilvăneni, Ion ARAMĂ (Beclean pe Someş), Vasile STRUGARIU (Sf. George, deci Sângeorz, Bistriţa-Năsăud), Grigore MEŞ (Berghea pe Someş), Ioan CUREA (Berghea pe Someş), Ioan HOLERCARIU (Bungard pe Someş), Vasile şi Mihai SCAN (Bungard pe Someş), Ioan GAVRIL (Bungard pe Someş), Simeon a UNGUROAEI (Bungard pe Someş), Procop MAIOR (Bungard pe Someş), Dănilă ZACHARIA (Ompoi, din comuna Poiana pe Someş), Tudor ANDRA (Solnoc pe Bistriţa), Alexa CAVOIANU (Berghea pe Someş), Vasile PINTELEI (Berghea pe Someş), Petru IACOB (Berghea pe Someş), Horea MARCALI (Berghea pe Someş) şi George DOBREAN (Bistriţa).
Emigraţia transilvăneană la Vatra Dornei a continuat, desigur, şi în deceniile următoare, aşa cum a continuat şi modelul de viaţă preistoric, în paralel cu cel istoricizant, impus de austrieci după 1807.
În 30 mai 1790, Gavril, Ioan şi Grigore, nepoţii câmpulungeanului Gheorghe Dodul, revendică o moşie a bunicului lor, avându-l ca martor pe preotul Mihail Mivovanul din Dorna.
În 10 iunie 1818, bătrânii din satul Dorna, Vasile Cozan, Toader Urdan (80 ani), Ioniţă Todorean (90 ani), Gregori Todorean (100 ani), Chirilă Negre şi Mihai Pizdele dădeau mărturie că Runcul Dornei este proprietatea Candrenilor, deşi, în 16 iunie 1768, „fruntaşii satului Dorna” stabiliseră că „acel runc este sătescu, ca să cosească cu toţii sau să-l pască cu toţi”, la fel ca şi munţii din partea Ardealului, „adică fănaţurile şi Netedul, tij Perşan, tij Şuvărosu, tij faţa Cucuresii, din vărfu încoace; şi munţii înşiraţi şi cămpii Tătăraşului, şi prin dealul lui Frău, şi pănă în Măgura Calului, adică scursura apelor încoace, precum Coşna şi Cucureasa, şi Teşna împuţită, şi toate prelucile carele să ţăn de hotarul vechi”.
Biserica ortodoxă Sfântul Mihai, cum se numea în 1843, era slujită, în acel an, de doi parohi, Ioan ZURKAN şi Ioan CHIBICI, numărul enoriaşilor ajungând la 2.384. În 1876, hramul bisericii era Naşterea Maicii Domnului, iar cei 2.377 enoriaşi erau păstoriţi de parohul Mihail CONSTANTINOVICI şi de preotul cooperator Dimitrie VASILOVICI. În 1907, comuna bisericească Vatra Dornei, Agestru, Pietroasa, Roş, Gura Negrii, Moroşeni, Şarul Dornei, Chilia, Mireştea, Băliceni, Georgiţeni, Rusca şi Calineşti folosea biserica Naşterea Maicii Domnului, înălţată la Vatra Dornei, în 1749, de Ioan Theodor Callimah Vodă şi de Doamna Sa, Zoiţa, biserica din Agestru, zidită în 1840, cea din Roş, zidită în 1845, cea din Gura Negrii, zidită în 1842, cea din Şaru Dornei, înălţată în 1843, cea din Chilia, ridicată în 1890, cea din Miriştea, datând din 1889 şi cea din Georgiţeni, sfinţită în 1884. Paroh era Constantin ZBIERA, născut în 1844, preot din 1871, paroh din 1875, preot cooperator era Dimitrie GEORGESCU, născut în 1858, preot din 1886, al doilea preot cooperator fiind Ioan TOMOIAGA, născut în 1876, preot din 1903, iar cantori, Ioan PITICARIU, născut în 1853, angajat în 1897, şi Constantin IONESCU, născut în 1875, angajat în 1904.
În Vatra Dornei funcţiona, din 1845, o şcoală de băieţi, cu 4 clase, iar din 1846, o şcoală de fetiţe, tot cu 4 clase .
În 6 mai 1844, Nechifor Vornicu se angajează să-i facă două plute lui Gheorghe Pascal, ambii fiind din Dorna.
În 4 februarie 1849, generalul-locotenent Ignatz Malkowsky von Dammwalden, comandantul graniţei Bucovinei, se afla, în fruntea corpului de armată, la Dorna, pentru a respinge atacurile revoluţionarilor maghiari, care ajunseseră până la Mestecăniş.
„Aşezarea Dornei pierde întru câtva când te afli în mijlocul ei. Ea câştigă iarăşi îndată ce te ridici pe munţii ce o înconjură. Astfel, trecând podul Bistriţei, te poţi urca pe înălţimea cea mai mică din apropierea ei, pe dealul Miriştei, care coboară prăpăstios în apa Bistriţei, ce-i udă poalele într-o albie aşa de regulată ca şi cum ar fi săpată de mână omenească. De pe dânsul se văd ambele râuri, Bistriţa şi Dorna, cum curg cătră o laltă şi se unesc împreună. Din valea Bistriţei se vede numai o mică parte, orizontul fiind închis de nalţii munţi ce se ridică cătră Iacobeni. Dimpotrivă, valea Dornei se vede la o întindere îndestul de mare, cursul ei fiind drept şi fără cotituri. De ambele părţi ale râului se rădică două şesuri de munţi. Cel din dreapta este mai nalt, cu fânaţe până aproape de vârf, unde încep pădurile. Acel din stânga, pe lângă care râul este mai râpos, înfăţişând ponoase, irugi şi stânci rostogolite, acoperit de iarbă numai pe creştetul său şi cu totul desgolit de păduri în partea ce vine deasupra oraşului. Dorna, curgând pe sub poalele lanţului râpos, lasă în partea ei dreaptă un şes destul de întins, care se suie tărăgănat până în vârful munţilor ce îl mărginesc. Când te sui pe unul din acele dealuri, se desfăşoară o privire din ce în ce mai frumoasă. Natura începe a predomni asupra aşezării omeneşti, care, în curând, nu mai apare decât ca un cuib ascuns în poala munţilor. Apele Dornei şi ale Bistriţei şerpuiesc, cu sclipitoarele ei valuri, în văile adânci şi Ouşorul, muntele cel mai nalt din jurul Dornei, se desfăşură pe orizont în toată maiestatea lui; păduri de brazi se aştern ca o manta neagră pe verdea iarbă a imaşurilor, râpile şi ponoasele, care stricau armonia tabloului, dispar în sânul bogăţiei nespuse de forme ce se înalţă din toate părţile” .
„Cele mai multe petreceri, cari se întâmplă aici, Duminica şi sărbătorile, se fac la cârciume, unde se încinge danţul între cei tineri, pe când cei mai stătuţi se aşază la masă, în jurul paharului. Se bea şi la Dorna, dar cu cumpătare şi nu cu abus…
Iată cum petrec ei: vin, Duminica (căci în zilele de lucru nici vorbă nu poate fi de petrecere), din munţi, unde stau toată săptămâna, în orăşelul Dorna şi, după ce şi aici îşi caută de trebi la preot, la primărie sau la dugheni, se opresc, grupuri, grupuri, pe stradă, în toate părţile, şi stau de vorbă, glumind sau spunându-şi veştile ce le-au aflat pe unde au fost. Unii se pun pe băncile ce se află dinaintea magaziilor, alţii intră în ele pentru a târgui cele de trebuinţă la vreo nuntă sau vreun botez ca s-a brodit în timpul săptămânii…
