p

PĂLTINOASA

Sat relativ nou, pe care recensămintele austriece nu-l menţionează, Păltinoasa face parte din istoria unuia dintre satele actualei comunei, al doilea sat Bucureşti din istoria României, după Zvoriştea, atestat în 21 decembrie 1514, când Bogdan cel Orb cumpăra de la Luca Ilişescul, fiul Anei, nepotul lui Ivan Corlat, satul „Bucureşti pe apa Moldovei, mai sus de Berchişeşti”, sat numit, începând din 1783 şi 1784, Capucodrului şi „Capucodrului încoace de apa Moldovei”, pentru a se diferenţia de Capu Câmpului, numit, tot pe atunci, „Capucodrului dencolo de apă”.
În 21 decembrie 1514, când, după ce cumpărase satul Bucureşti, Bogdan-Vlad Vodă îl dăruia Mănăstirii Voroneţ.
Primii germani din Păltinoasa au venit, în 1817, din Boemia, ceilalţi făcând parte din al doilea val de migraţiune, cel din perioada 1830-1840.
Biserica Sfântului Nicolai din Păltinoasa a fost construită în 1857, fiind dotată cu un iconostas, adus de la Fundu Sadovei, în 1860. Biserica făcea parte din comuna bisericească Capu Codrului, preotul de acolo slujind şi la noua biserică din Păltinoasa, inclusiv în 1907.
Din 1890, avea să fie deschisă în Păltinoasa o şcoală cu 5 clase .
În 1890, satul Păltinoasa al comunei Capucodrului avea 1.234 locuitori, învăţător fiind Samuil Bucevschi.
„La Păltinoasa sunt frumoase căsuţe cu flori de maşcat la fereştile Nemţilor. Sasul Loy ţine han, iar lângă dânsul, doi Evrei. Slugile sunt toate Românce, de multe ori de o strălucitoare frumuseţă, de care nu-şi dau samă. E zi de sărbătoare în Israel şi, dintr-un chioşc de lemn, se răspândesc cântece de lume, cântate în cor, râsete, glume. Un flăcău tembel, care spune că a fost bolnav de piept, cere tabac lui Herr Goldner, care face, întâi, observaţia că la sărac să dai pâine şi apă şi apoi cinsteşte cu o ţigară, blăstămând rachiul şi lenea.
Păltinoasa are fierăstraie şi gară. O despart de Gura Humorului numai câteva lanuri, în care lucrează asupra ţernii negre, unul lângă altul, Neamţul cu haină de catifea jupuită şi Românul în cămaşă albă” .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Domnica MARIN (75 ani în 1907) din Păltinoasa.

PANCA

Satul legendarului Pancu, cel care lăzuise pădurea pe malul stâng al Siretului Mare, încă înainte de Descălecat, apoi lăzuise şi pentru feciorul lui, Luca, o altă vatră de sat, în clinul Siretului şi al pârâului Mihodra, este atestat documentar abia din 16 februarie 1428, când strănepoţii lui, Iurie, Cuzma şi Motruna (copiii lui Stan Lucaveţchi, nepoţii lui Luca), Simeon, Costea, Dieniş şi Şandru (copiii lui Şerbco Lucaveţchi, nepoţii lui Luca), obţin uric pentru „ocina lor… două sate, anume Lucaveţ şi Pancăuţi şi cu toate poienile şi cu pădurile, şi cu pâraiele şi pe Siret, în Sus, şi cu Mihodrea, al căror hotar se alătură de ele, de demult”.
Panca era un vechi sat răzeşesc, din care, de-a lungul veacurilor, se vor alege, uneori şi vinde, părţile răzeşilor care răzbeau spre averi întinse şi spre ranguri boiereşti.
În 8 martie 1641, prin care „Petre, fiul lui Isac, fratele său Toader şi surorile sale Ana, Gaftona şi Toader, copiii lui Grama de Călineşti”, cumpără, cu 150 galbeni, părţile Onacăi, fiica Vasilinei, ale Mariuţei şi ale lui Gheorghie, copiii Saftei, şi ale lui Ionică, fiul lui Constantin, toţi nepoţi ai Vasilinii, din satele Lucavăţ, Bănila, Igeşti şi Hliboca, dar „şi o sălişte ce se cheamă Pănceşti pe Sirete”.
Lui Isar de Călineşti i se alege „partea… din Pănceşti” în 29 iulie 1649.
Lui Vasile, Nicolae şi Constantin Căzăcel, feciorii lui Gligorie Căzacul, li se vor alege părţile în 12 martie 1667.
În 20 aprilie 1696, Mihalaşco, nepotul lui Coste de Lucavăţ vindea părţile sale de moşii din Lucavăţ, Berhomet şi „Pancoveţ”, pentru 12 lei turceşti, „lui Vasilco, ficiorul Căzăcescului Grigori”. Acelaşi Vasilco avea să cumpere, în 23 februarie 1698, părţile de moşie, cu tot cu vecini, ale fraţilor Ian şi Mihăilă, feciorii panului Basil Lukaveţki din Sniatin, cel înnobilat, odată cu fratele lui, Gavrilă (pan Gabriel), şi de regele Sobiecki, dar şi de Divanul Moldovei.
În 23 februarie 1698, Ian şi Mihailo, feciorii lui Vasilco Lucaveţchi din Sniatin, vindeau lui Vasilco, feciorul lui Gligorie Căzăcescul, părţile lor de moşie din Lucavăţ, Berhomete şi „Panceşti… cu vecini, cu tot, şi cu lazuri, şi cu tot vănetul, şi poete căte sănt în partea noastră”, pentru 50 lei bătuţi, iobagii vânduţi fiind Ion Măglei, Toader Pauluc, Simion Danco, Ghiorghi Danco, Ghiorghi Răus, Macsim Răus, Simion Suş şi Samson Holoşne şi Gligore Androne.
În 11 mai 1706, când Gavrilaş Frunză şi jupâneasa Gafiţa, fata lui Andronachi Vlad, lăsau copiilor lor, Ioan şi Maria, jupâneasa diaconului Nicolai Borşan, părţile de moşii moştenite după bunicul lui Frunză, Andronachi Peletiuc, „în Vilavce, în Carapciu, în Costeşti, în Comăreşti, în Budiniţă şi pe aiure de pe socrul meu, Andronachi sin Simion Vlad în Banila moldovenească şi de pe socra me, Nastasie, fata lui Vasile Căzăcescul, având noi parte de moşie în Berhomete, în Lucavăţ, în Panca şi în munte, în ţănutul Sucevii, şi în Vaselev, în ţănutul Cernăuţului”.
În 10 ianuarie 1712, fata panului Gabriel Lukaveţki, Magda Grabowski, vindea părţile ei din Panca lui Dumitraşco Calmuţchi.
În 30 august 1725, Mihai Racoviţă Vodă întăreşte lui Gligoraş Păunel moşiile pe care le avea în acest nord de ţară, inclusiv „o poiană, zisă Panca, care este la apa Siretului”.
În 18 iunie 1730, se prezintă la Divanul Domnesc Ursachi Isar şi Gligoraş Păunel, în dispută cu Gheorghie Calmuţchi şi cu jupâneasa lui Dumitraşco Calmuţchi, Agafia, pentru părţi din Lucavăţ şi din Panceşti. Dumitraşco Calmuţchi cumpărase de la Magda, fata lui Havrilo Lucaveţchi, nepoata lui Dumitraşco Lucaveţchi, dar Magda n-ar fi avut dreptul să vândă, partea aceea de moşie fiind dată de unchiul lor, Dumitraşco Lucaveţchi, lui Ursachi Isar şi lui Gligoraş Păunel. Cum Gheorghie Calmuţchi şi Agafa cereau o nouă judecată, prin care, de altfel, s-a dovedit că diata lui Coste (celălalt fecior al lui Havrilo Lucaveţchi), care îi desemna pe Isar şi pe Păunel proprietari, era rea, Agafia păstrează moşiile lui Havrilo din Lucavăţ şi din Panca.
În 20 februarie 1742, în faţa Divanului Domnesc îşi dispută părţi de moşie şi de sat Ion Vasilco, feciorul lui Vasilco Căzăcescul şi socrul lui Sandul Pelin, cu unchiul său, Velicico Chieşco, iar Divanul hotărăşte ca Ion Vasilco şi Velicico Chieşco să stăpânească părţi egale din moşia revendicată de amândoi.
În 27 aprilie 1753, alţi răzeşi ieşiţi din indiviziune, Ştefan şi Vasile Capşe, vindeau lui Alexandru Vasilco părţile lor de moşie.
Moşia lui Mihalache Chieşco a fost hotărnicită în 4 octombrie 1755, reperele ei fiind date de toponimele: hotarul Storojineţului, poiana lui Reus, poiana Holoşna, poiana Ursoaia, părăul Bilca, poiana Cosovanului, braţul uscat al Siretului, râul Siret, hotarul Pătrăuţilor, obârşia Tisoveţului, poiana lui Zaiţa.
În 18 decembrie 1756, Alexandru Vasilco avea să cumpere şi părţile de moşie ale lui Ursachi Isar.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Panca din Ocolul Berhometelor „7 – toată suma caselor”, însemnând „7 ruşi, străini ce s-au adus din Ţara Leşască, acum, la luna lui mai”.
În 1774, Panca avea 5 familii de ţărani (răzeşii şi mazilii locuiau în alte localităţi, inclusiv în Lucavăţ, iar în 1775, 14 familii de ţărani iobagi, numărul acestora sporind, până în 1784, la 140 familii.
În 14 noiembrie 1788, Constantin Cocoranul lăsa, cu limbă de moarte, părţile sale din moşia Panca, copiilor lui, Gavril, Ioan, Pentelei şi Maria (jupâneasa lui Iordachi Buţura).
În 18 aprilie 1791, fraţii Nicolai şi Vasile Vasălco dau cumnatului lor, Constantin Grecu, partea surorii lor, Aniţa, din Panca, adică 15 odgoane de pământ.
În 23 octombrie 1796, strănepotul lui Ioan Calmuţchi, Dositei – monahul mănăstirii Neamţ, dăruia a treia parte din moşia Panca, pe care o moştenea, lui Nicolai Calmuţchi.
Partea lui Ion Cocoranul avea să fie dăruită, de văduva lui, Maria, în 18 ianuarie 1802, fiicei lor, Nastasia, jupâneasa lui Condorachi Pătraşco.
Prin testamentul din 25 iunie 1820, Ilie Baloşescul din Stăneşti pe Siret lăsa soţiei sale, Măriuca, şi copiilor lor, Catrina, Ştefan şi Vasăli, moşia din Panca, zestrea Măriuţei, fata răposatului Constantin Grec.
Biserica Sfântului Dimitrie din Panca, înălţată în 1796 şi reconstruită în 1896, avea 1.335 enoriaşi, în 1843, atunci când patron bisericesc era Constantin de IANOŞ, iar paroh, Ilie ILASIEVICI. În 1876, patroni bisericeşti erau Pulcheria von CZERNIEWSKA, Nicolai de GRECUL şi Ieronim graf de la SCALLA, iar păstor, peste cele 1.621 suflete, era parohul Vasilie GRIBOVSCHI. În 1907, paroh era acelaşi Vasilie GRIBOVSCHI, născut în 1842, preot din 1869, paroh din 1873, cantor fiind, din 1900, Ilarion SAVA, născut în 1862.
Din 1863, funcţiona la Panca o şcoală cu 5 clase .
În 1890, comuna Panca avea 1.946 locuitori, primar fiind Isidor Ianoş. Învăţător era Nicolai Saviţchi, Vasile Gribovschi era paroh, iar Ilarion Sava – cantor bisericesc.
În octombrie 1914, „curtea moşiei d-lui Ianoş din Panca a fost prădată şi aprinsă” de trupele ţariste de ocupaţie.

PĂRHĂUŢI

Părhăuţi, satul bucovinean cu o minunată biserică din piatră, din păcate nevalorificată ecumenic şi turistic şi cu un cimitir pitoresc, în care odihnesc mlădiţele unor vestite neamuri bucovinene, beneficiază de o atestare târzie, deşi vechile tradiţii bucovinene spun că în Părhăuţi şi-ar fi avut reşedinţa, cu veacuri înainte de descălecat, legendarul stăpânitor de turme Dediul.
Prima atestare documentară a satului datează din 20 iunie 1644, când zvânturatul boier Ieremie Murguleţ, cel mai mare dintre fraţii Murguleţ, fii ai marelui armaş Toader Murguleţ, moşteneşte „jumătate din satul Părhăuţi, partea de jos, cu casă şi pivniţă”. Jumătatea aceea de sat ajunge, apoi, cică moştenită de la Toader Murguleţ, care ar fi lăsat-o prin testament, în 15 octombrie 1659, „lui Ionaşco Balşu şi lui Tudosie Dubău şi mătuşilor sale, Biluşcăi şi Solomiei”, în posesia lui Tudose Dubău, care-şi însuşise, la fel de necinstit, şi părţi de prin alte sate, aşa că, în 12 aprilie 1667, Măricuţa, jupâneasa lui Cărcu cel Bătrân şi fata lui Toader Murguleţ, îşi caută dreptatea la Divanul domnesc, împreună cu feciorul ei, Neculai Cărcu, şi cu fata, Nastasia căsătorită cu Ene Tica.
În 15 octombrie 1669, împărţindu-se moşiile rămase după fostul mare armaş Toader Murguleţ, jumătate de sat Părhăuţi revine lui Ionaşco Balş, lui Tudosie Dubău şi mătuşilor sale, Biluşcăi şi Solomii, cealaltă jumătate de sat revenind Măricăi Cărcoaie.
Văduvă, în 15 noiembrie 1669, şi, de aceea numită „Cărcoaia” şi nu Cărcu, „Maria Cărcoaia, fiica cea mare a lui Toader Murguleţ”, fost mare armaş, dăruieşte „a patra parte de sat Părhăuţi, cu vecini şi toate veniturile, ginerelui meu Gligoraş Gherman vornic”. În 1723, Ieremie Murguleţ cedează surorii sale, Măriuţa, jupâneasa lui Vasile Calmuţchi, partea sa din satul Părhăuţi.
În 14 mai 1737, pentru că Ionaşco Isăcescul murise fără să lase un testament, Grigori Ghica Vodă întăreşte ctitoriei sale, mănăstirea Ilişeşti, „şi a patra parte den tot satul Părhăuţi”.
În 1774, satul avea 74 familii, deci era unul dintre cele mai mari din Bucovina, dar, până în 1784, o familie se mută în alt sat. Emigranţi ardeleni nu se stabilesc la Părhăuţi, satul fiind bine populat, pentru acele vremuri, cu băştinaşi.
În 10 iunie 1809, Iuon Cărste dăruieşte nepotului său, fiul lui Ilie Cărste şătrar, care se numea tot Iuon, jumătatea de sat Părhăuţi, pe care o moştenea, pe linie maternă, de la neamul Murguleţ. Iuon, care va deveni, sub austrieci, Ioan baron Cârste, avea să lase moşia moştenire, în 24 mai 1833, nepotului Ienacachi baron Cârste.
Biserica Sfântului Gheorghe din Părhăuţi, ctitorită, în 1522, de marele logofăt Gavril TROTUŞAN, ginerele lui Luca Arbure, era patronată, în 1843, când avea 779 enoriaşi, de Enakaki von KRISTIE (Criste sau Cârste), preot administrator fiind Vasilie MIRONOVICI. În 1876, patroni bisericeşti erau Nicolai de CÂRSTE şi familia de CALMUŢCHI, paroh fiind Ioan ABAGER, care păstorea 1.175 suflete. În 1907, patroni bisericeşti erau George de CALMUŢCHI şi Dimitrie de POPOVICI, paroh fiind Antonie OTT, născut în 1868, preot din 1897, paroh din 1905, iar cantor, din 1903, George AVRAM, născut în 1849.
Din 1891, funcţiona în Părhăuţi o şcoală cu 2 clase .
O listă de subscripţie pentru construirea bisericii ortodoxe din Cacica, din decembrie 1891, încredinţată lui „Petru MATEICIUC, paroch în Părhăuţi”, conţine următoarele nume de localnici: antistele comunal Nicuţă BĂDĂLUŢĂ, Vasile alui Niţu BOCANCEA, Vasile PINELESCU, Vasile BALAN, Samoil HODOROBĂ, Gavril IGNATESCU ROŞCA, Ioan alui Petru NUŢU, Ilena IGNAESCU, Catrina PINTELESCU, Eudochia IGNATESCU, Maranda IGNATESCU, Ioana lui Iordachi NUŢU, Maria lui Georgi BĂDĂLUŢĂ, Elena lui Georgi alui Nică IGNATESCU, Verona DUBEN-MORARIU, Casandra HODOROBĂ, Domnica LEAHU, Ion IRIMESCU, Vasile HALICI IGNATESCU, Georgi ZVENCIUC şi Maria ROMEGA .
În 1895, Părhăuţii aveau 1.089 locuitori, păstoriţi de preotul Petru Mateiciuc. Primar al satului era Ilie Bocancea, bunicul viitorului doctor în medicină Dragoş Bocancea, născut în 22 septembrie 1921. Învăţător al satului era Ştefan Franciuc, în vreme ce Alexandru Teleagă era cantor bisericesc, cu şcoală de muzică religioasă, făcută la Cernăuţi.
În 9 octombrie 1896, s-a născut, la Părhăuţi, istoricul Vasile Ignătescu.
Însoţirea Raiffeisen s-a întemeiat, la Părhăuţi, în 23 martie 1902, cu 19 părtaşi. În comitetul de conducere figurau numai nume grele ale vremii, precum preşedintele Emilian cavaler de Strişca, directorul Eugen cavaler de Kalmucki, vicepreşedintele Andrei Huber, vicedirectorul Ilie Ignătescu, vistiernicul Antonie Ott; iar ca membri: preotul Petru Mateiciuc, primarul Ilie Bocancea şi învăţătorul Ştefan Franciuc.
„Biserica la care mă opresc samănă cu a Mirăuţilor. Ea n-are turn şi pentru a ţinea clopotele s-a făcut înainte… un pridvor cu bolţi deschise în care se văd sfinţi frumoşi şi în rândul de sus al căruia sună chemarea la slujbe. Biserica e pătrată, afară de rotunjirea altarului, în fund, şi pătrunsă de ferestruici ca acelea de la bisericile de sat din vremea lui Ştefan. Încă de pe atunci era aici o biserică de lemn, pe care a făcut-o de piatră, abia supt alt Ştefan, cel Tânăr, la 1522, marele boier şi bogatul stăpânitor Totruşanul, din Totruş sau Trotuş, care-şi îngropase aici mama, Maria, soţia, Ana, şi o rudă, ce a fost vameş al Moldovei, Anjinco…
Lângă poartă, pe tăpşanul de iarbă al şanţului, ţerani pletoşi, în cojoace, aşteaptă să-i spovedească preotul, şi de o parte stă o ceată de femei, care stau să li vie rândul, după al bărbaţilor” .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Eugenia TELEAGA (fără vârstă menţionată, în 1907) şi Ana a lui Georgi VACARI (19 ani în 1910) din Părhăuţi.

PÂRÂUL NEGRU

Satul care poartă pârâului din dreapta Nistrului, are aceeaşi poveste ca şi Onutul, ca şi Samuşenul, împreună cu care avea, în 1774, 2 popi şi 43 ţărani iobagi, deşi fusese, de-a lungul timpului, datorită poziţionării în calea urdiilor tătăreşti şi turceşti, care luau calea Poloniei, ba pustiit, ba vag populat.
Biserica Sfântului Arhanghel Mihail din Pârâul Negru, cu 622 enoriaşi, în 1843, cu Alexandru CANTACUZINO patron bisericesc, încă nu avea ocupat postul de paroh. În 1876, paroh era Vasilie NICHITOVICI, care păstorea 1.100 suflete. În 1903, s-a construit noua biserică a Sfântului Arhanghel Mihail, paroh fiind, în 1907, Emanuil TIMCOVICI, născut în 1842, preot din 1876, paroh din 1888, iar cantor, din 1902, Ştefan DEMKO, născut în 1875.
Din 1875, funcţiona la Părăul Negru o şcoală cu 2 clase .
În 1890, Pârâul Negru, numit Ciorni-Potoc, avea 2.575 locuitori, primar fiind Leon Bratkowski. Nicolai Spânul era învăţător, paroh era Emanuil Timcovici, iar cantor bisericesc – Emanuil Cautiş.

PÂRTEŞTII DE SUS şi DE JOS

Pârteştii şi Soloneţul, care au parte de o primă atestare documentară în 13 aprilie 1415 sunt, de fapt, cele două sate Pârteşti de astăzi, Pârteştii de Sus şi Pârteştii de Jos, Soloneţul contemporan, din nordul Pârteştilor de Sus, fiind o localitate târzie, înfiinţată cu colonişti polonezi, iar Soloneţul natal al criticului literar Adrian Dinu Rachieru, fiind alt sat decât Pârteştii de Jos, şi el foarte vechi. Prin uricul menţionat al lui Alexandru cel Bun, voievodul întărea mănăstirii Humor, ctitoria lui Oană vornic de Tulova, „un sat la obârşia Soloneţului, unde a fost Tatomir şi Părtea şi seliştea lui Dienliş”.
Numele lui Părtea s-a înveşnicit în cel al satelor, tot aşa cum şi numele lui Dienliş a stăruit, vreme de veacuri, în numele cătunului pârteştean Deleni.
În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se aflau şi „a 39-a biserică, cu popă, din jos de Vlad Negrul, unde a fost popa Matii; a 40-a biserică, cu popă, la gura Soloneţului”.
Mănăstirea Humor capătă noi urice de întărire asupra celor două sate în 25 aprilie 1475, în 2 iulie 1520, în 18 ianuarie 1536 şi în 30 noiembrie 1539, dar uricele acelea s-au pierdut, fiind distruse de cazacii lui Timuş Hmelniţchi, dar au fost refăcute, în 4 ianuarie 1663, de Eustratie Dabija Vodă, pe baza mărturiei egumenului.
Pârteştii de Sus, numiţi încă, în 1517, Soloneţ, au fost cumpăraţi de Luca Arbore de la Taţea, fata lui Petre Dărman, şi de la neamurile ei cu 1.680 zloţi tătăreşti.
În 8 iulie 1772, vornicul Simion Tăutul, nepot din al doilea văr lui Dumitraşcu Nacul, primeşte partea de sat Soloneţ, în schimbul unei sume de bani pe care o avansase, de la nepoţii lui Dumitraşcu Nacul.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Soloneţul, în Ocolul Vicovilor, deci la Pârteştii de Sus, fără alte precizări, „21 – toată suma caselor”, însemnând 1 mazil, 2 popi, 1 femeie săracă, 2 argaţi ai mazilului şi 15 scutelnici ai postelnicului Iordache MILO. La Pârteşti, nume sub care se făcea referire la Pârteştii de Jos, era „43 – toată suma caselor”, însemnând 2 mazili, 1 ruptaş, 4 argaţi ai lor, 4 femei sărace, 2 popi şi 30 birnici. Moşia mănăstirii Humor din Pârteşti beneficia salvogvardia preînălţatului Graf pentru „79 – toată suma caselor”, însemnând 43 de scutelnici ai mănăstirii Umor, 2 femei sărace şi 32 scutelnici ai mănăstirii cu salvogvardie.
În 1774, cele două sate aveau, împreună, 75 familii, numărul lor ajungând, până în 1784, la 140 de gospodării. Din Ardeal au venit la Pârteşti, până în 1778, cu familiile, Matei UNGUREAN şi fraţii Simeon, Alexie şi Nicu POP din Prislop, Florea UNGUREAN din Nimigea, Toader SILVESTRU din Ruşii Bârgăului, Ioan FAGU şi Ioan UNGUREAN din St. Ioan, Tanasă CHIŞAN, Tudor CIMPOIAŞU, George BAIUS şi Mihail LUPAN din Bistriţa, Ioan POPA din Dicea, Anton PETRUŞ din Dumbrava, Simeon IEPURE din Berghea, Vasile BUDEANU din Ocniţa, Nicuşor VĂSCAN din Guga-Someş şi Vasile ŞTEFANCA din Bruduşca.
În 15 ianuarie 1766, pentru că pârteştenii se lansaseră în comerţul cu horilcă (leac pentru holeră, cum fusese prezentată tăria galiţiană, adusă în Moldova, de negustori evrei, în vremea unei epidemii de holeră), egumenul Gherasim al Humorului s-a jeluit lui Grigore Ghica Vodă, care a dat poruncă straşnică, împuternicind numai „pe egumen să vândă mai întâi băutura mănăstirii şi nime din lăcuitorii acestor sate să nu vândă vin sau horilcă fără ştirea lui”.
Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Pârteştii de Sus a fost construită în 1779 şi renovată în 1860-1861. Biserica Sfântului Nicolai din Pârteştii de Jos avea să fie construită, pe locul fostei bisericuţe, între anii 1885-1887 şi sfinţită în 1888. În 1843, biserica din Pârteştii de Sus, cu 691 enoriaşi în Pârteşti şi în Cacica, îl avea paroh pe Ioan DAN, iar cea din Pârteştii de Jos, cu 1.183 enoriaşi, pe Ioan TARNOVIEŢCHI. În 1876, Pârteştii de Sus, cu 1.367 enoriaşi, îl aveau paroh pe Dimitrie DAN, iar Pârteştii de Jos, cu 2.184 enoriaşi, pe Vasilie CIUERCOVICI. În 1907, la biserica din Pârteştii de Sus paroh era Ilarion BĂDĂLUŢĂ, născut în 1856, preot din 1885, paroh din 1901, iar cantor, din 1901, Grigorie BUJENCU, născut în 1854, iar la biserica din Pârteştii de Jos paroh era Ilie de ANDRUHOVICI, născut în 1848, preot din 1874, paroh din 1883, preot cooperator fiind Ioan IENACHI, născut în 1876, preot din 1900, iar cantor, din 1900, Ioan HALI, născut în 1857.
În 1875 a fost deschisă o şcoală cu 6 clase la Pârteştii de Jos, iar în 1888, o şcoală cu 4 clase, în Pârteştii de Sus .
În 6/18 august 1888, notar comunal la Pârteştii de Sus a fost ales cantorul bisericesc Gavril Şindilariu, înaintaşul lui fiind solcanul Leon Holzdrager, de care pârteştenii nu erau deloc mulţumiţi.
În 21 august / 2 septembrie 1888 a fost ales comitetul şcolar din Pârteştii de Sus, format din administratorul parohial Ilarie Bădăluţă,, din învăţătorul Nicolai Hurjui, din antistele comunal Artemi Gorcea, din adjunctul antistelui Onufrei Ciornei, din deputatul comunal Spiridon Lupăescu, din notarul Gavril Şindilariu şi din gospodarul Simion Lupăescu .
În 1890, Pârteştii de Jos aveau 2.528 locuitori, 2 preoţi (Ilie Andruchovici şi Victor Mitrofanovici, cantor fiind Ioan Halip) şi trei învăţători (Alexandru Cozarchevici, Anastasie cavaler de Barbier şi Iulia Rotopan). Primar era Ioan a Teodor Andronic,
Pârteştii de Sus aveau, în acelaşi ani, doar 1.160 de locuitori, păstoriţi de preoţii Dimitrie Dan şi Ilarion Bădăluţă, de învăţătorul Leon Cechovschi şi de cantorul Gavril Şindilariu.
Banca populară din Pârteştii de Jos s-a înfiinţat în 16 martie 1902, sub preşedinţia preotului Alexandru Cozarchievici.
„Mai la vale, străbatem satul-model al Părteştilor-de-sus, care-şi arată în toate inscripţiile şi în firma şcolii „poporale” firea sa neaoş românească” .
O scrisoare de susţinere a preotului cooperator, scris de învăţătorul Alexandru IGNĂTESCU, în 15 februarie 1903, menţionează următoarele nume de gospodari semnatari din Pârteştii de Jos: Nicolai alui Ştefan STRATON, Vasile alui Nichifor ANDRONIC, Ioan alui Petru STRUGARIU, Iftimie alui Andrei POPOVICI, Ioan alui Gavril TODOSI, Sevastian ŢABREA, Toader alui George POPOVICI, Lazăr alui Andrei STRATON, Donisă alui Doroftei STRUGARIU, Ioan CIORNEI, Grigori MIRĂUŢĂ, Petrea STRATON, Panteleimon alui George BULIGA, Nicanor alui Iftimie POPOVICI, Ştefan alui Pavel STRATON, Leonti TOMA, Iftimie POPOVICI, Ştefan alui Pavel STRATON, Leonti TOMA, Samuil STRATON, Gherasim STRUGARIU, Ignat alui Samuil STRATON, Mihai alui Samuil STRATON, George alui Ioan POPOVICI, Dumitru alui Ioan STRUGARIU, Ilie NICUŢARIU, Ioan alui Iacob ANDRONIC, Luchian MIRĂUŢĂ, Vasile CIORNEIU, Nichifor EPURE, Leonti MOROŞAN, Ştefan CIORNEIU, Simion LĂZĂREAN, Simion alui Ioan TURCULEŢ, Toader alui Vasile STRUGARIU, Simion alui Ştefan SAVA, Gherasim alui Toader CIORNEIU, Simion EPURE, Ştefan alui Leonti COJOCARIU, Toader LAZAROVICI, Petru alui Ioachim POPOVICI, Leonti CIORNEIU, Ioan alui Nistor STRUGARIU, Pavel MOROŞAN, Miron alui Miftodi ANDRONIC, Savu LUNGU, Pavel TURCULEŢ, Simion LUNGU, Ioan alui Grigori STRUGARIU, Vasile alui Petru TURCULEŢ, Maxim SAVA, Nicanor POP, Nistor SAVA, Toma UNGUREAN, Axenti SAVA, Grigori TOMA, Doroftei STRUGARIU, Toader PŞARASCA, Lazăr TOMA, Petru TURCULEŢ, Dumitru STRATON, Ignat STRATON, Luca NICUŢARIU, Iovu SAVA, Ilie ŞOREC, Iosif STRATON, George alui Alexa MIRĂUŢĂ, Grigore POPOVICI, Alexa MIRĂUŢĂ, Toader alui Alexa MIRĂUŢĂ, Toma MIRĂUŢĂ, Donisă MIRĂUŢĂ, George ŢURCĂ, Grigori LĂZĂREAN, Grigori alui Ioan alui Vasile MIRĂUŢĂ, Petru alui Gherasim MIRĂUŢĂ, Panteleimon alui Ioan alui Gherasim MIRĂUŢĂ, Grigori alui Filip STRUGARIU, George MOROŞAN, Simion alui Toader TURCULEŢ, Lazăr alui Simion MIRĂUŢĂ, Ilarion alui Simion MIRĂUŢĂ, Toader alui Simion MIRĂUŢĂ, Anton FLOAREA, Roman TURCULEŢ, Ioan MATEŞ, Niculai UNGUREAN, Simion alui Filip STRUGARIU, Ioan STRATON, George alui Mihai MEREUŢĂ, Ioan alui Dumitru LĂZĂREAN, Ioan SACHLEAN, Toma STRUGARIU, Samuil STRUGARIU, Ioan LĂZĂREAN, Toader ŢABREA, Ioan STRUGARIU, Trifon alui Ilie STRUGARIU, Pavel TODOSI, Donisă alui Doroftei STRUGARIU, Ioan alui Toader STRUGARIU, Ieremie ANDRONIC, Petru alui Ilie TURCULEŢ, Ilie alui Niculai TURCULEŢ, Luca alui Anton ŢABREA, Ioan alui Anton ŢABREA, Gavril RUNCAN, George alui Niculai STRATON, George alui Ilie TURCULEŢ, Simion BULIGA, Toader POPOVICI, Artemie STRUGARIU, George alui Axenti STRATON, Iftimie alui Leonti STRUGARIU, George alui Nichifor ANDRONIC, Mihai alui George DAN, Vasile alui Luca NICUŢARIU, Grigori alui Toader TODOSI, Simion alui Trifon STRUGARIU, Simion alui Ioan MIRĂUŢĂ, Grigori alui Filip MOROŞAN, Filip alui Doroftei STRUGARIU, Gavril alui Luca STRUGARIU, Simion alui Gherasim BULIGA, Precop CIORNEIU, Ioan al Paraschi ANDRONIC, Grigori alui Tanasă STRUGARIU, Dumitru alui Vasile TODOSI, Samuil alui Simion STRUGARIU, Vasile BAHAN, Toader alui Anton CIORNEIU, Pavel alui George STRATON, George SAVA, George alui Samuil SAVA, Ioan alui Donisă STRUGARIU, Vasile alui Ioachim POPOVICI, George BULIGA, Ioan alui Mihai SAVA, George alui Nicanor DAN, Mihai alui Ştefan LUNGU, Toader alui Vasile ANDRONIC, Ilie alui Doroftei SAVA, Petru alui Grigori BULIGA, Maria alui Ilie STRATON, Ioan alui George BULIGA, Petru TURCEAC, Gavril alui Leonti ANDRONIC, Ioachim a lui Miftodi SAVA, Toader alui Ioan RUNCAN, Ana a lui Chirilă TURCEAC, Roman alui Miftodi BULIGA, Dometie alui Ioan RUNCAN, Ilie alui Pavel STRATON, Donisă POTEICIUC, Ioan alui Vasile TODOSI, Toader alui Filip MOROŞAN, Ioan alui Constantin NICUŢARIU, Toader alui Anton TODOSI, Ioan alui Toader CIORNEIU, Ilie PARASCA, Nicolai alui Petru MATEŞ, Simion alui George TODOSI, Dumitru alui Grigori STRUNGARIU, Constantin alui Ilie STRUNGARIU, Trifan alui Toader LĂZĂREAN, Simeon alui Luca STRUGARIU, Nichifor alui Luca STRUGARIU, George alui Trifan LĂZĂREAN, Simeon alui Constantin STRUGARIU, Grigori alui Filip STRUGARIU, Grigori alui Ioan ANDRONIC, Grigori alui Toader STRUGARIU, Alexa CRĂRULEAC, Zaharie alui Mihai TODOSI, Gavril alui Sidor STRATON, Ioan DRANCA, Simeon alui Constantin VOROBCHIEVICI, Nistor RUXANDARIU, Costan alui Vasile RUXANDAR, Iacob BRUMĂ, Toader BRUMĂ, Iacob alui Dumitru STRUGARIU, Irina alui Foca TODOSI, Ioan STRUGARIU, Dumitru STRUGARIU, Savu RUXANDARIU, George TODOSI, Tanasă RUXANDARIU, Lazăr STRATON, Gavril ŢURCĂ, Dumitru ŢURCĂ, Ioan ŢURCĂ, Petru STRUGARIU, Iacob MOROŞAN, Domnica TODOSI, Ilie alui George SAVA, Vasile alui Nicuţă SAVA, Ieremie EPURE, Vasile ZABREA, Pavel alui Gavril SAVA, Vasile VOLIN, Ioan CRĂNILEAC, Grigori alui Ioan alui Vasile MIRĂUŢĂ, George alui Luca STRUGARIU, Spiridon RUXANDARIU, Toader HABRILIUC, Matei alui Dumitru STRUGARIU, Ştefan alui Donisă STRUGARIU, George alui Donisă STRUGARIU, Ştefan NICUŢARIU, George alui Vasile STRUGARIU, Luca alui Vasile STRUGARIU, Filip alui Procop STRUGARIU, Grigori alui Ilie STRUGARIU, Dumitru alui Ilie STRUGARIU, Ion alui Mihai TODOSI, Vasile TODOSI, Trifon alui Gavril TODOSI, Tanasă STRATON, Ioan alui Ştefan MIRĂUŢĂ, Anisia lui George MIRĂUŢĂ, Dumitru alui Andrei POPOVICI, Paraschiva lui Grigore MIRĂUŢĂ, Iacob alui Nistor STRATON, George alui Vasile TODOSI, George alui Filip TODOSI, Anton ANDRONIC, Toader RUNCAN, Andrei STRATON, Dumitru alui Luca SOLCAN, Leonti TODOSI, Costan LUNGU, George alui Donisă STRUGARIU, Petru alui Filip LUNGU, Grigori alui Ioan TODOSI, Costan MATEŞ, Gavril RUXANDARIU, Iacob alui Alexa ŢABREA, Isidor alui Anton TODOSI, Costan alui George ANDRONIC, Grigori alui Panteleimon LĂZĂRESCU, Alexa alui Grigori LĂZĂREAN, Nichifor alui Toader STRUGARIU, Simeon alui George ANDRONIC, Silvestru alui Toader POPOVICI, Petru alui Vasile ŢABREA, Simeon alui Vasile ŢABREA, Ioan alui Filip CRĂCIUN, Dumitru alui Vasile ANDRONIC, George alui Toader ŢABREA, George alui Dionis alui Doroftei STRUGARIU, Vasile alui Spiridon RUNCAN, Vasile alui Ion SAVA, George alui Donisă alui Chiruţă STRUGARIU, Simion alui Filip alui Doroftei STRUGARIU, Ioan alui Gavril SOLCAN, Simeon alui Toader STRATON, Ilie alui George SAVA, Samuil alui Ion EPURE, Nicanor alui Nichifor STRUGARIU, Trifon alui George ANDRONIC, George alui Roman BULIGA, Ion alui Meftodi BULIGA, Nichita alui Ilie TURCULEŢ, Sava UNGUREAN, Mihai alui George DAN şi George alui Panteleimon DAN .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Maranda GHERMAN (88 ani în 1908) din Pârteştii de Sus, şi de la Elena POPOVICI (fără vârstă menţionată, în 1907) şi Paraschiva RUCSANDARI (fără vârstă menţionată, în 1907) din Pârteştii de Jos.
În cele două sate s-au născut sculptorul Ioan SÂRGHIE (8 martie 1893), cântăreţul de folclor Traian STRATON (18 octombrie 1936), doctorul şi publicistul Ioan IEŢCU (7 decembrie 1937), scriitorul Ilie DAN (11 septembrie 1938), folcloristul Nicolae COJOCARU (6 iulie 1952), pictorul Francisc JISCA (1955) şi publicistul Cezar STRATON (16 octombrie 1857).

PĂTRĂUŢI PE SIRET

Aflat pe malul drept al Sireţelului, între Igeşti şi Cupca, satul Pătrăuţi pe Siret, cu cele două componente ale sale, Pătrăuţii de Sus şi Pătrăuţii de Jos, constituie obârşia celebrei familii boiereşti a Turculeţilor, care, în 1610, stăpâneau cele două vetre de sat.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Pătrăuţi, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „58 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, 6 femei sărace şi 50 birnici.
În 1774, Pătrăuţii de Sus era locuit de 67 familii, iar în 1775, când făcea parte din Ocolul Berhometelor, avea 2 popi şi 68 ţărani iobagi, numărul familiilor ajungând la 124, în 1784.
În 1843, biserica Sfintei Parascheva din Pătrăuţii de Sus, cu 1.070 enoriaşi, se afla sub patronatul grafinei Maria von STARZYNSKA, preot administrator fiind Teodor CUŞNIR, iar biserica Adormirii Maicii Domnului din Pătrăuţii de Jos, cu 1.475 enoriaşi, aflată sub acelaşi patronat bisericesc, era slujită de preotul administrator Nicolai KIRSTIUK. În 1876, cele două biserici se aflau sub patronat împărătesc (cea din Pătrăuţii de Jos fusese reconstruită în 1802, urmând a fi restaurată în 1883, iar cea din Pătrăuţii de Sus, reparată în 1843, va fi reconstruită în 1906); biserica din Pătrăuţii de Sus, cu 1.367 enoriaşi, îl avea paroh pe Dimitrie DAN, iar cea din Pătrăuţii de Jos, cu 2.184 enoriaşi, îl avea paroh pe Vasilie CIUPERCOVICI. În 1907, la Pătrăuţii de Sus paroh era Maximilian MITRIC, născut în 1865, preot din 1893, paroh din 1904, cantor fiind, din 1899, Istratie GHERMAN, născut în 1873, iar la Pătrăuţii de Jos paroh era Grigorie GRIGOROVICI, născut în 1846, preot din 1876, paroh din 1880, cantor fiind, din 1900, Vasile PALIEVICI, născut în 1854.
Din 1861, funcţiona la Pătrăuţii de Sus o şcoală cu 2 clase, iar din 1888, o şcoală cu 4 clase, la Pătrăuţii de Jos, unde se va deschide, în 1900, şi o şcoală cu o clasă .
În 1890, Pătrăuţii de Sus, sat al comunei Pătrăuţi pe Siret, avea 1.012 locuitori. Învăţător era Ilie Piţul, Ioan Zavadovschi era paroh, iar Istratie Gherman – cantor bisericesc.
Pătrăuţii de Jos, care adăpostea palatul comunal, avea 2.112 locuitor, primar fiind Vasile Pojoga. Ştefan Gribovschi era învăţător, paroh era Ioan Grigorovici, iar cantor bisericesc – Vasile Palievici.
Banca populară raiffeisiană din Pătrăuţi pe Sirete a fost înfiinţată în primăvara anului 1903, sub preşedinţia lui Ioan Zavadovschi, director fiind Ioan Grigorovici, iar vistiernic – Dimitrie Olinic.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la pătrăuţeanca Aniţa BOGDANIUC (fără vârstă menţionată, în 1910).
În 1 aprilie 1941, printre victimele masacrului de la Fântâna Albă, secerate de automatele grănicerilor sovietici, s-au numărat şi Constantin Cuciureanu, Arcadie Ursulean şi Gheorghe Moţoc, din Pătrăuţii de Sus, şi Zaharia Boiciu, Ana Feodoran a lui Simion, Gheorghe Feodoran a lui Gheorghe, Teodor Feodoran a lui Gheorghe, Maftei Gavriliuc, Ion Pătrăuceanu a lui Ilie, Ştefan Pavel a lui Petru şi Rafila Pojoga, din Pătrăuţii de Jos.
Alte victime ale bolşevismului au fost Ion D. Nica, Vasile I. Nica i Gherasim I. Nicolaevici, deportaţi în 13 iunie 1941, morţi în lagărele sovietice.
La Pătrăuţii de Sus s-au născut istoricul şi publicistul bucovinean Simeon RELI (1882-1945) şi rectorul Academiei Teologice din Cluj Ioan VASCĂ (1892-1964), iar la Pătrăuţii de Jos, publicistul, filologul şi politicianul Ion POPESCU (n. 1964).

PĂTRĂUŢI PE SUCEAVA

Sat vechi românesc, atestat documentar în 10 aprilie 1430, când Alexandru cel Bun întărea lui Vlad Aldiş (Aduş) „satul anume Pătrăuţi pe Suceavă, ocolul de sus, acolo unde este casa lui”, Pătrăuţi pe Suceavă este reamintit, în 12 decembrie 1627, când Miron Barnovschi Vodă întărea jumătate de sat lui Lupul Cup şi jupânesei lui, fata Enculesii.
Cealaltă jumătate de sat aparţinea mănăstirii Pătrăuţi, iar în 27 iunie 1747, „călugăriţa Natalia de la Pătrăuţi, cu întreg soborul” se jeluia lui Grigore Ghica Vodă, „zicând precum că moşia lor, Pătrăuţi, care se hotărăşte cu (moşia) Dragomirna şi cu o moşie a mănăstirii Sf. Ilie, şi, mai sus, cu Costina, se împresoară”, iar Vodă trimite hotarnici.
În 15 iunie 1765, stareţa Sofia se jeluia la Divan, împotriva lui Radu căpitan, care ar fi împresurat moşia mănăstirii dinspre Dărmăneşti.
În 12 mai 1711, episcopul Calistru al Rădăuţilor „a acoperit, împreună cu banul Dimitrie Macri”, staroste de Cernăuţi, pustia mănăstire din Pătrăuţi, care de mult timp sta descoperită, a înpopulat-o din nou cu călugăriţe şi i-a înapoiat satele ei, Pătrăuţi şi Mihoveni” .
În 16 iunie 1772, călugăriţele se jeluiau împotriva ispravnicilor, care le-ar fi interzis să-şi ia scultelnici din satele mănăstireşti, „zicându-să să şi-i ia din oameni străini, bejenari”, iar Divanul Domnesc, evlavios şi nespus de cucernic, întărea mănăstirii 30 de scutelnici din Pătrăuţi, 10 pentru mănăstire, 5 pentru Iustina, fata Păşcăniţii, 5 pentru Elisaveta, fata Miclescului, 3 pentru Sofronie Cherchejoai, 3 pentru două fete ale lui Durac şi 2 pentru popa Afanasie din Pătrăuţi.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Pătrăuţi, în Ocolul Mijlocului, fără alte precizări, „56 – toată suma caselor”, însemnând 16 scutelnici ai văduvelor Negeloae, Micliasca şi Cercăzoae, 6 popi, 3 femei sărace, 1 ţigan şi 30 birnici.
În 1774, satul Pătrăuţi avea 51 familii de iobagi, iar în 1775, când făcea parte din Ocolul Mijlociu, 5 popi şi 48 ţărani iobagi. Robii mănăstireşti, ţiganii, desigur că încă nu se luau la numărătoare, deşi vor spori numărul populaţiei de mai târziu.
În 22 decembrie 1781, vechilul mănăstirii de maici din Pătrăuţi, Grigorie preot, declara Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina că mănăstirea a fost zidită de Ştefan cel Mare, apoi a fost părăsită, de creşteau copaci pe ziduri, până ce, în urmă cu vreo 80 de ani, episcopul Calistru al Rădăuţilor a refăcut-o.
În 1784, satul Pătrăuţi avea 97 familii de ţărani.
Biserica din Pătrăuţi, ctitorită de Ştefan cel Mare, în 1487, ruinată în veacurile care au urmat, dar reparată, între anii 1709-1724, de episcopul Calistru al Rădăuţilor, şi transformată în biserică a unei mănăstiri de maici, avea, în 1843, 1.468 enoriaşi, păstoriţi de parohul Georgie MEDVIG şi de preotul cooperator Vasilie TURTURIAN. În 1876, biserica avea 1.175 enoriaşi, păstoriţi de parohul Ioan ABADGER. În 1907, paroh era cărturarul bucovinean Constantin MORARIU, născut în 1854, preot din 1878, paroh din 1897, iar cantor, din 1905, George ŞINDELARIU, născut în 1878.
Din 1861, funcţiona în Pătrăuţi o şcoală cu 5 clase .
În 15 noiembrie 1886, doi pătrăuţeni care lucrau la rafinăria de petrol din Gara Iţcani, Mandachi Pascariu şi Petrea Ichimciuc au fost victimele unui accident de muncă, fiind otrăviţi de gazele unui vagon cisternă, pe care îl curăţau .
În 1890, comuna Pătrăuţi, cu biserica voievodală readusă la rostul ei şi slujită de preoţii Teodor Danilevici şi Teodor Petruc, ajutaţi de cantorul bisericesc Georgie Velehorschi, avea 1.667 locuitori. Comuna avea doi învăţători, pe Giorgie Nicoară şi pe Ilarie Vitenco, iar obştea aceea apreciabilă era condusă de primarul Teodor Turturean.
În 24 februarie 1901, inconfundabilul cărturar bucovinean Constantin Morariu, paroh la Pătrăuţi, a înfiinţat banca raiffeisiană din comună, cu 87 membri, sub preşedinţia lui George Nicoară, cu Ioan de Barbir vicepreşedinte, cu George Bucevschi membru al direcţiunii, viitorul primar Ion Corniciuc, cu care cărturarul bucovinean avea să se afle într-o permanentă dispută, fiind vistiernic.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la pătrăuţencele Paraschiva TURTUREAN (învăţătoare, 27 ani în 1908) şi Catinca a lui Sava URÎTU (70 ani în 1908).
La Pătrăuţi pe Suceavă s-au născut publicistul George TURTUREANU (23 mai 1906) şi poetul iconar George IONAŞCU (12 februarie 1909).