La ospăţul pe care l-a dat primarul (Vasile Deac), pentru a-şi serba realegerea lui, stăturăm până la două din noapte şi, cu toate că era vin îndestul, nici un ţăran nu ieşi ameţit. Veselia era, însă, foarte mare. Se jucară diferite danţuri, însoţite de chiuituri caracteristice, cele mai multe glumeţe şi pline de haz. În ele se deosebea, mai ales, un fruntaş din Dorna, Ioan Nacu Odochianu, om ce are peste 140 de vite şi o întindere mare de pădure şi fâneţe.
Printre danţuri, lăutarii intonară o doină, pe versul căreia, jalnic şi tărăgănat, hazliul poet potrivea nişte strofe comice, cari contrastau de minune cu melancolia cântecului. Pe întorsătura finală, el întocmi versurile următoare:
Căci, zău, banii de pe muncă
Unde pot ei să-mi ajungă?
Iar din cei de pe hoţie
Beau şi-mi mai rămân şi mie!
Un râs general izbucni şi însuşi poetul nu şi-l putu stăpâni, când ultimul vers se termină” .
„În ziua de 18 Iulie (1886), fiind timpul frumos… plecarăm o societate îndestul de numeroasă cu plutele, ca să vizităm Cheile, locul cel mai periculos al plutirei pe Bistriţa şi cel mai măreţ din măreţul curs al acestui şuvoi de munte…
Cătră opt ore, plecarăm, deocamdată în trăsuri, până la Gura Negrei, unde ne aştepta pluta. Calea până la schele urma partea stângă a Dornei şi apoi a Bistriţei, de la vărsarea celei dintăiu în ea… Drumul merge chiar pe marginea râurilor, încât, la unele cotituri, zărea umbrele noastre fugind pe valuri; privirea, cu totul mărginită din partea stângă, se întindea pe dreapta, peste apele Dornei şi ale Bistriţei, până la Dealul Negru, care mărgineşte cursul lor cătră sud… Din dosul lui se ridică mai şters, mai aburos, muntele Calimanul, pe al cărui pisc se întâlnesc, astăzi, hotarele a trei ţări, pe care natura le-a unit prin legătura unuia şi aceluiaşi popor, Bucovina, Ardealul şi România, dar pe care formaţiunile istorice le ţin despărţite în trei corpuri deosebite.
Ajunşi la Gura Negrei, văzurăm, deodată, desfăcându-se, spre stânga, o parte din cursul Bistriţei, care străbate prin o vale largă şi măreaţă, mărginită, de ambele sale părţi, cu munţi înalţi, cari păreau a se întinde la o mare îndepărtare, înaintea noastră, prin muntele Rarăul, deasupra căruia se vedeau, albind ca două coarne uriaşe, Pietrile Doamnei.
Pe malul drept al Bistriţei se ridică, în Moldova, nişte dâmburi de forme foarte curioase, ce păreau ca nişte întărituri de cetate, admirabil aşezate într-un mic şes ce le desparte de apă şi nişte munţi nalţi ce formează un fund al tabloului. Aceste dâmburi se numesc Bâtcele Urtoaei, din care se scurge, ceva mai la vale, pârâul Urtoaea.
Pe malul stâng, în Bucovina, se ridică, în dreptul lor, Bârnărelul, coperit cu o pădure de brazi; dânsul îşi trage, ca şi Bârnarul din Moldova, numele de la bârnele ce se scot din brazii săi. Mai la vale de Bâtcele Urtoaei, începe a se înălţa masivul cel mare al Pietrosului, aşternut din trei trepte uriaşe. Cea din faţă, de lângă râu, este un dâmb, acoperit cu păşune, şi poartă, ca şi satul ce se întinde la poalele sale şi pârâul ce se scurge din el, numele de Rusca.
Deasupra şi dedesuptul lui se înalţă, dintr-o vale, un al doilea cat de munţi, acoperit în mare parte cu păduri, numit Slapăţul; iar al treilea rând, cel mai îndepărtat, închide ca un cadru vaporos încântătoarele forme ce le cuprinde în braţele sale şi înalţă mult mai sus decât ele pleşuva sa titvă, până în norii ce-l brăzdează cu fulgerele şi torentele lor. Cât ţine lungul lanţ al munţilor Pietrosului, pe dreapta râului, se înalţă, pe stânga lui, mai multe dâmburi mari, purtând numele de Bâtce, din cauza formei lor de moşoroale rotunde. Una din ele se numeşte Bâtca Vărăriei, din cauză că conţine cariere de var; alta poartă numele de Bâtca Dranca…
După ce se sfârşeşte Pietrosul, începe lanţul Osoiului… Osoiul se sfârşeşte printr-un dâmb înalt, numit Bogolnicul… După Osoiul, încep munţii numiţi Sunătorii, probabil din cauza unui ecou, pe care nu l-am putut adeveri… După Sunătorii, încep Zăgărenii, cu pârâul cu acelaşi nume, la picioarele căruia se aşterne satul Moroşeni, care se întinde pe ambele maluri ale Bistriţei; ceva mai departe, dai de satul Călineştii, aşezat numai pe partea Bucovinei, în faţa muntelui cu acelaşi nume, pe când, pe partea Moldovei, înaintează lanţul Zăgărenilor.
Cu cât ne apropiam de strâmtoarea de la Chei, cu atât clina râului devenea mai repede şi cursul apei mai pornit… Soarele nu se mai vedea, o răcoare pătrunzătoare te străbate şi, deodată, auzi un vuiet sălbatic şi îngrozitor, care-ţi îngheaţă sângele în vine. Ajunsem la Colţul Acrei…
Dibăcia plutaşilor stă în aceea de a se feri de curentul cel drept şi de a cârmi pluta pe acel ce înconjoară dâmbul. Pluta noastră, fiind mare şi încărcată, era greu de mânuit. Chiar în cursul călătorie până aici, bătrânul plutaş, ce sta la cârma de dinainte, numit Toader Buzilă, care de 43 de ani îşi făcea viaţa pe apă, îmi spuse că pluta noastră era ca un car prea greu pentru nişte cai slabi, care, la vale, poate fi dată peste cap. Când intrarăm în repeziş, ambii plutaşi îşi încordară puterile, îndemnându-se cu glasul spre a putea abate pluta de la curentul cel drept… După mult necaz, plutaşii izbutiră a da, cu încetul, pluta în curentul încunjurător dâmbului… Pârâul Colbului, care vine în cascade, din lăuntrul munţilor, aducea, cu un zgomot aproape mai mare decât al Bistriţei, slabul său tribut de apă reginei munţilor…
Ajunşi la Gura Colbului, ne coborârăm de pe plute pe un tăpşan de iarbă, aşternută ca un covor pe marginea pârâului” .
„Vechile trotuare de lemn au dispărut şi avem plăcerea de a păşi pe trotuare de piatră. „Curat ca în Europa”, a exclamat cuconul Ştefanachi. Şi, în adevăr, faptul acesta dă Dornei o poleitură urbană.
O novitate atrăgătoare, aş putea zice impozantă, prezintă edificiile cele noi, ridicate în faţa stabilimentelor balneare, cu banii Fondului Religionar. Feeric apare, în cadrele panoramei încântătoare, elegantul salon de cură, cu cafeneaua drăgălaşă şi cu ospătăria seducătoare, apoi pomposul hotel al Fondului… Faţa de către grădină a câştigat imens, prin o mică creaţiune de horticultură, o idee bine realizată a grădinarului Fondului, a domnului Boariu, transilvănean de origine.
Muzica cântă, actualmente, de trei ori pe zi. În anul trecut, scăldau valurile ei armonioase auzul nostru numai de două ori. Dimineaţa şi seara, e promenadă, ca înainte, dar la amiază, între orele 11 şi 1, orchestra concertează în pavilionul Falkenhayn, din faţa salonului de cură. Sărmanul Falkenhayn! De mult doarme el, uitat, în cripta familiară a unei capele, în Austria de Jos. Numai în fericita Bucovină numele său trăieşte şi e onorat…
Reuniune e în fiecare săptămână, în salonul de cură. Afară de această reuniune, mai e concert, o dată sau de două ori pe săptămână, la Hotelul Comunal. Apoi mai vin unele variaţiuni, care întregesc plăcut lista stereotipă. Astfel, un tânăr virtuos român a dat, nu de mult, un concert (pe vioară) în sala cea mare a Fondului. Altădată, comitetul oaspeţilor a aranjat o petrecere pe Runc.
Chiar ieri, comitetul Cabinetului de lectură „Sentinela” a aranjat o mare petrecere populară, tot pe Runc. Petrecerea a avut o reuşită foarte frumoasă.
La finea acestei săptămâni, va sosi aici, aşa se speră, muzica militară din Cernăuţi…
Familii române sunt foarte puţine, în anul acesta, la Dorna. Voi cita acele pe cari le-am întâlnit la promenadă. Am remarcat, mai întâi, pe venerabilul nostru deputat, Dr. Ioan Ţurcan, cu soţia, apoi pe dl consilier consistorial şi prezident al Societăţii pentru cultură şi literatură, dl Dionis cav. De Bejan, cu familia, pe dl consilier D. Isopescul, dl profesor Cosovici, dl consilier guvernial N. Balmoş, doamnele Adriene Şandru şi Aurora C. Popovici, dl consilier de administraţiune O. Ţurcan, cu familia şi alţii.
Dintre străini, notăm pe prezidentul ţării, baronul Bourguignon, cu familia şi cu întregul stat major guvernial (curat ca în anul trecut, înainte de alegerile crâncene; numai Pompe lipseşte), constătător din domnii consilier Balmoş, consilier Kluczenko, consilier Barleon, cu familia, apoi dl consilier aulic Szymonowicz şi alţii.
E de notat că şi Candrenii se bucură, în anul acesta, de o frecvenţă mai mare. Acolo petrec dl profesor Cărăuş, dl director C. Mandicevschi, dl inginer Gregor, dl căpitan Hadler” .
În 1888, la Dorna se prepar băile feruginoase în două institute: în Institutul Fondului religionar ortodox-oriental, care capătă ape minerale din izvorul de băut din sorgintea lui Valter şi a lui Saier, care sunt captate cu lemn şi a căror ape sunt duse la institut în ţevi de brad, şi în Institutul medicului Binder, care e nutrit de fântânile lui Otto şi a Amaliei” .
Deşi stabiliţi, în număr mic, la Vatra Dornei, încă din 1774, evreii ajung să aibă o comunitate a lor abia în 1896, deşi, conform recensământului din 1880, ei erau în număr de 494, dintr-un total al populaţiei de 3.980 locuitori.
Evreii se ocupau cu prelucrarea şi vânzarea de alimente (Sachter, Paecht, Rauchwerger şi Goth), cu administrarea hotelurilor, Hotelul comunal fiind arendat lui Mathias Neumann, Hotelul Central, lui Faust şi Drach, iar Hotelul Runc şi Hotelul Habsburgic, lui Nachum Braunstein. Prima şi singura tiparniţă din Vatra Dornei a aparţinut lui Pinkas Rosenstrauch, iar mai târziu, fraţilor Schaffer. Cel mai important industriaş evreu era Natan Klipper, urmat îndeaproape de evreii care, sub auspiciile Mitropoliei Bucovinei, Tăiau pădurile şi, după ce le prelucrau în fabrici, le exportau, aceştia fiind Schaje Pistiner, fraţii Schieber, Jakob Druckmann Mosses Paecht şi Aharon Katz.
Din Consiliul Orăşenesc făceau parte şi evreii Schloime Pistiner, Jankel Druckmann şi Meschulem Druckmann. Din rândul funcţionarilor guvernamentali făceau parte şi judecători evrei Rubinsohn, Drach şi Wender, oficialii Rubin, Pollak, Gershon Greif, în biroul fiscal fiind angajat H. Kassner, iar ca oficianţi poştali, F. Salzinger şi Max Frucht. Avocaţi au fost Gabriel Hauslich, Lipowitz, M. Dollberg, Kessler, Hochstaedt, E. Koenig, F. Schaffel, Isidor Hauslich, A. Langhaus, S. Rubinger şi M. Rosenstrauch.
În Staţiunea Balneo-Climaterică lucrau medicii evrei Loebel, Antler, Bergmann, Blechner, Bronstein, Druckmann, Gottlieb, Greif, Gruenfeld, Hart, Scheid şi Wohl, precum şi dentistul Mohr.
În urma alegerilor comunale din 15 iunie 1896, au beneficiat de sufragii, în Corpul III, George DEAC, Vasile DEAC, Toader ODOCHIAN, Vasile OLAR, Ioan alui Axenti NEGRI, Simeon IRINAR, Sava SPÎNUL şi Daniil VLEJUL; în Corpul II: Fridrich WORLACZECK, Mihai POP, Iacob ODOCHIAN, Iacob DRUKMAN, Samuel MEHLFARBER, Michail WLODKOWSKI, Berl TAUBER şi Leib ZUKERMAN; în Corpul I: George ISECESCUL, Dr. Iosif WOHL, Adolf APPEL, Antschel IACOB, George BALMOŞ, Pintea TÂRNAVEANU, Aron KATZ şi Mes. DRUKMAN .
În 1903, cu ocazia unei colecte pentru Internatul român de băieţi ort. or. din Siret, organizată se secretarul primăriei, Georgi I. BOTEZAT, sunt menţionaţi pe listele de subscripţie următorii locuitori ai localităţii Vatra Dornei: Maria CONSTANTINOVICI, Eugenia BARANOVSCHI, Efroim FLEISCHER, George SPÂNUL, Mehmet Abdulrahman KESSOGLU, Iancu CARAPEŢ, Dawid ZUKERMANN, Sigmund WOLFER, Emil LEWICKI, Solomon CAHAN şi Tit AVRAAM .
„Vatra, înzestrată cu strade pietruite şi împodobite cu cheiuri, e un mare centru evreiesc, numai evreiesc. Otelul comunal, clădit din banii unui proces câştigat de târgoveţii români, e ţinut de Evrei. Ei au şi băile Dornei, la care vin mai mult Evreii din România şi Bucovina. Ei au birjele care duceau, odată, când nu ajunsese linia până aici, la Iacobeni, ci casele lui de lemn, la Valea Putnei, aşezări mărunte de Munteni. Şi astăzi aceste birje înaintează în Ardeal până la Bistriţa.
Drumul se înfundă în munte prin Căndreni şi Poiana Stampei, printre căsuţe, biserici de lemn ale Românilor şi propinaţii evreieşti. Românii şi câte o ceată de Ruteni – cari nu lipsesc nici pe aice – străbat drumul din vale. Ţigani poposesc pe la crâşme.
Păduri dese, foarte bine ţinute, te înconjură pe alocurea” .
În 9 noiembrie 1940, în cadrul unor vandalisme şovine, au fost confiscate, de fratele primarului Paulescu, proprietăţile evreilor Simon Landau şi S. Zimmet.
În vara anului 1941, au fost deportaţi în Transnistria, din Vatra Dornei şi din satele din jur, 2650 evrei.
La Vatra Dornei s-au născut dramaturgul Ion LUCA (7 decembrie 1894), publicistul Ernest CARA (24 ianuarie 1902), prozatorul Platon PARDĂU (1 decembrie 1934) şi poetesa Cornelia Maria SAVU (4 septembrie 1954).