PIEDECĂUŢI

Sat de pe malul stâng al Prutului, între Nepolocăuţi şi Revacăuţi, menţionat în 10 iunie 1667, când i se face hotarnica.
În 12 decembrie 1746, Ştefan Strâşca armaş şi jupâneasa Ilinca dăruiau „a patra parte de Pedecăuţi, ce ne este nouă cumpărătură dreaptă (din 15 iulie 1742) de la (Aniţa) giupăneasa lui (Gavril) Dobrenschi, nepoatei mele, Gafiţei, fiica lui Mihalache, ruda mea”.
În 15 iunie 1747, când s-au împărţit moşiile răposatului Gavril Miclescul, a patra parte din Pedecăuţi a revenit fiicei sale, Anesta (Anisia, în alte documente).
În 2 decembrie 1759, o nouă ceartă pentru moşii s-a iscat la Călineşti şi la Pedecăuţi, între Ioniţă Strâşca mare căpitan şi, de cealaltă parte, Iordache Vlad şi Ilie Strâşca. Ioniţă Strâşca avea o carte de judecată, datată în 3 august 1750, din care rezulta că Ştefan Strâşca, tatăl lui Ioniţă, ar fi dat ginerelui său doar un sfert din Călineşti.
În 1774, satul avea doar 12 familii ţărăneşti, numărul familiilor ajungând, până în 1784, la doar 18 familii.
Conform unui izvod de moşii din 20 ianuarie 1775, Ilie Străşca, stăpânea, ca moştenire după părinţii lui, Mihalachi şi Maria Străşca, a opta parte din Piedecăuţi. Conform declaraţiei din faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, dată de stăpânii Pedecăuţilor, în 2 mai 1782, Iuoniţă Strâşca stăpânea o jumătate de sat, pe care o moştenise, Vasile Vlad stăpânea un sfert de sat singur (moştenită de mama sa de la Ştefan armaş) şi o optime împreună cu rudele sale. Dumitraş Tăutul stăpânea o şaisprezecime din satul Pedecăuţi (partea mamei sale, Sandală, fata lui Gheorghiţă Curt), în vreme ce o altă şaisprezecime din sat fusese trasă la Nepolocăuţi.
În 12 aprilie 1794, Aniţa Jieniţa dăruia a şaisprezecea parte din satul Pedecăuţi copiilor ei, Ilinca, Dumitraş, Grigorie şi Paraschiva, în vreme ce monahul Dumitraşco dăruia, în 10 iunie 1795, o optime din Pedecăuţi nepotului său, Ion Strâşca.
Gheorghe Tăutul, fiul lui Coste, vindea partea sa din Pedecăuţi, în 12 martie 1795, lui Ursachi Păunel, pentru 252 florini împărăteşti.
În 20 ianuarie 1796, şi Dumitraş Tăutul vindea partea lui de sat, pentru 100 florini împărăteşti, lui Gheorghe Chirilovici.
În 4 februarie 1796, Vasile Borşan şi jupâneasa lui, Paraschiva, fata lui Sandul Pătraşco din Piedecăuţi, vindeau lui Condurachi Pătraşco din Piedecăuţi, moştenire de la mama Paraschivei, Aniţa, fata lui Mihalache Străjca, pentru 31 lei 30 creiţari.
Biserica Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan din Piedecăuţi, reconstruită, în 1888, pe locul vechii bisericuţe a Sfântului Ioan cel Nou, avea, în 1843, 691 enoriaşi, patron bisericesc fiind Alexandru VLAD, dar postul de paroh nefiind ocupat. În 1876, patron bisericesc era Ştefan von MIKULI, cei 834 enoriaşi fiind păstoriţi de parohul Nicolai CĂRĂUŞ. În 1907, paroh era Vasile RUDEICIUC, născut în 1864, preot din 1893, paroh din 1900, cantor fiind, din 1900, Vasile SCRABA, născut în 1867.
Din 1887, avea să funcţioneze, la Piedecăuţi, o şcoală cu 2 clase .
În primăvara anului 1886, străjerul de noapte din Piedecăuţi, Vartolomei Pişec, a descoperit, în vecinătatea casei mortuare, cadavrul unei fetiţe de o frumuseţe nespusă. Chemaţi de urgenţă, medicii din Coţman şi din Sniatin au constatat că fetiţa murise, fata unei mazurce din Galiţia, care pleca la muncă în Basarabia, de foame.
În 1888, la Piedecăuţi se finaliza construcţia bisericii noi, iar Împăratul Francisc Iosif oferea comunităţii locale suma de 200 florini, „menită a fi întrebuinţată pentru cumpărarea acaretelor trebuincioase pentru biserica nou clădită din loc” .
În 1890, comuna Piedecăuţ avea 1.100 locuitori, în cea mai mare parte ucraineni, primar fiind Ioan Albota. Învăţător era Dimitrie Tarnowiecki, George Mandrig era paroh, iar cantor bisericesc – George Tyminski.
O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în septembrie 1891, de „George MANDRIG, paroch în Piedecăuţi”, menţionează, printre familiile comunei, pe: Teodor GROMSCHI, răzeşul Ioan SOROCEAN, Ilie PRENCOVSCHI, Ileana PRENCOVSCHI, Ana ALBOTA, Eugenie ZOPA, Ileana VLAD, Vasilie MOSCALEC, Ilie BODNARIU, Teodor BODNARIU, Ştefan CHANCO, Teodor BODNARIU alui Ştefan, răzeşul Ioan ALBOTA, Mihail BODNARIU, Vasile alui Ştefan BODNARIU, Ilie alui Ştefan BODNARIU, Vasile ADAMCO, Necolai PRENCOVSCHI, Ioan MARDARI, Iuliana ALBOTA, Maria ZELINSCHI, Ioan BODNARIU, Achilina TEMINSCHI, Teodora PAORCIUC, Ileana STEFCA, Zenovia SEMACA, Zoiţa PRENCOVSCHI, Maria BODNARIU, Ilie PETRAŞCO, Maria LETVIN, Ileana ALBOTA, Necolai TARNOVIEŢCHI, Dimitrie ZAIŞLIUC, Ecaterina STRIŞCA şi Paraschiva BODNARIU .

PILIPĂUŢI

În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoaia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Alexandra visterniceasa a fost… satul Pilipăuţi”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Pilipăuţi „78 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Mihail şi Grigoraş, 3 jidovi, Mokol, Maer şi alt Maer, 14 văduve, Paraschiva, Sandală, Vârvara, Ioana, Sandală, Acsinia, Sofia, Maria, Vasilca, Paraschiva ANDRONIASĂ, Magdalina, Ilina, Nastasia CREŢOE şi Aniţa, 8 case pustii şi 51 birnici, adică: Ioniţă vornic, Ion CUCIURIAN, Vasile MĂRIAN, Ursul sin ego, Grigoraş HĂTMECIC, Stoian ciobotar, Costandin CRĂCAN, Iftemii MELIŢĂ, Tudosie FLEŞCU, Simion BODRUN, Toader BELICE, Vasile BELICE, Vasile POMÂRLAN, Ursul ZULE, Ursul BELECE, Ion BELECE, Grigoraş BELECE, Luchian morar, Ursul dorohoian, Sandul sin dorohoian, Toader LUNGUL, Ştefan cumnat ego, Andrinachi BUŞCĂ, Georgii SĂLIAN, Ion BORODACIA, Georgii CRASNAGIN, Andrii sin VORGER, Ştefan BOIOMAN, Ion MIHAIUK, Sandul MIHALCE, Alecsandru sin ION, Ştefan sin ANDRINACHI, Costandin OBOROCIAN, Gavril BARCIUL, Apostul sin ANDRONIC, Toader IOVA, Grigorii rotar, Ion TREMURICI, Ion VESCUL, Grigoraş PELIHACIA, Simion rus, Vasile NECULCIA, Ion sin PELIHACIA, Georgii sin PELIHACIA, Ion PELIHACIA, Arsenii sin ego, Vasile VRABII, Costaşcu sin PELIHACIA, Ion BRÂNZE, Mihalachi şi Vasile RUSCAN.

PLAVALARI

În 25 iunie 1679, satul Plavalari aparţinea căpitanului de curteni din ţinutul Sucevei, Luca, iar întăritura din partea Divanului domnesc, o scrisoare semnată de Miron Costin vel (mare) logofăt, de Neculai Rădco vel logofăt şi Gavril Costachi vel vornic, precizează dreptul lui Luca „de a ţine şi a opri a sa driaptă ocină şi moşii den sat den Pleavălari“. Mai târziu, a şasea parte din sat va fi confirmată lui Gheorghe Ursachi, care o cumpărase, cu 100 lei turceşti, de la Vasile Merescul, nepotul Băzăceanului.
În vremea aceea, satul Pleavălari era un cătun al satului Ruşii Mănăstioarei, numit, în mod uzual, Rus-Plavalar. A şasea parte a satului Plavalari avea să treacă, mai târziu, în proprietatea marelui vistiernic Gheorghe Ursachi, care a cumpărat-o de la Vasile Merescul şi de la fraţii săi, nepoţii Băzăceanului, cu 100 lei turceşti.
În 10 martie 1783, boierul Vasile Balş, cel care a făcut durul, dar cinstitul raport despre Bucovina, a declarat în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina că mama sa, Ilinca, posedă jumătate din satul Plavalar, pe care o primise Lupu Balş de la Miron Barnovschi, iar cealaltă jumătate de sat îi aparţine stolnicului Vasile Balş, ca moştenire de la Gheorghe Ursachi vistiernic.
În 26 februarie 1812, Iordachi Balş, fiul lui Mihalachi, cumpără satul Plavalari de la unchiul său, Vasile baron Balş, dar urmaşii acestuia vând satul, Plavalari devenind proprietatea Zamfirei Sluzanska şi al Soltanei Zgora, care, în 14 februarie 1857, îşi înscriu drepturile de proprietate.
Biserica veche a Sfântului Dimitrie din Plavalar a fost construită în 1876 şi dotată, în 1881, cu un iconostas, adus de la biserica Sfântului Dimitrie din Suceava.
În 1886, s-a deschis o şcoală cu 2 clase în Plavalar .
„Biserică nouă de sânţit în Rus-plavalari, decanatul Sucevei.
Parochul din Rus-plavalari, decanatul Sucevei, Cucernicia Sa, părintele paroch Leon Popovici (tatăl viitorului profesor sucevean şi publicist Eusebie Popovici), a reuşit cu bravii săi parochieni a construi şi înzestra din contribuţii benevole o biserică nouă în comuna Plavalari.
Înalt P.S.S. Părintele Metropolit a promis prea graţios că va merge Însuşi Î.P.P.S. s-o sânţească în ziua de 18 Septembrie 1881, stil nou. Fie-ni iertat a-i striga D-lui paroch Popovici: Bravo, părinte! Astfel de fapte îl decorează şi-l excelează pe un preut! Iar parochienilor Sânţiei Sale, bravilor Plăvălăreni, li zicem din inimă sinceră şi curată: Dumnezeu să vă primească jertfele ce le-aţi depus pe sântul altar al credinţei părinţilor noştri“ (Aurora Română, nr. 2/1881, pg. 30).
„În vara anului 1916, armata română, răzbind prin trecătorile Carpaţilor, înaintă fulgerător spre inima Ardealului, visul de atâtea veacuri al energiei româneşti.
În luptele din jurul Braşovului, ostaşii români au întâlnit un regiment bucovinean, în cari doi soldaţi au refuzat să tragă împotriva fraţilor lor de sânge. Condamnaţi la moarte, ei au fost constrânşi să-şi sape singuri mormintele, la o margine a cimitirului din Satulung, au fost executaţi, fiecare pe marginea mormântului său, şi acoperiţi cu ţărna primitoare a pământului ardelenesc.
Preotul din Satulung, în care s-a întâmplat groaznica executare, părintele Zenovie Popovici, aducându-şi aminte de eroica moarte a celor doi Români bucovineni, a hotărât să desgroape, după zece ani, chinuitele lor oase şi să le dea, împreună cu osemintele altor opt ostaşi români, la loc de cinste, în faţa bisericii din mijlocul cimitirului în care martirii bucovineni au fost executaţi.
Acest pios act de recunoştinţă faţă de amintirea lui Zamfir Nicoară din Rus-Plavalar şi a lui Dumitru Cătană, a cărui comună de obârşie nu se ştie încă, s-a petrecut în ziua de 7 octombrie 1928, cu onoruri militare pe care le-au dat Vânătorii de munte din Bucovina, sub comanda colonelului Savu…
Pe Troiţa ridicată la căpătâiul martirilor bucovineni, înfrăţiţi în pământul Săcelelor cu opt viteji răpuşi şi ei de moarte, în avântul lor ostăşesc, s-au săpat următoarele cuvinte:
În amintirea vitejilor ostaşi căzuţi pe aceste locuri pentru întregirea neamului românesc şi pentru preamărirea jertfei eroilor martiri, învăţătorii români bucovineni Dumitru şi Ioan (în timpul săpării inscripţiei, încă nu li se cunoşteau numele), foşti în armata austro-ungară, executaţi, în Octombrie 1916, şi aruncaţi în gropile săpate de ei, neprimind să lupte împotriva fraţilor români“.
Textul acesta a fost scris de Dimitrie Marmeliuc, el însuşi rănit la Oituz, dar ca luptător al Armatei Române, şi a fost publicat în Calendarul „Glasul Bucovinei“ pe anul 1928.
Zamfir Nicoară fusese coleg de clasă, la gimnaziu greco-ortodox din Suceava, cu un alt viitor erou bucovinean, Silvestru Micuţariu, şi el luptător, ca şi Ion Grămadă, ca şi Alexandru Bocăneţu, ca şi vărul său, Ambrozie Micuţariu, în Armata Română.

PLOSCA

Atestat documentar în anul 1707, satul din vecinătatea Putilei, Plosca, avea, în 1774, 117 familii huţăneşti, iar în 1784, 115 familii.
În 1877, a fost construită biserica Sfinţilor Petru şi Pavel din Plosca, biserică de lemn, ctitorită de George CUREŞ, dotată cu un iconostas nou şi renovară în 1885. O biserică de lemn şi mai veche, cu acelaşi hram, exista, în 1843, la Plosca, patron bisericesc fiind Mihail de ROMAŞCAN, iar preot administrator, Grigorie LIPEŢCHI, care păstorea peste 655 suflete. În 1876, când avea 866 enoriaşi, biserica din Plosca se afla sub patronatul lui Gudenus GORDIAN, paroh fiind Vasilie TOUSTIUC. În 1907, patron bisericesc era graful Ladislaus BAWOROWSKI, paroh fiind Anton TOFAN, născut în 1869, preot din 1898, paroh din 1902, iar cantor, din 1901, Leontie REUŢCHI, născut în 1853.
Din 1885, avea să funcţioneze în Plosca o şcoală cu o clasă .
În 1890, comuna Plosca, formată din cătunele Plosca, Ropocel, Seletin şi Vipcina, avea 931 locuitori. Primar era Alexie Poleac, iar Vasile Kozariszczuk era paroh.

POHORLĂUŢI

Satul Pohorlăuţi a fost documentar în 27 octombrie 1452, când Manea, fiul Globnicului, şi feciorii săi, Luca, Iurie şi Lazăr, vindeau seliştea Pogorilouţi logofătului Mihail, pentru 120 zloţi turceşti. În 2 iulie 1455, când Mihail logofăt era trimis de Petru Aron Vodă să negocieze tributul cu turcii, satul i-a fost reconfirmat.
În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Alexandra visterniceasa a fost… satul Pohorlăuţi cu heleşteu”.
În 1670. când vistierul Neculce, tatăl cronicarului, s-a căsătorit cu Catrina, fiica boierului Iordache Cantacuzino, Catrina a primit ca zestre de nuntă 21 moşii, printre care Boian, Cernăuca, Valeva, Chisălău, Pohorlăuţi, Prelipcea, Bocicăuţi, Grozinţi, Vasileuţi şi a patra parte din satul Lehăcenii Teutului).
În 1702, Ion Neculce împarte moştenirea de la mama sa cu surorile sale, moşia Pohorlăuţi trecând în proprietatea Catrinei, jupâneasa lui Iordachi Cantacuzino, care, în 4 martie 1704, împreună cu feciorii ei, Iuon aga Cantacuzino şi Ştefan Luca vistiernic, vinde Pohorlăuţii lui Constantin Turculeţ, pentru 1.350 lei bătuţi.
În 11 decembrie 1718, Antimia, văduva lui Constantin Turcul, cumpăra de la Catarina Cantacuzino „satul întreg Pohorlăuţi”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Slobozia Pohorlăuţi, moşie a postelnicului Vasilachi TURCULEŢ, „41 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Mihail, 2 dascăli, Procopie şi Hrihor palamar, 1 scutelnic al lui Vasilachi zet lui TURCULEŢ, Dănilă VODANCA, 1 jidov, Leiba, 10 case pustii şi 26 birnici, adică: Mihălachi PRODAN vornic, Fedor HALIUC, Matei BĂCLAŞCIUC, Alecsa zet CUŞCIAC, Ostafii DRONIC, Hrihor BABINSCHI, Vasile DUMANSCHI, Alecsa CUŞCIAC vătăman, Mihailo VECHIRCIAC, Iacov CORIN văcar, Timko PEREPECICA, Vasili OKRAINEŢ, Gavril BURIC, Mihailo MUŞCHIUCA, Vasili MUHALEŢSKI, Ostafi MUHALEŢSKI, Luchian CUNISĂUSKI, Ivan ZAZULINSKI, Macsin de la BALAMUTIUCA, Vasili ungurian, Neculai BANDURIAC, Macsin ŞTEFIUC văcar, Iacob pânzariul, Fedor BIRICĂUSCHII, Timofei SCRILIA şi Macsin SCRIŢKO morar.
În 1774, satul Pohorlăuţi avea 44 familii ţărăneşti, iar în 1784, 155 familii.
Biserica Sfântului Nicolai din Pohorlăuţi, reconstruită între anii 1870-1881 şi renovată în 1896, era patronată, în 1843, de Anton şi Nicolaus de LUKASIEWICZ, păstor al celor 676 suflete fiind parohul Matei DRACINSCHI. În 1876, patronatul bisericesc era asigurat de Katharina von MIKOLAJEWICZ, parohul celor 950 enoriaşi fiind Dionisie GRIGOROVICI. În 1907, patron bisericesc era baronina Elena SIMONOVICI, paroh fiind Mardarie AREICIUC, născut în 1871, preot din 1898, paroh din 1903, iar cantor, din 1902, Ştefan ISOPENKO, născut în 1874.
Din 1882, funcţiona în sat o şcoală cu 4 clase .
În 1890, comuna Pohorlăuţi avea 2.118 locuitori, primar fiind George Hudiuc. Învăţători erau Dionisie Patapievici şi Epaminonda Orza, Ignatie Carage era paroh, iar Vasile Grecul – cantor bisericesc.
O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Ignatie CARAGEA, paroch în Pohorlăuţ” şi preoteasa Victoria Caragea, menţionează, printre familiile comunei, pe: Ştefan RUDAN, învăţătorul Vasile CUŞNIRIUC, marii proprietari JACUBOVICI şi AVACOVICI, Ştefan VATAMANIUC, Vasile PITEC, Gheorghi DUDLEI, Vasile LESINC, Gheorghi MALIŞCIUC, Maria SMERECIUSCA, Grigori HNATIUC, cantorul Vasile GRECUL, revizorii superiori de finanţe SMERCINSCHI şi IAVORSCHI .

POIANA MICULI – BUCHENHEIN

Satul german Poiana Miculi sau a Micului, din vecinătatea Mănăstirii Humorului, a fost înfiinţat în 1838, cu emigranţi germani din Boemia, o singură familie, David Fiber, venind din Bavaria.
Primul colonist german din Poiana Micului a fost Jokl Kisslinger, urmat, curând, de alte 41 de familii, cele ale lui Sebastian Baumgartner, Anton Beer, Johann Beutel, Georg Binder, Josef Buganiuc (slovac), Mathias Eigner, David Fiber, Josef Flachs, Adalbert Fuchs, Johann Fuchs, Mathias Fuchs, Johann Hable, Wenzel Hackl, Andreas Hartinger, Josef Heiden, Georg Hellinger, Adam Herzer, Georg Hofmann, Stefan Honers, Wenzel Kisslinger, Andreas Klostermann, Jakob Kufner, Anton Landauer, Andreas Lang, Josef Lang, Georg Neuburger, Wenzel Rach, Ignaz Rankl, Karl Reitmajer, Martin Reitmajer, Wenzel Reitmajer, Franz Schelbauer, Leopold Schuster, Stefan Schuster, Günther Stor, Anton Tischler, Andreas Winzinger, Andreas Weber şi Josef Weber.
În 1850, coloniştii germani din Poiana Miculi au ridicat o biserică de lemn, slujită de preotul Josef Szabo, biserica de piatră, una dintre cele mai frumoase din Bucovina, fiind sfinţită în 1896.
În 1890, primar al comunităţii germane din Poiana Micului era Michael Cucharec.

POIANA STAMPII

Sat relativ nou al obştii câmpulungene, de după 1848, format şi cu emigraţii transilvănene târzii.
Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Poiana Stampii a fost construită între anii 1882-1884, printre ctitori aflându-se, cu contribuţii, alături de Fondul Religionar, Pantelimon VLEJUL, prinţul Rudolf şi prinţesa Stephanie, George MITROFAN, Ioan CHIPERIU, Atanasie VASILUŢA, Dimitrie SPÂNUL, Euthimie PRALEA şi Filemon FERARIU. Sfinţirea bisericii s-a făcut în 1885. În 1907, paroh era Nicolai SIRETEAN, născut în 1863, preot din 1892, paroh din 1903, iar cantor, din 1901, Procopie IVAN, născut în 1864.
Din 1875, funcţiona în sat o şcoală cu două clase .
În 1886, Dumitru Vasiluţ din Poiana Stampei fusese condamnat, de Tribunalul din Suceava, la 10 luni închisoare pentru furt, dar bietul om şi-a pierdut minţile, aşa că a fost transferat la penitenciarul din Lemberg, unde „se află şi o despărţitură pentru criminali alienaţi” .
În 1890, comuna Poiana Stampii avea 1.073 locuitori, primar fiind Tanasie Vasiluţ. Învăţător era Constantin Schipor, Vasile Prelipcean era paroh, iar Procopie Ivan – cantor bisericesc.
O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Vasile PRELIPCEANU, preot exposit din Poiana Stampii”, menţionează, printre familiile comunei, pe: antistele Atanasie VASILUŢU, Ion CHIPERIU, Sava PRALEA, Alexandru VASILUŢU, Irina MOLDOVAN, Leonti ROGOJANU, Iftemi PRALEA, Teodor VASILUŢU, Precopie VASILUŢU, Anastasia IVAN, Gavril PRALEA şi Irimie PRALEA .
O altă listă de subscripţie, de data asta pentru „rădicarea unui monument de peatră şi tipărirea scrierilor profesorului Ştefan Ştefureac”, din martie 1896, întocmită de „Vasile PRELIPCEAN, administrator parochial în Poiana Stampi”, cuprinde următoarele nume de localnici: Ioan PROCOPIE, Filimon FIERARU, George PRALEA, Ioan MARCU, Tecla VASILUŢ, Melania PRELIPCEAN şi Mihai VASILUŢ .

POIENI-SOLCA

Cătun al satului Botoşana (partea de apus a satului, în 1785), Poieni-Solca a fost cumpărat, odată cu Botoşana, de Ştefan Tomşa, cu „700 galbeni de aur, de la fete de boer, anume Nastasie, fata Micăi, nepoată Răcătoaei, şi de la alte rude a ei”, în 25 octombrie 1615, şi „dat sfintei mănăstiri Solca”, după cum precizează condica lui Vartolomei Mazeran.
Biserica Naşterii Maicii Domnului din „Poienile” a fost construită în 1816, sfinţită în 1817 şi restaurată în 1872. În 1843, postul de paroh era vacant, numărul enoriaşilor fiind 691. În 1876, când biserica avea 1.220 enoriaşi, paroh era Michael NEDELCO. În 1907, paroh era Samuil SAUCIUC, născut în 1862, preot din 1890, paroh din 1897, cantor fiind, din 1897, Andrei SLEVOACA, născut în 1867.
Din 1887, avea să se deschidă, la Poieni-Solca o şcoală cu 4 clase, dar după o poveste ciudată, pe care o voi relata .
În 1835, se stabilesc la Poieni câţiva colonişti germani şi câţiva evrei.
„Sosind timpul să se ridice şi în Poieni o şcoală, antistele comunal a ţinut sfat mare, în urma căruia a strâns de la săteni 1.500-2.000 florini. Paralele acestea li se părură cârmuitorilor comunali prea puţine, de aceea se făcu un împrumut de 1.000 florini din fondul şcolar al ţării, cu îndatorirea de a plăti, în 10 ani, câte 100 florini pe an îndărăpt, fără procente.
Se născu întrebarea: unde să se facă şcoala?
Profesorul de Universitate, Drul Ion alui G. Sbiera a dăruit, mai nainte, încă din al său, 20 de prăjini de loc, anume să se ridice pe el o şcoală comunală, care să fie aproape şi de preot, şi de biserică.
Fruntaşii comunali au ignorat, însă, dania, preferând să cumpere, printr-o licitaţie trucată, o sfoară de pământ, în capul satului, rămasă după o văduvă, plătindu-se pe acel petic de pământ 800 florini. Şi, deşi s-a strâns piatră prin muncă obştească, s-au întocmit acte fictive de plată „câte 15 florini stânjenul”; şi, deşi s-au luat bârne, tot prin muncă obştească, din pădurea statului, iarăşi s-au făcut acte fictive de „câte 3 florini bucata”. Apoi s-au tocmit meşteri de la Solca, cu 650 florini, „ca să dee gata şcoala”. Într-un an, din cei 3.000 florini „din lădiţa comunală” n-a mai rămas nici măcar un crucer, şcoala era doar parţial încropită, iar preceptorul da năvală peste săteni, ca să strângă banii datoraţi fondului şcolar al ţării.
Şi, astfel, la Poieni-Solca, în toată vara anului 1888, puteai auzi oamenii murmurând „că şcoala este sărăcia noastră” .
În 1890, comuna Poieni avea 1.500 locuitori, primar fiind Dimitrie „Todoraş din Poieni (care) ar fi votat pentru Doctorul Beilich”, în 1894, cu ocazia alegerii medicului de ocol al Solcii. Paroh era George Popescul.
Sătenii din Poieni participau, de regulă, şi la alegerilor în comitetul comunal din Solca, precum cele din 21, 22 şi 23 Martie nou 1910, când Corpul II – Poieni, avea ca reprezentanţi comunali în Solca pe românii George Mihailescu, Mihail Cortubaş, Vasile St. Colţuneac, George Şulschi, Andreiu Băloş, pe germanul Iosef Filipp şi pe evreul Pinkas Zwecker.
O listă de subscripţie pentru biserica ortodoxă din Cacica, din noiembrie 1891, susţinută de „Georgi POPESCU, paroch în Poieni” şi de soţia lui, Fevronia, cu care avea trei copii, pe Valerian, Eugenia şi Olga, cuprinde următoarele nume de săteni: cantorii Iacob IVANIUC şi Andreiu SLEVOACĂ, epitropii bisericeşti Dimitrie alui Gavril TODERAŞ şi soţia acestuia, Elena, şi Ion INCANU, Ion HANŢESCUL, Ion alui Pavel FLUTUR, Onofreiu alui Ştefan BUBURUZAN, Niculaiu alui Georgi BUBURUZAN, Georgi MOROŞAN, Petru şi Zenovia FUCANU, Georgi FILIMON, Ion alui Nichita ALBU, Onofreiu alui Gavril FLUTUR, Alexie LAZAREANU, Casian alui Dimitrie HOJBOTĂ, Niculaiu alui Artemie INCANU, Domnica, soţia lui Gavril INCANU, Ion alui Grigori ILIŞOIU şi soţia lui, Csenia, Vasile ILIŞOIU, Vasile alui Nichita BUBURUZAN, Domnica, văduva lui Ştefan FLUTUR, Ion alui Artemi LEŞANU, Vasile alui Toader LEŞANU, Leonti HOJBOTĂ, Maria alui Petru BUBURUZAN, Samoil RADU, Domnica, soţia lui Simion BUBURUZAN, Florea FILIHOIU, învăţătorul Vichenti IANOVICI, Maria, văduva lui Dimitrie TODERAŞ, Floarea, soţia lui Petru BUBURUZAN, Constantin SLEVOACĂ, Onofreiu alui Vasile GALEŞ, Artemi INCANU, Paraschiva, soţia lui Vasile LAZAREANU, Irina, soţia lui Alexa BUBURUZANU, Georgi alui Vasile FLUTUR, Pantelimon INCANU, Alexa şi Domnica HOJBOTĂ, Samuil alui Vasile FLUTUR, Vasile alui Georgi HOJBOTĂ, Constantin LAZAREANU, Petre alui Simion GALEŞ, Domnica alui Petru GALEŞ şi Filip GALEŞ .

POJORÂTA

Unul dintre primele sate înfiinţate de câmpulungeni, numită, după metoda de defrişare (prin pojar, deci prin „pojorâre”) Pojorâta, avea parte, în 7 august 1696, sub ocupaţie polonă, de o judecată în cel mai pur spirit al dreptului valah.
Procesul, la care participa, alături de bătrânii câmpulungeni, şi rohmistrul Dobrowski, viza o moşie a lui Petru Tolovan, „după măgura den sus de Pojorâta”, pe care, cu ocazia împărţirii ei între doi nepoţi, Simioniţă Boza cade ucis de către vărul său, care fuge în Ardeal şi al cărui nume nu mai este rostit (nici la nume nu mai avea dreptul un ucigaş).
În baza dreptului valah, satul Pojorâta era obligat să răscumpere moşia pe care a fost ucis un om, moşie care ieşise, prin omor, din proprietatea lui Petre Tolovan, „precum într-o vremi (când) au jurat cu brazda în cap Tolovanul cel bătrân”. Satul trebuia să plătească „gloaba judeţului, care se cheamă hultamo judeţului = 30 ughi (ducaţi ungureşti) şi 12 oi negre breză cu 12 mei negri breji”, dar „gloaba judeţului” a fost plătită de fraţii Ilie, Chelsia, Grigori şi Toader Filimon şi de Odochia Moga, care, în 10 mai 1714, aveau să vândă moşia aceea lui Istratie Flocea, ocazie de a închina două vedre cu vin împreună cu martorii Costantin Bobul, Simion Străjeriul, Adam Arman, Toader Paşcan şi Neculai Prăşcuţ.
În 19 aprilie 1749, Gheorghe Drob şi fraţii Chirilă, Nicolai, Constantin şi Toader Vlăge se jeluiau judeţului de ţinut din Câmpulung împotriva lui Vasile Străjeriu, care le-a împresurat o moşie în Pojorâta, pe care, de altfel, şi-a făcut casă.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează în Câmpulung, cu casă, dar şi cu gospodărie în Pojorâta, pe: Grigori HUŢESCU, Toader OJICĂ, Ion LUPESCU şi pe Nistor sin lui POSTOLACHI.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează în Pojorâta „82 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, 1 panţir, 6 femei sărace şi 74 birnici, aceştia fiind: Chirilă sin Costandin FLOCEA, Constandin FLOCEA, Gavril sin Constandin FLOCEA, Toader FLOCEA, Nistor VLĂGEA, Georgii VLĂGEA, Nistor sin Vasile STRĂJAR, Grigori ANUŢAN, Irimia ANUŢAN, Costandin sin Lupul FLOCEA, Petrea brat lui (FLOCEA), Toadir sin Lupul FLOCEA, Ion sin Irimia ANUŢAN, Ion sin Lupul FLOCEA, Vasile brat lui (FLOCEA), Ion FLOCEA, bătrân, Simion sin lui (Ion FLOCEA), Toader brat lui (fratele lui Simion FLOCEA), Georgii FLOCEA, Ştefan BEDRILĂ, vornicel, Ion sin Irimia STRĂJAR, Ion BĂRGĂOAN, Grigori STUPU, Maftei MOROŞAN, Ştefan PĂCURĂROI, Pavel OJICĂ, Ion MAROŞAN, Georgii cu soru-sa, Gavril MOROŞAN, staroste, Simion MOROŞAN, Ion CORLĂŢAN, Simion CÂRLOANŢĂ, Ifrim CÂRLOANŢĂ, Ion sin Toader CÂRLOANŢĂ, Gavril MĂGURIAN, Andrieş sin lui, Nichita brat lui, Simion SPĂTAR, Toader ROATĂ, Nistor ANDRIAN, Precopi PRUNDIAN, Ion sin Dumitru CÂRLOANŢĂ, Vasile MÂNDRILĂ, Gavril sin Vasile FLOCEA, Ion MOROŞAN, Ioana RĂOAI cu Nicolai, holtei, Acsinte MĂGURIAN, Ion PRUNDIAN, Chiriţă GRIGORIAN, Măria sin lui Ştefan ROIA cu Acsinte, holtei, Iacob, rus, Toader LAZOR, Cârstea, ungurean, Todosia, salahoriţă cu Toader, holtei, Petrea LAZOR, Ion LAZOR, Lupul LAZOR, Vasile FUIOR, Iacob LUPESCU, Constandin OJICĂ, Vasile MOROŞAN, Ilie, ungurean, Cârstina FUIOROAE cu Ion, holtei, Simion TELEŞCA ot Vatra (Câmpulungului), Petrea MĂGURIAN ot tam, Lupul MĂGURIAN ot tam, Simion OANĂ ot Sadova, Nistor ANUŢOII ot tam, Nistor sin SIMIONŢII ot tam, Măriuţa, prescuroaia cu Dumitru, holtei ot tam, Măriuţa BRANDABUROAE cu holtei ot tam, Ilie, ungurean ot Fundu Moldovii, Gavril MOROŞAN ot tam şi Vasile ŢIMPĂU ot tam.
Rufeturile erau: Popa Nicolai, Ion, sas ot Vatra (Câmpulungului), panţir, Paraschiva BEDRULOAIA, săracă, Nastasia CÂRLĂNŢOAIA, săracă, Măriuţa a ORBULUI, săracă, Irina ROTOAIA, săracă, Parasca, fată bătrână a lui Iacob, şi Dochiţa BEDRILOAE, săracă.
În 1774, Pojorâta avea 104 familii răzeşeşti, iar în 1775, 1 popă şi 74 familii de răzeşi, trei dintre acestea fiind ale emigranţilor transilvăneni Cristian UNUGUREANU, venit din Rebra Mare, în 1763, Andrei Simion ŢANU, venit tot din Rebra Mare, dar în 1764, şi George UNGUREANU, din Ţagul Mare, stabilit la Pojorâta în 1766.
În 16 august 1783, Frantz von Kollowrat propunea Camerei Aulice din Viena exploatarea minelor de cupru, cu conţinut de argint, de la Pojorâta şi Fundu Moldovei, precum şi a celor de fier de la Iacobeni, minele de la Pojorâta şi de la Fundu Moldovei fiind deschise în 1805, o micuţă colonie germană fiind înfiinţată chiar în Pojorâta, la Izvor, cea numită Quellenthal, care se adaugă coloniilor dinspre Fundu Moldovei, Luisenthal şi Pferdgraben (Pârâul Cailor).
În 12 mai 1793, vornicul Pojorâtei Nistor Raţu, „vornicul vechi” Andrieş Măgureanu şi „giuratul” Ştefan Bedrule decid să încredinţeze casa din Pojorâta a lui Vasile Ţăranu, care fugise, fără să plătească „birul împărătesc”, unui fecior al lui Toader Floce, care se arătase dispus „ca să poarte birul împărătesc”.
În 26 iunie 1794, vornicul Nistoriţă, Gheorghe Piticari şi Simion Şandru, juraţi din Pojorâta, împărţeau şi hotărnicea moşioarele lui Gligorie Tonegari din Fundu Moldovei, urmând porunca Scaunului de judecată din Câmpulung Moldovenesc.
În 1 iulie 1801, Nistor al lui Ioniţă Cărluţă din Pojorâta vindea lui Simion Pomohaci din Fundu Moldovei partea sa de moşioară din Obcina Ursului, pentru 22 lei turceşti, printre martorii din Pojorâta aflându-se şi Grigore sîn Giorzanu, deci un emigrant transilvănean de după anul 1778.
În 13 mai 1827, Dumitru şi Ilinca Floce din Pojorâta vindeau huţanului Gavril Ciupeliuc din Breaza o moşioară în Gura Porşescului, sub Răchitiş. Printre martori se afla şi vornicul Pojorâtei, Andrei Grămadă.
În 16 ianuarie 1830, vornic al Pojorâtei, martor la o tranzacţie în Sadova, era Gheorghe Coca.
Biserica Sfântului Nicolai din Pojorâta a fost construită între anii 1896-1900 şi dotată cu un iconostas lucrat de marele sculptor Ioan PÂŞLEA, pe locul unei bisericuţe vechi, care avea, în 1843, 1.177 enoriaşi, păstoriţi de parohul Grigorie CORLĂŢAN. Exista, în 1843, şi o şcoală trivială la Pojorâta. În 1876, paroh era Ştefan CONSTANTIONOVICI, care păstorea 1.469 suflete. În 1907, paroh era Euseviu CONSTANTINOVICI, născut în 1851, preot din 1876, paroh din 1881, iar cantor, din 1888, Iftimie ERHAN, născut în 1855.
Din 1880 şi, respectiv, 1886, funcţionau la Pojorâta două şcoli cu câte 2 clase .
În 30 decembrie 1882, Ciprian Porumbescu îi scria fratelui lui, Ştefan, silvicultor la Pojorâta: „Şi ştii tu unde aş vrea să mă duc? La Pojorâta! Nu ştiu de ce mă atrage aşa de mult această localitate, neîncetat gândesc la acest loc frumos şi, în special, la locuinţa ta idilică – o văd aşa de viu înaintea ochilor. Acolo aş voi să mă retrag, să mă retrag în munţi, departe de orice zgomot şi de toată agitaţia lumii, numai eu singur cu gândurile mele, şi, eventual, şi cu vioara mea. O, dulce trebuie să fie să şezi, singur, la focul de lemne de brad, ce pârâie, şi să visezi, să visezi… Sau să visezi pădurea de brazi, ce freamătă, şezând pe muşchi moale, să visezi mereu!”.
În 1890, Pojorâta avea 1.540 locuitori. Învăţători erau Dionisie Danilevici şi L. Flocea, Eusebie Constantinovici era paroh, iar Eutimie Erhan – cantor bisericesc.
Şcoala cea nouă din Pojorâta, începută în octombrie 1893 şi sfinţită în 23 octombrie 1894, din iniţiativa primarului Mihai FRÂNCU, a învăţătorului superior Dionis DANILEVICI şi a preotului Eusebie CONSTANTINOVICI .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la pojorâtenii Casandra LUPU (10 ani în 1913), Teodosia LUPU (24 ani în 1913), Nastasia LUPU (48 ani în 1913), Ileana a lui Ignat FLOCEA (10 ani în 1908) şi Elisaveta GRIGOREAN (16 ani în 1913).
În 1911, la Pojorâta, „la chilometrul 161, se află un izvor de apă pucioasă, în apropiere de şoseaua împărătească. Acest izvor de pucioasă ar aduce mult venit comunei Pojorâta şi ar fi o înlesnire şi un mijloc de ajutorare pentru săteni. S-a constatat că apa pucioasă amintită e cu mult superioară decât cea din Iacobeni” .

PRELIPCE

În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Alexandra visterniceasa a fost… satul Prelipce”.
În 30 august 1725, Mihai Racoviţă Vodă întăreşte lui Gligoraş Păunel moşiile pe care le avea în acest nord de ţară, inclusiv „câteva părţi din moşia Prilipce”.
În 20 aprilie 1740, Grigori Ghica Vodă trimitea pe Şerban Flondor medelnicer şi pe postelnicul Iuon Stârcea de Tărnauca „să meargă la câteva moşii din ţinutul Cernăuţi ale lui Ion Niculcea viv vel vornic, anume la Chiseleu, Valeva şi Prilipcea, şi, strângând oameni buni, megieşi şi răzeşi de prin prejur, să cerceteze cu deamăruntul dresele ce vor arăta şi, pe mărturiile oamenilor buni, cu toată dreptatea să judece”.
După anul 1750, antreprenorul german Rudolf von Dettykier, care dorise să ridice o fabrică de postav în Polonia, s-a înţeles cu proprietarul satului Prelipce, Manolache, pentru luarea în arendă a unei părţi din moşie, pentru înfiinţarea unei colonii germane, Philippe, cu meseriaşi aduşi din Elbind, din Prusia Orientală şi din Breslau.
Coloniştii germani, sprijiniţi de Dettykier, au ridicat, în 1760, o biserică, o casă pentru şeful coloniei, care urma să se cheme căpitan, şi casele necesare lor. Primul căpitan al coloniei germane din Prelipce a fost Daniel Cristiani, iar primul pastor a fost Feege din Konigsberg, al doilea fiind Johan Iakob Scheidemantel din Saxonia-Coburg-Gotha. Primul director al şcolii nemţeşti a fost Schultz.
Din păcate, Dettykier avea să moară în 1766, iar colonia germană s-a risipit, în sat rămânând doar patru familii nemţeşti, celelalte migrând în Polonia şi în Rusia.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Prilipcea, moşie a lui Iordachi sin lui Manoli din Botoşani, „69 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Mihai şi Timoftei, 1 dascăl, Ştefan, 1 jidov, Isacu, 13 case pustii şi 52 birnici, şi anume: Ştefan DUNUŢE, Andronic HIFIVSKI, Dumitru SONICU, Andrii ungurian, Ivan CIURU văcar, Ivan MOCOŞUL, Sămen LABACIU, Ştefan MICOLAI, Ivan LABACIU, Vasili POTOCEUSCHI, Ivan GURALIUC, Andrei HOLIAC, Roman TIHONCIAN, Ivan ALBUL, Hrihor ZBIHLEI, Ignat PEJCO, Iacob zet IRIMIE, Erema COZACIUC, Curilo ŢÂBULCA, Hrihor BOCAN, Hrihor nepot lui BUTUC, Andrei RUBCA, Vasili BUTUC, Ivan zet BORUSIU, Ivan sin BORUSIU, Andrei zet BORUS, Demian HUBINSCHII, Costantin sin DONUŢE, Ivan vătăman, Ivan DUBCOVEŢCHI, Hrihor BOZULEVSCHI, Ivan DUBCOVEŢCHI, Timco HUBEŢCHI, Andrei ciobotar, Petre ZBIHLII, Ivan RÂBACU, Toma FEDICU, Sămen brat dascălul, Vasile SIDORAC, Dănilă SIDORAC, Ivan LOŞAC, Gavril VOITIC, Matei BOIKO, Hrihor SOROŞCHI, Ivan STARCO, Vasili RUBCA, Dănilă a vornicului, Petre LICAVOŢSCHI, Ivan BELSCHII, Dănilă MURUSAC, Ivan SAMONIŞ şi Andrei CUŞNIRIU.
Cătunul Luca, „moşie Prilipcii”, avea 12 „toată suma caselor”, însemnând 1 văduvă, FEDOROAII, 4 nemţi, Voine, Feriş, Brahun şi Veizel, şi 7 birnici, adică: Vasili POHVALA, Vasili COZACIUC, Ivan BABIICIUC, Ştefan COBIICIUC, Semen CERNATINSCHI, Fedor PUŢULUIC şi Vasili SOLANCA.
În iulie 1803, postelnicul Costachi Manole arenda, pe 8 ani, jumătate din moşia Prilipce lui Christof Negruş, cealaltă jumătate vânzând-o, cu tot cu sătenii din Prilipce şi Luca (6 oameni pentru paza a două bucăţi de pădure), lui Cărste. Printre iobagii moşiei arendate se aflau Zacriţic, Nicolai Popovici şi Halirevici.
În 12 martie 1809, Divanul Domnesc al Moldovei comunica Prefecturii Bucovinei că, după moartea lui Iordachi Manole, Maria, sora jupânesei Catrina, şi soţul ei, Gheorghie Loiz, sunt stăpânii jumătăţii de sat Prilipce, arendată.
Biserica Adormirii Maicii Domnului din Prelipce, ctitorită, în 1777, de stolnicul Iordachi MANOLI şi restaurată în 1883, avea, în 1843, 682 enoriaşi, patron bisericesc fiind Dominik von LUKASIEWICZ, iar paroh, Ioan ALEXIEVICI. În 1876, patroni bisericeşti erau Ioan şi Gregor de LUCASIEVICI, iar paroh, Peter BRAHA, numărul enoriaşilor ajungând la 826. În 1907, paroh era Ilie HAUREŞ, născut în 1867, preot din 1896, paroh din 1900, cantor fiind, din 1900, Ioan NEPIT, născut în 1843.
Din 1872, funcţiona în sat o şcoală cu 4 clase .