DORNEŞTI

În vreme ce biserica din Dorneşti este atestată documentar încă din 1490, odată cu închinarea bisericilor Episcopiei de Rădăuţi („la Iuga cel Prost”, în slavonă „Juga Durnyj”), satul „Durneşti, partea de jos, cu loc de moară în apa Sucevii şi în sat”, este atestat abia în 12 noiembrie 1605, când Ieremia Movilă schimbă nişte moşii ale fratelui său, Toader, pentru acea jumătate din satul Dorneşti.
În 7 decembrie 1612, Anastasie, mitropolitul Sucevei, solicită aprobarea Divanului Domnesc pentru construirea unor mori la Durneşti, sat care, conform izvodului de documente al Mitropolitului Moldovei, Teofan, alcătuit între anii 1617-1619, ar fi fost dăruit Mitropoliei de Alexandru cel Bun.
Partea de sat a lui Toader Movilă, cea „de jos”, a fost schimbată, în 12 februarie 1627, cu alte moşii, noii proprietari fiind Toader Petriceico şi jupâneasa Ileana. Toader Petriceico îşi va construi curtea boierească la Dorneşti, intrând şi în stăpânirea celeilalte jumătăţi de sat, prin schimb de moşii, în 13 februarie 1636.
În 3 iulie 1645, cu întăritura lui Vasile Lupu Vodă, Mitropolia Moldovei face hotarnica moşiei sale, Durneşti, dar, ceva mai târziu, în 20 iunie 1637, Ştefan Petriceicu, ajuns Domn, dăruieşte satul, curţile boiereşti şi moşia sa mănăstirii Sf. Onufrie, de lângă Siret, ctitorie a sa, dania fiind întărită, în 1708, şi de Mihai Racoviţă Vodă, care precizează, în uric, cum că „satul Durneşti… i-a fost moşie, cu vecini şi heleşteie, şi o vie lângă via lui Dumitru paharnic… şi patru sălaşe de Ţigani, anume Simeon, fiul lui Creţul, cu copiii, doi feciori ai lui Zaharia, cu copiii săi, Vasile căldărarul, fratele lui Simeon, un bucătar, cu copiii săi”.
În 1775, satul Dorneşti avea 1 popă şi 26 ţărani. După o masivă colonizare cu unguri, Dorneştii se vor numi Hadicfalva (de la numele guvernatorului Galiţiei, Hadik), harta cadastrală a satului, din 1785, cuprinzând, pe lângă vechile toponime, şi câteva toponime de hotar ungureşti, precum Boenke, Diak Hud, Felso Mesur, Hossu Gniunasch, Hossu Niel, Koreck Hold etc.
În 1787, câteva familii germane din Renania, Bavaria şi Baden-Württemberg se stabilesc la Dorneşti, formând colonia Kriegsdorf.
În 1843, parohia ortodoxă Satul Mare şi Dorneşti (Hadikfalva), cu 867 enoriaşi, îl avea paroh pe Vasilie POPESCUL. În 1876, aceeaşi parohie, cu 1.182 enoriaşi, îl avea paroh pe Mihail ILIUŢ. În 1907, comuna bisericească Satul Mare, „Dorneşti vel Hadikfalva”, „Zibeni vel Istensegits”, cu poştă în Hadikfalva, îl avea paroh pe Theodor POLONIC, născut în 1850, preot din 1873, paroh din 1885, cantor fiind, din 1906, Athanasie ŢIBU, născut în 1867.
În Hadikfalva funcţiona o şcoală cu 4 clase, din 1787 .
În 1890, satul Dorneşti, numit Hadicfalva, avea 3.539 locuitori. Primar era ungurul Paul Marton, iar învăţător – Anton Szabo.
La Dorneşti s-au născut poetul Corneliu ŞERBAN (8 martie 1937) şi publicistul Liviu PAPUC (6 iulie 1950).

DOROŞĂUŢI

Situat pe malul drept al Nistrului, între Vasilău, Cincău, Tăutri, Ocna şi Brodoc, satul Doroşăuţi este întărit, în 15 ianuarie 1517, Antimiei, văduva lui Dimitrie Lenţa, şi copiilor ei, Marica, Anghelina, Magda şi Miron, fiind cumpărat, în 12 martie 1622, de Gavrilaş Mateiaş, starostele Cernăuţilor. În 1 ianuarie 1670, Alexandra, fata lui Gavrilaş Mateiaş, jupâneasa lui Iordachi Cantacuzino, moşteneşte satul, care, din 1680, după o dispută la Divanul Domnesc, revine, în părţi egale, lui Miron Cocoranul şi Grozavei, văduva lui Constantin Cocoranul.
În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoaia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Iliana comisoaia a fost… jumătate de Doroşăuţi”.
În 1 aprilie 1680, când Grozava, fata lui Isac de Sinehău, văduva lui Constantin Cocoranul, determină împărţirea moştenirii rămase după soţul ei, cumnaţii ei, Miron Cucoranul, Vasile Căzăcescul, Tudosie Ţintă, Costaşco căpitanul Turculeţu şi Trinca, le revene „parte ce să va alege din sat de Durăşăuţi”.
În 25 martie 1704, descendenţii lui Miron Cocoranul, Ilie şi feciorii Lupei (jupâneasa lui Constantin Turcul) împart între ei moşia şi satul Doroşăuţi.
În 18 ianuarie 1727, Grigore Ghica Vodă porunceşte postelnicului Şerban Cantacuzino, staroste de Cernăuţi, să cerceteze şi să judece cu dreptate faţă de conflictul ivit între Dumitraşco Calmuţchi şi Goeneşti „pentru nişte părţi de otcină din sat de Buenciuc şi din Toutri şi din Doroşiuţi şi din Zastavna şi Şişcăuţi”.
În 31 iulie 1731, Grigore Ghica Vodă trimite pe starostele de Cernăuţi, Constantin Silion, să cerceteze conflictul dintre Sandul Nalivaico şi alţi răzeşi pentru părţi de moşii în „Tăutrea şi Boenciucul şi la Doroşăuţi şi Zăstavna”.
În 1752, la împărţeala moşiilor Goianeştilor, fraţii Toader, Nacul şi Ion Goian, şi surorile lor, Măriuţa, jupâneasa lui Vasălce, Irina, jupâneasa lui Andrei Marcu, şi Gafiţa, jupâneasa lui Sandul Tăutul, primesc a opta parte din Doroşăuţi, baştină.
În 28 iulie 1757, Ştefăniţă Iamandi paharnic se jeluieşte, la Divan, împotriva lui Ion Mustiaţă, „care are a patra parte de sat Doroşăuţi” şi-i împresoară lui moşia.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Doroşăuţi, moşie a lui Vasili IAMANDI, „71 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Timofti, 2 dascăli, Ivan şi Necolai, 4 scutelnici ai lui IAMANDI, Iacob ŢURCAN, Lupaşco şi Ivan morar, 7 văduve, Vasilca, Erina, Paraschiva, Paraschiva, Catrina, Vasilina şi Aniţa, 2 jidovi, Ilia şi Boroh, 1călăraş, Ion, şi 53 birnici, şi anume: Vasili NUŢULIAC vornic, Ion ACSENTI, Vasili sin lui ACSENTI, Ivan GAVRILIUC, Toader sin lui ACSENTI, , Ştefan brat lui ACSENTI, Ivan LISCO, Petrea zet lui ACSENTI, Gligoraş CUHCIUC, Mihailo pânzar, Ivan CRIVACHIJA, Toader salahorul, Mihail BIJCANUL, Simion LONICU, Hrihor pânzar, Vasile ANGHELACHI, Toader BUJENIŢĂ, Dumitru rus, Ivan DEHA vătăman, Alecsa pânzar, Vasilco văcar, Necolai sin lui CORULAC, Ivan HUBCA, Onofrei pânzar, Vasili ARIPIACU, Anton TIMCIUC, Andrei TIMCIUC, Petru TRICAC, Ivan COZONAC, Vasile DUMITRACHI, Ivan sin lui IACHIŞ, Vasili sin lui Ivan ŢUHAI, Timco COVAL, Iacob BURILAC, Andrei BĂZVERNI, Dumitru sin lui ŢIAN, Luchian VEHNAVCIUC, Vasili ONOFREI, Hrihor MIHALIUC, Andrei MIHALIUC, Vasili BOHONOS, Andrei BOIKO, Ştefan sin lui PANCO, Ştefan morar, Pricop CURILIAC, Ivan pânzar, Alecsa ROMANIUC, Nichita ROMANIUC, Panco zet BĂTRÂN, Ilie sin lui PANCO, Fodor morar, Iurie argat şi Lupaşco PAUŞ.
În 1775, satul Doroşăuţi, din Ocolul Nistrului, avea 2 popi şi 46 ţărani.
În 7 iulie 1808, Tribunalul din Stanislau înscrie jumătate din moşia şi satul Doroşăuţi pe numele Paraschevei Iamandi şi al feciorilor lui Toma Iamandi, Mihai, Alexandru şi Vasile.
Biserica ortodoxă Sfântul Vasile din Doroşăuţi, cu 985 enoriaşi, în 1843, era patronată de Joseph von ABRAHAMOWICZ, paroh fiind Leon MOROZIEWICZ. În 1876, când numărul enoriaşilor ajunsese la 1.745, patron bisericesc era Christof von PETROWICZ, iar paroh, Eusebie ANDRICIUC. În 1907, când hramul bisericii din Doroşăuţi, ctitorită, în 1779, de Theodor CAUTIŞ şi de Ioan MASEC, era sărbătorit la Adormirea Maicii Domnului, patron bisericesc fiind evreul Kalman SCHLESINGER, preot era Arcadie BOCANCE, născut în 1877, preot din 1903, iar cantor, angajat în 1892, Theodor DRABIK, născut în 1850.
O şcoală cu 2 clase funcţiona la Doroşăuţi din 1887 .
În 1910, o treime dintre sătenii din Doroşăuţi încă mai vorbeau româneşte, dar au fost asimilaţi, ulterior, de majoritatea ruteană.

DOROTEEA

Satul are o istorie relativ recentă, care începe cu câteva case împrăştiate, menţionate în 1785, într-un izvod al mănăstirii Voroneţ. Unul dintre primii locuitori ai satului de mai târziu pare să fi fost Ion Lucanul, care, în 2 iulie 1737, îi vindea o moşie, „di sus de Doroteşti”, lui Nichita Holuţă.
În hărţile cadastrale din 1787 şi din secolul următor, în toponimică sunt incluse şi nume ale unor băştinaşi (Fânaţele lui Mardarie, Poiana lui Ionică Balan, respectiv ţarinile Şandru, Gâleleu, Mordei etc.).
Biserica Arătarea lui Isus Cristos din Doroteea a fost construită, din banii Fondului Religionar, între anii 1872-1875, fiind sfinţită în 1881 şi slujită, în 1907, de parohul din Bucşoaia, Dimitrie POPESCUL, născut în 1845, preot din 1883, paroh din 1899, şi de cantorul Ilie SĂHLEANU, născut în 1858, angajat în 1897.
În Doroteea funcţiona, din 1887, o şcoală cu 2 clase .
O colectă publică pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, în decembrie 1897, menţionează, în „Plotoniţa-Dorotea”, următorii localnici: Mihai GEMENAR, Petru GEMENAR, Dimitrie CORLICIUC, George CRĂCIUN, Simion LEHACI, Toader GEMENAR, Nicolai GEMENAR, Constantin IANOVICI, Petre STRUGAR, Petre RUS, Ioan POPA, George STRUGAR, Dumitru BRADAŢAN, Toader PAVEL, George FORMINTE, Vasile CRĂCIUN, Petru GEMANAR, Ioan BRADAŢAN, Petru LEHACI, George GEMENARI, Ioan LEHACI, George GEMANAR, Vasile GEMANAR, Petru GEMANAR, Mihai SECRUAN, Ioan PAVEL, Haralambie GEMANAR, Ioan GEMENAR, Petru LEHACI, Dumitru alui Toader RUSU, Ioan GEMENAR şi Ilie NACU .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Maria a lui Dumitru ROŞU (23 ani în 1908) din Doroteea.
„Comuna Dorotea Plotoniţa a numit pe părintele Adrian Boca cetăţean de onoare pentru meritele ce le-a câştigat, în tot decursul războiului, pentru părţile muntelui, organizând cu multă jertfă de muncă alimentarea muntenilor cu porumb şi alte cereale, dându-le în împrejurările cele mai grele sfat şi ajutor” .
La Doroteea s-a născut pictorul Mircea HRIŞCĂ (23 noiembrie 1938).