PUTILA

Atestată documentar în 1501, „când au aşedzat pace Ştefan-vodă cel Bun cu leşii, fiind Ion Tăutul logofăt mare, l-au trimis sol la leşi. Şi au dăruit craiul leşescu Tăutului aceste sate la margine: Câmpul Lungu rusescu, Putila, Răstoaceli, Vijniţa, Ispasul, Milie, Vilavce, Carapciul, Zamostie, Vascăuţii, Voloca. Toate acestea le-au dăruit craiul leşescu Tăutului logofătului. Şi au pus hotar apa Cirimuşul, întru o duminică dimineaţa” , Putila a fost, ulterior, populată cu huţani, devenind, în timp, cel mai important centru bucovinean al acestei culturi munteneşti.
În 1 aprilie 1680, Grozava, fata lui Isac de Sinehău, văduva lui Constantin Cocoranul, moşteneşte „din giumătate de sat Putila giumătate… cu tot vinitul în tot locul şi cu vecini”, cumnaţilor ei, Miron Cucoranul, Vasile Căzăcescul, Tudosie Ţintă, Costaşco căpitanul Turculeţu şi Trinca, revenindu-le „din Putila, din giumătate de sat, giumătate”.
În 22 septembrie 1704, starostele de Cernăuţi restituie căpitanului Apostol Chirgheci din Putila un sfert de sat, pe care îl ţinuse, fără drept, Gheorghiţă Goean.
În 11 iunie 1754, fraţii Nicolae şi Dumitraş Gafenco obţin uric de la Matei Ghica Vodă pentru părţile lor de moşie din Putila.
A opta parte din satul Putila, care fusese a lui Dănilă Giurgiuvean, era moştenită, încă din 1759, de feciorii lui Giurgiuvan, Tănase şi Toader.
În 24 august 1764, mazilul cernăuţean Ion Flondor se plângea lui Grigore Alexandru Ghica Vodă împotriva lui Cuziuc Gheorghi, „care a luat venitul unor oameni ai săi din Putila”. Ion Flondor era ginerele lui Gheorghi Arapu şi al jupânesei Alexandra, cu care a avut o judecată, în 27 martie 1765, pentru nişte robi ţigani.
În 21 august 1772, Ion şi Toader Flondor se judecă cu vatamanul Toma Bezuşco pentru nişte locuri în Putila.
În 16 noiembrie 1784, partea din Putila a răposatului Iuoniţă Flondor rămâne pentru a fi stăpânită frăţeşte, fiilor lui mai mari, Vasilie şi Gheorghie. Toader Flondor, care stăpânea a opta parte din Putila, „cunoscând cum că aproape este hotarul vieţii”, lăsa acea moşioară, în 12 februarie 1798, jupânesei lui, Aniţa, apoi, în 22 ianuarie 1800, nepoţilor săi de frate, Vasilie şi Dumitrache, feciorii lui Ion Flondor, şi Iordachi, urmaşul lui Gheorghe Flondor.
Huţanii din Putila s-au făcut cunoscuţi Curţii imperiale din Viena încă din 1817, când trimiteau jalbă împăratului Francisc I împotriva unor măriri de impozite, apoi în anii 1843-1844, când 22 sate huţăneşti s-au răsculat, printre liderii huţanilor numărându-se nume legendare, precum Luchian Cobiliţă, Ivan Halitsia sau Iosip Byrlou.
Biserica Sfântului Nicolae din Putila, construită din lemn, în 1884 şi sfinţită în 1885, pe un teren donat de prozatorul ucrainean Iuri FEDKOVICI (1834-1888), care îşi avea casa părintească, transformată ulterior în muzeu, în Putila, îl avea paroh, în 1907, pe Orest KOZAK, născut în 1859, preot din 1886, paroh din 1889, cantor fiind, din 1902, Emilian POPOVICI, născut în 1902. În 1843, exista o bisericuţă a Sfintei Parascheva la „Ustie Putilla”, ctitorită de Mihail de ROMAŞCAN, dar postul de paroh al celor 574 enoriaşi era vacant. În 1876, bisericuţa aceasta, cu 609 enoriaşi, se afla sub patronatul lui Gudenus GORDIAN, paroh fiind Leon DIACONOVICI.
Din 1863, funcţiona la Putila o şcoală cu 4 clase .
În Putila şi satele înconjurătoare a existat o importantă comunitate evreiască, numărând peste 1.200 suflete, cu casă de rugăciune în Putila. La începutul anului 1941, bolşevicii au deportat în Siberia numeroşi evrei din satele huţăneşti, printre care pe avocatul Winkler, pe medicii Josef Badian şi Gerhard Winkler, pe liderii Comunităţii Joachim Greif şi Fritz Reichmann.
În vara anului 1941, după intrarea trupelor germane şi româneşti în nordul Bucovinei, sinagoga şi casele evreieşti din Putila au fost arse, iar evreii duşi, mai întâi, la Iedineţ, apoi în Transnistria, la Obodowka, Şargorod, Jurin şi Moghilev. Printre victimele nevinovate se numără Hermann Winkler, de 84 ani, care s-a prăbuşit pe şosea, când erau transportaţi spre Iedineţ, şi a fost îngropat de viu, sub ochii fiicei sale, medicul Sami Schaechter, farmacistul Max Rosner, soţia şi fiica acestuia.

PUTNA

„Vă leato 6978 (1470) rădicatu-s-au multă mulţime de oaste tătărască şi au intratu în ţară, să prade, cărora prinzându-le de veste Ştefan vodă, le-au ieşitu înainte. Şi la o dumbravă ce să chiamă la Lipinţi, aproape de Nistru, i-au lovit Ştefan vodă cu oastea sa, avgust 20, şi dându războiu vitejaşte, i-au răsipit şi multă moarte şi pierire au făcut într-înşii şi mulţi au prinsu în robie şi le luo tot pleanul. De care lucru cunoscând Ştefan vodă că ajutoriul nu de aiurea i-au fost, ci numai de la Dumnezeu şi de la Preacurata Maica sa, cu mare laudă şi izbândă s-au întorsu la scaunul său, la Suceava.
Deaca se întoarse Ştefan vodă de la acel război cu noroc ce izbândi pre acei tătari, spre lauda aceia, mulţămind lui Dumnezeu, au sfinţit mănăstirea Putna, carea era zidită de dânsul, septevrie 3 zile, întru lauda a Preacuratei Ficioarii Mariei, Maicii Domnului nostru Iisus Hristos. La care sfinţenie multă adunare de călugări au fostu: Theoctistu mitropolitul şi Tarasie episcopul dimpreună cu Iosif arhimandritul şi igumenul Putnii, zicu că au fostu la liturghie arhiepiscopi şi episcopi şi preoţi şi diiaconi 64 la jirtăvnic” (Ureche, Letopiseţul…).
Dăruită de Ştefan cel Mare, în 1490, mănăstirii Putna, fosta branişte domnească avea să devină, în timp, temelie pentru vetrele satelor Putna, Karlsberg, Straja, Sadăul, Ulma, Seletinul, Ropocelul, Plosca, Şipotele şi Moldova Suliţa.
În 11 ianuarie 1666, Putna avea doar 8 familii de posluşnici, care sunt scutiţi de dări de către Gheorghe Duca Vodă.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează „Liuzii ot mănăstiria Putnii”, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „20 – toată suma caselor”, însemnând tot atâţia birnici. „Ţiganii mănăstirii Putnii, 87 – toată suma caselor”, aveau statutul de robi ai călugărilor.
Satul Putna, însă, format numai din iobagi, a fost, mereu şi mereu, unul mărunt, care cuprindea, în 1774, de pildă, doar 9 bordeie.
În Putna, s-au stabilit, în 1802 (primii doi) şi în 1803, meseriaşii germani Joseph Gruber, Johann Schmidt, Georg Schmidt, Georg Zettel, Michael Kresl, Michael Gallhofer, Simon Watzlawek, Johann Zimmermann, Georg Brunner, Michael Kolmer, Thomas Rickel, Matias Sperl şi Anton Mak, din Prachin-Boemia, Michael Schuler din Bayern, şi Michael Gallhofer din Pilsen-Boemia.
În 15/27 august 1871, la Putna au avut loc celebrele festivităţi închinate lui Ştefan cel mare şi Sfânt, în prezenţa lui Ioan Slavici, prezident al comitetului organizator, care a rostit cuvântul de deschidere, a lui Mihai Eminescu, A. D. Xenopol, care a rostit discursul festiv, a lui Ciprian Porumbescu, care a „cântat Daciei întregi”, a lui Mihail Kogălniceanu şi a colonelului Boteanu, reprezentantul Oştirii Române, etc.
O colectă pentru copiii sărmani din Putna, făcută de „Ziua onomastică a Maiestăţii Sale împărătesei noastre din anul acesta (1897)”, menţionează următorii localnici şi călugări: primarul Petru CALANCIUC, negustorul Iosif POSTATNI, vicarul mănăstirii Arseni SEVESCUL, ieromonahul Traian IEŞAN, monahul Vladimir CALENCIUC, novicele Adrian HUMENIUC, novicele Ilarion MAREŞ, Iraclie NICHIFOROVICI, Ghenadie DAŞCHEVICI, Macarie VOLCINSCHI, novicele Iulian STRUŢ, învăţătorul superior Dorimedont VLAD, Gustav WEISSMANN de la fabrica chimică, inginerul August FISCHER, Eugenia CORIBUT, Hortensia GORAŞ, inspectorul baronului A Popper, Adolf FRENZEL, şi Constantin CRIŢAN .
Banca populară din Putna a fost înfiinţată în 1 martie 1903, de directorii Dorimedont Vlad şi Ilarion Zacşevschi, sub preşedinţia lui George Goraş, din conducere făcând parte şi părtaşul Dumitru Creţan. Cabinetul de lectură „Săhastrul” funcţiona, din 1898, în casa lui Ilie Vişan, cu 31 membri, 40 cărţi, 5 abonamente la gazete şi o avere de 35 florini şi 64 creiţari. Conducătorii noii biblioteci comunale erau George Goraş şi Dorimedont Vlad, din conducere făcând parte şi Ilie Vişan (bibliotecar), Constantin Criţan (casar), Vasile Vacarean şi Vasile Becul (controlori), Ilie Becul, Dimitrie Criţan şi Dimitrie Ursan (comisia judecătoare). Printre membrii fondatori, cu taxă de câte 5 florini, se numără Eutimiu Nichitovici, Gheorghi Goraş, Traian Jeşan, Adrian alui Andrei Humeniuc, Ilarion Mareş, Iraclie Nichitovici, Constantin Criţan, învăţătorul Dorimedont Vlad, Dorimedont Nichitovici, Arseni Sevescul şi Vasile Calenciuc .
„Putna se pripeşte în creţuri limpezi pe o albie de prund sur…
Nu după mult timp, încep casele bune ale unui sat amestecat, în care mulţi Români se găsesc pe lângă câţiva Nemţi – cu cât mai noi decât dânşii! La portiţe răsar pe rând copii bălani şi băieţaşi de-ai noştri în cămeşuţe. Femeile diretică ici şi acolo, în pripa ajunului zilei de Paşti. Câteva firme vechi evreieşti arată unde e cârciumă, unde măcelărie şi alte locuri de vânzare, nu numai pentru săteni de-ai noştri, ci şi pentru străinii cari, înaintea mănăstirii şi în dosul ei, lucrează la marele ferăstrău care a fost, până deunăzi, al baronului Popper, un Evreu din Viena – clădiri uriaşe de lemnărie proaspătă, care miroasă tare a brad tăiat de curând – sau au lucrat, până mai ieri, la fabrica de ciment a lui Axelrad, la fabrica de produse chimice scoase din lemn a unui Prusian.
Pentru aceşti oaspeţi ai împrejurimilor, menite pentru sihăstrii evlavioase, ale mănăstirii, pentru acest amestec de Leşi sau „Poleci”, de Nemţi şi de câte alte feluri de oameni s-au făcut două bisericuţe catolice, casine şi cafenele. Pentru dânşii desigur, făptuitorii vieţii economice de astăzi, s-a întins până aici linia şinelor negre, pe care trece de două ori pe zi zborul locomotivelor, târând călători, poştă şi mărfuri. Această vecinătate care şuieră, fluieră, mugeşte, cântă cântece de muncă şi de beţie s-a impus eroului adormit alături, acolo, în fund, unde vezi acele ziduri albe, acele acoperişuri roşii, printre care abia a rămas câte o pată de vechime întunecată” .
În 1923, la Putna se puteau vedea „două uliţi întortocheate, cu dughene joase, cu cârciumi murdare şi cu magherniţe întunecoase… Câteva jupânese au ieşit la plimbare prin colbul uliţei… În pragul unei cârciumi, doi nemţi zdraveni, cu nasurile roşii, cu pantaloni scurţi şi cu jachete de culoarea câmpului, stau gânditori, răzimaţi de uşă…
Uliţa principală duce drept la mănăstire. Pe dreapta şi pe stânga, case mai mari, mai mici, gătite, cu grădiniţe bogate în flori roşii, galbene, violete. Aici, şcoala lungă, încăpătoare, cu ferestre mari şi aşezate în bătaia soarelui, dincolo – primăria, apoi „Casa Naţională” – în paragină şi, în sfârşit, biserica satului, în mijlocul unei curţi largi, de unde vine un miros proaspăt de fân cosit…
Satul, deşi cu locuitori amestecaţi din toate neamurile, moldoveni, poloni, austriaci, rusneci, ţigani şi evrei, păstrează totuşi în cea mai mare parte caracterul aşezărilor moldoveneşti, cu uliţi ce se întretaie cruciş, cu livezi în jurul caselor şi cu grădiniţe în faţă, unde cresc amestecaţi curpenii de vâzdoage şi ruji ca iasomia şi busuiocul.
Prin case, am rămas uimit de aşezarea cu gust a interiorului. Aceeaşi împărţire simetrică… cu cele două încăperi principale în dreapta şi în stânga intrării, cu săliţă la mijloc şi cu cămară în fund. Aceleaşi podoabe înfrumuseţează încăperile, pereţii, grinzile, ferestrele şi acelaşi cuptor se odihneşte măreţ, cuprinzând jumătate din „odaia cea mare”. Nu-i casă unde să nu zacă, îngropată între cliduri de scoarţe, lada cu zestrea femeei, după cum nu-i fereastră sau uşă care să nu aibă înnodate, deasupră-le, ştergarul ce cade în falduri înflorite. Mereu pânzeturi şi chilimari cu motive româneşti, cămeşi cu arnici, scoarţe cu flori de câmp sau cu figuri de animale, mereu vrednicia şi hărnicia gospodinei, care lucrează, vara, cu sapa câmpul, iar iarna, cu stativele, în casă, pânza” .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la putnenii Procop HĂU (27 ani în 1908) şi Anisia TOMACESCU (66 ani în 1908).
„Duminică, 8 August 1926, la Putna are loc dezvelirea bustului lui Eminescu, în prezenţa AS Regale Principesa Ileana” .

r

RĂDĂUŢI

„Ocolul lui Radomir”, menţionat în uricul din 18 noiembrie 1393, reprezintă mai mult decât un sat, adică o formaţiune prestatală (câmp, ocol), condusă de un „mai mare al pământului” (majores terae, în latină, vlad, în slavă), care formaţiune îşi menţine numele şi după întemeierea statului moldovean. Centrul acelui ocol putea fi Horodnicul de Jos (conducător, în slavă), pe teritoriul căruia exista o mănăstire de maici (de unde şi toponimul Călugăriţa), putea fi şi Volovăţul (biserica din lemn, mutată, ulterior, la Putna, dar şi legenda Uţei, care îl întâmpină pe Dragoş, sprijinind o astfel de ipoteză), putea fi şi Bădeuţii (ocolul de până târziu, sugerând acest lucru), dar putea fi chiar Rădăuţii, localitate care pare să înveşnicească numele lui Radomir şi care, prin statutul ulterior de necropolă domnească, îşi certifică, oarecum, un anume statut privilegiat în Moldova începuturilor administrative. Radomir s-ar putea traduce drept „frumuseţe paşnică” sau „pace frumoasă”, deci „gura de rai” din profundele începuturi lirice ale neamului nostru, ceea ce a şi fost, este şi va fi veşnic ţinutul Rădăuţilor.
Vreme de vreo patru veacuri, Rădăuţii n-au avut istorie, localitatea însemnând o mică obşte de iobagi şi de robi, aflată în slujba călugărilor şi a ierarhilor locali, la răscruce de drumuri şi de istorie. „Drumurile rădăuţene văd procesia măreaţă a sfinţirii mănăstirii Putna, dar curând văd şi îngropăciunea marelui Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, plâns de întreaga naţie românească… Călugării roiesc de la Rădăuţi pe toate drumurile din jur, şi spre Putna, şi spre Suceviţa, şi spre Suceavă, şi spre Arbore, şi spre Bădeuţi, şi spre Solca… Rantiile colbăite şi toiegele de tisă bat drumurile cu sârg spre biserici şi mănăstiri, dar şi spre schituri şi sihăstrii, ascunse în întuneric nepătruns de codru şi-n creier neumblat de munte… Drumuri rădăuţene, drumuri de pelerinagii, drumuri de hram şi drumuri de mănăstiri” .
Primul document care vorbeşte explicit despre Rădăuţi, dar nu despre obştea sătească, ci despre dreptul Mitropoliei din Rădăuţi „de jurisdicţiune asupra poporăciunii din satele Rădăuţi şi Coţmani” (Dimitrie Dan), este cel din 30 august 1479: „La aceasta să n-aibă treabă niciunul din boierii noştri, nici staroştii, nici şoltuzii şi părgarii din Suceavă, nici şoltuzii şi părgarii din târgul Siretiului, nici vornicii din aceste două târguri”, Ştefan hotărând „să-i judece rugătoriul nostru chir Ioanichie” şi urmaşii lui în scaunul mitropolitan.
Printr-un alt uric, datat în 13 noiembrie 1486, „Ştefan Vodă întăreşte Episcopiei de Rădăuţi trei sălaşe de Ţigani” (Dimitrie Dan), apoi, în 15 martie 1490, „Ştefan cel Mare întăreşte Episcopiei de Rădăuţi 50 biserici, şi anume 44 din ţinutul Sucevei şi 6 din al Cernăuţului, date ei de Alexandru cel Bun” (Dimitrie Dan).
În 20 aprilie 1639, „Vasile Lupul Vodă, văzând că Episcopia din Rădăuţi, care fusese prădată de tălhari, n-are cu cine să-şi lucreze locurile, i-a dăruit 30 de vecini” (Dimitrie Dan).
Dimitrie Cantemir notează scurt despre localitatea care, peste vremi, avea să ajungă la o strălucire vremelnică: „Rădăuţi, un târguşor şi scaun al unui episcop, este şi el aşezat pe râul Suceava şi pe Siret, unde acesta coteşte spre miazăzi” (Descrierea Moldovei, pg. 88).
Călători străini n-au trecut prin Rădăuţi, iar românii, vorba lui Iorgu Toma, în perioada rădăuţeană, au fost atât de patrioţi încât, de-a lungul veacurilor, şi-au tăcut istoria, dar au tăcut… româneşte.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Rădăuţi, sat cu salvogvardia preînălţatului Graf, fără alte precizări, „180 – toată suma caselor”, însemnând 24 scutelnici ai Episcopiei, 30 ţigani, 7 popi, 4 călugăriţe, 7 babe şi 108 cu salvogvardie.
Odată cu săvârşirea „cumplitului rapt”, cum ar zice istoricii ultrapatrioţi, „s-au făcut, ce-i drept, lucruri măreţe la Rădăuţi şi pe toată întinderea fostei averi mănăstireşti. S-au croit drumuri late şi pietruite, sădite tot cu plopi mari pe de lături, de vedeai bine cum şi ce departe se întinde meleagul cârmuit de oamenii stăpânirei, pusă sub oblăduire ostăşească. Iar dintr-un capăt al şirului de plopi, în celălalt, se ridicau gospodării falnice cu căsoaie, grajduri şi cu hambare de piatră, locuri chibzuite de muncă aprigă de tot soiul…
În Rădăuţi, s-au stabilit, în 1803, meseriaşii germani Johann Kufner, Johann Prosser şi Georg Kopp din Boemia, Mathias Aimer şi Reimund Aimwr din Linz. Împreună cu germanii, au sosit, tot din Boemia, familiile evreieşti Harth, Herzberg, Goldschläger, Gewölb şi Herer.
Prima nuntă evreiască la Rădăuţi s-a desfăşurat în 1807, când s-au căsătorit Iacov Gerbel şi Ester Zähler, amândoi veniţi din Galiţia.
În 1830, a fost construită prima sinagogă din Rădăuţi, numită, după numele fondatorul ei, „Eli Gewölb Shul”. Şi tot în 1830, a fost înfiinţată şcoala evreiască pentru copii săraci, de Joine Grabsheid şi de Dawid Gropper.
Pentru ţăranii noştri, lucrul acesta nu era, să vorbim la drept, tocmai rău, fiindcă, pe lângă pilda cea bună ce o aveau pururea sub ochi, de a-şi îndrepta şi ei vitele şi felul gospodăritului, mai căştigau şi din munca cu ziua. Ba trebuie să mărturisim fără încunjur că starea bună a sătenilor învecinaţi cu gospodăriile stăpânirei, cum o găsim, azi, în ţinutul Rădăuţului, şi mai ales bogăţia lor de cai aleşi şi vite cornute de soiu cam se datoreşte acestei împrejurări şi îndemnului viu şi statornic de un veac întreg şi mai bine ce-l avea ţărănimea noastră în faţa ei” (Em. Grigorovitza).
„Când am început să-mi îndreptez întâii mei paşi de copil mic spre grădina bisericii episcopeşti, înconjurată de tot felul de clădiri trufaşe, în care se aflau cănţălariile şi locuinţele diregătorilor împărăteşti de la herghelii, îmi aduc aminte că nimic nu mă bătea atât de mult la ochi ca chipul calului de fer argintit, ce sclipia de sus, de pe şcoala mare de călărie, înfipt pe ascuţitul de oţel al acoperişului. Pe vreme de furtună, vântul întorcea puţin căluţul, cu picioarele ridicate copac, împrejurul ferului, şi zbârnâiala şuerătoare pătrundea până în pridvorul casei unde locuiam. De acolo şi până la piaţa târgului nu erau decât ca la douăzeci de paşi, şi aici s-au iezit amintirile cele mai adânci.
Ce înfăţişare liniştită şi curată avea, pe atunci, această piaţă! Mare şi îndemânatică cum e, în parte şi în ziua de azi, cu troci largi de adăpat de-a lungul fântânilor, ea se întindea de la un capăt la celălalt al târgului. De dughenile şi butcile jidoveşti, ce înghesuesc, acuma, această frumoasă piaţă, cu umbroşii copaci mari, din cari azi nu mai sunt decât vreo doi, nici urmă. Trei dugheni mai de samă dacă se găsiau, şi acestea erau în mânile unor familii evreieşti, aşezate mai de mult în ţară, cum, de pildă, Ruduch, Reichenberg, Elik – încolo numai case de Nemţi bogaţi sau clădiri ale stăpânirei…
Când te uitai, aşa, în zilele de rând, la târgul Rădăuţului, parcă nici nu-ţi venea să crezi că din cele câteva case de burgheri se strecură atâta mândrie şi putere. Numele vechi şi cinstite ale câtorva familii cu vază multă pe atunci le auzi şi astăzi prin Rădăuţi. Aşa, de pildă, familiile Schlichting, Most, Haas, Schreiner, Willetz, Kirner, Marin (din care provenea celebrul arhitect Adolf Marin – n.r.), toţi oameni ajunşi la stare şi avere prin munca lor neobosită. Bătrânul Marin a fost, timp de douăzeci de ani şi mai bine, burghermaistrul târgului şi câtă cumpănă avea vorba acestui om între ai săi! Şi ce mândri erau aceşti oameni de meseria lor! Că nu se lăsa mai jos fabrica de mucava sau moara de hârtie a lui Eckhart de dubăria lui Schulz, şi nici cuţătarul Feiger de potcovarul Kornelson sau de armurierul Muntzger.
Îmi aduc aminte şi eu de o familie de acestea, care-şi avea casele în piaţa mare, lângă spiţărie, casă unde am petrecut des, în anii mei de student. Bătrânul Melner, franzelar de meserie, era unul din oamenii cei mai însemnaţi ai târgului şi rar găseai familie mai primitoare şi binecuvântată cu belşug ca la aceşti oameni…
Românii noştri petreceau şi ei… La casa cea mare şi frumoasă a bogătaşului Larionescu, câteodată şi în grădina bătrânului Buculei, se făcea horă mare. În cerdacul din jurul casei şedeau, aşezaţi la mese întinse, bătrânii şi sfătuiau, îndulcindu-şi necazurile cu vin de Odobeşti, adus de jupânul Barber. Flecăii şi fetele se cinsteau cu rachiu dulce, zis „rozoglio”, sau de cel gălbui, făcut cu coaje de portocale – băuturi cumpărate de la băcanul, jupânul Reichman. Alţii se îndopau cu turtă dulce şi beau must vechiu de pere…” (Em. Grigorovitza).
Primul oraş din ţinuturi româneşti care l-a sărbătorit pe Eminescu, în mod public, pe 15 decembrie 1889, în instituţia gimnazială pe care şi-o întemeiase cu eforturi obşteşti, beneficiază de mărturisiri duioase din partea pleiadei de cărturari pe care i-a oferit Bucovinei, precum şi de cele ale intelectualilor din Regat, porniţi pe „drumuri rădăuţene” în căutarea rădăcinilor străvechi.
„Pe la începutul lui Septemvre 1845, am ieşit din casa părinţască îmbii fraţi spre a ni continua învăţătura în şcoala trivială de trei clase din Rădăuţ…
Pe timpurile acelea, Rădăuţul era încă mai de tot românesc; nu ne simţiam, dară, prea înstrăinaţi, petrecând acolo. Pe lângă Jidani, în număr mare ca neguţători, se mai aflau puţini Nemţi şi câţiva Poleci sau ca funcţionari sau ca meseriaşi; negoţul era în mâna Jidanilor şi a Armenilor; numai un singur dughenariu era Neamţ.
Când venia, Vineria, ziua de târg săptămânal, se strângeau de prin împrejur o mulţime de oameni, de împleau ticsit piaţa cea foarte spăţioasă din mijlocul oraşului. Tot negoţul se făcea numai prin intermediul limbii româneşti; chiar în zilele de rând, nu auzeai vorbindu-se decât româneşte. Înşişi străinilor li plăcea a vorbi româneşte, ca să se deprindă mai bine într-un graiu de carele aveau mare trebuinţă pentru îndestularea trebuinţilor zilnice; mai ales Nemţii şi Jidanii făceau aceasta” (I.G. Sbiera).
În 1880, Rădăuţii aveau 11.162 locuitori, din care 3.452 erau evrei.
Sâmbătă, 9 iulie 1887, la Rădăuţi sosi Prinţul de Coroană Rudolf. „La intrarea Alteţei Sale în Rădăuţi, îl întâmpină, lângă arcul triumfal, primarul oraşului, cu câteva cuvinte bine rostite. Alteţa Sa îi mulţumi scurt şi porni mai departe spre cvartirul Său, care se afla în curtea de lângă stabilimentele pentru hergheliile împărăteşti. Aici, Alteţei Sale i s-au prezentat corpul ofiţerilor, preuţimea, deputaţiunile diferitelor comune şi şcoli. Alteţa Sa vizită, apoi, gimnaziul, unde un şcolar îl bineventă cu o cuvântare, apoi se duse la spital. La 12 şi ½ ore, se dădu un dejun, la care erau invitate 17 persoane.
La 2 şi ½ ore d.a., Alteţa a Imperială se porni la Mănăstirea Suceviţa. La ieşirea din Rădăuţi şi pe toată calea până la Suceviţa, erau construite arcuri de triumf, pe lângă care aşteptau preuţimea şi poporul, şi salutau cu strigăte de „Să trăiască!” pe Alteţa Sa Imperială…
După o oră, se întoarse Alteţa Sa iarăşi spre Rădăuţi, unde se opri la grădina publică, în care erau aranjate grupe de jucăuşi din feliuritele naţionalităţi ce locuiesc în districtul Rădăuţilor. La fiecare grupă, Alteţa Sa Imperială se opri şi vorbi cu poporenii adunaţi, a căror bucurie era şi mai mare, văzând că Alteţa Sa le vorbeşte în limba lor.
Din grădină, intră Alteţa Sa Imperială în societatea de tir şi înscrise Înaltul Său nume în albumul societăţii. Aici a fost întâmpinat de dl învăţător de Bilca, G. Brăilean, îmbrăcat în costum naţional, cu pâine şi o bucată de sare cristal. Pe sare erau gravate cuvintele: „Bine ai venit!”. Alteţa Sa Imperială a binevoit prea graţios a răspunde în limba română: „Mulţumesc, mulţumesc!”, apoi a luat sarea în mână şi, punând altă mână pe pâine, a poruncit să i-o ducă la trăsură; sarea a ţinut-o în mână până târziu.
Pentru săracii Rădăuţilor, Alteţa Sa Imperială oferi suma de 300 florini” .
În anul 1888, de la poşta din Rădăuţi au fost delapidate mii de florini, iar suspecţii de fraudă, administratorul Alfred Srkal şi asistenţii R. Renelt şi N. Slusariuk, se aflau deja încarceraţi la Tribunalul din Suceava .
„În 12 ianuarie 1890, stil nou, s-a constituit, în Rădăuţi, Societatea poporală română „Ştefan cel Mare”, având un scop literar, naţional şi social, precum şi sprijinirea membrilor în caz de nevoie… Localul îl are în hotelul dl. Anton Balan din loc” .
O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „archipresbiter staurofor din Rădăuţi Ioan Mândrilă”, menţionează, printre familiile târgului, şi pe Mihai MEDVIGHIU, Constantin HÂNCU, Artemi HÂNCU, Georgi HOLBEA, Panaite TOFANEL, Teodor BULIGA, Petru COLIBABA, Aftim LARIONESCU, Petru TUMURUG, Artemi POPESCU, Alexandru HORTOPAN, Ioan MIHAIUC, Aftanasi VLONGA, Gavril NEGRU, Simion HÂNCU, Simion HALUS, Tofan BEJAN, Alexandru HALUS, Georgi SCÂNTEUŢĂ, Elena BODNARIU, Ilie SPODARIU, Maria a lui Vasile POPESCU, Artemi BEJAN, Georgi MARCU, Niculai SCÂNTEI, Elena SCÂNTEI, Constantin MOROŞAN, Constantin BEJAN, Toader CURELARIU, Giorgi BEJAN, Artemi SIMOTA şi Balaşa BEJAN .
Însoţirea românească ce păstrare şi credit în sistem Raiffeisen s-a înfiinţat în anul 1901, cu 108 părtaşi, sub direcţiunea preotului Ipolit Tarnavschi şi cu sprijinul bogatului gospodar Antim Larionescu.
„Rădăuţii se deapănă întâiu în felul Câmpulungului, cu un şir de căsuţe ce se iveşte în marea vale înverzit. Trenul străbate aleia lungă, care pleacă de la halta Plopilor şi poartă numele impunător de „Calea Domnilor”, Herrenhasse…
Cu căsuţele lui urâte şi neregulat aruncate, cu stradele prăfoase şi pline de paiele de azi şi cele de mai deunăzi, cu piaţa sa centrală, pe care chifteşte murdăria în timpurile de ploaie pentru a fi spulberată, apoi, de vânturi, Rădăuţii dau cu adevărat icoana unui târg galiţian, unde Ruteni nenorociţi vin să se îmbete, Dumineca şi sărbătoarea, la Evrei mârşavi.
Dar şi noi, ceştia de cari se ţine ţărănimea săracă din aceste părţi de loc, avem Domnii noştri. Ei au făcut în acest sat, odinioară, o mănăstire de lemn pentru înmormântarea creştinească a rămăşiţelor lor, şi din această mănăstioară a răsărit, apoi, o mare biserică de piatră, o episcopie a fost înfiinţată lângă această biserică, pentru ca Vlădica, împreună cu păstorirea părţii de sus a ţării, să aibă grijă gropniţii Voevozilor””(Nicolae Iorga).
„În Rădăuţi, afară de Episcopia veche, cu mormintele primilor noştri voevozi, Bogdan, Laţcu, Petru, Ştefan etc., nu vezi altceva decât viaţă nouă, unde românii se luptă cu străinii. În Rădăuţi, românii stăpânesc mahalalele, iar jidovii centrul” (Gh. Ghibănescu).
Printre evreii rădăuţeni de vază ai anului 1914 se numărau Nathan Harth, Moise Maidanek, judecătorul Friedrich Rachmuth, dr. Leon Luttinger, Nuchem Herschleifer, Samuel Resch, Aron Stein, Moise Beer-Mik, Salomon Weissler, dr. Josef Bierer, dr. Leon Hellmann, dr. Kalman Weber, Moise Kranzdorf, Chaim Mechel, Avraam Rothberg, Berl Lehrer, Jakob Peretz, Samuel Salzberg, Feiwel Dolberg, Kaman Menczer, Uscher Singer, dr. David Harth, Leiser Kirmayer şi Chaim Kupferberg.
„Din depărtare, vechiul sat al lui Radomir, Rădăuţii de astăzi – în primele timpuri, poate vreo reşedinţă domnească – se întinde ca o apă pătată, întinsă, scânteietoare. În liniştea şesului Sucevei, drept şi neted până la munţi, care conturează pe orizont dungi vinete, oraşul adaugă o culoare plăcută monotoniei ogoarelor şi câmpiilor verzi, printre care foesc ca fluturii muncitorii, ţărani şi ţărance în cămăşi albe şi bonde cu flori negre.
Clădirile nu par mari, vreo două-trei coşuri de fabrică, cam tot atâtea turnuri de biserică şi, încolo, lanţul de acoperişuri, aci mai strâns, aci mai răsfirat, cu tablă spălăcită sau cu ţiglă roşie ca ardeiul.
Clădirea cea mai mare, mai maiestuoasă, mai trufaşă, e sinagoga” (Aurel I. Gheorghiu).
„Rădăuţii sunt un oraş de „domni şi de opincari”, fiecare cu bucuriile şi îndeletnicirile lor” (Dragoş Vicol).
„Duminică, 12 Octombrie 1924, în oraşul Rădăuţi are loc sfinţirea noii Case Naţionale şi deschiderea, în mod solemn, a noului târg. La aceste serbări participă dl ministru I. Nistor” .
„Duminică, 23 Octombrie 1927, s-a săvârşit sfinţirea solemnă a fundamentului Catedralei din Rădăuţi, în prezenţa IPSS Mitropolitul Bucovinei Nectarie şi a domnului ministru al lucrărilor publice Ion I. Nistor” .
Economia rădăuţeană a fost puternic impulsionată de evrei, fabrica de bere fiind făcută de Salomon Rudich, fabrica de băuturi spirtoase de Leon Rudich, o făbricuţă de nasturi, de fraţii Kern, făbricuţele de cherestea fiind ale evreilor Plank, Samuel Harth, Schapira şi Katz, Birkenfeld. Evreul rădăuţean Friedrich Fisher construise o fabrică de sticlă şi de ciment la Putna, iar Samuel Goldschläger şi copiii făcuse o fabrică de lumânări şi de săpun în Rădăuţi. O fabrică de încălţăminte aparţinea lui Joel Schurberg, Berl Drach avea un atelier de pielărie, în vreme ce atelierele de pălării aparţineau lui David Weber şi lui Mendel Harnik & Mathias Mayer. Printre micii industriaşi rădăuţeni se mai numărau şi evreii Nathan Korn, Mendel, Eisik Pressner, Chaim Mechel, Hermann Feiger, fraţii Schüller. Jacob Rosenblatt avea o mică uzină metalurgică, iar inginerii Kinsbrunner şi Fleminger, o fabrică de baterii, aflată la concurenţă cu fabrica de baterie „Vega” a firmei Nahman Guttman & Berl Josler.
La începutul lunii octombrie a anului 1941, toţi evreii rădăuţeni au fost somaţi să părăsească oraşul în termen de două zile pe 9 şi 10 octombrie, cu bagaje minime, ei primind, totuşi, aprobarea de la prefectură să ia cu ei valize mari, datorită intervenţiei delegaţiei Comunităţii Evreieşti, formată din preşedintele Eisik Pressner şi din David Wassermann. Îmbarcaţi în vagoane de vite, evreii rădăuţeni au fost deportaţi în Transnistria, la Jurin şi la Moghilev.

RARANCEA

În 10 ianuarie 1757, Constantin Cehan Racoviţă Vodă întărea mănăstirii Slatina moşia Rărence.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Rărinţa, moşia lui mănăstirii Slatina, „71 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Mihail, 1 diacon, Grigoraş, 1 dascăl, Grigoraş, 1 jidov, Herşcul, 2 barani, Ştefan SCÂNTEI şi Vasile sin SCÂNTEI, , 3 văduve, Vasilca păscăriţa, Nastasia BURISOAI şi Catrina, 12 case pustii şi 50 birnici, adică: Alecsa vornic, Ursul CARCIA, Macsin NEGURĂ, Iacob sin ANGHELUŢII, Georgii ungurian, Simion, Ion ŢUBULIAC, Mihalachi petecar, Chirilă, Acsintii CÂRNAŢ, Vasile cojocar, Grigoraş CÂRNAŢ, Simion CÂRNAŢ, Costin CÂRNAŢ, Ştefan SULHACU, Ştefan CÂRNAŢ, Grigoraş CORNEŢ, Ion HOLBUL, Grigoraş cioban, Neculaiu LUNGUL, Tănasii, Prodan, Neculaiu nepot LUNGUL, LUNGUL pivariol, Toader sin LUNGUL, Ion sin LUNGUL, POSTOLACHI dulgher, Mihail rus, Mihaiu COCÂRLĂ, Vasile sin CAŞUL, Gavril strugar, Ion SANDOVEIU, Sandul MORĂRAŞ, POSTOLACHI, Ştefan sin MORĂRAŞ, Grigoraş NICA, Grigoraş CHIRONDA, Alecsa, Neculai CHIRONDA, Grigoraş, Nicolaiu rus, Roman RUSNAK, Neculaiu cojocar, Ioniţă croitor, Petre croitor, Iacob olar, Ivan ciobotar, Vasile cojocar, Alecsa morar şi Andrei rus.
Satul de pe malul drept al Hucăului, mai jos de Toporăuţi, Rarancea sau Rărence, cum este menţionat în unele documente, ba chiar Rărinţa, în recensământul lui von Spleny, din 1775, când Rarancea avea 2 popi, 66 ţărani şi 1 baran.
Biserica Adormirii Maicii Domnului din Rarancea, construită între anii 1786-1787, restaurată în 1886, avea, în 1843, 2.161 enoriaşi, păstoriţi de parohii Simeon NICHITOVICI şi Ioan MITROFANOVICI. În 1876, biserica avea 3.287 enoriaşi, se afla sub patronatul lui Mihail STURDZA şi era slujită de parohul Theodor TARNAVSCHI. În 1907, paroh era acelaşi Teodor TARNAVSCHI, născut în 1825, preot din 1851, paroh din 1860, preot cooperator fiind Ilarion PRELICI, născut în 1872 la Breaza, preot din 1898, iar cantor, din 1876, Ştefan PAULOVICI, născut în 1839.
Din 1860, funcţiona la Rarancea o şcoală cu 6 clase şi o şcoală secundară, cu 3 clase .
În 1888, comuna Rarancea a trecut în grup la legea greco-catolică, nemulţumiţi fiind sătenii de tradiţia păstoritului local greco-ortodox .

REUSENI

Menţionat, după opinia lui Costăchescu (Documente, I, p. 174), în 12 mai 1425, drept „satul lui Revas” sau, mai exact, „acele sate care aparţinuseră lui Zubrea şi lui Ravas” (eu cred că e vorba, de fapt, nu de Reuseni, ci de Ravacăuţi sau Revacăuţi, pe Prut), Reusenii, celebru prin asasinatul comis în noaptea de 15 spre 16 octombrie 1451, asasinat căruia i-a căzut victimă, la o nuntă, Bogdan al II-lea, a fost întărit, în 24 septembrie 1468, „jumătate de Răoseni şi, pe Suceava, loc să-i facă moară” lui Şteful Cernătescul („Vă leatul 6963 (1454), după doi ani a domniei lui Bogdan vodă, scrie letopiseţul cel moldovenescu c-au venitu fără de veste Pătru vodă ce l-au poreclitu Aron şi au aflatu pre Bogdan vodă la satul Răusenii, din jos de târgul Sucevii şi l-au lovitu, vineri în răvărsatul zorilor, octomvrie 16. Şi acolo i-au tăiatu capul lui Bogdan vodă. Decii au stătut la domnie Aron vodă”).
În 7 martie 1760, s-a făcut hotarnica dintre „satul Reuseni al lui Ştefan Silion” şi Chilişenii lui Nicolae Ştirbeţ, între cei doi proprietari existând conflicte vechi, dar a căror rezolvare s-a făcut, după un uric din 13 iunie 1663, abia în 12 decembrie 1768, câştig de cauză având Silioneştii.
În 8 martie 1772, Toader Silion din Reuseni şi Mihalachi Balş din Rus s-au plâns de nedreptatea pe care le-o făcea Mitropolia Sucevei, stăpână peste Udeşti.
Reusenii, deci, aveau în 1774, 12 familii, recensământul lui von Spleny lămurindu-ne că populaţia satului era formată, în 1775, din 2 popi şi 7 familii de ţărani iobagi, numărul acestora sporind, până în 1784, la 48 familii.
În 29 iunie 1767, stăpânii Reusenilor, care participau la o hotarnică a Uideştilor, erau fraţii Toader şi Ştefan Silion.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Răusăni, în Ocolul Mijlocului, fără alte precizări, „9 – toată suma caselor”, însemnând 3 popi şi 6 birnici.
La Reuseni, proprietate a mazilului Ştefan Villian,s-au aşezat, între anii 1772-1777, emigranţii transilvăneni Andrei UNGUREAN, Ioan DEMERIN, Vasile MOLDOVAN, Ion ELŢA şi Vasile CHIRA din Ioaniş, Ioan BOCA din Şerbeni, Vasile UNGUREAN din Escu, Ioan BILEGAN din Bileag, Ioan BĂDĂRĂU din St. Andrei, Teodor VEŞINAR din Căila, Grigore GALAŢAN din Galaţii Bistriţei, George MOLDOVAN, Victor STUŢ şi Teodor MORARIU din Mănicşi Anton PUŞCAŞ din Beiuş.
În 10 ianuarie 1783, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, Ştefan Silion declara că este stăpânul întregului sat Reuseni, din timpul când feldmareşalul Munich fusese în Moldova (1736-1739).
În 24 aprilie 1795, stăpân al Reusenilor era stolnicul Costache Gheuca, ginerele lui Ştefan Silion (dar care îl moştenea şi pe Toader Silion), cel care dădea cu bezmăn neguţătorilor din Suceava 5 fălci de huci în Reuseni ca să facă curătură, să-şi puie vie şi livadă şi cramă, şi casa vierului. Acelaşi Costache Gheuca îşi înzestra fata, Maria, care se căsătorea cu Vasile Vărnav, în 17 februarie 1804, cu lucruri din casă, cu odoare, cu moşia Reuseni şi cu satul, cu biserica de piatră construită de Ştefan cel Mare, cu 4 pogoane de vie, cu 2 crâşme, una în Reuseni, alta în poiana de la marginea Udeştilor, cu fânaţe, arături, păduri şi cu mori ţărăneşti pe pârâu.
Maria Gheuca, rămasă văduvă după Vasile Vărnav, care îşi înregistra satul Reuseni în 12 martie 1806, s-a recăsătorit cu Ruset, apoi, rămânând iarăşi văduvă, a vândut Reusenii, în 17 iulie 1844, lui Ioan Cârste, pentru 4.000 ducaţi, în preţul acesta intrând şi Reusenii Mici.
Biserica din Reuseni, ctitorită de Ştefan cel Mare, în 1502, renovată în 1843 şi dotată cu un nou iconostas de familia patronilor bisericeşti, von GOILAF, când deservea 273 enoriaşi, preot administrator fiind Lazar MARIAN. O a doua biserică, cea a Sfântului Nicolai, construită în 1762 la Securiceni şi dotată, în 1830, cu un iconostas de către Ştefan CIUTACA şi Ioan a PARASCHII, nu avea paroh în 1843, când numărul enoriaşilor era 134. În 1876, biserica din Reuseni, cu 398 enoriaşi, patronată de Grigori de PRUNKUL, îl avea paroh pe Eugen VOROBCHIEVICI, iar cea din Securiceni, cu 199 enoriaşi, patronată de Nicolai ŞTEFANOVICI, era slujită de parohul din Reuseni. În 1907, paroh la Reuseni era Ştefan MARIAN, născut în 1857, preot din 1887, paroh din 1902, cantor fiind, din 1906, George MĂRGINEAN, născut în 1872.
În 1906, avea să se înfiinţeze la Reuseni o şcoală cu o clasă .
„Ca o catapeteasmă stă un deal cu vii îngrijite. Supt el se văd case răsfirate, în mijlocul gospodăriilor de ţară îmbelşugate. Un mănunchi de copaci bătrâni arată locul curţii boiereşti. Iar în altă parte, în stânga, se tupilează biserica, ridicată de Ştefan cel Mare întru amintirea tatălui său Bogdan, care a fost ucis într-o revărsare de zori de către fratele său vitreg, Petru Aron, de dragul Domniei…
Parohul, pe care-l găsim gospodărind acasă, lângă biserica fără nici o gospodărie, e un fost prefect sau şef-pedagog de seminariu cernăuţean, ce s-a întors cu totul la viaţa de ţară, trăind patriarhal între dobitoacele lui Dumnezeu, care ne-au ieşit înainte, zburând şi lătrând; parohul pomeneşte de o cruce ce s-ar fi găsit în curtea boierească, unde socoate că s-a întâmplat fapta sângeroasă. Dar e mai de crezut că locul bisericii a fost ales tocmai pentru că acolo a lovit securea ostaşilor călări şi pare că-i văd, o clipă, în dimineaţa încă acoperită de negură, dând fuga înapoi, în ceaţă sălbatecă de bucurie, pentru a duce la Suceava apropiată vestea Domnului nou miruit cu sângele de frate” .