DRACINEŢ

Dăruit de Iancu Sasul Vodă, împreună cu Hliniţa, în 22 august 1582, călugărilor de la mănăstirea Pobrata, care „au dat domniei noastre 100 ughi, fiind noi datori Turcilor, cari 100 ughi au fost dăruiţi SF. mănăstiri de Petru Varticovici, fost pârcălab”, şi reconfirmat, în 7 ianuarie 1608, în folosinţa aceleiaşi mănăstiri, satul „Draceniţa”, fost „sub ascultarea Şipinţilor”, supravieţuieşte anonim de-a lungul veacurilor, sub umbra groasă a călugărimii.
Satul Dracineţ pare să fi fost atestat documentar încă din 1459, după cum rezultă dintr-o hotarnică din 1762, în care se face trimitere la uricul lui Ştefan cel Mare.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Draciniţa, moşie a mănăstirii Pobrata (Probota sau Sfântul Niculae din Poiană), „49 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Vasile, 2 dascăli, Tănasă şi Ion, 4 văduve, Maria, Aniţa, Irina şi Catrina, 1 jidov, Herşco, şi 41 birnici, şi anume: Fedor CIORNEI, Hrihor CIORNEI, Ion CIORNEI, Iacob HUŢUL, Ihnat HUŢUL, Dumitru COROCICA, Ivan sin lui, Ion PURŞEGA, Iacob SAPEHA, Iacob VERCICI, Gavrilaş CIORNEI, Tănasă CIORNEI, Mihalachi POPACIOC, Ion ungurian, Iacob sin GRIGORI, Toader SAUCIUC, Georgiţă SAUCIUC, Andrieş SAUCIUC, Iacob scripcar, Ştefan BIŢIC, Dumitru VĂMANUL, Andrieş CERIMIHO, Onofrei PANTIICIUK, Andrei CADOBEICIUK, Ion MACSINCIUK, Ion SADOVENCO, Simion AVRAMIUC, Andrei AVRAMIUC, Andrei RIBACA, Ion ARICI,Andrieş CUŞURBA, Ion CUŞORBA, Andrieş văcar, Alecsa PROCOPIUC, Andrieş sin LUNGUL, Ion PRICOPĂŢ, Vasile HIŞCIUK, Vasile olar, Vasile CRECIUC şi Ion DIACONESCU.
În 1775, satul „Draciniţa”, de pe pârâul Hliniţa, în Ocolul Cirimuşului, avea 2 popi şi 95 ţărani, pe teritoriul moşiei lui aflându-se şi mănăstirea lui Calmuţchi.
În 9 mai 1793, patriarhul de Ierusalim Antim, care primise satul Dracineţ de la mănăstirea Probrota, l-a arendat armeanului Todori Mustaţă, care, la rândul lui, l-a rearendat fraţilor armeni Nicolai şi Iacob Miculi.
În 19 septembrie 1825, baronul… Teodor Mustaţă lasă, prin scrisoare de danie, „moşia embaticară Dracineţ” fetei sale, Anica Mustaţă.
Biserica Sfântului Nicolai din Dracineţ, ctitorită, în 1812, de negustorul armean Theodor MUSTAŢĂ şi de preoţii Nicolai ZACHAROVICI şi Theodor NOSIEVICI, cu 1.993 enoriaşi ortodocşi, patronată de armeanul „Joann Freiherr v. Mustatza”, era slujită, în 1843, de parohul Constantin ZAHAROVICI, al doilea post de paroh fiind vacant. În 1876, când deja exista poştă în Dracineţ, patron bisericesc era acelaşi negustor armean Ion Mustaţă, paroh era Ignatie SZPOINAROWSKI, iar preot – Ştefan IVANOVICI, parohia ortodoxă fiind una mare, cu 2.478 enoriaşi. În 1907, paroh era protopresviterul Mihail LUCESCUL, născut în 1828, preot din 1854, paroh din 1860, preot fiind Cornel cavaler de BARBIER, născut în 1872, preot din 1902, iar cantor, angajat în 1899, Alexandru LEVIŢCHI, născut în 1860.
O şcoală cu 5 clase funcţiona, la Dracineţ, din 1879, iar una cu 3 clase, din 1899 .
În 1890, comuna Dracineţ avea 3.100 locuitori,în proporţie de 80 % ruteni. Primar era Alexie Piţul, parohi – Mihail Lucescul şi Ioan de Mintici, cantor bisericesc – Alexandru Leviţchi, iar învăţători – George Rohatinovici şi Isidor Hodowanski.

DRAGOMIRNA

Pe locul unor vechi selişti pustii, precum Unguraşii şi Dragomireştii, exista, în 24 februarie 1587, satul Dragomireşti şi „locul pustiu Unguraşii”, întărite, de Petru Şchiopul Vodă, diacului Ilie Crimcovici („fiul Crimcoaiei din Suceava).
În 16 septembrie 1761, la jeluirea stareţei din Pătrăuţi, s-a făcut hotarnica între Pătrăuţi şi Dragomireşti: colţul pădurii dinspre Dragomireşti, drumul mare, Poiana Comăndaşului.
Satul Dragomireşti a fost dăruit mănăstirii Dragomirna de ctitorul ei, Anastasie Crimca, dar uricele cele vechi au fost arse de cazacii lui Timuş Chmielnicki.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Mitoc, sat cu salvogvardia preînălţatului Graf, fără alte precizări, „123 – toată suma caselor”, însemnând 37 scutelnici vechi ai mănăstirii Dragomirna, 21 ţigani, 1 dascăl, 3 popi, 2 nevolnici, 3 femei sărace şi 56 scutelnici mănăstireşti cu salvogvardie.
În 1775, mitocul Mănăstirii Dragomirna, mitocul cuprinzând satele Dragomireşti şi Ruşciori, tăiat în două de linia de hotar, din Ocolul Mijlociu, avea 4 popi şi 81 ţărani.
În 20 august 1795, Catrina Macri, care devenise stăpână peste jumătate de sat şi moşie, dăruieşte acea jumătate din Dragomireşti nepotului său, Ioniţă Başotă.
În 1843, biserica Adormirea Maicii Domnului din Mitoc, înălţată între anii 1820-1825 şi dotată cu un nou iconostas în 1849, avea 1.357 enoriaşi, paroh fiind Vasile GRIGOROVICI. În 1876, numărul enoriaşilor ajunsese la 2.136, paroh fiind Ştefan COMOROŞAN. În 1907, paroh era Nicolae TOTOESCUL, născut în 1844, preot din 1874, paroh din 1889, iar cantor, angajat din 1905, Dimitrie BUCATAR, născut în 1864.
Din 1864 funcţiona, la Mitoc, o şcoală cu 5 clase .
La Mitocul Dragomirnei s-au născut Silvestru MORARIU-ANDRIEVICI (29 noiembrie 1818), teologul Ştefan SAGHIN (6 decembrie 1860), pictorul Ioan COCLICI (19 mai 1909) şi coregraful Viorel VATAMANIUC (17 noiembrie 1932).
„Un sat de Români e presărat înaintea mănăstirii Dragomirna, care ni arată, în marginea unei rarişti de brazi întunecaţi, turnul cel mare de la poartă, căruia i s-a tuflit peste cap, în vremile noastre, o mare căciulă de tablă, şi biserica, din care se deosebeşte turnuleţul subţiratec şi un coperiş roş ca o cămaşă de Lipovan. Satul nu are nici o însemnătate; în el locuiesc mulţi urmaşi ai Ţiganilor de altă dată ai mănăstirii. Ţigani de casă şi de vatră, aşezaţi pe loc” .

DRĂGOIEŞTI

Satul poartă numele ctitorului său, Drăgoi cel Bătrân, deşi se revendică, destul de timid, din Drăgoi Viteazul, amintit la curtea lui Petru Muşat, drept „Draguy Marscalus”, vornic de Tulova, dar care îşi avea curţile la Drăgoieşti, în 6 mai 1389.
Satul în sine este atestat documentar abia în 3 decembrie 1462, când, pentru că se pierduseră uricele lui Drăgoi Viteazul pentru satele Drăgoieşti, Lucăceşti, Boteşti şi Căcăceani, Ştefan cel Mare întăreşte aceste moşii lui Laţco, ginerele lui Romaşco şi, deci, nepotul lui Drăgoi Viteazul. De la Laţco, moşia trece la Vasutca, sora lui, jupâneasa lui Stanciul aurarul, care obţine uric în 24 septembrie 1498.
În 5 aprilie 1558, nepoţii Vasutcăi şi ai lui Stanciu aurarul, monahul Teodosie şi sora lui, Odochiţa (copiii lui Drăgoi, feciorul Vasutcăi), dăruiesc mănăstirii Voroneţ „un sat, anume Drăgoeşti, după uricele de întărire pe care le-a avut moaşa (N.N.: în sensul de bunică) lor, Vasutca, precum şi satele Lucăceşti, Boteşti şi Căcăceani.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Drăgoeştii, în Ocolul Siretului de Sus, fără alte precizări, „53 – toată suma caselor”, însemnând 47 panţiri isprăvniceşti, 3 popi, 2 femei sărace şi 1 casă pustie.
În 1774, satul Drăgoieşti avea 47 familii ţărăneşti, iar în 1775 – 1 popă şi 48 ţărani, dintre aceştia 10 fiind emigranţi transilvăneni, stabiliţi la Drăgoieşti între anii 1756-1773: Mihai COSUŢ (din Argalia), Ion UNGUREAN (Lumpert), Costin OLARIU (Chintelnic), Vasile MOROŞAN (Chişfalău), Vasile IOSOP (Chintelnic), Dragoş VASCĂ (Sf. Ioan), Ştefan UNGUREAN (Lumpert), Ion EREMIE (Uifalău) şi Mihai HORVAT (Chintelnic).
În 1778, se mai stabilesc la Drăgoieşti încă 10 familii de emigranţi ardeleni, Ion RUSU (Chintelnic), Grigore SOMEŞAN (Vinda), Gavril şi Iacob SABADIŞ (Bungard), Dumitru şi Ion NIŢAN (Archid), Grigoraş BUZIAN (Sf. Ioan), Grigore MOROŞAN (Bungard), Ion NIMIGEAN (Rus, Cluj), Tudor POPA (Varviţ, Cluj) şi Gligore BĂEŢAN (Şintereag pe Someş).
În 1784, satul Drăgoieşti avea 61 familii.
În 1843, biserica Naşterea Maicii Domnului din Drăgoieşti, construită între anii 1816-1818, dotată cu un nou iconostas în 1829, care deservea şi „Joseph Falva” (Vorniceni), avea 1.049 enoriaşi, paroh fiind Constantin VOROBCHIEVICI. În 1876, paroh era Petru de ANDROHOVICI, numărul credincioşilor ortodocşi ajungând la 1.683. În 1907, paroh era Gavriil BOCA, născut în 1877, preot din 1905, iar cantor, din 1900, Ilie PETROAIA, născut în 1866.
În Drăgoieşti funcţiona, din 1871, o şcoală cu 6 clase .
În 1890, comuna Drăgoieşti avea 1.734 locuitori. Primar era George Cepoi, paroh – Atanasie Procopovici, cantor bisericesc – Ilie Petroaia, iar învăţător – Leon Vasilovici.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la drăgoieştenii Ghiţă POPĂSCU (cioban, 52 ani în 1907), Ana DEAC (fără vârstă menţionată, în 1907) şi Iustina DOBREA (26 ani în 1907).
Eroul Bucovinei Vasile Popescu din Drăgoieşti a căzut, la Valea Spinului, în Argeş, în ziua de 1 Noiembrie 1916, el fiind combatant al Regimentului 54 Infanterie al Armatei Române.
La Drăgoieşti s-au născut pictorii Gheorghe BRĂDĂŢEANU (9 mai 1929) şi Constantin BUTOI (17 ianuarie 1955).

DRĂGUŞENI-SIRET

Dăruit de Ilie şi Ştefan Voievozi, în 24 februarie 1437, lui Şteful Jumătate, împreună cu satele Văşcăuţi pe Siret, Muşineţ şi Batcouţi, satul „Dragoşani”, menţionat şi în 1623, „pe din sus de târgul Siretului”, este cumpărat, pe un sfert, în 20 iunie 1673, de Ştefan Petriceicu Vodă pentru a o dărui ctitoriei sale, mănăstirea Sf. Onufrei, cu 80 galbeni, de la Nacul Volcinschi, care, la rândul lui, o cumpărase de la Costin, Nicolae şi Paraschiva Caraşinul.
Unit, în perioada Bucovinei istorice, cu satul Sf. Onufrie, Drăguşeni de lângă Siret a devenit, încet-încet, un cătun al cartierului siretean Mănăstioara (fostul Sf. Onufrie).