REVACĂUŢI

Aflat între Piedecăuţi şi Berhomete pe Prut, pe malul stâng al Prutului, aproape de graniţa cu Polonia, Revacăuţii sunt amintiţi, drept satul Ravacăuţi, în 1532, dar noi credem că ziua atestării documentare a satului este cea de 12 mai 1425, zi în care pan Stroici primeşte nişte tătari, pentru a-şi popula seliştile pustii Levoşăuţi şi Nepolocăuţi din satele „lui Zubrea şi lui Ravas”, satul lui Ravas fiind, aşa cum o sugerează şi poziţionarea geografică a megieşului Nepolocăuţi, Ravacăuţii, deci Revacăuţii.
În 18 septembrie 1499, Ştefan cel Mare întărea lui Fedor Iuriş, care era, de fapt, Fedor Orăş şi fratelui său, Cotia, care era, de fapt, Costea , nepot Maruşcăi, fata lui Panco, „giumătate de satul Rovcăuţii, pe Prut”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Răvăcăuţi, moşia vistiernicului Ioniţă CANTA, „35 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Ştefan, 2 văduve, Aniţa şi Maria, 1 jidov, Herşco, 3 case pustii şi 28 birnici, aceştia fiind: Luchian BRENICU, Toader sin ego, Ion moldovan, Macsim ALECSANDRU, Filip sin ION, Ştefan POHRIBNIC, Ion POHRIBNIC, Iurii POHRIBNIC, Andrei POHRIBNIC, Goraş POHRIBNIC, Ion NIŞCAN, Acsinte zet NEDICHII, Ion ONCIUL, Andrei sin OPAŞCO, Vasile BRINIC, Mihai SÂRNIC, Dănilă TRAVICI, Ivan TERENTUC, Vasile TROFIN, Petro SÂRNA, Mihail STACIUK, Vasile SÂRNIC, Ivan CHIMCIUK, Onofrei ŞUMCIUK, Anton ROŞCA, Timofei ROŞCA, Iacob CARPU şi Vasile vătăman.
Biserica Sfântului Nicolai din Revacăuţi avea să fie construită în 1898, ctitor fiind Smaranda de VSILCO. Biserica veche a Sfântului Nicolae, aflată sub patronatul lui Gregor von SIMONOWICZ, în 1843, avea 653 enoriaşi, dar postul de paroh era vacant. În 1876, patron al bisericii era Smaranda de VASILCO, cea care o va reconstrui, în 1898, iar paroh era Olimpie CHISELIŢĂ. În 1907, patronatul bisericesc era garantat de evreul Hersch TENNENBLATT, paroh fiind acelaşi Olimpie CHISELIŢĂ, născut în 1832, preot din 1855, paroh din 1860, iar cantor, din 1900, Vasile SCRABA, născut în 1853 .

ROGOJEŞTI

Atestat documentar încă din 18 aprilie 1397, când Ştefan Vodă îi „miluia” pe pan Coşcu şi pe fratele lui, pan Toader, cu satul şi moşia „Rugaşişte”, hotarnica fiindu-i făcută în 7 iulie 1430.
În 19 septembrie 1436, este menţionat un boier „Rogaşovschi”, Ivaşco Rogaşovschi, care dă mărturie la o hotarnică, un alt boier, probabil feciorul sau nepotul lui Ivaşco, Mihail Rugaşevici, fiind menţionat într-o hotarnică din 7 martie 1487.
În 15 martie 1490, dintre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 19-a biserică, cu popă, la Rugăşeşti”.
În 26 martie 1613, satul Rogojeşti aparţinea surorilor fostului mare vornic Gheorghe Albotă, Teta şi Sofronia, care, împreună cu nepoţii lor, Petrea şi Ionaşco Albotă, se plângeau Divanului Domnesc împotriva fostului hatman Isac Balica, pentru împresurări de moşii, inclusiv la Rogojeşti, sat din care luase jumătate de moşie, pe care o va lăsa moştenire urmaşilor lui.
În 2 aprilie 1623, Ştefan Tomşa al II-lea întărea pârcălabului de Hotin Mihai Tăutul „a patra parte, partea de gios, den tot satul Rugăşeştii pe Siret, care el şi-a cumpărat de la Căzăcescul şi de la femeia lui, Năstăsăia, fiica Agafiei Tolocicoae, nepoata lui Ponici, şi a treia parte den partea de sus dentracelaş sat, parte cu locuri cu mori pe Siret şi pe Molniţă, amăndouă părţile în ţinutul Sucevii, care s-a cumpărat de la Vasăle şi de la fratele său, Grigore, şi sora lor, Grozava, fiii lui Ionaşco Pitărescul, nepoţii lui Fădor, strănepoţii acelui de sus scrisului Cozma Ponici, dentra lor drepte privilegii ce au avut ai de la bătrânul Ştefan Vodă”.
În 15 iulie 1647, în faţa Divanului lui Vasile Lupu Vodă, „Safta, giupăneasa Şoltuzului, cu fiul ei, Andrieş, cu fraţii ei, Ioachim, Miron şi Nicolae, copiii lui Dumitraşco” vindeau vistiernicului Iordache „toate părţile lor de moşie, câte li se vor alege la Rugăşeşti pe Sirete, ţinutul Suceava, care le-au moştenit de la moşul lor, Isac Balica hatman”.
În 24 octombrie 1655, Ursul Ciogole de Rugăşeşti şi Hulubeiu puneau zălog părţile lor de moşie în favoarea vornicului Vasile Stărcea pentru plata goştinei la oi, de 97 lei.
În 4 septembrie 1665, Vasile Ciogole vindea lui Toderaşco Iordachi a opta parte din satul Rugăşeşti, partea fratelui său, Ursul Ciogole.
În 16 iunie 1686, călugăriţa Paraschiva, văduva lui Ionaşcu Brahă, dăruia „a treia parte de sat Rugăşeşti pe Sirete, ţinutul Sucevii, cu vad de moară pe Siret şi pe Molniţă, cu toate veniturile, în vatra satului, în cămp şi în tot hotarul”, lui Gligorie, pârcălab de Neamţ.
Paraschiva şi Ionaşco Brahă au avut trei copii, Vasilie, Gligoraşco şi Constantin. Vasilie „a făcut multe năpăsti oamenilor”, apoi a fugit în Polonia, dar „neputându-se acolo odihni, a fugit şi de acolo şi, întorcându-se în Moldova, a făcut iar multe năpăsti oamenilor”. Prins şi condamnat la moarte, Vasilie a fost salvat de fratele lui, Gligorie, care a căzut la picioarele lui Constantin Vodă, implorând milă. Ajuns pârcălab de Neamţ, Gligorie s-a plâns de cheltuiala făcută pentru salvarea vieţii fratelui său şi tocmai de asta mama lui în dăruia jumătate din satul Rogojeşti şi alte două sate din părţile Botoşanilor, Vlădeni şi Culiceni.
În 4 septembrie 1696, marele căpitan şi pârcălab de Neamţ Gligorie îi arată lui Antioh Cantemir Vodă ispisocul de la Constantin Cantemir Vodă, în care scria că Paraschiva călugăriţa, văduva lui Ioniţă Brahă, şi feciorii ei, Vasilie, Gligoraşco şi Constantin, dăruiau a opta parte din Rugăşeşti, cu vaduri de moară pe Siret şi pe Molniţa, marelui căpitan şi pârcălab de Neamţ Gligorie, cel care-l salvase pe fiul ei.
În 10 august 1713, Nicolai, fiul lui Ioan, namesnicul târgului Siret, vindea marelui şătrar Iuon Paladi a patra parte din Rugăşeşti, „den vatra satului, den cămp, den pădure, cu locuri de prisacă, cu grădini, cu moară pe apa Molniţei”. Iuon Paladi va lăsa prin testament, în 1727, partea lui de moşie feciorului său, Constantin.
În 20 februarie 1722, când Iuon Paladi şi cumnatul lui, Miron Dari, împart moşiile rămase după Toader Paladi, lui Iuon îi revine „a patra parte de sat Rugăşeşti”.
În 1742, Miron Mutul şi fata lui, Safta Zosimova, moşteneau părţile din Rogojeşti ale lui Ioniţă Costin.
În 20 august 1754, Dumitraşco Paladi cumpăra părţile de moşie ale lui Toader Tăutul, fiul lui Sandul, iar în 16 aprilie 1756, părţile lui Ştefan Tăutul, fiul lui Ioniţă.
În 20 august 1762, Vasile Busuioc vindea lui Dumitraş Paladi, „pentru 30 lei bani gata şi o iapă”, partea lui din Rogojeşti pe care o primise „danie de la Paraschiva călugăriţa, fosta jupâneasă a lui Ionaşco Brahă”.
În 2 decembrie 1782, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, vechilul lui Gavril Conachi stolnic, Mihai vătaf, declara că Gavril Conachi stăpânea întreg satul Rogojeşti ca zestre a jupânesei lui, nepoata lui Dumitraş Paladi. Conachi îşi va înzestra fata, Anastasia, în septembrie 1796, dăruindu-i satul Rogojeşti după căsătoria cu Toader Balş.
Toader Balş va face un schimb de moşii, în 22 decembrie 1804, dând Rogojeştii lui Toader Mustaţă, care le va arenda, până în 1808, lui Peter von Vlahovici, dar între timp, adică în 21 iunie 1806, va vinde satul lui Theodor Dobrovolschi von Buchenthal, pentru 6.000 ducaţi.
În 26 decembrie 1824, când s-a căsătorit cu Elena, fata lui Hristodulo Petrino, Theodosius Ritter von Buchenthal a primit satul Rogojeşti de la tatăl său.
Biserica Naşterii Maicii Domnului din Rogojeşti, construită în 1761, restaurată în 1874 şi în 1894, avea, în 1843, 1.186 enoriaşi în Rogojeşti, Cândeşti şi Gura Molniţei, patron bisericesc fiind Theodosie DOBROWOLSKI cavaler de BUCHENTAL, iar paroh, Ioan FERLIEVICI. În 1876, parohia menţionată avea 1.545 enoriaşi, biserica aflându-se sub patronatul lui Alexander cavaler de BUCHENTAL, paroh fiind Nicolai ANTONOVICI. În 1907, paroh era Georgie ŞANDRU, născut în 1863, preot din 1887, paroh din 1890, cantor fiind, din 1889, Ioan MASAPIUC, născut în 1863.
Din 1880, funcţiona la Rogojeşti o şcoală cu 2 clase .

ROHOZNA

Satul lui Rohozna diac, din vecinătatea Cernăuţilor, menţionat în 6 octombrie 1519 drept sat domnesc, dăruit de Ştefăniţă Vodă Episcopiei de Rădăuţi, nu rămâne mult în proprietatea călugărilor, din moment ce, în 14 decembrie 1602, Vasile, fiul Anuşcăi, vindea starostelui Vasilie Cracalia, „pentru 20 taleri partea lui de ocină din Rohozna, din a treia parte, a noua parte.
În 22 iunie 1620, satul Rohozna va fi împărţit între Iordache Cantacuzino, Ion Prăjescul, Vasile Cracalia şi familia Brânzanul.
În 7 mai 1622, Isac, diacul din Cosineşti, vindea vornicului Gavrilaş Mateiaş a treia parte din satul Rohozna.
În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Alexandra visterniceasa a fost… jumătate de sat Rohozna”.
În 5 octombrie 1666, Micuţa Vasilco, văduva lui Andrieş Brânzanul, răscumpăra moşia ei din Rohozna, zălogită de Andrieş, şi o dăruieşte fetei sale, Alexandra, jupâneasa lui Ion Avram.
În 20 ianuarie 1724, Toader Ursachi, fiul lui Dumitru, nepotul lui Gheorghe Ursachi, câştiga la Divan, în dauna lui Darie Brânzanul, două treimi din Rohozna, zestre de la socrii lui, Alexandra şi Iordachi Cantacuzino.
În 8 iulie 1730, Gheorghe Ursachi, fiul lui Toader, dăruia fratelui său, Manole Zamfir, Mare căpitan de Coţman, cele două treimi din satul Rohozna, dobândite de părintele lor. Manole Zamfir, la rândul lui, dăruieşte moşia, în 5 noiembrie 1741, soţilor Andrei şi Catrina Potlog, Andrei fiind nepotul de fiu al lui Manole Zamfir. Părţile acestea de sat ajung, în 21 februarie 1756, în proprietatea lui Mihalache Sturza, ginerele lui Gheorghe Ursachi, care se călugărise şi îşi luase numele monahal Varlaam, dar intră în dispută cu Vasile Cracalia.
Colonizarea cu ruteni a Rohoznei se face în baza scrisorii lui Ioan Theodor Callimah Vodă din 5 iunie 1760, prin care împuternicea pe Ianachi Milo, starostele de Cernăuţi, „să fie volnic a chema şi a strănge oameni streini, fără de bir la vistierie… la sălişte Lenţăşti i Rohozna”, poruncindu-i ca „oameni de ţară şi care au avut bir în vistierie nicidecum pentre dănşii să nu se mistuiască, că, aflându-să că au mistuit măcar un om de aice, să ştie că pe vornicelu şi pe cei mai fruntaşi ai satului cu uliţa să vor pedepsi”.
Conflictul de durată dintre Brânzeneşti şi Cracalieişti a fost rezolvat, în 8 mai 1773, de Divanul Cnejiei Moldovii, care a hotărât ca „Cracaleştii şi Brănzăneştii să stăpânească a triia parte din Rohozna împreună”.
În 1775, Rohozna avea 4 mazili, 2 popi şi 49 familii de ţărani.
În 1782, Toma Iamandi stăpânea o treime din Rohozna, zestrea jupânesei lui, fata lui Mihalachi Sturza; Manole Potlog avea o treime din tot satul şi o optime din treimea de jos, moştenire, prin mama sa, de la Ursachi vistiernic; Mihalachi Cracalia avea 3/24 părţi din sat; Gligorie Brânzan – 2/24 părţi; Constantin Răşcan spătar – 2/24.
Biserica Naşterii Maicii Domnului din Rohozna, construită în 1680, reconstruită în 1857 şi restaurată în 1875, avea, în 1843, 1.008 enoriaşi, postul de paroh fiind vacant, iar patronatul bisericesc fiind asigurat de armeanul Ioan de MUSTATZA. În 1876, sub acelaşi patronat, biserica avea 1.307 enoriaşi, dar fără paroh. În 1907, paroh era Vasile COZARISCIUC, născut în 1858, preot din 1884, paroh din 1886, iar cantor, din 1898, George SUHAREC, născut în 1858.
Din 1875, funcţiona în sat o şcoală cu 6 clase .

ROMÂNEŞTI

În 15 martie 1490, printre bisericile închinate Episcopiei Rădăuţilor se afla şi „biserica de la Roman”, dar atestarea explicită a satului datează din 23 iulie 1568, când Bogdan Rareş dăruia Mitropoliei Sucevei satul Româneşti, cu împuternicirea ca „numai mitropolitul să aibă a lua dările, afară de darea către Poartă”.
În 25 februarie 1663, Eustratie Dabija Vodă întărea diata lui Isac Cocoranul, prin care Isac lăsa feciorilor săi, Constantin şi Săcuianul, „partea de moşie de sat de Romăneşti, în ţinutul Sucevei, câtă i se va alege, care i-a fost parte cumpărătură, parte baştină, împreună cu o moară şi cu toate veniturile şi părţile sale drepte”.
În 16 iulie 1704, Mihai Racoviţă Vodă întărea armaşului Ştefan Străşca, nepotul lui Onciul Iuraşcovici, „a sa ocină şi moşie den sat Romăneşti… şi să ia de a zecea din cămp, păne, fănaţe, pomete, prisăci şi den tot locul tot venitul ce va fi pe acele locuri”, dreptul de a strânge dijma fiindu-i întărit lui Ştefan Străşca şi în 1 iulie 1716.
În 20 februarie 1722, partea de sat a lui Toader Paladi era moştenită de feciorul lui, Iuon Paladi.
În 25 noiembrie 1740, a şasea parte din satul Româneşti era stâlpită pentru Toader Brahă, cel care îşi va apăra proprietatea la Divanul Domnesc, în 2 februarie 1751, când Mihalache Cuparenco umblase cu zapise false, rupte la Divan, apoi o va dărui, în 11 martie, mănăstirii Humor, în cimitirul căreia urmau să fie îngropaţi Toader şi Antimiţa Brahă.
În 5 februarie 1750, conform mărturiei lui Mihail Străşca, moşia Româneşti aparţinea lui Onciul Iuraşcovici, care o dăduse zestre ginerelui său Ieremie Cărcu. După moartea lui Cărcu, Româneştii au rămas în proprietatea văduvei lui, Maria, care a dăruit-o nepoatei sale, mama lui Mihail Străşca, cea care a dat-o drept zestre, în 1714, ginerelui ei, Toader Brahă.
În 9 februarie 1751, cearta dintre Toader Braha şi Andrei Cuparenco pentru satul Româneşti ajunge la Divan, Brahă cerând despăgubiri pentru dijmă şi alte venituri, pierdute în anii în care Cuparenco încercase să-i fure moşia.
În 1 aprilie 1764, Miron Cuparenco dă copiilor săi, Andrei şi Dochiţa, „a patra parte din Romăneşti ce sănt pe Horaiţ”. Printre martori, se afla şi popa Simion ot Romăneşti.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Româneşti, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „32 – toată suma caselor”, însemnând o slugă a logofătului BALŞ, o femeie săracă şi 30 birnici.
În 1775, satul „Romăneşti” avea 1 popă şi 35 familii de ţărani iobagi.
În 4 iulie 1789, copiii lui Ştefan Mălinescu, Ioniţă, Neculai, Maria, jupâneasa lui Gheorghie Bucescul, şi Smaranda, jupâneasa lui Toader Sămaca, împart între ei moşia din Româneşti a părinţilor lor, Dochiţa şi Ştefan Mălinescu.
În 2 decembrie 1782, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, Mihalachi, Iuon şi Vasilie Cuparenco declarau că stăpânesc, împreună cu Ştefan Malinescul, a treia parte din satul Româneşti, moşie care „vine de la Ştefan Matieşescul, a trecut la Dumitraş, pe urmă la Constantin Matieşescul, care Constantin a dat satul zestre lui Miron Cuparenco”.
În 11 ianuarie 1783, în faţa Comisiei apare vechilul lui Lupul Balş, Constantin Bocşa, declarând că Lupul Balş stăpâneşte o altă a treia parte din satul Româneşti, cealaltă treime aparţinând, conform declaraţiei din 11 aprilie 1783, lui Constantin Sturza reprezentat de Andronic, fiul vechilului Bogdan Moise din Suceava.
În 7 aprilie 1793, Ralu, soţia generalului rus Matei Cantacuzino înscria partea sa de sat Româneşti, primită, la schimb, de la Iordachi Balş, în 6 iulie 1892.
În 2 septembrie 1802, Nicolai Malinescul vindea lui Ursu Moisa „partea sa de Găureni zişi şi Româneşti, pentru 320 florini vienezi”.
În 10 octombrie 1803, partea de Româneşti care fusese a lui Iuon Paladi şi pe care o moştenise nepoata lui, Ileana Sturza, jupâneasa lui Vasile Neculce, a fost dăruită feciorilor Ilenei, Ioan şi Constantin Neculce, Constantin arendând sfertul lui de sat, în 12 august 1810, lui Iordachi Cărste, apoi, din 7 aprilie 1812, lui Ilie Ilschi, apoi, din 2 februarie 1813, lui Iosef Volanschi.
În 13 iunie 1814, Constantin Neculce vinde, pentru 900 galbeni olandezi, partea lui din Româneşti armeanului Bogdan Botoşanul.
Biserica Sfântului Nicolai din Româneşti, construită în 1759, restaurată în 1895, avea, în 1843, 1.070 enoriaşi, împreună cu satele Iacobeşti, Gura Solcii şi Slobozia, patroni bisericeşti fiind Bogdan de BOTUŞAN şi familia BOTUŞAN, iar preot administrator, Alexander PROCOPOVICI. În 1876, parohia avea 1.393 enoriaşi, patron bisericesc era Bogdan de BOTUŞAN, paroh fiind Vladimir RENNEY de HERŞENI. În 1907, paroh era Ioan ZUGRAV, născut în 1846, preot din 1874, paroh din 1882, iar cantor, din 1901, Ioan PALIEVICI, născut în 1868 .

ROPCEA

Într-un uric din 18 februarie 1448, în care se menţionează satul Storojineţ pe Siret, se face precizarea „mai sus de Rubcea”.
În 3 iulie 1707, Sofronia, jupâneasa lui Ion Cuirar, fata lui Strătulat Volcensci, care primise danie, de la unchiul ei, Vasili Ropceanul, o jumătate „din sat Ropce”, vindea acea moşie, pentru 55 lei, vărului ei; Vasili Ropceanul.
Până în 1721, satul Ropcea aparţinuse lui Vasile Ropcean, cel care stăpânea şi Şcheia. Ropceanul a împrumutat nişte bani (100 lei turceşti, în 10 iunie 1720) de la episcopul Calistru al Rădăuţilor, cel care „s-a ocupat mult cu afaceri băneşti”, şi, cum Ropcean nu putea plăti datoria şi camăta, adică 147 lei turceşti, în 27 mai 1721, egumenul l-a lăsat fără cele două sate.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Robcia din Ocolul Berhometelor „40 – toată suma caselor”, însemnând 2 mazili, 2 ruptaşi, 2 panţiri, 2 popi, 2 femei sărace şi 30 birnici.
Sat vechi răzeşesc, Ropcea mai avea, în 1775, 5 mazili, la care se adăugau 2 popi şi 45 familii de ţărani.
Printre mazilii satului Ropcea se numărau, Ursachi Sorocianul, Ion Coşătianul şi Iordachi Alcazi.
Partea de sat a lui Ioniţă Sorocianul şi Ştefan Sorocianul, nepoţii lui Toderaşco Sorocianul şi ai Mariei, va reveni, în 18 noiembrie 1776, copiilor lui Ioniţă Sorocianul, Tudurachi, Gheorghi, Constantin, Marica şi Irina, şi fetei lui Ştefan Sorocianul, Soltana.
În 16 septembrie 1782, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, Ursachi Sorocean, Iuon Cozma, Manole Borce şi Nicolai Morţun declarau că stăpânesc, împreună cu rudele lor, trei sferturi din satul Ropce, moştenite de la ginerii lui Sorocean, Constantin Alcazi şi Constantin Coşotan. În 1 iunie 1785, toţi stăpânii din Ropcea aveau să se învoiască asupra stăpânirii părţii de jos a satului de către Ursachi Coşotianul şi de cumnaţii lui, Iuon Cozma şi Manole Borce.
În 17 august 1785, Lupul Sorocean, feciorul lui Vasile, dăruia vărului său, Ursachi, feciorul lui Mihalache Grec, o treime din Poiana Sârbii.
În 3 februarie 1835, Ioniţă şi Zoiţa Brahă dăruiau fetei lor, Aniţa, jupâneasa lui Antohi Sorocean, partea lor din Ropcea, printre martori aflându-se şi parohul Mihail Palievici. Sorocenii obţinuseră părţile din Ropcea, la schimb, de la Iuon Ropceanul.
Biserica Adormirii Sfintei Maria din Ropcea a fost construită în 1864, pe locul bisericuţei din 1786, slujită, în 1843, când avea 1.142 enoriaşi, de parohul Mihail PALIEVICI, patron bisericesc fiind Nicolai de BARBUL. În 1876, parohul Emanuel PALIEVICI păstorea peste 1.676 suflete, patron bisericesc fiind Ioan de BARBUL. În 1907, patroni bisericeşti erau baronii Nicolai şi Natalia HORMUZACHI, Nicolai cavaler de FLONDOR şi evreul Herzl ACHNER, paroh fiind tot Emanuel PALIEVICI, născut în 1836, preot din 1863, paroh din 1873, iar cantor, din 1900, George ANTONOVICI, născut în 1828.
Din 1894, funcţionau, la Ropcea, două şcoli cu câte 2 clase, iar din 1900, şi o şcoală cu o clasă .
În 1896, „familii de răzeşi şi mazili sunt în Ropcea: Sorocean, Ianovici, Braha, Semaca (numele rusificat al familiei Şeptilici – n.n.), Jancoschi, Borcea, Onciul, Cuparencu, Volcinschi şi multe altele. Biserica din Ropcea este făcută de răzeşi, şi cele două şcoale comunale, cu limba românească a învăţământului, se află în două case de răzeşi, anume una la domnul Georgi Volcinschi şi una la domnul Dimitrie Sorocean. Portul fraţilor răzeşi şi mazili din Ropcea este cel românesc din vechime” .
„În josul Siretului, cam spre amiazăzi, odată cu drumul ce duce, de-a lungul grădinii şi curţilor familiei boiereşti a Flondorenilor, dai, la o depărtare de jumătate de ceas, de alt sat frumos, cu multe amintiri din trecutul Bucovinei, satul Ropcea. De pe o ridicătură de deal lină, aripată, pe amândouă laturi, cu câte o rarişte de stejari umbroşi, drumul porneşte repede, la vale, şi dă în vatra satului răzăşesc de odinioară.
Despre dealul acesta ştiu letopiseţele Moldovei, ba ştie şi cântecul poporului, că iată cum sună stihurile Moldovencei, ce coboară, cu legăturica de vreascuri, din pădure, către cărăruşa satului:
De la Ropcea, până-n deal,
Cade Leahul de pe cal;
Iar din Ropcea, mai la vale,
Umblă foametea călare” .

ROŞA sau ROŞIŢA

Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează în „satul Roşişa… 149 – toată suma caselor”, însemnând 3 popi şi dascăli, 14 barani, 3 arnăuţi, 6 umblători, 7 călăraşi, 34 scutelnici, 10 văduve, 1 jidov, 6 mazili şi ruptaşi, 65 birnici, aceştia din urmă fiind: Vasile PECHIUL, vornic, Neculai zet ANDON, Ion KHULKO, Vasile, morar, Mihai a ROŞCĂI, Ştefan, hotincian, Neculaiu a ROŞCĂI, Macsim sin GURDUN, Andronic sin olar, Gavril sin DĂNILĂ, Dumitraşcu HOCIAN, Toader zet DĂNILOAE, Grigoraş CRAŞNALIUCHII, Ursul, băjenar, Ştefan, rus, Vasile, hotincian, Eni, hotincian, Prodan, Grigori zet ANDRONI, Enachi, vătăman, Ilie sin AVRAM, Avram, Neculaiu LUPUL, Vasile sin vătăman, Toader brat ego (fratele lui Vasile), Ion GURDUNĂ, Dumitraşcu cumnat lui Ion, Leontii, Simion zet LEONTII, Vasile TERFELE, Vasile RUSNAC, Cozma, Vasile a IACOBOAEI, Ivan zet COZMII, Petre cojocar, Ion holtei, Constandin sin Ion, Andrei ŢUCAN, Andrieş sin Macsin, Nechifor zet Macsin, Ion a SAFTII, Ştefan rusul, Ion rusul, Ion morar, Neculai rotar, Toader zet ego, Vasile CANTIMIR, Ion rusul, Mihaiu sin URSUL, Vasile văcar, Simion rus, Mitria, Vasile HUPCĂ, Enachi HUPCĂ, Ion SCHIŢĂ, Hrihor rus, Alecsa rus, Fedor rus, Iacob rus, Timoftii, Vasile CHITIC, Neculaiu COVAŞĂ, Mihaiu zet CHITIC, Vasile rusul şi Ion brat ego.
Rufeturile erau pentru baranii din satul Roşişa, deci către strângătorii de biruri: Vasile BRĂDIŞOR, Ştefan, Vasile HUPCĂ, Onofreiu CHISĂLIŢĂ, Georgii CIUHORAN, Vasile ZEAMĂ, Vasile CANTIMIR, Mihaiu, Toader SPIŢĂ, Sandul ŞTUHANE, Tănasii, Toader DABIJA, Ilii IOZIP şi Vasile PITEIU.
Arnăuţi erau Ion, Andrei şi Vasile.
Umblători, deci agenţi fiscali, erau: Ion SARAFICIAN, Vasile sin COZMA, Ion STRĂJAC, Grigoraş STĂNISLAV, Georgii şi Ion ZAMĂ.
Scutelnici stărosteşti erau: Postolachi spoiangiu, Vasile BOTEZAT, Neculaiu olar, Georgii pitar, Iuz olar, evreu botezat, Pavel butnar, Lupul sin ego, Macsin grădinar, Mihaiu vizitiu, şi Iacob botezat.
Ruşii starostelui HERESCU, deci iobagii fratelui episcopului de Rădăuţi, erau: Iacob, Vasile, Ştefan VOIOKU, Pavel, Hrisco, Pricop LEKO, Vasile MELNIK, Mateiu grădinar, Vasile grădinar, Ştefan grădinar şi Ivan rusul.
Călăraşi şi căruţaşi erau: Vasile LOMOŞ, Vasile ciobotar, Simion rus, Marcul rus, Milul rus, Andrei rus şi Petre rus.
Scutelnicii paharnicului LINBO erau: Acsinti grădinar, Sain zet Georgii, Sandul butnar, Georgii DIODIU şi Constandin.
Jidovul din Roşişa era Herşcul jidov orândar.
Preoţi erau: popa Grigoraş, popa Iordache şi dascălul NIŢUL.
Mazilii şi ruptaşi anilor 1772-1773 erau: Ianăş căpitan, mazil, Lazor sin grecului, ruptaş, Vasile, brat ego, ruptaş, Costandin brat ego, ruptaş, Gavril zet grecului, ruptaş, şi Georgii mătăsar, ruptaş.
„Acest suburbiu era, în 1774, sat şi avea 11 familii (În 1776, 146 familii, şi anume 5 Mazili, 2 preoţi, 113 ţărani, 5 umblători, 1 Arnăut, 20 barani. În 1779, avea 204 familii; în 1784, 223).
Aşezat în partea sud-vestică, de la Cernăuţi, culminează, spre nord-vest, în dealul Cecinei (Ţeţinei).
Cetăţuia Cecina e zidită cam între anii 1211-1259, de cavalerii ordinului german Ioaniţi.
Cu privire la Cecina, care e, acuma, numai o ruină, sunt următoarele de observat:
Într-un uric de pe timpul lui Vodă Ştefan (1395), se face amintire de Kieşin şi Chmielov; în altul (1400), de pe timpul lui Ivaşcu, fiul lui Petru, fratele lui Vodă Roman, pe când domnea în Polonia regele polon Iagello, de ţărişoara Sepin; într-un contract, din 15 Marte 1412, încheiat între împăratul Sigismund şi regele Iagello, de Kieşin şi Chmielov, de pe pământul Scepin sau Sepin, dintre Nistru, Prut şi pârâul Potocin; în 1433, pe timpul lui Vodă Ştefan, fiul lui Alexandru cel Bun, şi Iagello, de Sepin, cu cetăţile Cerun şi Chmielov; se mai spune că zestrea Mariei, văduvă după Ilie, se extindea asupra oraşului Siret, a altor sate şi asupra cetăţilor Chocim şi Ceciury (uric de la Vodă Petru Aron, 26 Iunie 1456). După unii, se înţelege, sub Kieşin, Cerun şi Ceciury, Cecina.
Prin secolul al XV-lea, se vorbeşte, în unele urice, de un târg Cecina şi de ţinutul ei.
În alt loc, se spune aşa:
Numele Cernăuţi exista, ce-i drept, dară pe locul ce era aşezat pe partea stângă a Prutului, în regiunea Jucichei-noi (Genesauca).
Pe teritoriul Cernăuţilor, însă, era un târg, Cecina, care se extindea împrejurul dealului cu acelaşi nume.
Pe deal, sta, înainte de năvala Mongolilor, o cetăţuie, zidită de cavalerii ordinului german (între 1211-1227). Dară şi târgul, şi Cetăţuia, au fost nimicite prin Mongoli.
Abia prin principele Bogdan şi Românii lui din Ardeal (1349) a început, în ţară, o viaţă nouă. Sub urmaşul lui, Petru Muşat, s-a încheiat un contract cu Vladislau Iagello (1388), în urma căruia deveni Pocuţia o parte a Moldovei.
Prin câştigul acesta, era necesară şi o dezvoltare militară mai intensivă. Sprijinul acestei dezvoltări militare erau cetăţuele ce erau aşezate la locuri corespunzătoare. Un astfel de loc corespunzător era şi dealul Cecinei.
Între anii 1389 şi 1404, trebuie, acum, să fi existat cetăţuia Cecina.
Noi ştim, dintr-un uric din 1404, în care se aminteşte un anumit Chotco, căpitan al cetăţuiei. Împrejurul cetăţuiei, întăriturii acesteia, se aşezară mulţi şi formară un târg (oraş). Târgul se lăţi aşa de tare şi ajunse la o aşa însemnătate de mare, încât deveni centru cercului (ţinutului), numit tot Cecina (1433).
Împrejurul târgului acestuia, se născură alte târguri mai mici şi sate. La acestea din urmă, se numărau, în 1434, şi Şubraneţul, şi Văscăuţul.
În 1434, a fost ţinutul Cecinei împreunat cu provincia Şipeniţului, pe care a predat-o Voievodul Ilie, dimpreună cu ţinutul Chotinului şi al Chmielnovului, Polonilor. Puţin după aceea, pe timpul lui Ştefan II, au fost cele trei ţinuturi reîntoarse Moldovei.
Cu toate acestea, ele formau, prin un timp, deşi scurt, o parte separată a acestei ţări.
În 1444, oferi Mariuca, soţia Principelui Moldovei Ilie, aceste trei ţinuturi Polonilor, sub condiţie ca, dacă i s-ar reîntoarce istui din urmă posesiunile sale, ce erau în mâna lor.
Cea de pe urmă dată se face amintire de târgul Cecina în 1456.
Cum s-a nimicit târgul acesta, prin care catastrofă, nu se ştie, cam deodată, din actele existente.
De la 1457, a devenit Cernăuţul oraş districtual.
Aşa merge vorba istorică despre această cetăţue, despre aceste ruini, căci numai ruini se mai văd. Poate, cu timpul, se va lăţi mai multă lumină despre acest loc istoric de tot interesant, după părerea mea, pentru că însuşi numele lui e o urmă de nume de Români.
Numele Cecina, în sine însuşi, e un nume interesant.
Partea spre amiază-zi a Roşei e aşezată, în parte, pe vale şi pârâu, parte pe un deal, ce se cheamă „pe Stâncă”; nu departe de aici, se află şi o poiană, numită „Poiana roşă”. De ce „roşă”? Se vede că, cu locul acesta, precum şi cu alte mii de locuri din Bucovina, stau în legătură multe legende istorice şi de interes general, cari, pe-ncetul, cu timpul, se vor descoperi şi destăinui în faţa lumii de unii bărbaţi iubitori de adevărul istoric şi naţia română.
Poiana Roşă e întreruptă de unele râpe şi gropi. Pe Stâncă, lipseşte o şcoală; ea-i încă o necesitate indispensabilă, pe aceste locuri, pentru Români.
Biserica din Roşa e făcută din lemn, în 1768, de Constantin Ianoş, Constantin şi Lazăr Grecu, Stanislau Grigoraş, Ion şi Vasile Zama.
În 1833, a fost ea reparată. E veche, afumată, neagră şi mică, de nu poţi ceti evanghelia în uşile împărăteşti.
Acuma se zideşte, dar tare încet, o biserică nouă, mândră pe dinafară, nu tocmai spaţioasă, cu cinci turnuri, din cărămidă. Fereştrile îs tare înguste şi numai puţină lumină va putea străbate înuntru. Planul bisericii e, după părerea unora, nu prea corespunzător. Bine ar fi dacă, la întreprinderi de zidiri noi bisericeşti, s-ar constitui, totdeauna, un comitet ortodox constatator, din cei mai experţi şi mai oneşti bărbaţi, aleşi de Consistor, ca să supravegheze exoperarea de zidiri bisericeşti, ca să procure cele mai bune şi mai practice planuri pentru biserici noi, ca să se ocupe cu alegerea celui mai bun şi mai vârtos material: pietre, cărămidă, care să inspecţioneze până şi efeptuirea picturii etc. Pentru biserica din Roşa ar fi fost cel mai bun plan cel al biserici Sfânta Parascheva din Cernăuţi.
În Roşa îs două şcoli: una cam la mijloc şi alta lângă Ţeţina, pe unde se află şi multe case româneşti.
Şcoala de la mijloc e de 4 clase. La ea umblau, în 1894: 143 Români, 3 Ruteni, 154 Germani, 2 Slovaci. Românii ar putea să fie mai mulţi, dar, deoarece e conducător un străin!…
Anul fundării, 1816.
Şcoala din Ţeţina (Roş) e de 2 clase. La ea umblau, în 1894: 146 Români, 9 Germani.
Anul fundării. 1891.
În întreg suburbiul ar trebui să fie trei cabinete de cetire, dar există numai unul, „Cecina” (Ţeţina). Prezidentul lui e preotul Grigorie Hostiuc. Mai este şi o Societate a „Doamnelor Române”. Prezidenta ei e doamna preoteasă Maria Hostiuc, de acolo, din loc” .
Însoţirea rurală românească, în sistem Raiffeisen, s-a înfiinţat în anul 1901, pentru Roşa şi Mănăstirişte, cu 308 coroane depuse şi 600 coroane subvenţie de la Comitetul Ţării. Director al băncii rurale româneşti era Petru Popescul, Nicolai Besplitnei era vicepreşedinte, iar Michail de Galer îndeplinea atribuţiuni de casier.

RUS-MĂNĂSTIOARA

Numele vechi al satului a fost Bezhaci, sub acest nume fiind întărit de Ştefan Vodă, în 15 iulie 1445, lui Oancea logofăt.
În 24 septembrie 1468, Ştefan cel Mare întărea lui Şteful Cernătescul, printre alte moşii, „şi, pe Suceava, Ruşciori”.
Satul udeştean de astăzi se numea Ruşciori sau Ruşi, şi în 1479, când Ştefan cel Mare îi acorda un privilegiu lui Radu Gribovăţ pentru acest sat, „mai sus de Bosance şi mai jos de Uideşti” (sat care există şi astăzi), cum se scria îi în uricul lui Miron Barnovschi, când voievodul menţionează că, „precum ne-am învoit cu cinstitul şi credinciosul boier dumnealui Lupul mare vornic, dănd schimb pentru schimb, dănd domnia mea boierului amintit mai sus satul Ruşi, ocolul Sucevii, şi 300 ughi (ducaţi ungureşti), iar boierul ne-a dat ale sale drepte ocini şi moşii, anume Chindivani, sub munte, şi Solomoneşti, ocolul Neamţ, care amăndouă satele le-am dat mânăstirii Hangu, făcută de noi”.
În 23 martie 1627, Miron Barnovschi dă marelui vornic Lupu Balş, în cadrul unui schimb de moşii, satul Ruşi şi 300 galbeni ungureşti.
Marele Vornic Lupu Balş a lăsat satul moştenire fiului său, Bejan, care, în 19 iunie 1665, împreună „cu vecinii săi din satul Rus”, se jeluieşte Divanului Domnesc al lui Eustratie Dabija Vodă de… cursul râului Suceava, care, mutându-şi albia, în urma inundaţiilor de primăvară, l-a păgubit de trei parcele de pământ, în hotarul cu Iugşeni. Ispravnicii domneşti, constatând că aşa stau lucrurile, confirmă lui Vodă temeinicia plângerii, iar acesta recunoaşte şi întăreşte vechiul hotar al satelor, aflate în neaşteptat litigiu.
Moştenitorul lui Bejan Balş a fost fiul său, slugerul Dumitru Balş.
În 8 iunie 1719, văduva slugerului Dumitru, Maria (fata Nastasiei şi a lui Mihalachi postelnic), şi fiul lor, Constantin, au dăruit jumătate de sat „Rus, care se hotărăşte cu pământurile bisericii… mai sus de Bosance şi mai jos Uideşti”, Mitropoliei Suceava, Mihai Racoviţă Vodă întărind dania, peste trei zile, în 11 iunie, dar Mitropolia avea să readucă satul în proprietatea familiei Balş, în 16 august 1724, când dă jumătate din satul Rus lui Ion Balş, fiul slugerului Dumitru, pentru partea de loc pe care acesta o stăpânea în coasta Sucevei, pe Tătăraşi.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Rusii, în Ocolul Mijlocului, fără alte precizări, „151 – toată suma caselor”, însemnând 20 slugi şi 30 scutelnici ai stolnicesei Ilinca, 30 scutelnici ai agăi Iordache Balş, 19 femei sărace, 25 ţigani, 4 popi şi 23 birnici.
În 1783, când a început delimitarea proprietăţilor în Bucovina, celebrul Vasile Balş, care a redactat raportul despre starea lucrurilor în Bucovina, a declarat Comisiei cezaro-crăieşti că posedă satul Rus, moştenit după străbunul său, Lupul Balş, care îl dobândise în urma unui schimb de moşii cu Miron Barnovschi Vodă, celebrul personaj din „Neamul Şoimăreştilor”.
În 26 februarie 1812, Vasile Balş, pe atunci baron şi sfetnic împărătesc de gubernie, a vândut satele Rus şi Mănăstioara nepotului său, Iordachi Balş, dar satele ajung, în cele din urmă, pe mâini străine, în 14 februarie 1867 înscriindu-şi drepturile lor asupra moşiilor lui Iordachi Balş Zamfira Sluzanka şi Soltana Zgora.
Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Rus-Mănăstioara a fost construită în 1906.
Din 1897, funcţiona în Rus-Mănăstioara o şcoală cu 2 clase .
La Rus-Mănăstioara s-a născut Eusebiu Popovici, 20 octombrie 1863, viitor profesor la Gimnaziul greco-ortodox din Suceava, autor de manuale şcolare, harnic animator cultural, dar şi mare patriot de circumstanţă, care, într-un singur an, 1917, a cântat, împreună cu corul pe care-l conducea, cu acelaşi entuziasm, trei imnuri de stat: austriac, rusesc, românesc şi, iarăşi, austriac.
În 18 septembrie 1881, stil nou, a fost sfinţită biserica din Rus-Plavalari, construită prin contribuţii benevole, paroh fiind Leon Popovici.
O listă de subscripţie pentru „rădicarea unui monument de peatră şi tipărirea scrierilor profesorului Ştefan Ştefureac”, din martie 1896, întocmită de „Constantin SOROCEAN, paroch în Rus-Plăvălar”, cuprinde următoarele nume de localnici: Nicanor VERENCA, George ROŞU, Dumitru alui Iordachi NICOARĂ, Mihalachi ROŞU, George alui Ioan COCOLAŞ, Dumitru alui Nicolae ARAMĂ, Sevastiana lui Iftimie LUNGU, George alui Manole ARAMĂ, Niculai GRIGA, Ionică alui Vasile BOSÂNCEAN, Maria PETIC, George NĂSĂUDEAN, Constantin alui George BOLOHAN, Toader alui Iordachi BOLHAN, Niculai MÂNĂSTIREAN, Toader I. PÂNZARIU, George alui Constantin MUNTEAN, Ioan alui George alui Simion BOLOHAN, Ilie a lui Dumitru COLESNIUC, Nicolae alui Grigore MUNTEAN, Ioan alui Grigore MUNTEAN, Mandachi ŞERBAN, Dumitru COLESNIUC, Toader alui Cosma BOLOHAN, Nicolae alui Petrea BEJINARIU, Petrea alui Dimitrie COLESNIUC, Ioan TESLOVAN, Nicolae alui Ioan PÂNZARIU, Vasile MOLDOVAN, , Dochiţa BOLOHAN, Ioan alui Nicolae MUNTEAN, Andron DAMASCHIN, George alui Petrea alui Ion MUNTEAN şi Gavril ARAMĂ .
O altă listă de subscripţie, de la începutul anului 1899, în folosul Societăţii „Şcoala Română”, menţionează numele localnicilor din „Rusplavalar”: Nicolai alui Dumitru COLESNIUC, învăţătorul Nicolai NICOARĂ, Nicolai BEJINARIU, Simion FILIMON, Nicolai MĂNĂSTIREAN, Simion GULINSCHI, Georgi alui Petru MUNTEAN, Ilie NICOARĂ, Nicolai alui Mihai PÂNZARIU, Lazăr BOLOHAN, Ilie COLESNIUC, Nicolai alui Grigori MUNTEAN, Vasile BOLOHAN, Nicolai alui Grigorie MĂNĂSTIREAN, Dumitru NICOARĂ, Saveta BEJINARIU, Constantin ŞERBAN, Georgi alui Constantin MUNTEAN, Manolachi BOLOHAN, Ion alui Grigorie MUNTEAN, Vasili CUCINSCHI (STRATU), Toader alui Iordachi BOLOHAN, Ion alui Nicolai MUNTEAN, Grigori MĂNĂSTIREANU, Georgi BEJINARU, Costan BEJINARIU, Petru FILIMON, Gavril BOLOHAN, Neculai BUJOREANU, Dumitru alui Toader BOLOHAN, Zanfira CIUTAC, Ion alui Toader BOLOHAN, Nistor MĂNĂSTIREAN, Nicolai PÂNZARIU, Vasili PÂRVAN, Toader PÂRVAN, Georgi NĂSĂUDEAN, Toader RĂSNICIUC, Vasili alui Georgi MUNTEAN, Georgi MARENIUC, Petru STANCIUC, Georgi SCRIPCARIU, Manoli MARENIUC, Dumitru şi Vasile ai lui George BOLOHAN, Paraschiva MUNTEAN, Nicolai alui Ion PÂNZARIU, Georgi alui Iordachi BOLOHAN, Ion alui Iordachi COLESNIUC, Vasili alui Petru COLESNIUC, Constantin alui George BOLOHAN, Petru HREBAN, Nicolai alui Ioan BOLOHAN, Mihai BOLOHAN, Georgi COLESNIUC şi Mihai STRIŞCA .
O ultimă listă, din 1903, cu donaţii pentru sprijinirea copiilor şcolari din Rus-Mănăstioara (numit aşa în text), menţionează următoarele nume de localnici: preoteasa văduvă Savastia POPOVICI, avocat Dr. Adolf FINKLER, arendaşul de moşie Salomon P. STORPER, învăţătorul superior Nicolaiu BOTEZAT, primarul George BUMBU, fabricantul de alcool Iosef GOLDSTEIN, cantorul Nicanor VERENCA, Iosef STRZELBITCHI, COLORUS, Franz PLEFCHE, Ioan BARTUŞ, Ioan CUDLA, Leon BOROŞ, Anton METELCA, Emanuil GOLEA, Niculai BUMBU, Casian LUNGU, Casian BAIDA, Ieronim CODREAN, Ioan BOSÂNCEAN, Dumitru LUNGU şi Nicuţă alui Iliucă GOLEA .
„Vechea iubire de oaspeţi a Românilor ne aşteaptă la Rus-Mănăstioara, în casa bătrânei preotese, mama oaspetelui meu din Suceava. Casa, minunat îngrijită, e înconjurată de un cerdac pe stâlpi şi, de acolo, ochii cuprind, peste apa hotarului, plaiurile şi satele Moldovei” .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la localnicii Nastasia LACĂTUŞ (45 ani în 1909), Zamfira MUNTEAN (27 ani în 1909), Rachila PATRAŞ (17 ani în 1909), Ana a lui Gheorghe COJOCAR (40 ani în 1908), Marta a lui Constantin GORA (25 ani în 1908), Aniţa CHILĂU (28 ani în 1909) şi Nicanor VERENCA (cantor, 58 ani în 1908).
De satul Rus-Mănăstioara ţine cea mai tulburătoare poveste despre ceea ce înseamnă, cu adevărat, şi dragoste de patrie, şi dragoste de Dumnezeu. Povestea aceasta, pe care am mai reprodus-o, în câteva rânduri (dar ar trebui să o fac la nesfârşit, până o aude măcar un singur politician, a fost scrisă de Dimitrie Marmeliuc, el însuşi rănit la Oituz, dar ca luptător al Armatei Române, şi a fost publicată în Calendarul „Glasul Bucovinei“ pe anul 1928:
„În vara anului 1916, armata română, răzbind prin trecătorile Carpaţilor, înaintă fulgerător spre inima Ardealului, visul de atâtea veacuri al energiei româneşti.
În luptele din jurul Braşovului, ostaşii români au întâlnit un regiment bucovinean, în cari doi soldaţi au refuzat să tragă împotriva fraţilor lor de sânge. Condamnaţi la moarte, ei au fost constrânşi să-şi sape singuri mormintele, la o margine a cimitirului din Satulung, au fost executaţi, fiecare pe marginea mormântului său, şi acoperiţi cu ţărna primitoare a pământului ardelenesc.
Preotul din Satulung, în care s-a întâmplat groaznica executare, părintele Zenovie Popovici, aducându-şi aminte de eroica moarte a celor doi Români bucovineni, a hotărât să desgroape, după zece ani, chinuitele lor oase şi să le dea, împreună cu osemintele altor opt ostaşi români, la loc de cinste, în faţa bisericii din mijlocul cimitirului în care martirii bucovineni au fost executaţi.
Acest pios act de recunoştinţă faţă de amintirea lui Zamfir Nicoară din Rus-Plavalar şi a lui Dumitru Cătană, a cărui comună de obârşie nu se ştie încă, s-a petrecut în ziua de 7 octombrie 1928, cu onoruri militare pe care le-au dat Vânătorii de munte din Bucovina, sub comanda colonelului Savu…
Pe Troiţa ridicată la căpătâiul martirilor bucovineni, înfrăţiţi în pământul Săcelelor cu opt viteji răpuşi şi ei de moarte, în avântul lor ostăşesc, s-au săpat următoarele cuvinte:
În amintirea vitejilor ostaşi căzuţi pe aceste locuri pentru întregirea neamului românesc şi pentru preamărirea jertfei eroilor martiri, învăţătorii români bucovineni Dumitru şi Ioan (în timpul săpării inscripţiei, încă nu li se cunoşteau numele), foşti în armata austro-ungară, executaţi, în Octombrie 1916, şi aruncaţi în gropile săpate de ei, neprimind să lupte împotriva fraţilor români“.
Zamfir Nicoară fusese coleg de clasă, la gimnaziu greco-ortodox din Suceava, cu un alt viitor erou bucovinean, Silvestru Micuţariu, şi el luptător, ca şi Ion Grămadă, ca şi Alexandru Bocăneţu, ca şi vărul său, Ambrozie Micuţariu, în Armata Română.

s

SADAGURA

Înfiinţat, în 1772, pe moşia satului Rohozna, când „toţi dregătorii ţinuturilor” au făcut „publicaţie în ţinutul său şi pre la toate zilele de tărgu cum că moşiia Rohozna este să se facă tărgu cu nume de Sadagura, după tălmăcire numelui lui baron Gardinbergu, căci Gandinbergu tălmăcindu-se pe limba rosască va să zică Sadagura” (deci, „Grădina Muntelui”), târguşorul din start evreiesc are un document de întemeiere, datat în 15 noiembrie 1796, o jalobă semnată de Nicolae Roset logofăt, de Lascarache Roset visternic, de Constantin Balş vornic, de Constantin Grecu vornic şi de Iordachi Balş, în care se istoriseşte că, „la anul 1771, în vremea celuialaltu războiu, preînalt feldmareşal Grof Rumenţov prin ordin au poruncit Divanului de atunce ca să caute un loc pentru facere banilor de aramă, fiind rănduit asupra facerii acestor bani un baron Gardinbergu… s-au trimis prin înadins şi oameni a lui baron Gardinbergu pe la fiişticare ţinut, căci oamenii aciia era poronciţi ca să aleagă locul pentru facerea banilor… (şi) au aflat loc, între Prut şi între Nistru, la moşiea Rogozna… Deci Divanul… poronci la 1772… cum că la moşiia Rogozna… este să să facă târgu, cu nume de Sadagura, după tălmăcire numelui lui baron Gardinbergu… şi ori cine va voi să margă să lăcuiască pe numita de sus moşie, la care s-au dat voe a să aduna tărgu, este volnic a-ş face casă, dugheană, crâcimă şi orice altă va voi pentru alăşverişul său, învoindu-să cu stăpânul moşii, după cum să va putea aşeza cu aşezare statornică, ca să fie volnic a vinde orice fel marfi şi orice fel de băutură, atăta partea creştinească, căt şi partea jidovească”.
În 1774, Sadagura avea 150 familii, în 1775, 1 popă şi 179 ţărani, printre care agricultorii evrei Greif, Runes, Fischbach, Rubel, Grauer şi Lande, iar în 1784, 113 familii.
În 3 septembrie 1800, băneasa Paraschiva Sturza da în arendă armenilor Iacob şi Axenti Şimonovici „a treia parte din tot hotarul Rohoznei, care se numeşte cu nume nou, Sadagura”.
În 1841, „Sadagura are o mare comunitate israelită. Firea, portul şi traiul Evreilor din acest oraş se aseamănă cu a celor din Galiţia, nu avem, dar, nimic de adăugat asupra acestor puncte; atâta numai că Sadagura a devenit mai remarcabilă de când cunoscutul ţadic (rabin taumaturg) din Risan, reb Isrulke, şi-a fixat acolo credinţa, în urma izgonirii sale din Rusia. Traiul său particular şi pompos, mai mult princiar decât rabinic, curtea sa chasidică şi suita sa numeroasă, care-l ascultă orbeşte, i-au prilejuit lui şi la ai săi, din Rusia, cele mai nenorocite urmări, pe care nu le expun aici, din cauza mulţimii lor. Să sperăm că va duce alt trai, pe teritoriul austriac.
Alegerea acestui târg a fost, de altminteri, fericită. Neguţătorii de vite, mai toţi din Basarabia învecinată, nu vor lipsi, desigur, să se pună în bună înţelegere cu rebe, când vor veni acolo, cu tovarăşii lor patrupezi, atât spre a obţine un iarmaroc bănos, cât şi spre a-i arăta mulţumirea materială, în urma unor treburi bune, făcute la iarmaroc. Dar şi oraşul a câştigat mult, prin această alegere, căci afluenţa enormă a oamenilor, care peregrinează spre acest oraş, trage după sine o consumaţie mai mare de produse de hrană şi, prin urmare, un schimb mai mare de bani. Mai presus de toate, va lua un avânt rachiul, apa vie spirituală, care constituie principiul vivificător, din al oricărei aglomerări chasidice; el va însufleţi foarte viaţa cârciumarilor din Sadagura, va spori veniturile boiereşti, acele ale rachierilor, velniţelor şi ale tuturor neguţătorilor de rachiu din împrejurime (Consumaţia cea mare de rachiu, care este în conexiune cu petrecerea unui ţadic în orice localitate, face ca moşierii creştini să-şi pună, foarte des, toată influenţa în joc, spre a obţine ca un ţadic să-şi stabilească cvartirul în târguşorul lor, tot aşa cum ar insista pentru stabilirea unei garnizoane. Ba îl ocrotesc pe el şi pe chasidimii lui, făgăduindu-i să-l apere la orice ocazie. De aici, se vede izvorul curăţel, căruia chasidismul îşi datorează continuitatea existenţei)” .
În 1890, târguşorul Sadagura, ajuns deja un conglomerat interetnic, avea 5.016 locuitori, primar fiind Ignatie Parolla. Târguşorul avea renumele unui centru cultural, printre învăţători numărându-se Carol Schorsch, Ilie Maier, Isidor Ostapovici, Leonhart Piotrowski, Efraim Seidner, Ioana Ilniţca, Ştefania Okuniewska, Maria Gellert şi Ana Behr.
Ortodoxia era reprezentată în târguşor de parohul Constantin Michitovici şi de cantorul bisericesc Mihai Albota.
În vara anului 1914, când trupele ţariste, după bătălia de la Rarancea, au intrat în Sadagura, jefuind şi arzând orăşelul, au căzut victime comercianţii Kalman Leib Retter, Berisch Herrmann, Meier Liquornik, profesorul de Talmud, Berl Kriwczer, ceilalţi evrei fiind forţaţi să ia calea Siberiei, sub escortă, singurul supravieţuitor al acestei timpurii deportări fiind Hersch Luttinger, care s-a reîntors la Sadagura.
Printre personalităţile Sadagurii s-au numărat, de-a lungul timpului, primarii şi viceprimarii Jakob Ascher, Gottlieb, Parolla, medicii Dr. Geller, dr. Isidor Runes şi avocaţii dr. Emil Bardach, dr. Salo Granierer, dr. Schäfer, Edmund Runes.

SADOVA

Sadova îşi poate revendica drept dată a atestării documentare data de 11 aprilie 1411, când Câmpulungul este menţionat în hotarnica moşiei mănăstirii Moldoviţa, ştiut fiind faptul că Sadova, ca şi Fundu Moldovei, ca şi Pojorâta, sunt de origine câmpulungeană. Dar prima menţionare explicită a Sadovei s-a produs abia în 23 aprilie 1630, când Ionaşco Piţenghe lasă fiului său o moşie în Sadova, prilej cu care sunt menţionate şi toponimele Gura Mocirluţii, În Lozuţe, Luncuţa, Piatra Mare, Piatra Măgurelilor, Piatra Răchitişului, Piatra Runculeţului, Piciorul Nuţului, Pârâul Chimănului, Pârâul Runculeţului, Smida.
Proprietatea lui Ionaşco Piţenghe „începe în gios de casă, din cheotoarea ocolului vacilor, drept în gura mocirluţii şi curmă, pe coastă, în gios, drept în luncuţă, deasupra casei Făşcului şi, de acolo, iasă în piciorul Nuţului, deasupra picioruşului, la piatra mare şi apucă piciorul la deal şi curmă drept în vale şi iese în piatra Măgurelilor”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează în Sadova „90 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, 1 panţir, 1 dascăl la biserică, 3 femei sărace şi 84 birnici, aceştia fiind: Ştefan HĂUL, Toader SAVA, Ion sin Ştefan HĂUL, Chiruţă sin LATIŞ, David zet AVRAM, jidov, Moise brat AVRAM, jidov, DUCA, ungurean, Toadir SĂVUŢUL, Toadir CHECHERIŢĂ, Ion sin Toadir CHECHERIŢĂ, Ion HĂUL, Ion sin SĂVOAI, Petrea LATIŞ, Nicolai sin ERHAN, Toader ERHAN, Gavril sin DIACONIŢEI, Iacob sin DIACONIŢEI, Chiruţă ERHAN, Irimia sin ERHAN, Nichita FARAON, Gavril brat lui (FARAON), Ion sin Cârstinii LEHĂCIOAI, Ilie BĂLAN, Georgii BĂLAN, Petrea sin LEHĂCIOAI, Ioana LEHĂCIOAI cu Gavril, holtei, Ioana FARAONIASA cu Ion, holtei, Vasile BĂLAN, Alexa MOROŞAN, Dumitru LEHACI, Toadir sin CHIRIAC, Ion DORNIANU, Georgii CUCULESCU, Acsinte ROPCIAN, Grigori MĂJAR, Costandin sin CHIRICESII, Acsinte CUCULESCU, Iftinca CUCULIASA cu Grigori, holtei, Ion MOROŞAN, Acsinte CRĂCIUNAŞ, Toader CRĂCIUNAŞ, Toader COCA, Petrea COCA, Vasile COCA, Acsinte COCA, Nistor sin ZBRANCĂI, Chiriţă ZBRANCA, Vasile ZBRANCA, Toader ZBRANCA, Ştefan sin ZBRANCULESII, Anton, rus (RUSU), Ion CHIFUL, Toader sin TUDUREI, Grigori CÂRSTEI, Ion ZBRANCA, Ştefan brat lui (ZBRANCA), Vasile sin ANDRIEŞOAI, Petrea, rus (RUSU), Filip, butnar (BUTNARU), Georgii, şălvar (ŞĂLVAR), Dochiţa cu Simion, holtei, Andrieş sin Iacob LATIŞ, Chiruţă LATIŞ, Nicolai, rus, Nicolai LATIŞ, Toadir PIZDELE, Georgi sin lui (PIZDELE), Luchian, rus, Ion sin ZBRANCA, Toadir ZBRANCA, Georgii ERHAN, Simion sin Anton, rus, Gavril, homorian (HUMOREAN), Ion LATIŞ, Simion, rus ot (din) Pojorâta, Costea LEUŞTEAN, ot tam (tot de acolo, adică din Pojorâta), Toadir sin Ion HĂU ot tam, Toader LEUŞTEAN ot Fundu Moldovii, Istrate LEUŞTEAN ot tam, Vasile LEUŞTEAN ot tam, Pintelei ZBRÂNCUŢĂ ot Bou (Rus pe Boul), Lupul CHECHEŢI şade la Vatra (Câmpulungului), Simion sin lui ot tam, şi Nichita, rus ot tam, deci la Câmpulung.
Rufeturile erau: Popa Nicolai, Iftodi dascăl la biserică, Ichim, rus, panţir, Cârstina, soră lui Ştefan HĂU, săracă, Ioana, fata lui SIMIONIŢEI, ungurean, săracă, şi Cârstina, sora ei, săracă.
În 1774, Sadova avea 2 popi şi 76 ţărani (85 de familii, dup Werenka), iar în 1784, 123 de gospodării. Dintre emigranţii ardeleni, până în 1778 s-au stabilit, la Sadova, doar patru familii, cele ale fraţilor Istrate şi Michail UNGUREAN din Râpa de Sus, cea a lui George CHIRILĂ din Beclean pe Someş şi cea a lui Simeon MIHAI, din Romuli, din vecinătatea Năsăudului.
Printre sadovenii menţionaţi de documentele câmpulungene, cu ocazia unor tranzacţii imobiliare, se numără popa Grigore Grămadă, care, în 1 martie 1777, primeşte danie, de la Toader Lucan din Vama, moşia Lucăneasa din Sadova; Simion Hăul din Sadova, care, în 11 iulie 1777, era acuzat că păşunează abuziv pe opcina Arsănesei „din apa Putniţii, la deal în Piatra Stărpariului, proprietatea Candrenilor; Gheorghe şi Crăstăna Condor, care vând, în 4 iulie 1789, o moşie pe Sadova lui Gavril a Diaconiţii, pe care i-o zălogise, dar diaconul Constantin Grămadă, „niam mai aproape”, plăteşte datoria de 10 lei şi dobândeşte moşioara; Axinte Coca, cel care-şi dispută, în 26 septembrie 1791, cu acelaşi diacon Constantin Grămadă, o moşie pe Sadova, „de peste părăul Gănghii”, diaconul folosindu-se de mărturia bătrânilor Petre Todosii şi Dumitru Medrehan şi câştigând moşia; Vasile Lateş, din Sadova, care se judecă, la Scaunul din Câmpulung, cu fratele său, Petre, pentru un drum de acces.
În Sadova existau două biserici, cea a Sfântului Nicolai, din Fundul Sadovei, ctitorită, în 1769. de Theodor şi Axentie COCA, reconstruită în anii 1841-1842 şi dotată cu un iconostas nou, în 1855, de Theodor COCA, apoi restaurată şi înfrumuseţată, în 1875 şi în 1887; a doua biserică, a Sfântului Gheorghe, din Gura Sadovei, fusese ctitorită, în 1780, de Gavriil al DASCALIŢEI, Ştefan ŞCHEUL, Ştefan LATEŞ şi Simion OANE, biserică sfinţită în 1788 şi dotată cu un nou iconostas, în 1830, de George a DASCALIŢEI şi Nichita COCA. În 1843, biserica din Fundul Sadovei, cu 524 enoriaşi, era slujită de parohul Ştefan MERCHEŞ, iar cea din Gura Sadovei, cu 726 enoriaşi, de parohul Toma RENNEY de HERŞENI. În 1786, biserica din Fundul Sadovei, cu 494 enoriaşi, îl avea preot cooperator pe Georgie POPESCUL, Vasilie POPESCUL fiind paroh la Gura Sadovei, parohie cu 701 enoriaşi. În 1907, la Fundul Sadovei preot cooperator era Samuil ŞINDELARIU, născut în 1862, preot din 1894, cantor fiind, din 1888, Andreiu RUSU, născut în 1860, iar la Gura Sadovei paroh era Dionis CONSTANTINOVICI, născut în 1852, preot din 1880, paroh din 1890, cantor fiind, din 1906, Antipa BABICI, născut în 1869.
Din 1865, funcţiona în comună o şcoală cu 2 clase .
O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Ştefan PAVEL, preot esposit în Fundul Sadovei”, menţionează, printre familiile comunei, pe: Iftemi ROBCEAN, George COCA-IACOBAN, Ioan ROBCEAN, Neculai ŞOLDAN, Niţă alui Ştefan ZBRANCĂ, Nichita COCA, Dumitru LATIŞ, Simion COCA, Irimie HURGHIŞ, Niculai ZBRANCA, Vasile COCA-ŢUPU, Toader CRĂCIUNAŞ, Anghelina COCA şi Ion PISDELI . O altă listă, întocmită de „Ilie de ANDROCHOVICI, paroch în Gura-Sadovei”, cuprinde următoarele nume: Ion alui Vasile URSACHI, Gavril LATIŞ, Vasile PISDELI, Gheorghi DORNEANU, Niculaiu Iordachi CHIRIAC, Acsenia a lui Vasile URSACHI, Gavril PISDELI, Gheorghi NUŢĂSCU, Vasile al Anei PISDELI, Calistrat NUŢĂSCU, Rachila alui Gavril Petru LATIŞ, Eugenia alui Toader CRĂCUNAŞ, Gavriil URSACHI, Teodor URSACHI, Nichita TIMUL, Ştefan ERHAN, Gheorghi alui Ion RUSU, Leontina CEHOVSCHI, Maria alui Gheorghi HĂUL, Petru alui Ion LATIŞ, Ioana TIMUL, Sofronia CÎRSTINARIU, Aniţa ISTRATI, Nastasia LIHACIU, Petru NUŢĂSCU, Gheorghi ERHAN, Gheorghi NUŢĂSCU, Maria URSACHI, Niculaiu RUSU, Miron MOROŞAN, Gavril COCA, Petru PARCILESCU şi Palaghia RUSU .
Cabinetul de lectură „Unirea” din Sadova s-a înfiinţat, în Casa Comunală, în anul 1895, cu 32 membri, 46 cărţi, 3 abonamente la gazete şi 12 florini avere. Preşedintele acestei biblioteci săteşti era preotul Dionisie Constantinovici, ajutat de vicepreşedintele Vasile Ropcean şi de secretarul Nicolai Nahaiciuc.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la sadovenii Simion LATIŞ (Gura Sadovei, 27 ani în 1913), Mihai RUSU (Fundu Sadovei, 17 ani în 1908), Anghelina a lui Nistor TIMU (20 ani în 1913), Nicolai a lui Iacob COZMA (fluieraş, 57 ani în 1909), Nastasia IONEL (fără vârstă menţionată, în 1908), Simion CRISTINAR (Gura Sadovei, 21 ani în 1913), Paraschiva ERHAN-CNEJEC (Gura Sadovei, 37 ani în 1909) şi Nichita CRĂCIUNAR (Gura Sadovei, 21 ani în 1913).

SAMUŞIN

Întemeiat în vremea lui Vasile Lupu Vodă, pe moşia Onut de pe malul drept al Nistrului, înspre Mosoriuca şi Mitcău, satul Samuşin (Samuşeni, cum se numea pe atunci) marca, printr-o brodină (promontoriu), trecătoarea de peste Nistru, un pod umblător fiind făcut abia în 1726, de Iordachi Cantacuzino.
În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Alexandra visterniceasa a fost… satul Samuşinul”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Samuşeul, moşie a marelui comis Iordache CANTA, „20 – toată suma caselor”, însemnând 4 călăraşi, Zaharia zet PAŢARINII, Alecsa zet POCLITAR, Andrieş zet MOSCALIUC ş Ilaş BĂLAN, 3 podari ţărani, Iurie MACIULENKO, Ivan TOMIUK şi Simion HABUZA, 1 jidov, Şmil, şi 11 birnici, Hrihor LUCICU, Mihailo vătăman, Vasile CĂZACUL, Iurie DUMENCO, Ştefan HAPUZA, Necolai văcar, Andrei jitar, Hrihor HARASIM, Toader LUCIC, Toader VALIC şi Dumitru CRICIUCU.
În 1775, Onutul, Samuşenul şi Pârâul Negru aveau, împreună, 2 popi şi 43 familii de ţărani iobagi, iar în 1784, 48 familii.
În 1890, Samuşinul, sat al comunei Onut, avea 700 locuitori, învăţător fiind Albin Petracec.
Biserica Naşterii Sfintei Maria din Samuşin a fost construită în 1893, până atunci enoriaşii din sat frecventând biserica din Onut.
În 1866, se deschisese la Samuşin o şcoală cu 2 clase .

SFÂNTU ILIE

Aşezat pe moşia mănăstirii Sf. Ilie, satul de iobagi mănăstireşti este vag menţionat, odată cu Şcheia, în 1 iunie 1613, când Ştefan Tomşa a dăruit mănăstirii Sfântul Ilie „o bucată de hotar din satul Şcheaia, care să ţâne de ocolul târgului Suceava, hotarul începând de la moara svintei mănăstiri, care îi este danie de la Bogdan Vodă, pe apa Şcheaiei, şi în susul părăului care se cheamă Bula, până la capătul heleşteului lui Afanasie Buzga călugăr, unde este pusă o piatră, unde se întâlneşte cu hotarul târgului; şi, de acolo, drept la deal, la altă piatră, lângă Neacadrozea, pe povârniş; şi la altă piatră, lângă neşte movile de la hotarul târgului şi la altă piatră, care este pe povârniş; şi, iarăşi, la altă piatră, pe malul părăului Hucul, şi drept, în pădure, la un mesteacăn, pe care este însemnat un bour; şi, de acolo, pe marginea pădurii, până la capătul pădurii de la Şcheaia, unde este însămnat bourul într-un fag; şi, de acolo, la părăul Şcheaia, la o piatră de mal, şi, de acolo, în susul părăului, până la mai sus zisa moară mănăstirească”.
În 1 mai 1619, singurul voievod italian al Moldovei, Gaspar Graţiani, întăreşte hotarul stabilit anterior, dar, în 11 iulie 1623, călugării sântilieni se „jăluiesc” lui Ştefan Tomşa, revenit în scaunul domnesc, împotriva sătenilor şcheieni, care le „încalcă hotarele”, iar voievodul împuterniceşte pe sfinţii călugări ca „pe cine veţi prinde în hotarul acelui loc, ce v-am dat domnia mea, pe loc să-l bateţ cu trei sute de toiage, până să vor zdrobi, iar de nu veţ face aşea cum iaste învăţătura domnii meale, vom trimite de vor face voao aceaea cercetare; nimică să nu vă temeţ de aceia oameni ce-i veţ prinde pre acel loc”.
În timpul celei de-a doua sale domnii, Ştefan Tomşa le-a mai dăruit călugărilor sântilieni, în 12 aprilie 1626, încă „o bucată de pământ în hotarul Şchie”, mărginită de părăul Şchie, drumul de vine de la mănăstire, iazul făcut de Macarie egumen, podul Dimii, fântâna Răduşca, movila în Chiritii, moşia Şchie, moşia Gropile a mănăstirii Sf. Ilie.
În 1774, satul Sânt Ilie avea 24 de familii de iobagi mănăstireşti (recensământul lui von Spleny, din 1775, menţionează 27 ţărani), iar în anul 1784, după reforma agrară, 83.
În noaptea de 28 spre 29 octombrie 1886, din pricina unor câlţi cu care era acoperită cahla, a ars întreaga gospodărie a lui Ştefan Păstru .
Ctitorită de Ştefan cel Mare, în 1463, biserica Profetului Ilie, fostă biserică mănăstirească, avea, în 1843, 799 enoriaşi, paroh fiind Constantin POPOVICI, iar preot cooperator, Ioan POPOVICI. În 1876, biserica avea 1.137 enoriaşi, paroh fiind Temistocle VOROBCHIEVICI. În 1907, paroh era Ioan CZERCAWSKI de JELITA, născut în 1848, preot din 1874, paroh din 1881, cantor fiind, din 1900, Grigorie CORDUŞ, născut în 1837.
Din 1886, funcţiona în sat o şcoală cu 4 clase .
În 1890, comuna Sânt Ilie avea 1.650 locuitori, primar fiind Ştefan Corduş. Comuna avea doi învăţători, pe Nicolai Reus şi pe Elena Lazăr, paroh fiind Ioan Cercavschi de Ielita, iar cantor bisericesc – Grigorie Corduş.
Însoţirea raiffeisiană din „Sântilie” a fost înfiinţată în 15 februarie 1902, sub preşedinţia lui Vasile Cojocar, preotul Ioan Cercavschi de Ielita ocupând funcţia de director, iar Vasile Răuţ, pe cea de vistiernic.
În 1904, Nicolae Iorga călătoreşte prin „ţinutul dealurilor rostogolite-n neorânduială, dealuri blânde, rotunde, învelite cu veselă iarbă tânără. E moşia mănăstirii de odinioară a Sfântului Ilie, deci face parte din fondul religionar şi, fireşte, acesta l-a arendat Evreilor, cari aici sunt totul. Ţărani zdraveni, înceţi, tăcuţi ară pentru domnul lor de astăzi, care a înlocuit cu burta, ochelarii şi ifosul său pe Domnul cel vechi de acolo, din cetate, pentru care se ara cu sabia şi se secera cu gloria” .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la sântilianul Ioan POPOVICI (lăutar ţărănesc, 21 ani în 1908).

SATU MARE

Satul Satu Mare a fost atestat documentar în 15 iulie 1445, când Ştefan Vodă, fratele lui Ilie Vodă, l-a „miluit” pe Oancea logofăt, cu, „pe Suceavă, Satul Mare”.
În 24 februarie 1582, din voia lui Iancul Sasul Vodă, „Satul Mare, care a fost dreapta noastră ocină de la Ştefan Vodă cel Bătrân”, a fost dăruit mănăstirii Sf. Ilie, hotarul satului, „cu morile în părău”, cuprinzând reperele toponimice: „denspre Bădeuţi, de la apa Sucevii, peste tufiş şi cămp, prin mijlocul heleşteului, lângă piue”, făntăna Ştefului, spre troian, la părăul Vălhoveţ, movila cu baltă spre satul Volovăţ, hotarul Rădăuţilor, părăul Runciu pănă la Plop, peste părăul Pazin, hotarul Macicăuţilor, apa Sucevei drept spre Drăgăneşti.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Satul Mare, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „21 – toată suma caselor”, însemnând 15 scutelnici ai spătarului Enăkaki, 3 femei sărace, 2 scutelnici ai episcopului Dositei Herescul şi 1 ţigan.
În 12 septembrie 1744, „Căruntu, de 90 ani, din Satu Mare” depune mărturie la stâlpirea hotarului Volovăţului.
În 1774, Satu Mare avea 24 familii ţărăneşti, iar în 1775, când făcea parte din Ocolul Vicovilor, 2 popi, 25 ţărani, numărul familiilor ajungând la 60 în 1784.
În 1787, câteva din cele optzeci de familii de agricultori germani, veniţi din Remania, din Bavaria şi din Baden-Württemberg, s-au aşezat la Satu Mare, localitatea ajungând, datorită modelelor de gospodării şi de gospodărire nemţeşti, una dintre cele mai frumoase şi mai prospere din Bucovina vremii.
Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Satu Mare a fost construită în 1772 şi restaurată în 1845. În 1843, când în cei 867 enoriaşi număra şi pe cei câţiva ortodocşi din Hadikfalva, biserica era slujită de parohul Vasilie POPESCUL. În 1876, parohia Satu Mare şi Hadikfalva, cu 1.182 enoriaşi, îl avea paroh pe Mihail ILIUŢ. În 1907, paroh era Theodor POLONIC, născut în 1850, preot din 1873, paroh din 1885, iar cantor, din 1906, Athanasie ŢIBU, născut în 1867.
Din 1838, funcţiona în Satu Mare o şcoală germană cu 3 clase, iar din 1867, şi o şcoală românească cu 3 clase .
În 1886, Ştefan P. Popescu din Cernăuţi intra în posesia unui „răvaş istoric” din 1702, o scrisoare a lui Ursu Ureche, staroste al Cernăuţilor, către fiul lui, Zaharie Ureche, care, rănit de moarte fiind de către „un păgân de leah, din gios de episcopie Rădăuţului, întru Satu Mare şi saga dinspre Dorneşti, pe un pisc de deal din cea parte de apa Sucevii, la Cetăţuie sau Şanţul Litvanului”, săpase trei gropi, iar în cea din mijloc ascunsese „două tearhuri de piele pline de bani, mai mult aur şi argint”. Suma era atât de mare, încât ar fi ajuns pentru construirea unei biserici la Soci şi pentru cumpărarea unei moşii de la boierul Şirban. Starostele fusese rănit în ziua de 23 iunie 1702 .
În 1890, comuna Satu Mare avea 4.300 locuitori, un primar român, Ioan Lavric, şi un primar german, Richard Wolf. La şcoala românească erau învăţători George Vrăbiuţă şi Aspazia Popescul, iar la şcoala germană profesau Simion Mayer-senior şi Simion Mayer-junior.
Parohia ortodoxă era slujită de parohul Teodor Polonic şi de cantorul bisericesc Vasile Lupştea.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Ioan ANDRUHOVICI (învăţător superior, în 1909) din Satu Mare.

SCHWARZTHAL – NEGRILEASA

Colonia germană de pe valea Negrilesei a fost înfiinţată, cu colonişti germani din Boemia, în 22 iunie 1841, respectiv familiile lui Johann ANGER, Josef BAAR, Simon BAIERL, George BEER, Martin BENNER, Josef BERNA, Bernhardt BINDER, Peter BINDER, George BRANDL, George EISCHPERA, Wenzel FLEISNER, Ignatz FRIESCHE, Franz FUCHS, John GRASSEL (KRASSEL), Joseph HASENOHRL, Anton HOFFMANN, Ambros HOFFMANN, Andreas JUNG, Josef KLOSTERMANN, Johann KNAUS, Wenzel KUBECK, Josef PILSEL, Michel SCHAFFHAUSER, Wenzel SCHAFFHAUSER, Johann SAILOR, Jacob, Johann şi Josef EXCHANGER, Wenzel (tatăl) şi Wenzel (fiul) EXCHANGER, Josef WEBER, Lawrence WEBER, Jacob WENDLING, Charles WUDI şi George WINTER.
Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Negrileasa a fost construită între anii 1876-1882, anterior enoriaşii ortodocşi frecventând biserica din Stulpicani. În 1907, preot cooperator era Ioan TONIGARIU, născut în 1871, preot din 1900, iar cantor, din 1904, Alexie BURAC, născut în 1852.
Şcoala din Negrileasa, cu 2 clase, a fost deschisă în anul 1887 .
În 1890, colonia germană Schwarzthal avea 510 locuitori, primar fiind Ignatie Beer, iar învăţător – George Piotrowski.
În noiembrie 1940, când au fost repatriaţi în Germania, se mai aflau la Schwarzthal familiile: BAYERL, BEER, BERDICH, Bern HAUSER, BISIAK, BRANDL, BRODNER, FLEISSNER, FUCHS, GUMINA, HASENOHRL, HEHN, HOFFMANN, ILK, JEREMIAS, JWORTCZUK, KLOSTERMANN, KNAUS, KRASSEL, KUBECK, MAYER, PETRITSCH, PILSEL, PODRICYINSKI, RANKL, SCHAFFHAUSER, SAILOR, SEIBEL, SEIDEL, SELLNER, STULIAC, EXCHANGER, WEBER, WINTER şi WUDI.

SELETIN

Aflat pe malul stâng al râului Suceava, mai jos de Şipote, acolo de unde izvorăşte pârâul Putila, Seletin, fostă branişte a mănăstirii Putna, a fost colonizat cu huţani după 20 mai 1762, când egumenul Vartolomei arenda munţii unor „ruşi din Putila”.
În 1774, satul avea 22 familii huţăneşti, iar în 1784, 63 familii.
Biserica Naşterii Sfintei Marii din Seletin, construită în 1831, avea, în 1843, în Seletin şi în Plosca, 1.251 enoriaşi, paroh fiind Mihail PROCOPOVICI. În 1876, biserica deservea 1.638 de enoriaşi din satele şi cătunele Seletin, Plosca, Ulma, Krasnidil, Nessipitul şi Christie, paroh fiind Georgie HNIDEI. În 1907, când enoriaşilor din satele deja menţionate li se adaugă şi cei din Rosischnei, din Măgura, din Salaschin şi din Lupschin, paroh era Alexander PALIEVICI, născut în 1844, preot din 1874, paroh din 1881, cantor fiind, din 1900, Cornel SCRABA, născut în 1869.
Din 1864, funcţiona la Seletin o şcoală cu 4 clase .
În 1890, Seletinul era un veritabil orăşel, în care evreii, ca şi românii, reprezentau un sfert din populaţia de 3.715 locuitori. Primar era Iuliu Cicane, paroh – Ilarion Gramatovici, iar învăţător – Andrei Ostaşec.
O listă de subscripţie, din mai 1896, pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, întocmită de Vasile de TUDAN şi de soţia lui, Aspazia, cuprinde următoarele nume de localnici din Seletin: baron Alexandru POPPER, Srul JABLONOWER, Iosif ŞERF, Chaskel ŞERF, Lazar IEKELES, Iosif MIK, Leib REICH, Constantin DULGHER, Ianchel REICHMAN, Salomon VILLENZ, Alter OEHL, Aba GRAF, Chaim ŞERF, Simion BULLER, A. BULLER, Iankl ERNST, Chaim IEKELES, Vasile HALIP, Maier (fiul lui) Şrul ŞERF, Uşer LEKER, Chaim (fiul lui) Iuda ŞREIBER, Samuel ŞERF, Mendel (fiul lui) Hilig DIŞ, Iosef SCHREIBER, George VOROTNIAC, Berl (fiul lui) Moses TUDIVER, Iosif ŞERF, Alter ŞERF, Nute RACHMAN, Schmil ŞECHTER, Salomon ŞERF, Marcus SCHERF, MERDINGER, M. BULLER, Olexa REBENCIUC, REINERT, Cosma ZAIEŢ, Vasile ANDREICA, Teodor ZAIEŢ şi Ladislau DOMBROVSCHI .

SINĂUŢI

În 7 ianuarie 1403, printre boierii Sfatului Domnesc al lui Alexandru cel Bun se afla şi „panul Mic de la Sinăuţi”.
Întărit lui Sin de Hotin, în 8 iunie 1456, drept „ocina jupânesei lui, nepoata lui Mihălaş” (Mihail de Dorohoi), Sinăuţii, sat/sate din apropierea Siretului, număra printre răzeşii săi, în 15 mai 1606, şi pe Ştefan de Valeva şi jupânesei Gafina, fata lui Dumitru ot Sănăuţi, care vindeau rudelor lor, Mihaşco Dracea şi jupâneasa Nastasia, „din jumătate de sat a treia parte, partea de jos, cu loc de moară şi cu lazuri, pentru 80 de taleri”.
Numele satului/satelor vine de la acel Sin (fiu, în româna veche) şi de la fraţii lui, care împart între ei majoritatea satelor de pe Prut, care au aparţinut primului mare proprietar de sate şi moşii din nordul Moldovei, Mihail Dorohonski sau Dorogunski, cum mai semna sfetnicul lui Alexandru cel Bun.
În 15 martie 1490, dintre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 16-a biserică, la Sinăuţi, cu popă”.
În mai 1606, Ştefan de Valeva şi jupâneasa Gafina, fata lui Dumitru de Sănăuţi, vând rudei lor Mihaşco Dracea şi jupânesei lui, Nastasia, jumătate din a treia parte sin satul Sinăuţi, partea de jos, cu loc de moară şi cu iazuri, pentru 80 taleri.
În 15 martie 1620, Dumitraşco Mihul cumpăra de la Dumitru Suilă „anume jumătate din a patra parte de jerabie, din giumătatea de jos, cu eleşteu şi loc de moară pe părăul Molniţei, pentru 60 taleri curaţi şi 2 vaci”. Iuraşco Drace, ca „niam mai de aproape”, întorcea banii şi păstra el acea moşioară din Sinăuţii de Jos. Acest Iuraşco Drace avea să fie chemat în faţa Divanului Domnesc, în 24 ianuarie 1638, de Pătraşco ot Horbineşti pentru partea de sat pe care o răscumpărase şi care aparţinuse lui Dumitru Suilă, şi, cum Iuraşco nu vine, Pătraşco primeşte uric. O nouă judecată, între Pătraşco şi feciorii lui Iuraşco Drace se soldează, în 6 iunie 1638, cu câştigul lui Pătraşco din Horbineşti, căruia i se mai spunea şi Muşat, cel care are zapise vechi pentru cele 4 jirebii şi jumătate disputate. Fata lui Pătraşco Muşat, măritată cu Pătraşco ot Horbineşti, avea să vândă cele 4 jirebii şi jumătate, în 6 martie 1648, lui Gavrilaş logofăt, „căcea iaste şi dumnealui răzeş… cu întrebarea tuturor răzeşilor”.
În 24 ianuarie 1638, au avut înfăţişare la Divan Pătraşco din Horbineşti cu Drăceştii de Sănăuţi pentru partea lui Suilă din Sănăuţi. Cum Drăceştii (feciorii lui Iuraşco Drace) nu s-au prezentat la Divan, ei au „rămas de zi şi den toată legea”, Procesul însă continuă, în 6 iunie 1638, când Drăceştii au arătat zapise din care rezulta că partea lui Suilă din Sănăuţi, 4 jirebii jumătate, cumpărată de Pătraşco Muşat (socrul lui Pătraşco Horbinescul) de la Dumitru Suilă, beneficia de un zapis mai vechi decât cel al Drăcenilor, aşa că, judecând „cu dreptate, după legea pământului”, s-a decis că Pătraşco are dreptate, dar cu plata feriei de 24 zloţi.
În 18 martie 1642, Toader Petriceaico, mare vornic al ţării de sus, primeşte de la Antimia o parte din Sănăuţi, în locul părţii din Şilişăul de Sus, pentru care plătise 100 lei bătuţi. Numai că tranzacţia a căzut, logofătul Gavrilaş având un uric de la Dumitraşco Tureatcă precum că a moştenit acea parte din Sinăuţii, deci a întors banii şi a rămas stăpân.
În 25 august 1643, 4 jirebii din Sinăuţi sunt întărite, de Vasile Lupu Vodă, lui Isac.
În 29 martie 1644, Irimika, fiul lui Iuraşco Drace, vindea toată partea sa din Sinăuţi, 4 jirebii, cu 4 oameni, şi o jumătate vad de moară pe Molniţa şi cu casele tatălui său lui Velicico, fost comis, pentru 50 galbeni buni.
În 11 iulie 1646, Gafa, fata lui Pilipovschi şi nepoata Varvarăi Ihnătoaia, strănepoata Elinei Daşcuvna, vindea o jirebie din Sinăuţi lui Gavrilaş logofăt, conferindu-i lui Gavrilaş statutul de răzeş, la care s-a făcut deja referire.
În 6 martie 1648, Pătraşco Horbinescul, soţul Saftei, fata lui Pătraşco Muşat, vinde 4 jirebii jumătate din Sinăuţi, partea lui Suilă, cu 3 vecini, lui Gligoraş logofăt, şi el răzeş, pentru 80 taleri de argint.
În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Ileana comisoaia a fost… o parte de Sinăuţi”.
Jupâneasa Ileana comisoaia, fata lui Gavrilaş Mateiaş logofăt, avea să cumpere, cu 120 lei turceşti, încă 4 jirebii în Sinăuţi, în 12 aprilie 1652, de la Cărstea Dracea, feciorul lui Iuraşco Drace.
Răzeşi în Sinăuţi erau şi Ursul Ciogolea şi Matei Hulubei din Rogojeşti (Rugăşeşti), cei care, în 24 octombrie 1665, zălogesc partea lor din Sinăuţi lui Vasilie Stărcea pentru plata goştinei la oi.
În 19 iunie 1743, satul Sinăuţi, care avea 54 jirebii, era împărţit între Lupu Balş, familia Ciomărtan, Pascal Dohatco şi Maria Mihăileasa.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Sănăuţi, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „57 – toată suma caselor”, însemnând 1 mazil, 1 ruptaş, 1 popă, 4 femei sărace şi 50 birnici.
În 1774, Sinăuţii aveau 61 familii, iar în 1784, 124 familii.
În 3 ianuarie 1793, Radu Cantacuzino arendează, pe 6 ani, moşia lui din Sinăuţi (cea a lui Lupu Balş).
În Sinăuţi existau două biserici, cea a Sfinţilor Împăraţi din Sinăuţii de Sus, construită, între anii 1786-1790, de familia ILSKI, restaurată în 1892, şi biserica din Sinăuţii de Jos, construită, între anii 1802-1803, de Ioan GRIGORCEA, Ştefan SAVESCUL şi Ioan CIOMĂRTAN. În 1843, biserica din Sinăuţii de Sus, cu 653 enoriaşi, era patronată de Andreas de AIVAS şi slujită de preotul administrator Ioan PIŢUL, cea din Sinăuţii de Jos, cu 538 enoriaşi, fiind patronată de Ioan de GRIGORCEA, iar postul de paroh nefiind ocupat. În 1876, patronul bisericii din Sinăuţii de Sus, cu 982 enoriaşi, era Gregor de AIVAS, paroh fiind Leon ZUGRAV, iar biserica din Sinăuţii de Jos, cu 878 enoriaşi, era patronată de Nicolai de GRIGORCE, paroh fiind Georgie ŞESAN. În 1907, patronul bisericii din Sinăuţii de Sus era Victoria de GRIGORCEA, paroh fiind George HORGA, născut în 1857, preot din 1896, paroh din 1902, iar cantor, din 1902, Samuil SANDULOVICI, născut în 1852; biserica din Sinăuţii de Jos era patronată de aceiaşi Victoria de GRIGORCEA, paroh fiind Victor MITROFANOVICI, născut în 1862, preot din 1890, paroh din 1898, iar cantor, din 1900, Leon GABOR, născut în 1867.
Din 1884, funcţiona doar la Sinăuţii de Jos o şcoală cu 2 clase .
În 24 decembrie 1883, este inaugurată clădirea vămii din Sinăuţi, construită de inginerul ţinutal Adolf Marin.
În 1890, Sinăuţii de Jos aveau 1.000 locuitori, în mare majoritate ucraineni, primar fiind Nicolai Andriciuc. Învăţător era renumitul folclorist Alexandru Voevitca, paroh – Georgie Şesan, iar cantor bisericesc – Leon Gabor.
Sinăuţii de Sus aveau 1.010 locuitori români, paroh fiind Vichentie Vasilovschi, iar cantor bisericesc – Samuil Sandulovici.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la sinăuţenii Domnica COZAC (Sinăuţii de Jos, 20 ani în 1908), Gheorghe LAZOREC (Sinăuţii de Jos, 26 ani în 1909) şi Saveta CHIŞ (Sinăuţii de Sus, 16 ani în 1909).
La Sinăuţii de Jos s-au născut poeţii George VOEVIDCA (9 aprilie 1839), Vasile TĂRÎŢEANU (27 septembrie 1945) şi Ilie Tudor ZEGREA (3 iunie 1949), precum şi publicistul Mihai MITITIUC (16 martie 1937).