DUBĂUŢ

Aflat în stânga Prutului, în vecinătatea satelor Hliniţa, Zeleneu, Revacăuţi, Berhomete şi Lujan, „Dubovăţul” a fost întărit, împreună cu Ciortoria şi Oşilibul, de Ştefan cel Mare, în 2 noiembrie 1464, lui Andreico Ciortorâischi, fiul lui Nemircea Ciortorâischi (lituanianul Nemirski, amestecat în disputele dintre Ilie şi Ştefan, feciorii lui Alexandru cel Bun.
În 10 martie 1591, Petru Şchiopu întărea satul Dubovăţ lui Pepele diac, fost cămăraş. Dubovăţ, „peste apa Prutului, cu un vad de moară pe pârâul Sipeniţului”, şi el ascultător, odinioară de Sipeniţ, era loc pustiu, iar Pepele era recompensat „pentru că a făcut bine visteriei noastre, ajutând-o cu 15.000 bani turceşti, fiind Turcii răi cu noi, şi a dat banii aceştia Turcilor pentru ajutorul ţării noastre Moldova”.
În 8 aprilie 1617, Radu Mihnea Vodă avea să întărească satul Dubăuţi lui Necoară Prăjescul, fost vistiernic.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Dubovăţ, moşie a vistiernicului Ioniţă STURZA, „47 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Andrei şi Ion, 1 dascăl, Andrei, 8 văduve, Gafiţa, Cârstina, Aniţa DUMINTIASĂ, Nastasia, Maria, Aniţa ANDRIASĂ, Catrina şi Lupa, 1 jidov, Mendel, 3 case pustii şi 32 birnici, adică: Iacob DELIICIUC, Neculai COSTAŞCO, Ştefan ŢIRUC, Pelachii sin COŞTAŞ, Andrei ARCEPCIUC, Andrei BUCOVEI, Vasile COSTAŞCIUC, Nechita HODOVANEŢ, Dumitraşco TODORICIUC, Ştefan HODOVANEŢ, Vasile VASALENCIUC, Fodor SOROCOPUD, Vasile SOROCOPUD, Toader SOROCOPUD, Acsintii FURLUCIUC, Iacob COZTAŞUC, Andrieş TOFAN, Ion GELUTA, Simion SODCO, Anton ANDRABURA, Vasile RUSNAK, Hrihor ŞCAVCO, Vasile zet lui ARHIP, Toma FOCIOC, Gavril RUSNAK, Alecsandru ŢOPA, Toader zet COŞTAŞ, Matei sin STASII, Hrihor VASILESCU, Iacob TUMAC, Petro PIRINCHIC şi Ion SOROCOPUD.
În 1774, satul avea 36 familii ţărăneşti, iar în 1784 – 94 familii.
Biserica Adormirea Maicii Domnului din Dubăuţ, construită în 1785, aflată, în 1843, sub patronatul lui Simion von SIMONOVICZ, în avea preot administrator pe Theodor NOSIEVICI, parohia având 872 credincioşi ortodocşi. În 1876, patron al bisericii era Iakob von SZYMONOVICZ (!), preot fiind Grigorie LIPEŢCHI, cel care păstorea peste 1.011 suflete. În 1907, patron era acelaşi Iakob, dar „von SZYMONOWICZ”, paroh fiind Ilarion KADESZCZUK, născut în 1865, preot din 1893, paroh din 1897, iar cantor, din 1900, Emanuil RUSNAK, născut în 1864.
Din 1856, funcţiona, la Dubăuţ, o şcoală cu trei clase .
În 1890, comuna Dubăuţ avea 1.105 locuitori. Nicolai Rusnac era primar, Leon de Vlad era paroh, Emanuil Rusnac era cantor bisericesc, iar Onufrei Iliuc (socrul cărturarului Alexandru Bocăneţu), învăţător.
În 1910, 9 din 10 săteni vorbeau limba ucraineană.


e

EISENAU

Capătul dinspre Câmpulung Moldovenesc al satului Vama, în lunca împădurită de sub culmea Hurghiş, de la Prisaca Dornei, a fost colonizat, în 1807-1808, cu mineri germani din Grundler (Slovacia), în noua lor colonie, Eisenau, stabilindu-se, ulterior, până pe la 1848, şi alţi colonişti, mineri sau muncitori pentru fabrica de cherestea. În 1810, se înregistrau 38 familii de ţipteri în Eisenau.
Prima biserică din Eisenau a fost ridicată în 1821, comunităţile luterană şi catolică (doar 10 %) convenind, în 1825, s-o folosească în comun.
Laminorul lui Manz din Eisenau a continuat să funcţioneze şi după anul 1870, producţiei iniţiale (cuţite de plug, lopeţi, târnăcoape, ceainice, variate tipuri de tablă şi de oţel-balot, precum şi sârmă) alăturându-i-se producţia de şine de cale ferată, pentru liniile Lemberg-Cernăuţi şi Burdujeni-Iaşi.
În 1880, după darea în funcţiune a liniei ferate, au sosit şi lucrători italieni, din Tirolul de Sud, precum Battista, Borduzzo, Giacomelli, sau Stefanelli. Cioplitori în piatră talentaţi, ţipterii din Eisenau au lucrat ornamentele de piatră şi monumentele funerare din toate oraşele Bucovinei, ba chiar şi din Moldova (Iaşi, Botoşani), cei mai renumiţi meşteri pietrari fiind Battista, Dürner, Gartner, Handl, Oberländer, Petri, Schmegner, dar şi mai vechii Adolf Nowak, Ambrosius Katani, Adolf Gotsch, Albin Borduzzo, Ferdinand Awram şi Johann Spiske.
În 1890, Eisenau avea 786 locuitori şi doi învăţători, Eduard Kohler şi Sabina Holzstein.
Şcoala din Eisenau a fost dată în folosinţă abia în 1902, la îndemnul lui Franz Neuhauser, cu profesorii Heinrich Frambach, Johann Hawelka, Wilhelm Hehn, Josef Sachelan şi Robert Ziehaus.
Un tabel larg al familiilor mai noi şi mai vechi din Eisenau ar cuprinde, pe lângă vechile familii, Adam, Awram, Brandauer, Christofori, Dürner, Gartner, Geitz, Gollner, Götsch, Gundl, Hönig, Jung, Keil, Knoblauch, Kripinsky, Köhler, Koller, Kretschmader, Kuchar , Lerch, Loy, Luka, Müller, Nowak, Petri, Sawetzky, Schmegner, Schneider, Selitzky, Spitzschuh, Steinbach, Theiss, Tomaschek, Wagner şi Wojkowsky, pe coloniştii veniţi din nordul Bucovinei, Dutschak, Lukeniuk, Neumohr, Ruschak, Ruszcinjak şi Skrikuljak, pe emigranţii galiţieni Frambach, Hochhauser şi Ripsky), pe şvabul Oberländer, pe boemienii Hawelka, Materna, Zehatschek, Bartsch, pe tirolezii amintiţi, dar şi pe ţipterii Brandauer, Hennel, Müller şi Wagner. Şi-ar mai fi germanii veniţi din Suceava, Lasarowitsch, Laufensweiler, Mitsch şi Mitschka.
„Pe vale, casele satului Prisaca mărginesc drumul, şi vederea se coboară, fermecată, asupra şerpelui de oţel ce se iveşte în vale şi care e Moldova. Apoi nu mai sunt sate. Drumeţii se întâmpină rar, în cară ce lunecă şterse, ca nişte umbre” .
În timpul Primului război mondial, la Eisenau au fost cazate ba armate ruse, ba austriece, într-o alternanţă înspăimântătoare, încrustând cu adânci tranşee dealul Hurghiş.
În anul şcolar 1923-24, învăţământul, la Eisenau, s-a desfăşurat numai în limba română.
Pe la 1930, Prisaca Dornei îşi căpătase porecla „Rosendorf”, deci „Satul Trandafirilor”, datorită superbelor grădiniţe din faţa casei localnicilor.
În 1940, Baronul von der Goltz ordonă repatrierea germanilor din Eisenau, iar mai bine de jumătate dintre săteni urcă în tren, cu o brumă de bagaje şi, după un drum chinuitor, cu escale în Budapesta, Bruck, şi Viena, ajung în Bavaria, fiind adăpostiţi în mănăstirile St, Magdalena, în Altötting, St. Ottiliensis şi Algasing, lângă Dorfen.
Vocaţia de cioplitori în piatră a meşterilor din Eisenau s-a păstrat până în timpurile noastre, statuia ecvestră a lui Ştefan cel Mare, amplasată în Suceava, fiind executată de meşterii pietrari din Prisaca Dornei, Nowak, Katani şi Spiske.


Pagina 1,462 din 1,471« Prima...102030...1,4601,4611,4621,4631,464...1,470...Ultima »