SIRET

„Scrie letopiseţul cel ungurescu că oarecându pre aceste locuri au fostu lăcuind tătarii. Mai plodindu-să şi înmulţindu-să şi lăţindu-să, s-au tinsu de au trecut şi preste munte, la Ardeal. Şi împingăndu pe unguri din ocinile sale, n-au mai putut suferi, ce singur Laslău craiul ungurescu, cari-i zic filosof, s-au sculat de s-au dus la Împăratul Râmului, de ş-au cerşut oaste întru ajutoriu împrotiva vrăjmaşilor săi. Ce împăratul Râmului alt ajutoriu nu i-au făgăduit, ce i-au dat răspunsu într-acesta chip, de i-au zis: „Eu suntu jurat, cându am stătut la împărăţie, om de sabiia mea şi de judeţul mieu să nu moară. Pentru aceia oameni răi s-au făcut în ţara mea şi câte temniţe am, toate suntu pline de dânşii şi nu mai am ce le face, ci ţi-i voi da ţie, să faci izbândă cu dânşii şi eu să-mi curăţescu ţara de dânşii. Iară în ţara mea să nu-i mai aduci, că ţi-iu dăruiescu ţie”. Şi de sârgu învăţă de-i strânseră pre toţi la un loc de pretitinderile şi i-au însemnatu pre toţi, de i-au arsu împrejurul capului de le-au pârjolit părul ca unor tălhari, cu un hier arsu, care semnu trăieşte şi pănă astăzi în Ţara Moldovei şi la Maramoroş, de să cevluiescu oamenii prejur cap. Decii Laslău craiu, daca au luat acel ajutoriu tălhărescu de la Împăratul Râmului, au silit la Ţara Ungurească şi decii pre câşlegile Născutului, cu toată puterea sa s-au apucat de tătari a-i bate şi a-i goni, de i-au trecut munte în ceasta parte pre la Rodna, pre care cale şi semne prin stânci de piatră în doao locuri să află făcute de Laslău craiul. Şi aşa gonindu-i prin munţi, scos-au şi pre aceşti tătari, carii au fostu lăcuitori la Moldova, de i-au trecut apa Siretiului. Acolea Laslău craiu ce să chiamă leşaşte Stanislav, stându în ţărmurile apei, au strigatu ungureşte: “Siretem, siretem”, ce să zice rumâneşte, place-mi, place-mi, sau cum ai zice pre limba noastră: “Aşa-mi place, aşa”. Mai apoi, daca s-au discălicat ţară, după cuvântul craiului, ce au zis, siretem, au pus nume apei Siretiul” (Ureche, Letopiseţul…).
Menţionat în portulane şi itinerare de călătorie încă din 1340, târgul Siret figurează şi-n cel mai vechi document de cancelarie voievodală moldovenească, cel din 1 mai 1384, când a fost finalizată construcţia bisericii din Siret („civitate Cerethensi”), ctitorie a Doamnei Mărgărita, închinată Sfântului Ioan Botezătorul, document prin care Petru Muşat dăruia călugărilor predicatori „cântarul sau cumpăna care este în suszisa noastră cetate a Siretului”.
O legendă maghiară spune că Siretul ar fi fost întemeiat de sfetnicul regelui maghiar Ludovic (1342-1382), Andreas, adică de comitele secuilor, Andrei Lackfy.
Târgul Siretului funcţiona ca vamă moldovenească în 6 octombrie 1408, când Alexandru cel Bun, acorda celebrul privilegiu negustorilor din Liov, la Siret plătindu-se „pentru fiecare cal câte doi groşi”, precum şi o vamă „de lucruri mărunte: şăpci, pantaloni, săbii ungureşti, paloşe, câte trei groşi de grivnă”. Printre martorii Divanului Domnesc la acordarea privilegiului se afla şi pan Vlad de la Siret.
În 13 decembrie 1421, când Alexandru cel Bun divorţa de Rimgalia, fata primului Mare Duce al Lituaniei, Kiejstut, voievodul îşi înzestra fosta soţie cu „târgul Siret şi Volhovăţul, şi cu satele şi cătunele, cu morile şi cu iazurile, şi cu vămile şi plăţile, şi cu dările, cu câştigul şi veniturile, şi cu toate foloasele care ţin de acest târg Siret şi de Volhoveţ”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Siret, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „84 – toată suma caselor”, însemnând 1 mazil, 1 ruptaş, 1 ţigan, 9 femei sărace, 5 popi şi 67 birnici.
În 1774, târgul Siret avea 67 familii, din care 8 familii de evrei, numărând 43 persoane (rabin era Menasse Schillinger, socrul lui Abraham Kapralik, evreul care a construit prima casă de piatră cu etaj în Siret), iar în 1775, când ţinea de Ocolul Berhometelor, Siretul avea 2 mazili, 5 popi şi 65 familii, din care 15 familii evreieşti, cu 73 de suflete. În 1784, Siretul avea 274 familii, din care 18 familii de evrei, cu 61 de suflete (35 bărbaţi şi 26 femei), reprezentanţii evreilor fiind, conform unei petiţii din 1783, Berl Avraam şi Wolf Itzig. „Siretul este un orăşel locuit doar de câţiva evrei şi, altfel, numai de ţărani, ceea ce lasă să se presupună existenţa unei populaţii trecute mai numeroase, în prezent însă trebuie considerat cel mult drept un târg” .
În 1840, la Siret trăiau familiile evreieşti Achner, Atlas, Beral, Brecher, Burstyn, Delfiner, Fleischer, Gredinger, Horowitz, Kapralik, Kliffer, Schaffer, Schreiber, Tamler şi Wagner.
În noaptea de 28 spre 29 martie 1888, în centrul Siretului a izbucnit un puternic incendiu, care „a distrus 40 de edificii de prin prejurul pieţei capitale. 60 familii sunt fără adăpost” .
Câteva zile mai târziu, primul ajutor în sprijinul sinistraţilor sireteni avea să sosească de la „Maestatea Sa Împăratul Francisc Iosif, care a binevoit să oferteze din ştatula sa proprie 1.000 florini pentru incendiaţii din Siret” .
Un al doilea incendiu la Siret a izbucnit în 5 august 1888, la depozitele lui Kraft, în care se aflau cereale şi făină, în valoare de 12.000 florini. Din fericire pentru Kraft, mărfurile din depozite şi depozitele erau asigurate .
În 1890, târgul Siret avea 7.200 locuitori, majoritatea evrei, primar fiind Constantin Vraubec.
La Şcoala de 5 clase băieţi predau Leontie cavaler de Pădure, S. Mironovici, Alexandru Odoviciuc, Leo Bohmer, Ilie Veslovschi şi Eleuterie Popovici, iar la Şcoala de 6 clase fete – Lina Tarabanovici, L. Reneaux, Victoria Vasilovici, Dora Kahan, Sofia Orobco, Anna Veslovsca, Veronica Teliman şi Iuliana Siretean.
Parohi era Constantin Sbiera şi O. Dlujanschi, iar cantor bisericesc – Ştefan Popovici.
„Siretiul: asta e Siretiul! Printre căsuţe mici, cu lumini slabe, se văd, de la început, semnele unei Jidovării mari. În piaţa centrală, pământ bisericesc vândut, nu demult, de biserica Sf. Ioan, pentru ca să fie bursa de negoţ, neacoperită şi puţin măturată, a Evreilor, câteva felinare fac să se vadă faţade mari galbene, noroiu şi paie. Trăsura se înfundă într-un gang, lângă o crâşmă rău luminată, foarte plină de multe lighioane. E hanul. Chelneri, slugi nicăiri, dar curtea murdară e bâcsită de trăsuri deshămate, de cai cari ronţăie – căci mâine e zi de târg.
După un timp, iese la iveală o Evreică mare, frisată, în haine bătătoare la ochi, cu căutătură leneşă, o frumuseţă în Israel, şi ia buclucurile din trăsură. În odaia „no. 1”, aşa cum e, se poate dormi.
Uşor se vede Siretiul, destul de mic. Obişnuitele clădiri de administraţie, al treilea gimnasiu german, pe lângă acela din Suceava şi Rădăuţi, judecătoria măreaţă, notar evreu – şi ce-ar putea fi alta? – cu faţadă grecească veche. Sus, o biserică „nemţească”, la care vin şi Ruteni uniţi sau, cum li se zice aici, „uniaţi”. La cimitir, pe drumul către Sânt Onufrie, o biserică a Ruşilor, pe cari şederea în satele noastre i-a făcut ortodocşi. Aici se ascultă astăzi slujba şi e o harmalaie de oameni gătiţi…
E zi de târg în Siretiu – aici însă toţi zic, astăzi, Sirete, Siretele, târguri şi râuri. Se vând cai, vite, miei, produse, într-o mare învălmăşire de cojoace şi sumane. Purtătorii lor par toţi Români prin îmbrăcăminte. Dar uitându-te mai bine vezi multe feţe albe cu picăţei, vezi plete bălane şi ochi albaştri fără viaţă şi scânteiere. De multe ori, de cele mai multe ori poate, se vorbeşte ruseşte” .
În perioada 1912-1918, primar al Siretului a fost evreul Isaak Beral.
În 26 septembrie 1925, mitropolitul Nectarie Cotlarciuc a sosit la „Siret, unde i s-a făcut, de întreaga populaţie, o entuziastă primire. Întregul oraş era frumos împodobit cu steaguri tricolore, iar pe piaţa principală s-a ridicat un impozant arc de triumf. La sărbătorire au fost de faţă dl ministru Nistor, împreună cu doamna şi domnişoara. La sosire, IPS Sa Mitropolitul a fost întâmpinat cu pâine şi sare de primarul oraşului, care a rostit cuvinte calde de bineventare, în numele populaţiei. Au mai urat bun sosit: preotul catolic Klucevschi, preotul gr. ort. Zlebcu, rabinul local şi dl Beil, în numele populaţiei germane. La intrarea în biserică, a fost întâmpinat de părintele Tăutu, parohul oraşului… După oficierea serviciului divin, IPS Sa a vizitat, împreună cu dl ministru Nistor, prefectura, primăria, liceul şi internatul oraşului” .

SOLCA

Istoria localităţii Solca începe cu o poveste de dragoste, cea dintre Solca, fiica lui Stan Fultic, şi Şandru Gherman Lazea, nepotul lui Dragoş Viteazul, cel anterior Descălecatului şi care stăpânea Câmpul lui Dragoş, adică ţinutul care se întinde de la Bacău până în megieşia Fălticenilor. Doi dintre feciorii acelui Dragoş, care nu trebuie confundat cu Dragoş din Bedeu, Descălecătorul, Sima Drăguşanul şi Stanislav Rotimpan, întemeiaseră sate dincoace de ocina părintească, Drăguşeni şi, respectiv, Rotopăneşti. La fel avea să procedeze şi Şandru Gherman, nepotul căruia i s-a zis Lazea pentru că lăzuise, adică defrişase geană întinsă de pădure la poalele obcinilor, întemeind satul care avea să poarte numele femeii iubite, Solca. Diverşi monografi bucovineni au căutat rădăcina etimologică a Solcăi prin câteva limbi europene, stârniţi imaginativ de existenţa unor localităţi cu nume identic prin cuprinsul Europei Centrale, şi s-au bucurat când au aflat, în maghiară, un cuvânt asemănător, care definea statutul de iobag.
Istoria mărturisită a Solcăi începe în 15 ianuarie 1418, când urmaşii lui Şandru Gherman, Vlad şi Cârstea Goraeţ, au fost chemaţi în faţa divanului domnesc de Maicolea, fiica lui Stoian, de fiii ei, Cozma şi Sân, şi de nepoţii Balotă şi Dragoş, toţi doritori să devină stăpânitorii ocinei lăzuite de Şandru Gherman. În faţa scaunului de judecată voievodal, adevărul iese la lumină, iar revendicatorii de moşie necuvenită au fost sancţionaţi de Alexandru cel Bun cu o amendă de 80 de ruble („zavezcă vecinică”, pe care urma să o plătească, din nou, oricare dintre urmaşii lui Stoian, care „va începe cu ceartă sau cu pâră sau cu orice fel de răutate pentru acest sat”).
Vreme de aproape un secol, istoria Solcăi rămâne în anonimat, iar neamul întemeietorilor decade, dând pierzaniei minunate poveşti, care, ulterior, numai în parte pot fi refăcute, cea mai tulburătoare dintre acestea fiind cea a unei descendenţe voievodale, poveste care îl legitima pe Luca Arbure să emită pretenţii la tronul Moldovei.
În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 41-a biserică, cu popă, la gura Solcăi”.
Luca Arbure intră târziu în istoria Solcăi, din postura de „neamul cel mai apropiat”, precizată şi condiţionată de dreptul valah. În 7 martie 1502, Luca Arbure, artizanul victoriei de la Codrul Cozminului, după un asediu asupra Cetăţii Sucevei care a durat din 26 septembrie până în 16 octombrie 1497, cumpără „satul Solca Mică”, cu 680 zloţi tătăreşti, de la nepoţii lui Cârstea Goraeţ şi ai lui Şandru Gherman. Solca Mică este partea dinspre satul Arbore şi satul cunoscut, astăzi, sub acest nume, iar îndreptăţirea lui Luca Arbure de a cumpăra acest sat, din postura de „neamul cel mai apropiat”, vine pe linie maternă, de la Nastasia, fata lui Mihul din Solca şi sora lui Ivul Solca.
Mihul era fiul lui Cârstea Goraeţ şi a avut un băiat, Ivul, şi o fată, Nastasia. Ivul Solca era căsătorit cu Cerna, fata lui Nicula din Niculeşti (cealaltă fată se numea Grada), şi a avut o fată, Stana, cea care îi va vinde lui Luca Arbure Solca Mică. Sora lui Ivul Solca, Nastasia, s-a căsătorit cu diacul domnesc Ivan Arbure, care, datorită vitejiei şi a ştiinţei de carte, va ajunge Pârcălab de Neamţ. Luca Arbure cunoştea, probabil, că prin Cerna, neamul lui se înrudea cu tatăl celui de-al doilea Descălecător al Moldovei, Nicula fiind ginerele lui Mic Crai şi, deci, cumnatul lui Bogdan I Întemeietorul, aşa că s-a simţit legitimat indirect să emită pretenţii la domnie, în condiţiile în care ramura aceasta crăiască începuse să se ofilească, odată cu moartea lui Bogdan Herman, soţul Stanei.
Bogdan Herman, ginerele lui Ivul Solca, era fiul lui Herman din Voitin, acel Herman (Gherman sau Germanul, fratele lui Iaţco), de la care Ştefan cel Mare a cumpărat Voitinul, dar a murit tânăr, după ce a întemeiat un sat, Bogdăneştii, pe care l-a colonizat cu solcani, care-şi mai păstrează numele de obârşie şi astăzi. Murind Bogdan Herman, Stana şi cei doi copii se văd obligaţi să vândă mai toate moşiile lui Luca Arbure. Uricele voievodale vorbesc doar despre vânzarea moşiei Solca Mică, dar urmaşele lui Luca Arbure, inclusiv ginerii săi, Gavril Trotuşan şi Praxia (Plăieşul, în româna veche), revendică toate fostele moşii ale lui Ivul Solca de pe malul Moldovei, dar şi din Basarabia, ceea ce demonstrează că vânzările s-au făcut, că au existat şi urice, dar că acestea s-au pierdut de-a lungul timpului.
Moşia Solca Mică a fost moştenită de Ana, fosta soţie a lui Praxia (satul de lângă Fălticeni în înveşniceşte numele), care se va călugări, încredinţând drepturile ei patrimoniale unei nepoate.
În 13 martie 1615, începe pentru Solca o altă poveste frumoasă, povestită, în carte domnească, de însuşi ctitorul, Ştefan Tomşa Vodă: „A început domnia mea să zidim o biserică şi o mănăstire, sfârşind-o şi zidind-o pe locul arătat de Dumnezeu, anume Solca… Şi, zidind domnia mea, cu ajutorul lui Dumnezeu, sfântă biserică şi sfântă mănăstire, am miluit pe rugătorii noştri cu satul Bădeuţi, ţinutul Sucevii, cu morile pe apa Sucevii şi cu toate locurile şi hotarele şi cu vecinii de pe acele sate… ascultătoare de ocolul Bădeuţilor”. Şi tot atunci, dar prin uric separat, Tomşa dăruieşte mănăstirii sale şi „un număr de ţigani robi”, pe care 400 de ducaţi ungureşti, ţigani ai căror urmaşi îi vor înveseli, cu alăutele, şi pe călugării mănăstirii Putna, care, aşa cum povestea Iraclie Porumbescu, nu admiteau să pună de vreun sfânt de chef fără de sfârşit în absenţa „ţiganilor lăutari din Solca”.
În 11 august 1615, Ştefan Tomşa desface dania mitropolitului Gheorghe Movilă, care cumpărase satul Solca, cu 300 ducaţi, de la Udrea cel Orb, către mănăstirea Suceviţa, şi îşi înzestrează mănăstirea şi cu satul Solca; ce-i drept, despăgubind mănăstirea Suceviţa cu „două fălci de vie la Cotnar”, cu odoare, cu bani şi cu bijuterii.
Ca şi Ivan Arbure, Ştefan Tomşa a avut o poveste interesantă. Era copil al nimănui, rătăcind din sat în sat, până s-a oploşit în casa popii din Rădăşeni, care l-a crescut şi la învăţat carte. Ajuns la adolescenţă, Tomşa a dispărut din nou şi s-a mai întors la Rădăşeni doar pentru a zidi o biserică şi pentru a înzestra comunitatea sătească, trăitoare „în loc strâmt”, cu o moşie întinsă în stânga drumului care ducea de la Fălticeni la Humor.
O tradiţie, conservată de Simion Florea Marian spune că Tomşa era gelos pe Anastasie Crâmca, Mitropolitul Moldovei, care ctitorise Dragomirna, pentru acea bijuterie arhitectonică şi că ar fi încercat să-l determine pe mitropolit să recunoască întâietatea Solcăi faţă de Dragomirna. Cum Crâmca tăcea, Ştefan Tomşa s-ar fi înfuriat şi l-ar fi lovit pe mitropolit cu buzduganul în piept. Cică, în puterea nopţii, simţindu-şi sfârşitul aproape, Crâmca ar fi cerut sfinţirea ctitoriei sale, mănăstirea Dragomirnei. Dacă e vorba de întâietate, confirmată şi de popor prin legendare, atunci tradiţia aceea merită reţinută, deşi falsifică adevărul, Anastasie Crâmca murind în 1631, la doi ani după ce s-a retras din scaunul mitropolitan.
În 12 februarie 1725, Lăzorescul cel bătrân din Todireşti, mărturiseşte, la cererea călugărilor solcani, care ar fi hotarul satului Solca, „precum am apucat din părinţii noştri cei bătrâni…, de unde se hotărăşte cu Dumitraşcu Nacul şi cu Comăneştii, pre rându, precum merge hotarul din valea Vodnii la Făgeţălul cel din gios şi pe la mogile şi pe lângă bordeiul lui Milici pi di sus, iar izvorul Socilor în gios, pân’ unde dă în Rostoşe; şi trece în ceea parte, peste Rostoşe, şi să sue la deal şi dă p’in limba cea de pădure şi treace piste drum şi apucă părăul până dă în Cajvana; şi trece părăul şi apucă la deal pi din sus de ultroane şi peste pădure în bour şi cade în Botoşana, pi den sus de casa lui Grămadă, prin ariea Oncii şi să scoboară la vale, pe piscu, şi cade în părău; şi apucă părăul la deal şi dă în poiană, în deal; din poiană să împart toate hotarăle, a Pârteştilor şi a Comăneştilor şi a Solcăi”.
Dincolo de visele minunate ale ctitorului Ştefan Tomşa stă o realitate cenuşie, înnegurată, pentru că mănăstirea Solca, o construcţie frumoasă, împrejmuită cu ziduri tari, nu a prea fost, de-a lungul timpului, o rază de lumină, de iluminare creştină. Mănăstirea Solca a funcţionat şi ca închisoare feudală, iar călugării au deprins cu atâta oţărâre meşteşugul temnicerului fără inimă încât cruzimea a reverberat cumplit şi târziu în timp.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Solca, sat cu salvogvardia preînălţatului Graf, fără alte precizări, „93 – toată suma caselor”, însemnând 48 scutelnici ai mănăstirii Solca, 4 popi, 4 femei sărace şi 37 scutelnici cu salvogvardie.
Proprietarul ecleziast a fost, întotdeauna şi peste tot, unul nemilos şi lacom, iar mănăstirea Solca n-a făcut excepţie prin statutul ei de proprietar. Probabil că de asta, după 1750, când începe exodul ardelenesc spre nordul Moldovei, la Solca nu se stabilesc decât două familii, cea a plugarului Timoftei Rusu, din Borşa pe Someş, şi cea a plugarului Ioan Berdavan, din Şieu pe Someş, ambele sosite în 1778.
Dintre întâmplările mărturisite, care întinează pe veci imaginea ctitoriei lui Ştefan Tomşa, cea mai cumplită mi se pare a fi cea care începe în 21 mai 1781, când călugărul Ghedeon a ucis un om, pe Dumitru Hepciu din Bădeuţi. Călugărul l-a întâlnit pe drum, pe când iobagul mergea la târg, la Rădăuţi, să vândă nişte tutun. Pus în fiare, bietul sătean a fost bătut de nemilosul călugăr, în beciurile mănăstireşti, până şi-a pierdut cunoştinţa. Apoi, a fost lăsat să plece, dar omul s-a prăbuşit într-un şanţ din apropierea mănăstirii, iar fratele lui, găsindu-l, s-a plâns la isprăvnicie. Enervat de atâta „obrăznicie”, călugărul Ghedeon i-a pus în fiare pe amândoi fraţii şi i-a bătut cu pumnii săi prea cucernici până ce Dumitru Hepciu a murit. Fratele supravieţuitor a fost obligat să-şi pună degetul însângerat pe o scrisoare de iertare, menită să-l scutească de criminalul călugăr de consecinţe nedorite, apoi a fost aruncat în şanţul de dincoace de zidurile mănăstireşti.
Cumplită poveste, dar, şi mai cumplit, ea s-a petrecut aievea, fiind amplu descrisă, într-o plângere către autorităţi, de socrul celui ucis, ţăranul Hrihor Sanciuc din Bădeuţi.
După laicizarea proprietarului funciar, prin secularizarea averilor mănăstireşti şi prin împroprietărirea obştilor săteşti, şi la nivel de familie, şi la nivel de obşte, cu pământuri arabile, fâneţe, imaşuri şi păduri, Solca începe să prospere. În 1774, la venirea austriecilor, satul avea 85 de familii; zece ani mai târziu, în 1784, avea 225 familii. Ulterior, pentru că prezenta condiţiile dezvoltării unei staţiuni balneare, Solca se urbanizează rapid, după modelul burgurilor de prin preajma Vienei, iar afluxul de evrei, nemţi şi poloni, care puteau realiza această urbanizare, determină o sporire a populaţiei la 2.312 locuitori, în 1895, când primar al Solcăi era un român, Ioan Rusu.
Românii, ce-i drept, se cam trăseseră mai spre marginea străvechii ocini natale, mai ales spre Poieni, dar aveau şi un boier al lor, armean de origine, Tigran cavaler de Pruncul, care ţinea sus steagul românismului. În casa boierului s-a înfiinţat, în anul 1896, cabinetul de lectură „Sentinela Poporului”, care avea, încă din start, 300 de cărţi (un număr impresionant pentru vremurile acelea), 4 abonamente la gazete şi o avere de 56 florini şi 68 creiţari. Membrii acestei biblioteci în formare erau, iarăşi, impresionant de mulţi, 70, şi se reuneau, duminică de duminică, sub autoritatea vicepreşedintelui Bogdan Găină şi a secretarului Dumitru Mitric-Bruja, pentru a citi cărţi sau a asculta ce se citeşte şi pentru a pune ţara la cale, inclusiv prin înfiinţarea unei cooperative raiffeisiene încă de prin 1900, sub aceeaşi tripletă de luminători obşteşti.
O întâmplare aparent hazlie, dar, din păcate, caracteristică neamului românesc de-a pururea, s-a petrecut la Poieni-Solca, în anul 1887. „Sosind timpul să se ridice şi-n Poieni şcoală, antistele comunal a ţinut sfat mare, în urma căruia a strâns de la săteni 1.500-2.000 florini. Paralele acestea li se părură cârmuitorilor comunali prea puţine, de aceea se făcu un împrumut de 1.000 florini din fondul şcolar al ţării, cu îndatorirea de-a plăti, în 10 ani, câte 100 florini pe an îndărăpt, fără procente.
Se născu întrebarea: unde să se facă şcoala?
Profesorul de universitate, Drul Ion alui G. Sbiera, a dăruit, mai nainte, încă din al său 20 de prăjini de loc, anume să se rădice pe el şcoala comunală, care să fie aproape şi de preot, şi de biserică”.
Fruntaşii comunali, pricepând că nu pot face afaceri necinstite pe seama donaţiei lui I.G. Sbiera, au hotărât să… cumpere, prin licitaţie cu strigare, o sfoară de pământ, în capul satului, rămasă de la o văduvă, pe care bucată de loc s-au plătit 800 de florini. S-a strâns piatră, prin muncă obştească, dar s-au întocmit acte de plată de „câte 13 florini stânjenul”, iar pentru bârne, tăiate din pădurea satului, s-au făcut acte de „câte 3 florini bucata”, apoi „s-au tocmit meşteri din Solca, cărora li s-au făgăduit 650 florini ca să dee gata şcoala”. Într-un an de zile, deci până în 1888, din cei 3.000 florini „din lădiţa comunală” nu mai exista nici un crucer, şcoala arăta ca vai de ea, iar perceptorul comunal s-a năpustit asupra sătenilor ca să strângă banii datoraţi fondului şcolar al ţării. Sătenii, trecând prin această experienţă, a proclamat folcloric: „Şcoala este sărăcia noastră!”. Şi, astfel, marele cărturar bucovinean, I.G. Sbiera, al cărui frate, Nicolae, fusese paroh şi la Solca, nu şi-a mai putut lega numele, printr-o binefacere, de satul din marginea Solcăi.
O colectă pentru sprijinirea copiilor sărmani, care urmau o şcoală, făcută la Solca, în 13 decembrie 1902, cu ocazia unui spectacol de teatru, menţionează următoarele nume de localnici printre binefăcători: Fritz WICKE, notarul Tigran cav. de PRUNCUL, Nicanor MACOVEI, Ilie SEMACA, Alexandru BRAHA, Pincas ZWEKER, Iulius PITTNER, PRESSNER, LUGERT, KUPTERBERG, WEINBERG, STADTMAUER, Efroim RATH, ADAMOWSKI, Modest AVRAM, Carol WILLMITZER, PODLOWSKI, SCHRATTER, Carl STOCKL, Dr. SCHAFFEL, EICHENBAUM, HOLOTA, HANNENZAHN, Filip HOHENTHAL, JASCHT, BECKER, Aron NAGLER, Luca BURDEA, WOLFRAM, Dominik WICKERHAUSER, WOLF, KANIUK, TANNHAUSER, Ferdinand SCHAFFER, WOLLAK, POLACK, OSMAN, RADA, Kazimir MICHALOWSKI, Franz LUCZKO, Franz EISENHAUER, GAI, GOTTESMANN, HOLZDRAGER, Dr. Eduard BEILICH, ABERBACH, PIOTROWSKI, Avedig GAINA, Grigori LAZAROWICZ, Mendel ABRAHAM, DONNENFELD, HERSCHMANN, SINGER, KAMINSKI, Oskar KANTOR, Iosif NEUMAN, SCHAFFE-junior, Marta THURMANN, Leopoldine BOTTA, Paulina MERTHA, Emilie GAUBE, Adolfine SOBOTNICKI, Ecaterina KOCH, domnii BIEDERMANN, SECHER, Heinrich SCHAFFER, Pinkas SCHMIED, POLACZEK, Leiser KOSMANN, David PERETZ, COSTINER, domnişoara DOBREA, domnii Grigori POLEACU, Dimitrie NAHERNEAC, Nicolai RĂDĂŞAN, ELLENBOGEN, RACHMUT, Baruch BASSECHES, Carol KOSMANN, NEMTZOF junior şi senior, GERE, STRAUCH, Iosif EISENHAUER, Efroim FAUST, SIMADER, DASZKIEWICZ, MUCKJUN, KRAMMER, Alexandru CHISILIŢĂ, Eusebi SMERCENISCHI, SCHIRGER, RUDICH, Avrum SCHIMMEL, FRENGER, VASILOVSCHI, STIEBER, RAB, ZENTA şi doamnele Amalie LOOS, Eugenia MITRIC, GERZHOFER, Aspazia KUFNER, Ioana WEBENAU, Rosa PERTING şi PAWLOWSKI .
Nicolae Iorga, care a vizitat Bucovina în primăvara anului 1904, n-a ratat nici Solca, pe care o descrie în doar câteva tuşe: „Solca e o stradă, dar o stradă dreaptă, bine orânduită, destul de noroioasă. În calea mea spre mănăstire nu văd alta decât ţerani de-ai noştri, ca cei de asară, ba chiar şi câte o Munteancă purtând catrinţa neagră cu marginea roşie. În curţi stau căruţele lor deshămate. Oamenii au venit ca să plătească la perceptor şi ca să se spoveduiască la preot.
Biserica românească de astăzi, mănăstirea din alte timpuri, domneasca ctitorie a bătrânului Ştefan Tomşa al II-lea, care căuta să-şi ispăşească păcatele cele multe făcute prin uciderea celor mai mari boieri ai ţerii, e acum tocmai la capătul târgului, într-un loc unde înălţimile sămănate cu brazi încunjură din toate părţile.
O reparaţie de mai deunăzi a dat turnului de la poartă şi turnului bisericii coperişurile lor de ţigle strălucitoare, de modă bucovineană. Varul a înlocuit de mult toate zugrăvelile. Încolo, însă, Solca e şi astăzi cum a ridicat-o acest Ştefan Vodă al măcelurilor de boieri…
E slujba din Joia Paştelui: biserica e plină de ţerani puternici, de femei gătite – şi ei şi ele în cojoacele de sărbătoare. Pe două mesuţe se îngrămădesc colacii şi sticlele de vin, din care răsar lumânările de ceară. La uşi stă adunată lumea pentru spovedanie. Preotul spune evanghelia lui Hristos dus înaintea judecătorilor celor răi şi fără Dumnezeu: glasul lui se înalţă foarte puternic şi umple tot largul cuprins al bisericii.
Afară, un bătrân strâmb se apropie de mine, văzându-mă că ieau însemnări.
– Ce e, domnule, cu contractul bisericii?
– Care contract?
– Contractul acela de care a spus arhimandritul că este şi la Cernăuţi şi la Viena. Şi zice acolo că biserica trebuie încunjurată cu lemn?
Astfel trăieşte în mintea moşneagului gândul la averile cele mari pe care le-au avut odată aceste mănăstiri şi biserici moldoveneşti şi pe care, la anexare, le-a luat Statul ca să clădească din ele casarme şi câte altele până să se ajungă la împrejmuirile bisericilor.
Moşul cu „contractul” a fost şi prin România înainte de a ajunge clisiarh aice. A lucrat la câmp, ca atâţia alţi „Corduneni”. A călătorit aşa pe la Dorohoi, prin Suceava, prin Iaşi şi până în jos, la Huşi.
– Ba am fost şi la Ruşi.
– Şi ce zici de dânşii?
– Ei, acolo-i mai bine, nu ca în România… Acolo-i pământ larg, că peste Prut domneşte Ţarul cel binecredincios care face pomană cu „pământuri largi”.
Tinerii cari-l încunjură tăcuţi învaţă de la dânsul aceasta”.
Printre tinerii aceia s-o fi numărat şi Ilie Torouţiu, cel născut la Solca, în 17 iunie 1888, şi care avea să scrie şi lucrări acide despre „poporaţia din Bucovina”, şi proze triste despre letargia săracilor, dar şi numeroase studii despre viaţa lui Mihai Eminescu şi despre opera eminesciană. Şi tot la Solca s-a născut, în 2 noiembrie 1856, compozitorul Victor Vasilescu. Peste aproape un secol, şi cumva în trecere, s-a născut la Solca, în 20 septembrie 1954, arhitectul şi… caricaturistul Doru Ghiocel Olaş.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la solcanii Niculai CIOBOTAR (34 ani în 1914), Anghel IENCIU (lăutar sătesc din Gura Solcei, 36 ani în 1911) şi Paraschiva CIOBOTAR (30 ani în 1914).

SOLONEŢ

În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 38-a biserică, pe Soloneţ, la Vlad Negrul”, dar satul Soloneţ, care nu trebuie confundat cu Pârteştii de Sus, avea, în 1774, 21 familii.
În 18 septembrie 1800, fata negustorului ieşean Matei Bantăş, Xantia, jupâneasa răposatului Isac Diamandi Gribince, împreună cu fiul ei, Sandul, vindea baronului Neculai Capri, feciorul răposatului baron Iohan Caprăi von Mărăţăi, „Soloneţul, care se mărgineşte cu Todireştii şi cu Comăneştii”, jumătate de sat fiind zestre de la tatăl ei, Matei Bantăş, a treia parte primind-o, printr-un schimb de moşii, de la vărul ei, Alexandru Frangule, iar a patra parte, cea dinspre Todireşti, fiind cumpărată de la Safta şi Toader Ilica.
Xantia Diamandi pusese la dispoziţia cumpărătorului un ispisoc sârbesc de la Bogdan Vodă, din 17 ianuarie 1517; un ispisoc de la Gaşpar Graţiani, din 2 august 1620; un zapis de la Dumitraşcu, feciorul Nastasii şi nepot Maricăi, nepoata lui Luca Arbure, din 24 iulie 1629, pe două jirebii; un zapis de la Grigore Udre, din 23 decembrie 1602, tot pentru două jirebii; un zapis de la Sandul Timuş, din 20 martie 1762; un zapis de la Alexandru Frangule, din 24 ianuarie 1793, precum şi zapisul de cumpărătură de la Safta şi Toader Ilica, din 13 iunie 1789.
Coloniştii slovaci (de fapt, polonezi din Slovacia), 30 de familii, care au părăsit Hliboca în 1834, au primit loturi de colonizare şi s-au stabilit definitiv satul dintre Pârteştii de Sus şi Solca.
În 1890, satul avea 1.073 locuitori, primar fiind Nicolai baron Capri. Învăţător era Daniile Mielnic.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Constantin MILICI (cantor, 24 ani în 1907), Mihai TIPA (17 ani în 1908) şi Filemon MILICI (36 ani în 1907) din Soloneţ.

STĂNEŞTI PE SIRET

Amintit drept „satul Stăneştii sub Codru”, într-un uric din 1638, Stăneştii pe Siret aveau, în 1774, 94 de familii, răspândite pe cele două vetre, care vor forma Stăneştii de Sus şi Stăneştii de Jos, numărul familiilor ajungând, în 1784, la 169.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Stăneşti, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „84 – toată suma caselor”, însemnând 12 femei sărace, 1 nevolnic, 1 popă şi 70 birnici.
Prin testamentul din 28 iunie 1820, Ilie Baloşescul lăsa soţiei sale, Măriuca, „casăle ce le am în Stăneşti, în care lăcuiesc… cu toate acareturile, grădină, pământul şi levezile cuprinzătoare pen prejurul casei”, iar moşia din Stăneşti o lasă copiilor lui, Catrina, Ştefan şi Vasile.
Biserica Sfintei Parascheva din Stăneşti pe Siret avea să fie construită, în 1898, pe locul unei vechi bisericuţe, iar biserica Sfântului Dimitrie din Poieni fusese construită, între anii 1800-1813 de Ioan de VOLCINSCHI. În 1843, patron al bisericuţii Sfintei Parascheva, cu 1.176 enoriaşi, era Cassandra von WOLFRAM, paroh fiind Dimitrie SELESCHI. În 1876, patroni bisericeşti erau Gregor de AIVAS, Ioan de IANOŞ şi Ioana WOLAN, parohul Ioan GRIBOVICI păstorind 1.727 suflete. În 1907, paroh era Avraam IGNATESCU, născut în 1865, preot din 1893, paroh din 1905, cantor fiind, din 1902, George NIMIGEAN, născut în 1857.
Din 1881, funcţiona la Stăneştii de Jos o şcoală cu 2 clase .
În 1890, Stăneştii pe Siret aveau 1.300 locuitori, primarul Stăneştilor de Jos fiind George Gireadă, iar al Stăneştilor de Sus – Ştefan Ţurcan. Învăţător era Emilian Antonovici, Ioan Gribovschi era paroh, iar Vasilie Stefchi – cantor bisericesc.

STĂNEŞTI PE CEREMUŞ

Satul Stăneşti pe Ceremuş, din care se vor desprinde, peste timp, Stăneştii de Sus şi Stăneştii de Jos, proprietate iniţială a răzeşilor din Jadova, este atestat documentar în 9 aprilie 1596, când, în faţa Divanului Domnesc al lui Ieremie Movilă, răzeşii jadovani Costin ot Jadova, Gligorie Tabără, Ştefan şi Andrei Vala, Nichita Scripca şi popa Toma permiteau lui Vasile diac din Stăneşti să ia apă din pârâul Brusniţii.
În 1 mai 1612, Coste Jadovanul vindea lui Grama, starostele de Cernăuţi, pentru 30 de taleri, partea sa din Stăneşti şi pe „vecinul Ion, cu feciorii săi”. Acelaşi Grama va cumpăra, în 20 aprilie 1617, cu 50 taleri, şi partea de moşie din Stăneşti a Ilincăi Iloae şi a feciorului ei, Nicolae, moştenită de la Borodcoaie.
În 17 septembrie 1619, feciorul lui Grama, Vasile Grama, şi copiii lui, Isac diac, Gavril, Toader, Gaftona, Godronia şi Tudora, obţin uric de la Gaşpar Graţiani pentru moşia lor din Stăneşti, sporită, în 1641, şi cu moşia lui Onaca Ropceanul, moştenită după Nastasia şi Gligorie Ropceanul şi vândută, lui Vasile Grama de Călineşti.
În 29 august 1725, descendentul din diacul Isar Grama, Ursachi Isar, cumpără şi părţile de moşie ale lui Grigore Băţul din Stăneşti.
În 5 octombrie 1746, pentru că vecinii din Stăneşti nu plătiseră dijma pe patru ani, mazilii Ursachi Isar, Sandul Brânzanul, Toader Goian şi Nicolai Licperdu rugau pe Ioan Nicolae Mavrocordat Vodă să poruncească plata dijmelor.
În 30 octombrie 1746, Vlădeştii, Goieneştii şi Ursache Isar cer stâlpirea părţilor din satul şi moşia Stăneşti pe care le deţin.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Stăneşti, moşie răzeşească, „104 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Iftimii şi Ignat, 2 dascăli, Nicolai şi Grigoraş, 2 palamari, COSTIUC şi Alecsa, 3 mazili, Ion GOIAN, Vasili COCE şi Ioniţă COSTRĂŞ, 8 şleahtici, Ion CIORNOHUZ, Giorgii ISAR ruptaş, Vasili GRÂU ruptaş, Ion VERIHA şliahte, Vasili VERIHA şliahte, Mirin PANĂ tij (la fel, şliahte), Toader FISTICA şi Andrieş CERCAZ orb de amândoi ochii, 6 volintiri, Ostafi sorocian, Ştefan ciobotar, Ştefan MĂLAICO, Coste MĂLAICO, Nicolai BEŢÂCU şi Ion VAVITCA, 8 umblători (agenţi fiscali), Sandul CÂRSTE, Ştefan HUŢUL, Ion HUŢUL, Gligori HUŢUL, Mihai HUŢUL, Ion RĂZMERIŢĂ, Giorgie FISTICA şi Andrei MÂŢUL, 8 văduve, Irina, Odochie, Părasca, Aniţa, Odochia, Marinka, Odochia şi Antimia văduva mazilului, 6 jidovi, Aiziku, Iosif, Mihel, Iuduka, Strul şi Zeilik, 17 argaţi şi 41 birnici. Ion GOIAN avea 2 argaţi, pe Vasili Geba şi pe fiul lui, Ion; Vasili COCE avea un argat, pe Pintelei; diaconul Nicolai avea 8 argaţi, pe Vasili COPILIUC, pe Vasili scripcar, pe Dumitru FRENIUC, pe Ichim rus, pe Iacob BIZĂRAIUL, pe Matei MAZUR, pe Fedor MAŢAPURIAC şi pe Iacob MAŢIGA; Vasili GRÂU avea 2 argaţi, pe Vasili rus şi pe Fedor rus, iar Ion COSTRĂŞ avea 4 argaţi, pe Nicolai, Iacob sin Andrei, Cozma şi Petrea ungurian.
Birnicii satului Stăneşti pe Ceremuş erau: Vasilii vornic, Vasilii MĂRIUŢAN, Ilaşco SOPCO, Toader MANOLICI, Toader ZOLOR, Toma brat ego, Andronic HUNCA, Nechita HUNCA, Necolai brat ego, Ion FLORIA, Grigori FLORIA, Ion brat ego, Mihail DANOLICI, Toader DANOLICI, Gligoraş DANOLICI, Nechifor DANOLICI, Ivan KOZMENKA, Pavel ŢARIC, Nicolai DANOLICI, Andronic TUNI, Gavril HUŢUL, Tănasă rus, Giorgie săcrier, Iacob IASUC, Ştefan MALAICO, Vasili SOPCO, Giorgie MIRONIUC, Nicolai MIRONIUC, Vasili STEPANIUK, Pricop BOIKO, Grigoraş SAMOIL, Gligori CIMPOEŞ, Gavril STEPANIUK, Ştefan SAPCO, Vasili BILAVA, Toma FLORIOC, Vasili sin ION, Vasili MOŞCAR, Ion DANOLICI, Ion SAMOIL şi Dumitru TUNI.
În 1775, Stăneştii pe Ceremuş aveau 6 mazili, 8 răzeşi, 2 popi, 61 ţărani şi 5 umblători (strângători de biruri).
Între anii 1782-1787, câteva familii de agricultori şi meşteşugari germani, proveniţi din Franconia şi din Bavaria, s-au stabilit la Stăneştii de Jos.
În 14 iunie 1794, copiii lui Constantin Ianăş căpitan, împart între ei părţi de moşie din Stăneşti şi din Jadova.
În 6 septembrie 1803, Vasile Grecu şi jupâneasa Anica (născută Goian) lasă fetei lor, Ilica, jupâneasa lui Stanislav, moşia Goianeştilor din Stăneşti.
Biserica Sfântului Nicolai din Stăneştii de Sus fusese construită, în 1835, de Ştefan de VASILCO, sfinţită în 1848 şi dotată cu un nou iconostas în 18774.
Biserica Sfântului Nicolai din Stăneştii de Jos, fusese construită, în 1808, de Ienachi ISTRATUŢĂ. În 1843, biserica din Stăneştii de Sus, cu 931 enoriaşi, era patronată de Ştefan de VASILCO, paroh fiind Mihail TOMOVICI, iar biserica din Stăneştii de Jos, cu 1.392 enoriaşi, patronată de acelaşi Ştefan de Vasilco, era slujită de parohul Theodor CHIBICI. În 1876, patronul celor două biserici era Constantin de VASILCO, cea din Stăneştii de Sus, cu 899 enoriaşi, fiind slujită de parohul Ilarion GRAMATOVICI, iar cea din Stăneştii de Jos, cu 1.510 enoriaşi, avându-l paroh pe Vasilie TARNAVSCHI. În 1907, patronul celor două biserici era Marie EDER, la Stăneştii de Sus fiind paroh doctorul în teologie Cassian BOHATEREŢ, născut în 1868, preot din 1897, paroh din 1901, iar cantor, din 1900, George FRAZIAN (Frăţian), născut în 1864, iar la Stăneştii de Jos, paroh era Iosif OROBKO, născut în 1833, preot din 1859, paroh din 1863, iar cantor, din 1893, Theodor HLIBKA, născut în 1836.
Din 1872, funcţiona la Stăneştii de Jos o şcoală cu 4 clase, iar din 1885, o alta, tot cu 4 clase, în Stăneştii de Sus, în 1897 urmând să fie deschisă, în Wiwoz, o şcoală cu o clasă .
În jurul anului 1850, în târguşorul Stăneştii de Jos, în care se stabiliseră şi multe familii evreieşti, David Melzer deschisese o făbricuţă de săpun şi de lumânări, Meschulen Bleiweiss şi fiii lui – o făbricuţă de sodă, Leiser Hubner – o presă de ulei, David Suessmann – un atelier rudimentar de produs grinzi. Orăşelul avea şi un medic, Dr. Peller, un frizer militar, Jerichim Plutzer, şi o moaşă, Seide Plutzer, nevasta frizerului.
Distileriile de alcool şi morile fuseseră arendate lui Mechel Leb Osterer şi lui Binem Schapira.
În 1890, Stăneştii de Jos aveau 3.000 locuitori, primar fiind Franz Hexel, iar învăţători – Ioan Buczkowski şi Victor Bayer. Paroh era Iosif Obroco.
Stăneştii de Sus aveau 1.600 locuitori, primar fiind Mihail Constantiniuc. Paroh era Ioan cavaler de Bejan, iar învăţător – Alexandru Cuparenco.
Însoţirea raiffeisiană din Stăneştii de Sus, Stăneştii de Jos şi Poieni s-a înfiinţat în 1902, sub direcţiunea lui Ioan Gribovici, din comitetul de conducere făcând parte Petru Posteucă şi vistiernicul C. Clain.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la stăneştenii Isidor POSTEUCĂ (lăutar sătesc, 24 ani în 1909), Ioan POSTEUCĂ (26 ani în 1909) şi Gafiţa PLANTUS (50 ani în 1909).
În august 1926, Regina Maria a României, care vizitase Stăneştii în toamna anului 1924, a trimis comunei Stăneştii de Sus patru fotografii cu autograf. În fotografii, Regina apărea îmbrăcată în costumul popular bucovinean, lucrat „de către doamna Minodora Tofan şi SS Părintele Antonie Tofan din Stăneştii de Sus” .
În 27 iunie 1941, populaţia ucraineană din Stăneştii de Jos s-a adunat în biserică, pentru a hotărî condamnarea evreilor. În 28 iulie, 65 de evrei au fost împărţiţi în două grupe şi ucişi cu topoare şi alte unelte. Prima victimă a fost Wagner, apoi, printre ceilalţi, şi rabinul Friedlaender, şi cei doi fii ai lui.
După intervenţia Jandarmeriei Române, aflate sub ordinele lui Constantin Hrehorciuc, din Suceviţa, viitor Erou al Umanităţii, ceilalţi evrei din târguşor au fost salvaţi de la cumplitul linşaj, dar, din păcate, supravieţuitorii au fost duşi în lagărele din Transnistria, unde au murit 172 evrei din Stăneştii de Jos.
La Stăneştii de Jos s-a născut poetul iconar Vasile POSTEUCĂ (10 septembrie 1912).

STĂUCENI

În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea lui Ieremie a fost satul Stăucenii Mari, cu două heleşteie, alt sat Stăucenii Vechi, cu un heleşteu”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Stăuceni, moşie a mănăstirii Putna, „54 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Timoftii şi Iacob, 2 dascăli, Ivan şi Hrihor, 1 călăraş, Andrei sin poroşnicului, 1 şliahtic, Andrei SPÂNU, 1 văduvă, Lupa, 1 căpitan de voluntari, Alecsandru SPÂNU, 1 jidov, Moşko, şi 45 birnici, adică: Simion COLIASCĂ vornic, Necolai POPOVICI, Iacob ZUBALIUCU, Luchian HAIMANIUC, Andrei pânzar, Ion CURILIUCU, Mihailo BUŢULICU, Simion CANTIMIRIUC, Necolai CARLEUSCHII, Petre CARLEUSCHII, Hrihor zet popii, Ivan HARITON, Andrei SURDUL, Ivan ROMANIUC, Ştefan CHIRILIUCU, Ştefan BOICO, Ion vătăman, Iacob CELNIRU, Mihailo OSTRABA, Vasilii COŞMIRU, Dănilă PENIUC, Lesun SĂRANOTIŢ, Toma POPOVICI, Ivan MALII, Simion OSTRIL, Gavrilo CONFEDORAT, Alecsa IOSIP, Simion CIORLETINSCHII, Andrei PANU, Hrihor CIORNOCOJII, Dănilă FILIPCIUCU, Mihailo CRICLIBEŢ, Ivan brat ego, Ivan AFTEMIICIUCU, Necolai MALINKO, Iurie HACHIMCIUCU, Dănilă IURIICIUCU, Ivan CURELIUC, Dumitru CURELIUC, Zaharki rus, Fedor HOTICHIUC, Hrihor morar, Matei zet lui, Iacob CHICOT şi Precop BOLNAVU.
Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Stăuceni avea să fie construită, în 1903, pe vatra vechii bisericuţe a Sfântului Mihail, aflată, în 1843, sub patronatul lui Deodat von MALEWICZ, paroh fiind Dimitrie BAJAN, care păstorea 1.492 suflete. În 1876, patron al bisericii cu 2.101 enoriaşi era domnişoara Antonia de KOCHANOWSKA, paroh fiind Ioan TARNOVIEŢCHI. În 1907, patroni bisericeşti erau baronina Antonia de KOCHAVOWSKA şi baronul Anton de KOCHANOWSKI, paroh fiind Ioan de TARNOWIECKI (se boierise bietul preot!), născut în 1828, preot din 1852, paroh din 1859, iar cantor, din 1905, Vladimir DRACINSCHI, născut în 1879.
Din 1857, funcţiona la Stăuceni o şcoală cu 5 clase .

STEPANIUCA

În 29 aprilie 1642, când se împart moşiile lui Moţoc cel Bătrân, se înfăţişează Divanului Domnesc Lupul Prăjescul cu feciorii lui, nepoţii marelui logofăt Ghenghe, nepoţii lui Neagoe, strănepoţii lui Crăciun postelnic şi toţi strănepoţii lui Lenţa cel Bătrân, revendicând şi obţinând întăritură pentru părţile lui Lenţa cel Bătrân, câte un sfert din satele Babin şi „Stepanovca”.
În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Iliana comisoaia a fost… trei părţi de Stepaniuca”.
În 1 aprilie 1680, când Grozava, fata lui Isac de Sinehău, văduva lui Constantin Cocoranul, determină împărţirea moştenirii rămase după soţul ei, între ea şi cumnaţii ei, Miron Cucoranul, Vasile Căzăcescul, Tudosie Ţintă, Costaşco căpitanul Turculeţu şi Trinca, Grozavei îi revenea „a opta parte din sat de Stepeneuca cu tot vinitul din tot locul şi cu vecinii carii fac oamenii”.
În 11 iunie 1754, fraţii Nicolae şi Dumitraş Gafenco obţin uric de la Matei Ghica Vodă pentru părţile lor de moşie din Stepaniuca.
În 23 iunie 1712, Nicolai Alexandru Mavrocordat întăreşte fraţilor Gavril, Nacu şi Vasilie Volcinschi „jumătate de sat Zvinece… cu toţi vecinii care locuesc pe ea, jumătate de sat Babin… a şasea parte de Stepaniuca… care părţi de moşie le stăpânise, mai înainte, Rugină jitnicer şi aceste moşii le-au venit de la sora moşului lor, de la sora lui Nacul, fata lui Gavril, Nacul şi Vasilie Volcinschi, după cum au mărturisit du-lui Ioan Paladi mare spătar.

STOROJINEŢ

În 18 februarie 1448, Roman Vodă, fiul lui Ilie, după ce îl ucisese pe unchiul său, Ştefan Vodă, cel care îi arsese ochii lui Ilie, îşi răsplătea lefegiii poloni, oferindu-i lui Petrea, fiul lui Toma, satul „Storojineţ, pe Siret, mai sus de Rubcea” (Ropcea).
În 15 martie 1490, dintre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 4-a biserică, la Storojineţ, cu popă”.
În 25 februarie 1634, satul Storojineţ încă era unul răzeşesc, fraţii Vidraşco şi Cărste stăpânind a patra parte din sat, pe care i-o vindeau lui Gligorie Ropceanul, acest Gligorie din Ropcea cumpărând, împreună cu jupâneasa lui, Nastasia, şi alte părţi de moşie la Storojineţ, în 10 iunie 1638.
În 22 iunie 1670, Costana, fata lui Bilaş, şi fiul ei, Tofan, vindeau lui Dumitraşco pitar partea lor de moşie din Storojineţ, pentru 30 lei bătuţi, printre martori aflându-se şi Tiron de Storojineţ, iar Antimia Cazacu şi feciorul ei, Costin, alţi răzeşi din Storojineţ vindeau, tot în 1670, partea lor, adică o şesime din sat, pentru 40 lei turceşti, marelui logofăt Dumitraşco.
În 15 aprilie 1710, fostul vornic Ştefan Sorocean dăruia feciorilor lui, Alexandru, Toderaşco şi Vasilie, moşia lui din „Storojineţ pe Sirete”. Fraţii Soroceanu aveau să primească încuviinţarea de a strânge birurile de pe moşia lor, în 6 noiembrie 1721, de la Racoviţă Vodă.
În 30 ianuarie 1737, egumenul Dragomirnei, Ioasaf, pretindea că mănăstirea are în stăpânire jumătate din satul Storojineţ, dar că nu posedă urice şi zapise, acestea fiind arse de cazacii lui Timuş Chmelnicki.
În 30 mai 1742, Gheorghiţă Cauteş, fiul lui Gavrilaş Ropceanul, dăruia a patra parte din satul şi moşia Storojineţ feciorilor lui Dumitraş Ropceanul.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Storojineţ din Ocolul Berhometelor „38 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, 2 femei sărace, 20 scutelnici ai banului Beldiman şi 15 scutelnici ai lui Andrei Beldiman.
În 1774, Storojineţul avea 35 familii, în 1775, Storojineţ şi Comăreşti aveau, împreună, 1 mazil, 1 popă şi 42 familii de ţărani, numărul familiilor ajungând, în 1784, la 140.
Din 1777, la Storojineţ se stabilise măcar un evreu, Moise Blaukopf, cel care avea să se ocupe cu gestionarea veniturilor de stat din întreaga Bucovina. Nepotul său, fiul lui Fishel Blaukopf, Izchak Josef Blaukopf, născut la Storojineţ, în 14 ianuarie 1858, avea să ajungă adjunctul primarului Cernăuţilor, dr. Alois cavaler von Tabora, între anii 1877 şi 1898.
În 1828, s-a stabilit la Storojineţ evreul Markus Anhauch, comerciant din Lvov, al cărui fiu, Salomon Anhauch, a fost primul evreu care a beneficiat de dreptul de a avea proprietăţi agricole în Storojineţ, ca urmare a decretului imperial din 2 decembrie 1865.
Biserica Sfântului Gheorghe din Storojineţ, ctitorită în 1786 de familia FLONDOR, se afla, în 1843, când avea 1.358 enoriaşi, sub patronatul lui Nicolai de FLONDOR, paroh fiind Ilie FILIEVICI. În 1876, biserica avea 1.883 enoriaşi, patron bisericesc fiind Georgie de FLONDOR, iar paroh, acelaşi Ilie FIRLIEVICI. În 1907, patroni bisericeşti erau Ioan de FLONDOR şi evreul Samuel OHRENSTEIN, paroh fiind Nicolai FIRLIEVICI, născut în 1850, preot din 1873, paroh din 1884, iar cantor, din 1900, George POJOGA, născut în 1863.
Din 1858, funcţiona la Storojineţ o şcoală germană de băieţi de 6 clase, una de fete, tot cu 6 clase, fiind deschisă în 1874. În 1893, s-a deschis o şcoală cu 2 clase, iar în 1896, una cu o clasă .
„Noua biserică din Storojineţ, la a cărei clădire a contribuit mai ales dl. Georgie cav. de Flondor, fu sfinţită într-a 30 Septemvre 1888 de IPSS mitropolitul Dr. Silvestru Morariu. La acest act solemn au fost de faţă mai mulţi oaspeţi şi domni: consilierul consistorial Dionisie cav. de Bejan, consilierul la Curtea de Apel Mihai Piteiu şi brigadirul (general de brigadă) Teodor Seracin” .
Comunitatea evreiască din Storojineţ a ajuns atât de puternică, datorită afacerilor pe care le dezvolta, încât, în 1890, primar al orăşelului a devenit farmacistul Philipp Fuellenbaum, următorul primar fiind, după mutarea farmacistului la Cernăuţi, avocatul Isidor Katz, sub conducerea lui ajungând Storojineţul să fie recunoscut drept oraş, în 1898, cu prilejul sărbătoririi jubileului de 50 de ani de domnie al împăratului Francisc Josif.
Un important rol în asigurarea unei prosperităţi sociale armonioase în părţile Storojineţului au avut-o, în deceniile de la cumpăna veacurilor trecute boierii cavaleri de la Prisăcăreni, fraţii Grigorcea, Modest şi George, cei care, printre alte fapte pline de nobleţe, vor pune la dispoziţie, după anul 1904, burse integrale copiilor de ţărani bucovineni dispuşi să urmeze cursurile liceului agricol din Rădăuţi. Unul dintre cei doi fraţi, Modest cavaler de Grigorcea, a înfiinţat, în 1 ianuarie 1893, cea de-a doua, după cea din Gura Humorului, „însoţire districtuală de economie şi credit” din Bucovina, la Storojineţ, instituţie bancară de tip Raiffeisen anterioară cu mai bine de doi ani celei din Cernăuţi, înfiinţată tot de Modest cavaler de Grigorcea, în 4/15 iunie 1895. În 1 martie 1894, când s-a citit raportul primului an de activitate, „însoţirea a sporit atât de iute încât printr’însa s-au trecut, în acest an, peste un milion de florini şi că acum împărtăşeşte părtaşilor săi un câştig de 8 la sută. Pe lângă aceasta, tot prin stăruinţa d-lui Grigorcea, însoţirea a dat din câştigul său 200 fl. Pentru Societatea Doamnelor Române. De am avea şi pe alocurea însoţiri de aceste şi bărbaţi cu inimă pentru popor ca boierul Grigorcea, omul nevoeş mai lesne şi-ar putea prinde nevoile şi nu ne-ar mânca omida cămătarilor, cum ne-a mâncat şi cum ne mai mănâncă” .
În urma alegerii consiliului comunal Storojineţ, în 8 şi 9 august 1903, de către 8 electori români, 2 nemţi şi 20 evrei, în Corpul I au fost aleşi deputaţi: Josel, Cherşcu şi Bercu MAURUBER şi cumnatul lor, Zelig LEISING; în Corpul II: Iţcu, Moşcu şi Chaim WELT, plus socrul lui Iţcu, Zelig SISCHER. Alţi deputaţi comunali: Cherşcu Leiba HERT şi ginerii lui, Haim SOMMER şi Eisig HERMANN, farmacistul FILLENBAUM, Motio VEICH, Jankel DRIMMER, Leiba ZAPPLER, Volf LOEBEL, Herşcu Leiba HERMAN, Ancel Herşcu SOLL, Moşco LINCER, Aron STORPER şi Moşcu PREMINGER, toţi votaţi şi de parohii FILIEWICZ şi Hieronim MALCINSCHI, dar şi de primarul CUCERA. Secretar comunal era TURK .
O listă de subscripţie din 16 februarie 1896, în favoarea Societăţii „Şcoala Română”, cuprinde următoarele nume de locuitori ai Storojineţului: medic David SEINFELD, avocat Isidor KATZ, notar Titus de CUPARENCO, consilier c.r. Nicolai BALMOŞ, spiţer FULLENBAUM, Ioachim IEREMICIUC, inspector Ottokar SIKORA, Minodor BENDEVSCHI, Ieronim MALCINSCHI şi Ion ANDRUHOVICI .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Frosina a lui Vasile CONDRIUC (17 ani în 1909), Vasile ISPAS (cântăreţ lăutăresc, 41 ani în 1909) şi Măriuţa a lui Mihalache BLED (19 ani în 1909) din Storojineţ.
În octombrie 1914, „mahalaua din Storojineţ, în care locuiesc numai Români, a fost prădată şi în parte mistuită prin foc de Ruşi” .
Evreii din Storojineţ au avut de suferit şi în perioada primului război, dar şi în cea a următorului măcel planetar. După ocuparea nordului Bucovinei de către armatele sovietice, mulţi evrei din Storojineţ, fiind consideraţi exploatatori ai clasei muncitoare, au fost arestaţi şi deportaţi, în 13 iunie 1941, în Siberia.
În 4 iulie 1941, când unităţi ale armatei române au intrat în Storojineţ, 200 evrei au fost împuşcaţi în următoarele două zile, iar 4.000 evrei au fost înghesuiţi în două şcoli, timp în care casele lor au fost jefuite.
Primarul oraşului, Petru Bruja, a demisionat, în semn de protest, iar în locul său a fost numit primar Dimitrie Rusu, care, împreună cu viceprimarul Ştefan Tomovici, a organizat un ghetou, care includea străzile Grădiniţei, Ieronim, Malcinschi şi Lumea Nouă.
În această lume vrăjmaşă, nebună, au manifestat atitudini omeneşti faţă de evrei Şerban Flondor, colonelul Bârzescu, comandat al Legiunii de jandarmi, şi Isidor Palade, secretarul primăriei din Storojineţ. Din păcate, umanitarismul lor nu a fost suficient, evreii fiind încolonaţi, zilnic, în ordine alfabetică, şi duşi, prin Iedineţ din ţinutul Hotinului spre lagărele din Transnistria, de unde puţini s-au mai întors.

STRAJA

Cătun, cu rol de strajă, al Vicovului de Sus, sat atestat documentar în 23 mai 1436, satul Straja îşi împleteşte istoria cu Vicovu de Sus, prima menţionare a unor săteni din Straja făcându-se în 18 iunie 1767, când egumenul Putnei se plângea lui Grigore Callimah Vodă împotriva vecinilor din Frătăuţi, Gicove şi Straja, „care nu s-au obişnuit a trăi în vatra satului, unde este sălişte şi biserică, ce trăesc împrăştiaţi pe acele moşii, aducând cu bucatele lor stricăciune şi pagubă mănăstirii”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Straja, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „40 – toată suma caselor”, însemnând „13 liuzi ai ofiţerului ce şade acolo şi care proviant de la Piatra” primeşte, 1 ţigan şi 26 birnici.
În 1774, Straja avea 45 de familii de iobagi mănăstireşti, în 1775, 1 popă şi 38 familii de iobagi mănăstireşti, iar în 1784, 80 familii.
În 11 iunie 1778, Constantin Cărcul, vătaf de Straja, Vasile şi Gligoraş Juravle, care au fost de faţă la hotărnicirea părţilor lui Vasile Zub de pe muntele Lucina, dădeau mărturie egumenului Ioasaf cum că mănăstirii Putna nu i s-a dat a treia parte din munte, care i s-ar fi cuvenit.
În 16 iunie 1784, mănăstirea Putna arenda satele Straja şi Vicovu de Sus unor lipoveni.
Biserica Naşterii Maicii Domnului din Straja a fost construită în anii 1867-1870, pe locul unei bisericuţe din 1786, care avea, în 1843, 1.453 enoriaşi, preot administrator fiind Vasilie BUNCIAC. În 1876, biserica avea 2.129 enoriaşi, paroh fiind Dimitrie ONCIUL. În 1907, paroh era cărturarul Dimitrie DAN, născut în 1856 la Suceava, preot din 1880, paroh din 1890, preot cooperator fiind George COSMOVICI, născut în 1873, preot din 1904, iar cantor, din 1894, Andrei CANTEMIR, născut în 1847.
Din 1860, funcţiona în Straja o şcoală cu 6 clase .
O colectă pentru Internatul de studenţi din Cernăuţi, făcută, în mai 1896, de „ dl paroch Dimitrie DAN, din Straja”, menţionează următoarele nume de localnici: primar Ioan CHIRA, Ilie URSULIAN, Marina a Ilie URSULIAN, cantor bisericesc Ioan URSACHI, învăţător superior Nichifor BOCANCE, secretar comunal Alexander DAŞCHEVICI, cantor Andrei CANTEMIR, asistent silvic Franz BITTNER, juratul Ioan POPESCUL, Mihai TOMIAC, Georgi COTOZ, Dimitrie POPESCUL, Istrati JURAVLE, Nichifor ROMANIUC, Nicolai POPESCUL alui Dimitrie, învăţătoarele Magdalena VASILOVICI şi Glicheria VASILOVICI, Dumitru CÎRCIUL, Iacob PĂDUCHE, Chireac COTOS, Ioan PĂDUCHE, Teodor JURAVLE, Vasile POPESCUL, Ilie PĂSĂILĂ, Alexandru POPESCUL, Vasile CHIRA, Petru COTOZ, Vasile BUTA, Georgi PĂSĂILĂ, Dimitrie POPESCUL, Teodor CHIRA, Andrei COCA, Gavril JURAVLE, Constantin POPESCUL, Vasile BODNARIU, Miron CHIRA, Simion TARNOVIEŢCHI, Iacob CÎRCIU, Pavel POPESCU, Elena PĂTRĂUCEAN a lui Ioan, George CHIRA alui Ioan, Ioan PITIC, Teodor POPESCUL, Vasile URSULEAN, George URSULIAN, Mihai COTOS, poliţaiul Pamfil COTOZ, Ioan POPESCUL, Teodor COTOZ, Pavel PETREUCEAN, Georgi PASAILĂ, Teodor HASNA, Constantin CHIRA, Ilie PETREUCEAN, Cosma COTOS, Dimitrie BURACIUC, Gavril POPESCU, Ioan STIRBAN, Nistor POPESCU, Vasile PĂTRĂUCEAN, Petru PADUCHIE, Maria POPESCUL, Safta PINTESCU, Marina COTOS, Safta PITEI, Paraschiva PASAILĂ, Catrina COTOZ, Maria şi Toader JURAVLE, Dimitrie URSACIUC alui George, Achilina BODNAR alui Costan, Terentie BODNAR, Alexandru PINTESCU, George PINTESCU, Maria POPESCUL, Elisaveta JURAVLE, Ilie POPESCU, Maria COTOZ, Constantin JURAVLE, Ioan BRES, Maria HANŢAR, Nicolai STIRBAN, Ana POPESCU, Maria HASNA, Rachila BEIN, Irina BEIN, Maria GLEŞCA, Elena COTOS, Maria POPESCU, Ioan HANZAR, Dimitrie CALANCE şi Tanase CALANCE .
Banca populară raiffeisiană din Straja a fost înfiinţată în 1 noiembrie 1902, sub direcţiunea cărturarului Dimitrie Dan, cu Constantin Popescu preşedinte şi Nicolai Bocance vistiernic.
„Straja poate fi privită ca o comună bucovineană model, ca un sat model pentru Românii din orice parte. Casele sunt bine clădite, curate, se înşiră pe amândouă laturile drumului drept, încunjurate de curţi largi, bine ţermuite cu scânduri.
Ce sunt oamenii din Straja se poate vedea într-o zi de hram mare, când ei se adună toţi la biserică şi, fiindcă e o Duminică de Paşti ca aceasta, în curând ei sunt toţi acolo. Chipuri mândre cu ochi negri adânci, cu pletele revărsate pe umeri; spătoşi, cu umbletul încet şi sigur. Oameni, nu glumă! Cojoacele albe, nouă, tivite cu blană de miel neagră, şi prin care ies mânecile largi ale cămăşii de pânză curată, sumanele cafenii, cizmele nalte trase vitejeşte peste genunchi, li dau şi mai mult înfăţişarea unor luptători totdeauna gata. În mână au pălăriile de croială ungurească, cu margenile răsfrânte în sus. Câte unul şi-a pus ciorapi verzi de lână ca ai pădurarilor şi alte podoabe împrumutate. Toţi flăcăii au înfipt în pălării, de bucuria Paştilor, flori de hârtie şi pene. Şi cătanele, pentru ca să arăte din partea lor că ştiu să preţuiască o zi ca aceasta, şi-au înflorit şăpcile cu rămurele de brad.
Femeile au îmbrăcat şi dânsele cojocele, care lasă slobode mânecile, ce sunt înfoiate numai la neveste. Cele mai multe poartă catrinţa strâmtă, prinsă înainte, neagră, cu dungi supţiri în lung şi o margine lată roşie. Dar se văd şi fuste de postav umflate, puternic colorate, şi care se cheamă „sucne”: aceea dintre fete, care poate să capete o „sucnă”, e foarte mândră de aceasta şi iese în rândurile dintăiu. Pe cap, femeile măritate au ştergarul învălătucit pe supt bărbie, fetele-şi lasă cozile pe spate, iar cele care vreau să se ştie că doresc mire aşază pe părul lor lins un cerculeţ de mărgele şi alte podoabe, care se cheamă „gâţă”…
În Straja se vede o casă gospodărească, dar mică şi lipsită de orice fel de împodobire, casă trainică ţi încăpătoare pentru oameni mulţămiţi cu puţin. Acolo s-a născut istoricul Dimitrie ONCIUL, şi în vorba lui hotărâtă şi răspicată, în lucrul lui încet şi sigur, în căutătura lui care-ţi caută ochii, se vede înrâurirea acestor săteni ai Strajei, între cari a trăit fiul de preot cei dintâi ani ai vieţii sale. Acum în casa parohială se află o bibliotecă bună, şi se scriu de Dimitrie DAN, parohul Strajei, care e membru corespondent al Academiei Române, lucruri folositoare pentru cunoaşterea poporului nostru şi a trecutului său” .
„Casele, înconjurate cu grădini şi acoperite cu şindrilă, cu păreţi ca neaua, au ferestre mari, luminoase, iar uşile, tăiate în mijlocul faţadei, îngăduie să se vadă, câteodată, femei gătite în alb, cu mâna streaşină la ochi. Nu în multe părţi se pot întâlni gospodării mai aşezate ca în Straja… Nicăieri oamenii nu sunt mai sobri şi mai cumpătaţi ca aici şi nicăieri vrednicia nu dă mai multe semne de belşug decât în acest sat, înşirat ca nişte boabe, cale de câţiva kilometri, în lungul Sucevei” .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Aniţa a lui Toader POPESCU (48 ani în 1908) din Straja.
La Straja s-au născut pictorii George COTOS (3 aprilie 1915) şi Traian ROTARU (20 septembrie 1939).

STROIEŞTI

Povestea începe în 3 iunie 1429, când feciorii lui Oană, vornic de Tulova, Lazăr, Stanciul şi Costea, primesc întăritură de la Alexandru cel Bun pentru „satele tatălui lor Stroinţii şi Zaharinţii la obărşia Şomuzului”.
Oană sau Ivan vornic, ctitor de biserici şi al Mănăstirii Humorului, fusese unul dintre cei mai mari dregători domneşti, deţinând şi vornicia Sucevei, înainte de a fi avansat vornic de Tulova (Tolva, adică Vornicenii de azi, localitate importantă pe atunci), în locul lui Drăgoi Viteazul, întemeietorul Drăgoieştilor şi a multor sate munteneşti, care tocmai răposase.
În 13 martie 1495, Ştefan cel Mare întărea satul „Stroeştii, în gura Şumuzului”, fraţilor Dragoţăl, Petrea, Gliga şi Cârţilă, precum şi nepoatelor lor de soră, Nastea, Parascheva şi Anghelina.
În 16 aprilie 1617, Nestor Ureche obţinea uric pentru Stroieşti, în „fundul Şomuzului”.
În 1 mai 1666, Duca Vodă întăreşte marelui postelnic Stamati satul Stroieşti, „cu vecini şi cu curţi gata, şi cu heleşteie şi cu tot venitul, care sat mi-au fost domniei mele dreaptă cumpărătură de la Andrieş clucerul, feciorul lui Toderaşco, ce au fost logofăt mare, pentru o mie şi cinci sute de lei bani gata”.
Stroieştii sunt menţionaţi, pentru a doua oară, abia în 17 aprilie 1617, când vornicul Nestor Ureche capătă întăritură domnească pentru „Stroinţii din fundul Şomuzului”, tatăl cronicarului având multe moşii pe valea Moldovei, toate confiscate, ulterior, şi înstrăinate, inclusiv de sângerosul şi cumplitul Duca Vodă, care, în 1 mai 1666, avea să dăruiască lui Stamati vel (mare) postelnic „un sat anume Stroeşti la ţănut Sucevii cu vecini şi cu curţi gata şi cu heleştee şi cu tăt venitul, care sat mi-au fost dreaptă cumpărătură de la Andrieş clucerul, feciorul lui Toderaşco, ce au fost logofăt mare, pentru o mie şi cinci sute de lei bani gata”.
Trei ani mai târziu, în 9 noiembrie 1669, sunt menţionaţi, într-o înzestrare la Ilişeşti, primarul, preotul şi diaconul din Stroieşti, respectiv vornicul Paicul, popa Vartolomei şi diaconul Dumitru ot Stroieşti.
În 5 iulie 1768, se face hotarnica satului şătrarului Constantin Stamati. Din uricele lui Stamati rezulta că, în 1578, satul aparţinea lui Toader vistiernic, dar se împărţea între Todosia Tăbucioaia şi fraţii ei Andreiaş şi Toderaşco. Pe vremea aceea, satul era pustiu.
În 1743, pe moşia boierului Stamati, Stroieşti, soseşte primul emigrant transilvănean, împreună cu soţia, Vasile MITRU, plugar din Leşu Ilvei, apoi, peste 10 ani, în 1753, vine, tot din Leşu, împreună cu soţia şi cu două fete, Marin BROASCĂ, grănicer în Regimentul 2 Românesc.
Peste alţi zece ani, în 1763, vine, împreună cu soţia, patru băieţi şi două fete, George TURTUI, plugar din Rebra Mare.
În 1774, vine şi un preot, George POP din St. Ioan, împreună cu soţia şi o fiică, pentru a păstori, împreună cu Butie POP, preot din Canciu, parohia stroieşteană.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Stroeşti, în Ocolul Siretului de Sus, fără alte precizări, „17 – toată suma caselor”, însemnând 2 femei sărace şi 15 birnici, iar la Zăhăreştii, „6 – toată suma caselor”, însemnând „1 jitar câmpulungenesc” (aşa se explică venirea neamului câmpulungean Grămadă la Zahareşti) şi 5 birnici.
În 1744, la venirea austriecilor, satul Stroieşti avea doar 22 familii (20 ţărani, în 1775), iar în 1784, 97, populaţia satului sporind, ulterior, datorită coloniştilor galiţieni, aduşi în sat mai ales după 1848.
Biserica Naşterii Maicii Domnului din Stroieşti a fost construită în 1862 de George de POPOVICI, pe locul unei vechi bisericuţe, cu hramul Adormirii Maicii Domnului, şi renovată în 1903, iar biserica Sfântului Dimitrie din Zahareşti a fost ctitorită, în 1542, de pârcălabul de Hotin Nicoară HROVICI. În 1843, biserica din Stroieşti, cu 1.014 enoriaşi, patronată de Nicolai de POPOVICI, era slujită de parohul Andrei DANCIUL, iar biserica din Zahareşti, cu 476 enoriaşi, patronată de Iordachi de CATARGIU, de preotul administrator Ioan DAN. În 1876, biserica din Stroieşti avea 1.620 enoriaşi, fiind patronată de Georgie de POPOVICI şi slujită de parohul Emanuel ISOPESUL, iar cea din Zahareşti, cu 1.522 enoriaşi, dar proveniţi şi din satele Liteni şi Buneşti, fiind patronată de Nicolai de GORZYCKI, de familia armenească BOTUŞAN şi de Andrei MOISA, paroh fiind Constantin BERARU. În 1907, paroh la Stroieşti era Ioan DOROFTEI, născut în 1863, preot din 1889, paroh din 1899, preot cooperator fiind Vasile BOCA, născut în 1878, preot din 1902, iar cantor, din 1904, Dionisie MAXIMIUC, născut în 1860, în vreme de biserica din Zahareşti îl avea paroh pe Eugen TURTUREAN, născut în 1867, preot din 1898, paroh din 1906, cantor fiind, din 1900, Leon MALCINSCHI, născut în 1864.
Din 1860, funcţiona la Stroieşti o şcoală cu 6 clase, iar din 1890 avea să fie deschisă şi la Zahareşti o şcoală cu 2 clase .
Zahareştii aveau, în 1895, când Daniel Werenka publică „Topographie der Bukowina”, 950 locuitori, păstoriţi de preotul Constantin Berariu, învăţător al satului fiind Vasile Sluşanschi, iar cantor, Leon Malcinschi. Primar al satului era Constantin Fărtăeş.
În 1898, când se înfiinţează o Însoţire Raiffeisen, la Stroieşti era preot şi preşedinte al înfrăţirii un prieten al lui Grigore Filimon, Ioan Doroftei, director al băncii rurale fiind Pentelei Poleac.
„Pe la sfârşitul lui August 1905 şi începutul lui Septembrie, Grigore Filimon a venit cu bicicleta sa la părintele Ioan Doroftei, de la Stroieşti, judeţul Suceava, plângându-se de dureri de cap şi de piept. De aici a plecat la părintele Eugen Sârbu, la Tişăuţi, unde i s-a făcut tot mai mare rău, încât, în cele din urmă, a trebuit să plece (să fie transportat) la spitalul de boli nervoase din Cernăuţi” (Dionisie Udişteanu), unde a şi murit.
În mai 1906, „pe lista încredinţată d-lui (învăţător) superior din Stroeşti, Alexandru ŢĂRAN” pentru înfiinţarea unei proiectate societăţi culturale, „Luceafărul Bucovinei” sunt menţionate numele unora dintre săteni, precum: Dumitru GEMĂNARIU, Aurelia BATARIUC, Gavril MLEŞNIŢĂ, George TOMOIAGA, Procopie RODINCIUC, Simion HOLCA, Vlad COSMIUC, Eduard PRAL, Petru SUBCINSCHI, Traian ŢĂRAN, Vasile COCARIU, dl ILNIŢCHI, Gavril GEANARIU, Istrati GEMANARIU, Arsânte GEMANARIU, Niculai CRIŢAN şi Pentelei POLEAC .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la stroieştencele Ana MATEICIUC (20 ani în 1907) şi Rahila DELNEA (22 ani în 1907).

STULPICANI

Legenda spune că, pe Suha Mare, lângă Topliţa Rece, s-ar fi aflat, cândva, prisăcile domneşti şi că de la „ştilbicanii” lui Ştefan cel Mare, care se ocupau cu ştiubeiele cu miere ar veni numele satului Stulpicani. Legenda poate să conţină şi mult adevăr.
Dar protopărinţii stulpicănenilor (apicultori sau nu), de la care Ştefan cel Mare a cumpărat satul, plătind 160 zloţi tătăreşti, au fost Şandru Gardu, vărul lui, Şuşman, precum şi unchiul şi mătuşile lor, Ioan, Magda, Maria şi Neaga, ultimii patru fiind copiii lui Coste Mădzărescul.
În 17 august 1488, Ştefan cel Mare a dăruit noii sale ctitorii, mănăstirea Voroneţ, „satul Ştilbicani de lângă Topliţa Rece, pe Suha Mare şi Suha Mare de la gură la obârşie, cu izvoarele ce cad în aceasta, cu poienile şi făneţele lor”.
Moşia Stulpicanilor cuprindea întreaga vale a Suhăi, în 1488, şi fusese, până la vânzare, stăpânită de obştea unui sat liber, înrudită cu obştea Câmpulungului Moldovenesc, iar legăturile de sânge vor dura peste veacuri, dovadă că, în 11 iunie 1723, când Racoviţă Vodă întăreşte proprietatea mănăstirii Voroneţ, satul este numit „Ştulbucani din Câmpulung”.
Mănăstirea Voroneţ lua zeciuiala „din păne, făneţe, stupi şi din tăt locul şi de la tăţi lăcuitorii care şed pe locul mănăstirii, fie ei câmpulungeni, deoarece au locuri cumpărate de la vecinii mănăstirii”.
Conform izvodului cu oameni al mănăstirii Voroneţ, vatra satului număra, în 1775, 37 de gospodării, toate arendate, pe timp de un an, în 17 iulie 1782, de egumenul Inochentie evreilor Marco din Suceava şi Solomon din Gura Humorului pentru „40 lei împărăteşti”, dar şi cu obligaţia de a vinde două vase cu vin din vinul mănăstirii, cu câte 45 „parale împărăteşti” vadra. Adică un preţ dublu faţă de cel de pe piaţa câmpulungeană.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la „Ştulbicanii… 82 – toată suma caselor”, însemnând 3 popi, 1 panţir, 4 femei sărace şi 74 birnici, aceştia fiind: Ion FLOCIA, Ursul FLOCIA, Nichita FLOCIA, Toadir DUMBRAVĂ, Toadir FLOCIA, Grigore FLOCIA, Gavril MĂGAN, Ion BĂLĂU, Ilie MĂGAN, Georgiţă ROGINĂ, Toadir PAŞCAN, Vasile ŢIGĂNESCU, Simion ŢIGĂNESCU, Petrea ROGINĂ, Petrea POPESCU, vornicel, Toma DOBRIAN, Mihalachi GEMĂNAR, Ion CATRINAR, Iacob, rus, Toader CATRINAR, Vasile ZANCUL, Nicolai POPESCUL, Georgii PLĂMĂDIALĂ, Ion ŢIGĂNESCU, Lupul PLĂMĂDIALĂ, Vasile HÂNTUL, Ion HÂNTUL, Pintelei CÂRNIALĂ, Vasile CÂRNIALĂ, Ifrim CÂRNIALĂ, Ion PLĂMĂDIALĂ, Chiruţă COBUZ, Ion PATROLE, Constandin, baci, Sandul, baci, Vasile STURZA, Chirilă ZANCUL, Ion sin Chirilă ZANCUL, Simion ZANCUL, Ion, săcuiul, Toadir GEMĂNAR, Georgii sin lui (fiul lui Toadir Gemănar), Pavel, rus, Toadir sin lui, Nicolai, rus, Ştefan TRAISTĂ, Ion sin lui Vasile, rus, panţir, Andrei, rus, Onul, ungurian, Maftei, ungurian, Ion, rus, Grigori, rus, Simion, rus, David VERDIŞ, Gavril MUSCĂ, Georgii MUSCĂ, Toadir MUSCĂ, Vasile MARCU, Gavril LUCAN, Nistor LUCAN, Georgii LUCAN, Ioana LUCĂNIŢA cu Andrieş holtei, Vasile sin Ioanei LUCĂNIŢII, Toadir VERDIŞ, Dumitru VERDIŞ, Gavril sin Dumitru VERDIŞ, Ion CABA, Agapi MOROŞAN, Toadir MĂGAN, Constandin zet Crăciun FARAON, Dumitru FARAON, Ion CRĂCEA, Petrea CATRINAR ot Capu Codrului, Ion COBUZ ot Cacica.
Rufeturile erau: popa Miron CIOFU, popa Vasile, diaconul Toadir, Vasile, rus, panţir, săracele Ioana CÂRNILOAIA, Maria, băciţă, Tiniţa COBUZOAE, şi Maria a lui ANDRIEŞ, crav.
Conform Corografiei lui Werenka, alcătuită în baza evidenţelor germane, Stulpicanii aveau, în 1 octombrie 1774, 71 de familii, iar în 1784 – 92.
Primul emigrant transilvănean, care s-a stabilit la Stulpicani, a fost Ion Ungurean, plugar din Ilva Mare, care a venit, în 1753, împreună cu soţia şi doi băieţi, fiind urmat, în 1763, şi de fratele său, Matiaş, fost grănicer năsăudean, care a emigrat împreună cu soţia, cu doi băieţi şi o fată. În 1760, s-au stabilit la Stulpicani, împreună cu familiile (total: 16 oameni), patru fraţi ardeleni din Topliţa, Simion, Vasile, Grigore şi Gavril Creangă. În 1762, a venit, din Sângeorgiu, un alt grănicer năsăudean, Tudor Dumbravă, împreună cu soţia, doi băieţi şi o fată, iar în 1768 a venit, din Leşu Ilvei, grănicerul Vasile Ungurean, împreună cu soţia.
După ocuparea nordului Moldovei de armatele austriece, pe vechea moşie a Stulpicanilor se aşează, încetul cu încetul, familii de nemţi şi de ucraineni, întemeind, practic, noi sate, pe vetrele unor străvechi cătune, dar de doar două-trei case.
Biserica Arătării lui Cristos din Stulpicani a fost construită în 1823, ctitorii ei fiind Vasile FLOCEA şi Teodor a POPII. În 1843, biserica avea 1.417 enoriaşi în Stulpicani, Negrileasa, Doroteea şi Plutoniţa, paroh fiind Elisei ANDRIEVICI. În 1876, biserica avea doar 980 enoriaşi, dar numai în Stulpicani, unde exista şi un serviciu poştal pentru toată valea Suhăi, paroh fiind Ioan ZURKAN (Ţurcan). În 1907, paroh era Emilian DAN, născut în 1855, preot din 1881, paroh din 1903, iar cantor, din 1906, Gavriil HUTU, născut în 1879.
Din 1879, funcţiona la Stulpicani o şcoală cu 4 clase .
În 19 februarie 1875, s-a născut, la Stulpicani, viitorul publicist şi scriitor bucovinean Nectarie Cotlarciuc.
În 1886, temuta bandă a lui Simion Big din Negrileasa, în care, alături de câţiva berchişeşteni (Costan Flocea, Grigori Coca, Georgi Ţimpău, Ioniţă Coca, Ieremie şi Vasile a Antonesei), făceau parte Dumitru a Popi din Stulpicani şi negrilenii Gavril şi Simeon Scheuleac, a călcat, prădat şi ucis pe evreul Gottlieb din Stejăroaia şi pe huţanul Ivan Droniuc din Benia, dar tâlharii au fost prinşi de procurorul sucevean George Isăceanu, după ce puşca evreului Gottlieb a fost găsită la Simion Big. Procesul s-a ţinut cu mare vâlvă la Suceava, tâlharii fiind apăraţi de socrul primarului Franz cavaler Des Loges, Samuil Isopescu, şi de avocaţii evrei Finkler şi Robinson. Verdictul s-a dat în 21 mai 1887, când Simion Big a fost condamnat la 20 ani închisoare, iar cetaşii lui, cu excepţia fraţilor Scheuleac, care au fost achitaţi, au fost condamnaţi la pedepse cu închisoarea între 6 şi 15 ani.
„Duminică, 4 Noemvre 1888, stil nou, se va aranja în localităţile şcoalei poporale din Stulpicani o serată cu dans. Preţul de intrare pentru o persoană 1 florin, pentru o familie 1 florin 50 creiţari. Venitul curat este menit pentru şcolerii seraci din Stulpicani. Oferte benevole sunt a se trimite comitetului, care constă din următorii Domni: Petru Boca, paroch ortodox-oriental, Ignat Şmidt, învăţător, şi Wihelm Mallek, c.r. administrator poştal” .
Dar dincolo de astfel de întâmplări nefericite exista viaţa reală, din ce în ce mai prosperă la Stulpicani şi mai marcată de petreceri mondene, după modelul austriac.
O listă de subscripţie pentru construirea bisericii ortodoxe din Cacica, din decembrie 1891, încredinţată lui „Petru BOCA, paroch din Stulpicani”, conţine următoarele nume de localnici: fata parohului, Maria BOCA, Nicolaiu COZAN, Alexiu FLOCEA, Ion (alui) Vasile FLOCEA, Simion (alui) Iacob MOROŞAN, Mihaiu (alui) Gavril FLOCEA, Niculaiu (alui) Ion HUTU, Vasile (alui) Petru MOROŞAN, Vasile (alui) Petru FLOCEA, Ion (alui) Grigori FLOCEA, Ana (alui) Georgi POPESCU, Acsenia (alui) Ilie POPĂ, Ion ARAMĂ, Alexiu BĂCILĂ, cantorul bisericesc Teodor COTLARCIUC (părintele viitorului Mitropolit al Bucovinei, Nectarie COTLARCIUC), Ion BUZILĂ, Gavril (alui) Simion DUMBRAVĂ, Ion RUSU, Grigori (alui) Iordachi POPĂ, Teodor (alui) Ion FLOCEA, Nistor (alui) Petru MOROŞAN, Maria (alui) Emanuil BALOŞ, Ioana (alui) Niculai BILAVSCHI, Ilie POPA, Ion (alui) Georgi FLOCEA, Georgi (alui) Ion DIACONU, Vasile (alui) Dumitru CATRINARIU, Ileana (alui) Ion HUTU, Nistor FORMINTE, Simion SILEA, Simion ŞOMITCA, Georgi OSTANSCHI, Ioana (alui) Vasile ZAMCU, Paraschiva (alui) Vasile MOROŞANU, Maria (alui) Georgi POPA, Eudochia (alui) Pintileiu COZAN, Petru SILEA, Teodor (alui) Ion HUTU, Simion CATRINARIU, Catrina (alui) Ion ARAMĂ şi Maria alui Gheorghi BUZILĂ .
Banca populară raiffeisiană s-a înfiinţat în 1 februarie 1903, sub direcţiunea lui Georgiu Pojoga, cu Ion Tonigariu preşedinte şi cu Emilian Iliuţ casier.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Varvara AXENTOAIE (16 ani în 1908), Paraschiva ŢIGANESCU (16 ani în 1908) şi Toader GÂNSCĂ (30 ani în 1908) din Stulpicani.
În Stulpicanii de azi, comună de oameni vrednici şi gospodari, străluceşte mocnit şi aproape tainic muzeul din casa învăţătorului Chiril Drancă. Domnul învăţător s-a născut pe valea Bistriţei Aurii, la Ciocăneşti, şi, după ce a mărşăluit până la Stalingrad şi înapoi, mereu cu arma în mână, mereu apărându-i pe ţăranii pe care îi conducea în luptă chiar şi de aliaţii nemţi, s-a stabilit la Stulpicani, unde a rămas pentru totdeauna, crescând generaţii după generaţii şi iniţiindu-le şi în taina lemnului mărturisitor, lemnul acela cu meşteşug prelucrat şi care eternizează simboluri ancestrale. Există în căsuţa lui Chiril Dranca bâte ciobăneşti cu încrustări de calendare solare şi de zodiacuri, există lăzi de zestre, care păstrează pe capace simbolurile întregului univers, există linguri, furculiţe şi căuşe de lemn, ba şi câte un corn de vânătoare, ba şi un cuier cu scrieri runice. E un om cu trup puţin, dar cu un suflet până la cer domnul învăţător Chiril Dranca, iar munca lui de o viaţă, inclusiv „statuile” plămădite în măruntaiele pământului, drept rădăcini, merită o expunere care să sporească faima Stulpicanilor în cele patru zări.
Şi mai există la Stulpicani un fost orfan de război, Toader Silea, care a oferit satului o fabrică modernă, dar şi un loc de închinăciune, o biserică frumoasă, durată cu dragoste şi cu smerenie. Şi mai există o mulţime de oameni frumoşi, demni şi de o superbă nobleţe muntenească, meniţi parcă pentru a lumina luminoasa vale a Suhăi.

STUPCA

Satul Stupca, menţionat încă din vremea lui Petru Rareş, a fost dăruit mănăstirii Solca, de către ctitorul acesteia, Ştefan Tomşa val II-lea, în 1615, întăritura domnească a lui Radu Mihnea Vodă, din 15 aprilie 1618, menţionând satele Stupca şi Lămăşeni, „care au fost domneşti, ascultătoare de târgul Sucevii”.
În 9 noiembrie 1669, preotul din Stupca, „popa Iftimie”, a fost martor la o tranzacţie funciară în Ilişeşti.
În 15 decembrie 1717, când Racoviţă Vodă confirma fraţilor Iordachi, Şerban şi Toader Cantacuzino „satul Stupca, cu vecini şi heleşteie”, este, practic, menţionat un regim laic al satului, care aparţinuse, probabil că în urma unui schimb de moşii, logofătului Iuon Boul, din moment ce Cantacuzinii spun că satul „l-a dăruit moaşa lor, Booaia lui Iuon logofăt”.
În 15 iunie 1752, a fost refăcut hotarul dintre Stupca şi Ilişeşti, în prezenţa stupcanilor Văslan şi Gligorie Nemiţanul, reperele toponimice ale hotarului fiind: hotarul Zahareştilor, heleşteul Boului, rediul lui Cimbru, pârâul Ciutării, poiana lui Ciocan.
Toponimele acestea înveşnicesc numele unor localnici: logofătul Iuon Boul, care îşi făcuse un eleşteu înspre Zahareşti, Cimbru, care defrişase păduricea de pe deal (rediu) şi Ciocan, care şi el defrişase o parte din pădure.
O altă hotarnică, făcută în 11 iulie 1768, pentru Vasile Calmuţchi, proprietar în Ilişeşti, reia aceleaşi toponime (iazul Booaia, deci al văduvei lui Boul; rediul lui Cimbrişor, deci al feciorului lui Cimbru; poiana lui Ciocan, Poiana vizuinilor, Poiana Stupcăi şi Drumul Câmpulungului).
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Stupca, în Ocolul Siretului de Sus, fără alte precizări, „57 – toată suma caselor”, însemnând 30 scutelnici şi 10 slugi şi argaţi ai stolnicesei Bălşoaei, 3 popi, 3 femei sărace, 11 ţigani şi 16 birnici.
Până în 1774, când Bucovina este ocupată de trupele generalului Mieg, la Stupca se stabilesc câteva familii de emigranţi transilvăneni: Vasile MORARIU (în 1753, din Nimigea), Ion UNGUREAN (1758, Bârlea), Ioan, Andrei şi Isidor BONTA (1763, din Sân George), Laurentie MOROŞAN (1765, Poieni), Teodor RODNEAN (1768, Bistriţa), Eremia ROŞCA (1768, Cilibica), Lupu MUNTEAN (1768, Calchion), Ioniţă ROŞCA (1769, Cilibica), Vasile a lui TOADER (1770, Ivanuşca), Teodor DUREA (1771, Năsăud), Iftimie ZAHARIA (1771, Blăjenii de Jos), Ignatie BODNAR (1771, Rădăşeni), Toader DULUŢ (1771, Fiscova), Ştefan LOCATI (1771, Bahmuta), Toader VICOVAN (1771, Bahmuta), Vasile CIUCĂLĂU (1771, Ciuchileşti), Iacob REUŢ (1771, Ciuchileşti), Grigore şi Constantin CROITOR (1771, Bârnova), Simion SCALU (1771, Biuchileşti), dulgherul Simion ILIAŞ (1772, Bârgăul de Jos), Grigore SAVA (1772, Blăjenii de Jos), Vasile şi Gavrilaş SERITON (1772, Blăjenii de Jos), Ioan VACARIU (1772, Noeni), Toma BÂRTOI (1772, Blăjenii de Jos), dulgherul Lupu HOREA (1772, Bârgăul de Jos), Carp CHIORU (1772, Blăjenii de Jos), Gavril MOROŞAN (1772, Buduş), Teodor şi Neagoe MORARIU (1772, Leşu Ilvei), George TRITEANU (1772, Blăjenii de Jos), Ioan TOBIE (1772, Blăjenii de Jos), Grigore DOINA (1772, Căila), George PINTEANCU (1772, Vinda), Simion BOJINCĂ (1772, Bârgăul de Jos), Elecheş IANOŞ (1772, Bârgăul de Jos), Nicolai ŞUTU (1772, Chintelnic), Sava CHECHERA (1772, Bârgăul de Jos), Ioniţă BOJESCU (1773, Bârgăul de Jos), Ieremia BOGDAN (1773, Rusu de Sus), Teodor HURBAN (1773, Bistriţa Mică), Ioan TOMA (1773, Căila), Dionisie BRĂTEŞAN (1773, Sâmbău), Gavril OLARIU (1773, Blajeni) şi Ion MOROŞAN (1774, Moiseiu).
În 1774, Stupca avea 56 familii, din care, după cum se poate observa, 45 familii de emigranţi ardeleni. În 1775, Stupca avea 2 popi şi 49 familii de ţărani, iar Lipovenii Stupcăi aveau 6 familii de ţărani lipoveni.
În 1784, Stupca avea 164 familii, în primii ani ai Bucovinei istorice stabilindu-se în sat şi familiile emigranţilor transilvăneni Ştefan BÂRGĂUAN (1777, Bârgăul de Jos), Nichită COSMACON (1777, Parva), Tudor ERDAN (1778, Nimigea pe Someş), Vasile IOSIP (1778, Berghea pe Someş), Grigore BLAGA (1778, Berghea pe Someş) şi Vasile MANCA (1778, Brăiuţ pe Someş).
O parte dintre ardelenii stabiliţi la Stupca aveau să se mute, ulterior, în alte sate, tot aşa cum alţii, stabiliţi, iniţial, pe alte vetre de sat, vor veni la Stupca, aşa cum s-a întâmplat, de pildă cu fraţii Petru, Gavril şi Tanasă Onigă, veniţi din Sân George şi stabiliţi, în 1765, la Berchişeşti, unde avea să rămână doar unul dintre ei, altul mutându-se la Stupca, iar al treilea, Tănasă, nu se ştie unde.
În 24 decembrie 1782, moşia Stupcăi aparţinea Mariei Balş, care, conform declaraţiei fiului ei, Toma Balş, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, o moştenea de la tatăl ei, Toderaşco Cantacuzino. Din 20 septembrie 1803, satul avea să treacă în proprietatea lui Toader Balş, fiul lui Toma, care îl va dărui, în 6 noiembrie 1811, nepoatei sale, Casandra Balş, jupâneasa lui Toma Iamandi.
Cea mai interesantă şi mai sugestivă poveste a Stupcăi se petrece în vara anului 1840, când deputaţii Stupcăi, deci consilierii comunali au încercat să se plângă de abuzurile boierului Manolachi Popovici.
Biserica Sfântului Dimitrie din Stupca, ctitorită în 1766 de banul Vasile BALŞ, avea să fie reconstruită în anii 1887-1888 şi sfinţită în anul 1889. În 1843, biserica din Stupca avea 955 enoriaşi, patron bisericesc era Manulachi de POPOVICI, paroh fiind Antonie DIMITROVICI. În 1876, patron bisericesc era Alexander von POPOVICI, cei 1.592 enoriaşi fiind păstoriţi de parohul Iraclie PORUMBESCU (GOLEMBIOWSKI, în sursa menţionată). În 1907, paroh era Onufreiu MIRONOVICI, născut în 1852, preot din 1876, paroh din 1885, cantor fiind, din 1879, Nicolai LUŢA, născut în 1851.
Din 1878, funcţiona la Stupca o şcoală cu 6 clase .
În 10 august 1849, deputaţii Petre Ciobanu şi Andrei Jaucă semnaseră o petiţie, împreună cu alţi 40 de ţărani fără pământ din Stupca, pe care doreau să o trimită împăratului, după ce Manolache Popovici le luase câte două-trei fălci de pământ şi aproape tot imaşul sătesc, aşezând pe partea de imaş care le rămăsese o laie de ţigani, în 40 de bordeie. Ţăranilor le mureau vitele de foame, iar boierul le interzisese să mai ia lemne din pădure.
Se mai plângeau deputaţii stupcani că n-au putut obţine nimic pentru sat, „ci numai închisori, câte o săptămână, şi câte 25 beţe, în mai multe rânduri, au primit de la stăpân, iar deputatul trimis la Cernăuţi, cu scrisorile săteşti, trecând prin Stroieşti, a fost prins de Nicolai Popovici (stăpânul satului), care l-a maltratat, i-a luat scrisorile şi l-a trimis iar la Stupca, luându-l, apoi, la temniţă, împreună cu alţi 46 de ţărani”. Pentru aceste greutăţi, ţăranii din Stupca cereau împăratului să li se facă dreptate şi să nu mai fie lăsaţi pe mâna boierilor români, „care i-au mâncat şi i-au muncit ca pe nişte robi”.
Banca populară raiffeisiană din Stupca a fost înfiinţată în 6 februarie 1903, sub preşedinţia lui Ilie Moroşan şi sub vicedirecţiunea lui Nicolai Toader Căilean. Cabinetul de lectură „Progresul” din Stupca funcţiona, din 1896, în casa lui Vasile Brătean, cu 57 membri, 45 cărţi, un abonament la gazetă şi o avere de 28 florini şi 60 creiţari. Această primă bibliotecă comunală din Stupca era condusă de boierul Dimitrie cavaler de Costin, de Onufrei Mironovici şi de Nicu Donisă.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la stupcanii Onofrei CĂILEAN (învăţător, 31 ani în 1908), Zenovia BOTUŞAN (18 ani în 1908), Ileana BACIU (18 ani în 1908), Maria COTRUŢ (18 ani în 1908) şi Tanasi SĂRMANU (18 ani în 1908).
În 24 mai / 6 iunie 1923, Ciprian Porumbescu a fost comemorat la Stupca, „la două morminte”, cum spunea Leca Morariu, unul fiind cel al uitării şi ignorării operei lui.
La Stupca, satul de suflet şi de spirit al lui Iraclie şi al lui Ciprian Porumbescu, s-au născut sculptorii Gheorghe BILAN (10 martie 1883) şi Dumitru CĂILEANU (10 iunie 1930), poetul martir al spiritualităţii româneşti în Bucovina Dumitru ONIGA (14 august 1925) şi interpretul de folclor Călin BRĂTEANU.

SUCEAVA

În 10 februarie 1388, „luni, în prima săptămână a postului”, Petru Muşat, domnul Moldovei, îi scria lui Vladislav, „rege al Poloniei, stăpânitor al Lituaniei şi al Rusiei şi domn al mai multor ţări”, ca să-i dea de ştire că i-a trimis un împrumut de 3.000 de ruble de argint, şi nu de 4.000, cum coneveniseră anterior şi cum se menţiona în zapisul aflat în posesia lui Petru Muşat, zapis pe care voievodul moldav se obliga să-l returneze, atunci când avea să primească altul nou şi în care să fie menţionată valoarea reală a împrumutului.
„Şi s-a scris cartea în Cetatea Sucevei, luni, în prima săptămână a postului, sub pecetea noastră, în anul naşterii Domnului 1000 şi 388”.
Scrisoarea aceasta, exhaustiv comentată de istoriografia românească, reprezintă prima atestare documentară a Cetăţii Sucevei, ridicată, de acelaşi Petru Muşat, între anii 1374-1391.
Târgul Sucevei a fost atestat documentar în 18 august 1388, un document al cancelariei domneşti fiind scris şi semnat în târgul Sucevei, de Petru Muşat, cel care a ctitorit şi cele două cetăţi din vecinătatea târgului, Suceava şi Zamca, şi Curtea Domnească din centrul târgului, şi biserica Mirăuţi, toate acestea făcându-se în timpul domniei lui, deci între anii 1374-1391. O tradiţie bucovineană, înveşnicită de Simion Florea Marian, pune pe seama unor păstori construirea bisericii de lemn Mirăuţi şi statornicirea, în jurul ei, a unei vetre de păstori, pe locul bisericii existând, cică, din vremea vremurilor, un stejar uriaş, în scorbura căruia locuia un sihastru. Acelaşi sihastru este menţionat şi într-o altă tradiţie, culeasă de Dimitrie Dan, dar localizat la Şcheia, calea râului Suceava adăpostind, în vechime, un lac uriaş, cu o insulă în mijloc, pe care ar fi locuit Zâna Iazului. Pe fond mitic, dar preluat mistic, lacul acela s-ar fi scufundat, ceea ce pare să conţină şi o oarecare doză de adevăr, din moment ce, sub jumătate din actualul oraş Suceava, încă se mai află un lac subteran.
Biserica Mirăuţilor avea să fie reclădită, din piatră, de Ştefan cel Mare, între anii 1481-1491, formula arhitectonică actuală datorându-se lui Karl Adolf Romstorfer, arhitectul vienez care, pregătind comemorarea lui Ştefan cel Mare, în 1904, a izbutit, într-un deceniu de muncă, să reconstruiască multe dintre bisericile Bucovinei, inclusiv cea a mănăstirii Putna, şi să scoată din pământ, din gunoaie şi din uitare ruinele Cetăţii Suceava.
În 17 martie 1390, în oraşul Suceava, s-au întâlnit solii Domnului Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân, şi cei ai Regelui Poloniei, Vladislav II Jagielo, pentru a conveni şi semna primul tratat politic şi militar dintre cele două ţări. Din Valahia sosiseră Roman Heriţchi şi Radlus Gadchi, „din însărcinarea şi porunca osebită a preavestitului principe, Domnul Mircea, Voievodul Ţării Româneşti”, iar din Polonia veniseră Ghervasie de Dalewicz şi Benko de Zabokruc, ambii cu „poruncă deplină şi însărcinare osebită ca (soli) ai prealuminatului principe, Domnul Vladislav, vestitul Rege al Poloniei”. Negocierile au fost încununate cu succes, în tratat menţionându-se: „Ne-am întâlnit cu rodnic spor, în oraşul Suceava, din părţile Moldovei, spre a cădea de acord asupra înţelegerii şi legământului de nestrămutată prietenie între amintiţii noştri stăpâni”.
Există în documentul menţionat şi câteva realităţi pe care noi, românii, în patriotismul nostru nobil şi veşnic efervescent, trebuie să le ignorăm; şi mă refer, în primul rând, la statutul de domeniu feudal vasal pe care îl avea Moldova lui Petru Muşat, ca şi Moldova de mai târziu, închinată, funcţie de conjunctură, dar din ce în ce mai păgubos, ba polonilor, ba turcilor, iar uneori şi ungurilor, care, încă din vremea întâiului Descălecat, au poftit, la concurenţă cu polonii, ceea ce nu le aparţinea.
Este de presupus că noua ctitorie a lui Petru Muşat a înlocuit o mai veche întăritură de lemn şi pământ, care servea „ca loc de retragere şi apărare pentru vremuri de restrişte… pe obiceiul timpului”, dar „această presupusă întăritură, ca întocmire şi valoare strategică, trebuie să fi însemnat însă prea puţin. Căci nici o mărturie n-o afirmă şi nici săpăturile n-au scos la iveală zidării mai vechi decât ale cetăţii actuale, care, sub raport istoric şi constructiv, nu poate fi anterioară epocii când Suceava a devenit capitală a Moldovei” (Al. Lăpedatu). Ce-i drept, nici nu a căutat nimeni.
Cetatea lui Petru Muşat ar fi rezistat, conform cronicarului regelui Sigismund al Ungariei, unui asediu, în 1395, când oştile maghiare şi-ar fi „pus castrele lângă reşedinţa voievodului Ştefan” I Muşat.
Piatra de mormânt a primului voievod Ştefan din istoria Moldovei, pusă de Ştefan cel Mare, glorifică, însă, victoria de la Hindău (Ghindăuani) a strămoşului său, iar victoria asta, soldată cu zdrobirea şi alungarea oştilor duşmane prin ţinutul Neamţului pare să anuleze afirmaţia cronicarului maghiar, deşi e posibil ca Sigismund să fi ajuns la Suceava şi, neputând cuceri cetatea, să se fi retras şi să fi fost înfrânt pe drumul întoarcerii.
Ştefan cel Mare a extins şi întărit Cetatea Sucevei, care, sub domnia lui, avea să se dovedească inexpugnabilă, şi încă în două rânduri: în 1476, împotriva turcilor, şi în 1479, împotriva polonilor. Vistierul sultanului, Giovanni Maria Angiolello, descria, în 1476, probabil că pentru prima dată în memorialistica europeană, târgul şi Cetatea Sucevei:
„Parte din ea (oastea turcească) a plecat spre Suceava, pe care am găsit-o goală, deoarece locuitorii fugiseră şi lucrurile lor parte fuseseră luate cu ei, iar altele fuseseră ascunse în pământ…
Oraşul Suceava era înconjurat cu şanţuri şi palisade. Casele şi bisericile erau de lemn şi acoperite cu şindrilă. Numai castelul Sucevei era clădit din piatră şi tencuială, pe o coastă în afara oraşului. Acesta rezista şi era bine înzestrat”.
Primul cartier al Târgului Sucevei, „mahalaua Sucevii”, a fost atestat documentar în 5 iunie 1449, şoltuzii târgului fiind un sas, „Nichil voitul”, şi un armean, „Serkiz, voitul armean”.
Prima stradă suceveană, „Uliţa Rusească”, a fost menţionată într-o inscripţie, datată în 30 ianuarie 1481, o a doua stradă, Uliţa Nouă, urmând să fie menţionată abia în 21 martie 1528, iar o a treia, Uliţa Armenească, în 16 mai 1623.
Biserica Sfântului Dumitru, ctitorită, ca şi biserica din Iţcani, şi închinată, împreună cu aceasta patriarhului Constantinopolului, Antonie al IV-lea, în 1395, de Iaţco, fratele lui Herman şi fiul lui Iaţco din Voitin (cel din legenda lui Dragoş Vodă, care avea mănăstire şi casă la Voitinel), a fost reconstruită, din piatră, după anul 1497, de Ştefan cel Mare, care sărbătorea şi în acest fel victoria de la Codrul Cosminului, o a doua reconstrucţie fiind săvârşită de Petru Rareş, între anii 1534-1535, turnul clopotniţei, înalt de 40 metri şi celebru de-a lungul vremurilor, fiind construit de Alexandru Lăpuşneanul, în 1561.
A doua biserică de mir a Sucevei, care să adăpostească moaştele Sfântului Ioan cel Nou, aduse la Suceava, în 29 iunie 1402, de Alexandru cel Bun şi adăpostite, iniţial în biserica Mirăuţilor, a fost începută, în 1514, de Bogdan cel Orb, fiul său, Ştefăniţă Vodă, fiind cel care va termina, în 1522, construcţia bisericii Sfântului Gheorghe a mănăstirii Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Portretele celor doi ctitori încă se mai pot zări, în ciuda patinei cenuşii a vremurilor şi a nepăsării, pe un perete din apropierea sfintelor moaşte. Bogdan cel Orb, care se mai numea şi Vlad, se născuse în vara anului 1475, când l-a avut drept naş pe Vlad Ţepeş.
Prima menţionare a sfântului de la Suceava într-un document străin avea să se facă abia în 1606, într-un inventar al bisericilor catolice din Moldova, iar prima minune, intens mediatizată de biserică pentru a putea stabili un loc în calendar, s-ar fi făcut în 2 iunie 1622, când, în faţa pericolului unei invazii tătăreşti, racla sfântului nu s-ar fi lăsat dusă şi adăpostită în Cetate, dar ar fi provocat o ploaie cumplită, care a umflat apele, barând accesul ceambulurilor tătăreşti spre Suceava.
În 20 septembrie 1538, când sultanul Soliman Magnificul venise, în fruntea unei oştiri de două sute de mii de oameni, să spulbere pâlcurile de luptători ai lui Petru Rareş, „prea frumoasa cetate a Sucevei se supuse Turcilor şi o batjocoriră ca pe roaba cea din urmă şi ca pe o curvă de pe drumuri” (Macarie). De atunci, din septembrie 1538, 300 de ieniceri au rămas în garnizoana cetăţii ca să apere domni slabi, precum Ştefan Lăcustă, Alexandru Cornea, Petru Rareş (în a doua domnie a fost un domnitor slab) şi fiii săi, Alexandru Lăpuşneanu, Ştefan Tomşa sau Despot Vodă.
În vremea acestui aventurier albanez, Cetatea Sucevei a suferit un lung şi sângeros asediu, care a început în august 1563 şi s-a sfârşit abia atunci Despot a fost dus în faţa lui Ştefan Tomşa, pe tăpşanul Arenilor, şi ucis cu o singură izbitură de buzdugan. Dar şi Tomşa a sfârşit tragic, la Liov, după ce fugise din calea lui Lăpuşneanu, voievodul care, în a doua sa domnie, a abandonat cetatea, în anul 1564, dar fără a o incendia, mutând capitala Moldovei la Iaşi, aşa cum promisese sultanului.
În 1592, Aron Vodă, singurul voievod evreu al Moldovei, a mutat reşedinţa domnească la Suceava, dar cetatea începe să fie reparată abia din anul 1595, când Ieremia Movilă s-a aşezat, cu gânduri statornice, în Cetatea Sucevei.
În 20 mai 1600, pârcălabul Ioan Kaptury a deschis porţile Cetăţii Sucevei în faţa lui Mihai Viteazul, jurând „pe Dumnezeu şi pe sfântul Fiul Său Iisus Hristos că voi fi drept şi cu credinţă domnului meu, stăpânitorul şi Domnul Ardealului, Ţării Româneşti şi Moldovei”.
În 15 septembrie 1600, oştile hatmanului Zamoyski încearcă un asediu asupra Cetăţii Sucevei, dar pârcălabul Ioan Kaptury şi-a respectat jurământul, păstrând cetatea până după înfrângerea lui Mihai Viteazul, când a închinat-o domnului legiuit, adică lui Ieremia Movilă.
În 12 octombrie 1641, Petru Bogdan Baksik vizitează Suceava, apoi descrie târgul şi Cetatea Sucevei: „Am vizitat oraşul Suceava, neîmprejmuit cu ziduri, dar alături de oraş se află o cetate frumoasă şi puternică, aşezată pe un deal, la poalele căruia curge un râu numit Suceava, în care se află păstrăvi şi alţi peşti; şi acest râu vine din Transilvania…
Cetatea… are trei-patru turnuri mari şi altele mai mici şi, deasupra porţii, are săpat un cap de bour, care este stema ţării; dedesupt sunt inscripţii slavone ale diferiţilor principi. E bine păzită, înzestrată cu arme şi este ţinută, totdeauna ferecată.
În piaţă (deci în târg – n.n.), în faţa palatului domnului, se află un spital pentru bolnavi şi săraci, dar nu este prea mare. Mai sunt băi turceşti, nu departe de palat. Se află, acolo, multe ape curgătoare şi fântâni cu apă rece…
Moldovenii au 700 de case, ceea ce face peste 3.000 suflete; au 16 biserici, o mănăstire cu biserică, închinată unui oarecare Sf. călugăr Ioan, şi se spune că trupul său se află în această mănăstire…
Există 300 case de armeni, ceea ce face peste 1.600 de suflete. Armenii au cinci biserici”.
În 16 iulie 1653, seimenii şi ungurii lui Gheorghe Ştefan, aflând că în Cetatea Sucevei s-ar fi refugiat „casa lui Vasile Lupu cu toată averea lui”, au început să bată cetatea cu tunurile, dar zidurile au rezistat, până la venirea cazacilor lui Timuş Chmelnicki, care, sub pretext că vrea să-şi elibereze soacra, i-a alungat pe seimeni şi pe unguri, apoi a săpat şanţuri în faţa cetăţii, cu intenţia de a o smulge din mâinile garnizoanei moldoveneşti.
În 18 august 1653, pe când cazacii lui Timuş prădau mănăstirile din nordul moldav, iar el încerca, fără succes, să cucerească cetatea, Gheorghe Ştefan se întoarce şi începe să-i asedieze pe… asediatori.
În 15 septembrie 1653, rănit de o bucată de lemn, desprinsă dintr-un turn căzăcesc, sfărâmat de o ghiulea, Timuş Chmelnicki moare, iar noul hatman, Feodorovici, intră în negocieri cu pretendentul la tron şi, în 9 octombrie, primeşte învoirea să se retragă. Gheorghe Ştefan lasă în cetate o garnizoană de 200 lefegii nemţi, apoi se retrage spre Roman, alarmat de zvonul unei năvale tătărăşti.
Agonia Cetăţii Suceava începe în octombrie 1673, după trădarea lui Petriceicu Vodă la Hotin, când în Cetate şi în târgul Sucevei se instalează o garnizoană polonă de trei mii de oameni, care, jefuiesc şi pradă satele din megieşie până în primăvara anului 1674, când, din porunca voievodului Dumitraşcu Cantacuzino, hatmanul Sandu Buhuş împresoară cetatea cu trupe turceşti, tătare şi moldoveneşti, împresurarea luând sfârşit în 9 august, când, urmare a unei convenţii speciale, polonii ies din cetate şi părăsesc Moldova.
Cetatea Sucevei şi Cetatea Neamţului, „cetăţile cele vestite ale Moldovei” au fost încărcate cu lemne şi incendiate, la porunca voievodului Dumitraşco Cantacuzino, în iulie 1675. „Un cuptor uriaş – rug al măririi noastre celei vechi” (Iorga) au fost Cetăţile Sucevei şi Neamţului în „luna lui Cuptor” a anului 1675.
Cutremurul devastator din 8 august 1681 a distrus şi ce mai rămăsese de pe urma pârjolului, iar cetatea „măririi noastre celei vechi” s-a mistuit sub cenuşi şi sub colburile şi mâlurile pe care le-au adus vânturile şi ploile. Din când în când, târgoveţii Sucevei desfăceau rămăşiţele de ziduri, piatră cu piatră, pentru a-şi construi casele, bolţile şi pivniţele lor făloase.
A mai rămas, deasupra pământului, un stei ciudat de piatră zidită, care fusese, cândva, într-o vie durată, paraclisul bisericii Cetăţii de Scaun a Moldovei.
În 1686, moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava au fost luate şi duse în Polonia de mitropolitul Dosoftei, cel care păgubise Moldova şi de multe dintre documentele voievodale, dar şi de însemnate piese de tezaur naţional. Polonii, care s-au tot vânturat prin Moldova, aveau să ocupe Suceava în 1691, stabilindu-şi trupele în incinta mănăstirii Zamca, pe care au transformat-o într-o adevărată cetate, întărită şi cu valuri de pământ, şi cu şanţurile căzăceşti care se mai văd şi astăzi. Trupele acelea s-au purtat cu sălbăticie, devastând oraşul şi satele de până în marginea zării, aşa că, după pacea de la Carlowitz, din 12 septembrie 1699, când polonii părăsesc ţinutul, târgul Sucevei arăta mai ruinat şi decât Cetatea, pierzându-şi importanţa pentru totdeauna.
Chemaţi să ocupe nordul Moldovei de mitropolitul Gavril, ruşii ocupă şi Suceava, în 2 decembrie 1769, după ce curăţaseră de turci Hotinul şi Cernăuţii. Oată cu ocupaţia rusească, destul de vremelnică, târgul Sucevei începe să beneficieze de o oarecare securitate, deşi rămâne o aşezare neînsemnată, care avea, în 1774, când se statornicesc în nordul Moldovei austriecii, 5 mazili, 9 răzeşi, 12 preoţi, 50 ţărani , deci cam o treime din populaţia satului Bosanci, din acelaşi Ocol al Mijlocului, în condiţiile în care Suceava cuprindea şi Lisaura.
Dintre emigranţii transilvăneni, care, conform Consignaţiunilor lui Enzenberg, veniseră, în acele vremuri, în număr mare ca să colonizeze nordul moldav, s-au stabilit la Suceava Arnold UNGUREAN din Rodna, în 1768, Dumitru DELATINSKI, dulgher din Râbnic, în 1770, Ion GRĂDINAR şi Ion GRĂDINARIU, pălmaşi din Şimeu-Sălaj, amândoi în 1772, Simion şi Petru UNGUREAJN din Săcăluşeni, în 1774, Florea UNGUREAN din Gabşani, în 1775, Ion MOLDOVAN din Dobrin, Paul SCHULER din Bistriţa, Ion MOROŞAN din Călineşti şi Grigore CÂRDEI, berar din Baia Mare, în 1776.
În octombrie 1774, „sucevenii au privit cu uimire la oştile arătoase, harnice şi disciplinate, care au trecut la instalarea cordunului (între 1 şi 25 octombrie) şi la marcarea cu stâlpi de graniţă şi pajure” (până în 16 noiembrie).
Devenind târg de graniţă, deci căpătând o oportunitate comercială, Suceava începe să se întremeze, în vremea ocupaţiei austriece, dar fără a mai redeveni vreodată, şi cu atât mai puţin astăzi, o localitate cu adevărat importantă, iar acel nou început era pe măsura faptelor anterioare, prezente şi viitoare, adică meschin, mărunt, dar plin de făloşenie, pe fondul unei nepăsări crase faţă de moştenirile noastre istorice şi faţă de identitatea noastră, inclusiv faţă de limba română, pe care sucevenii, în decursul istoriei târgului, au vorbit-o cu o oarecare neplăcere, oportunismul ispitindu-i cu limbi de stăpânitori străini.
În 26 octombrie 1768, popii Postolachi şi Ioniţă închiriaseră tăpşanul bisericii Sfântului Dumitru lui Tanase bacalu, care îşi făcuse şase dughene, plătind popilor 24 lei pe an, mijlocitorii tranzacţiei fiind epitropii bisericeşti Ivancio cupeţ şi Antohe căpitan. Tot pe atunci, în 1770, un oarecare Stan ruptaş, străin de pe aiurea, fusese dat afară din casa pe care o cumpărase în Suceava, băştinaşii Niculai Chiţăscu şi Ion Blănar transformând locuinţa aceea în închisoare, în „gros”, cum se spunea pe atunci.
Câţiva armeni suceveni, Ivan Capri, Moise Bogdan şi Ariton Pruncul, dar şi românul Ştefan Zota începând, din 6 aprilie 1779, în vremea judeciei lui Filip Arhip, demarează şi susţin un şir de procese cu mănăstirea din Sfântu Ilie pentru văile cu fânaţ de lângă Moara. Conflicte cu proprietarii ecleziaşti şi mai ales cu Mitropolia au tot avut sucevenii şi pentru terenuri din Tătăraşi, din Lisaura şi din Areni, câmpul întins al Arenilor, care începea din locul în care se află, astăzi, Palatul de Justiţie, fiind folosit, de-a lungul veacurilor, drept târg de animale, cirezi de vaci, herghelii de cai şi ciurde numeroase de porci fiind aduse, adăpostite, negociate şi vândute pe acel câmp în fiecare marţi de după Duminica Rusaliilor, în 8 iulie, în 20 august, în 14 septembrie, şi în 26 octombrie, un târg special având loc în 2 ianuarie, iar târgul săptămânal, de dimensiuni mai reduse, desfăşurându-se în fiecare zi de joi . Târgoveţii suceveni, care au revendicat moşiile comunale în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, erau reprezentaţi, în faţa acelei comisii, în 20 mai 1785, de Andrei Dragomir, de Ştefan Zota, de Ioan Brandabur, de starostele ţiganilor, fierarul Macovei, de fostul stareţ al mănăstirii Sfântului Ioan, Ursachi, şi de bătrânul fierar Ion Libedale. Jude al Sucevei era Costachi Borcilă, iar staroste moldovenesc era Gheorghe Tupilat.
Numele sucevenilor „de viţă veche” ai anului 1785, cum singuri îşi ziceau, au rămas menţionate în evidenţele şcolii moldoveneşti din Suceava, pe care o frecventau feciorii de plugari Andrei VORNICUL, Grigore GHERASIM, Vasile UNGUREANU, David RUSUL, feciorii de meseriaşi Vasile sin IORDACHE, Vasile sin TOADER cojocar, George sin VASILE blănar, Dumitru sin MIHAI blănar, Ioniţă sin BOTEZATUL blănar, Eftimie CROITORUL ciobotar, Ioniţă DUMITRAŞ olar, Iordache IONIŢĂ blănar, Manolache BARGIR bărbier, Nicolae UNGUREANU legător, Pintilie ANTON olar, feciorul de dascăl Constantin sin DASCĂL, feciorii de negustori Vasile sin TOADER, Vasile sin IORDACHE, Grigore GAVRILĂ, Lefter IONIŢĂ, Nichita CURCAN, Nicolae BRANDABURUL, Petrache sin TEODOR, Ştefan CUPEŢ şi Toader sin CONSTANTIN, feciorul de cârciumar Radul BUHAIUL, feciorul de băcan Matei sin TEODOR, dar şi feciorii unor funcţionari, precum Ştefan şi Vasile ai căpitanului ANDRONACHE, Tudorache TUPILAT, băiatul starostelui, feciorii celor doi mesargii, Toader BOTGROS şi Filimon UNGUREANUL, şi feciorul protopopului VASILE.
Cartierele Sucevei, în 1785, dacă se pot numi cartiere acele cuturi, adevărate „colţuri de sat” erau :
Ţigănia, care începea în spatele Mitropoliei, acolo unde se întâlnesc pâraiele Areni şi Şipot, continua spre vechiul Râbnic al Mitropoliei, spre pârâul Şipot, care delimita cutul ca şi casa negustorului Stamate grec, locuinţa lui Ioniţă Foti, biserica Învierii lui Cristos, considerată biserică superioară pe atunci, strada bisericii Învierii lui Cristos, Uliţa Poni sau Strada Mare, cum i se mai zicea, casa chirurgului districtual Tideriu Gutter, Groapa Veche a oraşului, Podul lui Macarie şi pârâul Areni.
Cartierul Armenesc, aflat în centrul târgului, în vecinătatea străzii Kapry, a grajdului împărătesc „ce merge din oraş la Areni”, „grajdurile husarilor” şi „drumul spre Sf. Ilie”, cuprindea gospodăriile lui Nicolai Ciubotar, Bogdan Drăghici, Ivan Norhap, Iordachi Ciubotar, Andruşca Sarchis, Mihai Tănase, Timoftei Diacon, Marcu Văcar, Ferdinand Cechnovici, Ivan Barbăroşie, Luca Păra, Dumitru Bocăneţ, Iordachi Croitor, Ion Izmană şi Grigore Rus, în locul numit „vechea groapă” având case Toader Păra şi Gavril Ciobanu.
Mahalaua Tătăraşi era alcătuită, înspre Areni, de casele zidite, de gospodăriile şi de grădinile lui Toader Spătar, Iordachi Popovici, Ioniţă Iftimachi şi Ion Răileanu, în vecinătatea casei berarului Meixner aflându-se gospodăriile altor berari: maistrul berar Georg Meixner, Axenia Rigan, Andrei Ciobanul, Andrei şi Grigore Rus, iar în partea dinspre Uliţa Mare locuind dulgherul Ion Andronic şi membrii consiliului orăşenesc Nicolai Rigan, Maria Ruşcuţa şi Dumitru Popovici. În mahalaua Tătăraşi se aflau biserica părăsită a Bunei Vestiri şi biserica ruinată a Sfântului Toader.
În centrul târgului Sucevei, pe Uliţa Poni, îşi aveau locuinţele secretarul Nani (Nagni), vornicul Simeon Tăutul, preotul Mihalache, croitorii Barbul Croitor, Nicolai Calu şi Ştefan Zota, blănarul Mihalachi Blănar, precum şi dughenele, uneori şi casele, unii negustori armeni, precum Ioan Capri, Ivan Manuşag, Apostol Pruncul, Ariton Pruncul şi Marco Popa. Tot acolo îşi aveau casele Teodor Ursu, preotul Ioniţă, boierii Constantin Balş şi pan Stamati, croitorul Isak Abraham şi maistrul franzelarul Johann Darfber.
Pe Uliţa Mare sau Uliţa Boierească aveau prăvălii, bolţi, pivniţe şi case evreii Leibel Grihmann, Taube, Joseph Schmil, tăbăcarul Ursu Manases, Chaya Naftuly şi Iacob Lazăr, armenii Nicolae Capri, Safta Pădure, Axenti Moises, Ioan Capri, Grigore Capri, Ariton Pădure şi Gheorghe Popovici, precum şi amestecul de moldovenii, saşi, greci şi slavi Toader Bacal, Gavril Nicşoiul, Catrina Nicşoaia, Cârste Tăbăcar, Maria Filipoaia, Dumitraşcu Brandeburg, Ioniţă Foti, Catrina lui Cozma băcan (casa o va cumpăra berarul Georg Meixner), vlăstarele boiereşti Iordachi Cantacuzino, Petrea Cheşcu şetrar, Manolache Balş, Iordache Balş, Matei Cantacuzino, germanul Georg Meixner şi grecul Constantin Pantazi. În mijlocul acestei străzi se afla biserica armenească a Sfintei Cruci, cu cimitirul ei.
În jurul bisericii Sfântului Dumitru, în aşa-zisa Piaţă, se aflau 9 dughene ale lui Matei Cantacuzino, una a lui Constantin Pantazi, o „boltă” (crâşmă) a mănăstirii Dragomirna, dughenile, câte una, ale lui Ioniţă Brandeburg, Toader Chiţescul, Constantin Chiţescul, Andrei Păscariul, Constantin Păscariul, Dumitraş Brandenburg, Dumitru Popovici, Costea Argintar, Ivancea Hagiu, Dumitru a lui Gheorghe Tupilat, două dughene alăturate având Dumitraş Pantazi, în vreme ce biserica Sfântului Dumitru avea şase dughene proprii. În această zonă se mai aflau alte case ale armenilor Ariton Pruncul, Ioan Capri şi Paraschiva Păduroaia, casele evreilor Iacob Mosco, Rifca Mendel, Jenkel Sulem, văduva Manze, Aron Leibel, Iosef Selig, Leibel Selig, David Moises, Lazăr Iosip şi Leibel Solomon, casele moldovenilor (dacă le spuneai români, protestau: „Rumân îi Gheorghe, vizitiul, eu mi-s moldovan!”) staroste Gheorghe Tupilat, Oprea Munteanul, Andrei Asandei, Toader Sămileanu, Stoica Dulgherul, boieroaica Ilinca Balş, Constantin Chiţescul, Iordachi Greculesi (străbunul artistului plastic Elena Greculesi), Toader Nicşoiu, Alexandru Săpunar, Mihai Blănar, Maria Preuteasa, Mucha din Fălticeni, boieroaica Maria Bălşoaia, Toader Băcal, Procopi Marchitan, Ionaşcu Croitor, Constantin Bărbieru, Ştefan Zota, Constantin Sângiori, Radu Munteanul şi Paraschiva Sămilean, casele celor doi meseriaşi germani, fierarul Bartolomeu Laitz şi curelarul Georg Weiderhalt, casa rusului Ştefan Rus şi casa cuţovlahului Crâste Cuţovlahul.
În mahalaua numită Cut din vecinătatea bisericii Învierii lui Cristos îşi avea gospodăriile Ioniţă Schipor, Sandală Nicşoiul, Ioniţă Foti, Pan Stamati, boier care avea casă şi în centrul târgului, şi Nicolae Croitor, tot aici aflându-se, în casa răposatului Formagiu, şi un spital militar, deschis chiar în acel an 1875.
Mai jos de Mitropolie, se afla cartierul numit Groapa sau Râpa de la Fântâna Doamnei, unde funcţionau baia domnească, baia evreiască, un templu evreiesc, construit pe temelia altuia mai vechi, o biserică ortodoxă închinată Sfintei Vineri, dar transformată în… grajd al târgoveţilor, îşi aveau proprietăţile armeanul Ioan Capri, cel care cumpărase măcelăria lui Bogdan Moisei, evreii Moises Kitzinger, Selig Kalman, Schmil Kleinrichter, moldovenii Ioniţă Chiţescul, Ioniţă Valdmeister, Toader, Simion şi Constantin Capstrâmb, Vasile, Ioniţă şi Toader Ropotă, Anastasia Iamandi, Vasile Ghinovici, Şerban Trene, Maria Bubei, Catrina Necşoiu, Alexandru Dascălul, Vasile a Greculesei, Gheorghe Dulgher, mazilul Ion Tăutul, Dumitru Pietrar, Nicolae Bejenar, Tofana Axenia, morarii Gheorghe Morar şi Ion Vieru, Didina Pânzăriţa, Iacob Formagiu, Petrea Ungureanu, Gheorghe Croitor, Gheorghe Tupilat, Andrei Ungureanu, Constantin Ciubotar, Ion Ungureanu, popa Vasile, Stanca Bărbieriţa, Ion Neculce, Maria Vieţoaia, Ioniţă Foti, Maria Buzăloaia, maiştrii lăcătuşi germani Bartholomeus Mick şi Wilhelm Fidelis, sârbii Pavel şi Ştefan Sârb, grecul Dele Blănar şi rusul Ştefan Rus.
Pe teritoriul bisericii Sfântului Ioan, deasupra ruinelor fostei curţi domneşti, îşi avea gospodăriile chirurgul Tiberius Gutter, Gavril Cojocar, Irina Blănăriţa, croitorul evreu Abraham, Ştefan Hotinceanu (străbunul marelui epigramist bucovinean Eusebiu Hotinceanu, cel care avea o moară în Suceava, pe Cacaina, lăsată moştenire urmaşilor).
În partea nordică a târgului, în hotar cu Iţcanii, exista un spital orăşenesc, adăpostit de o casă cumpărată de la Maria Filipoaia, de-a lungul drumului spre Suceava, aflându-se gospodăriile sucevenilor Mitrofan Chisăliţă, Gavril Posluşnic, paraclisierului armean Agop Kallos, armeanului Unan Apar, Ion Burdei, Ştefan Olar, Dănilă Calic, Gheorghe Zeperigă, Ion Neghină, ardelencei văduve Nedele şi a lui Mihai a lui Ion Blănar, precum şi casele polonezilor Ştefan Grabowsky şi Toader Zecimschi.
În vecinătatea bisericii Mirăuţilor se afla cartierul Muntenimii de Sus, numit şi La Bursuci, în care îşi aveau case soţii Vasile şi Vlada Munteanu.
Tranzacţiile funciare ale unui târg împovărat, ba chiar spulberat de istorie sugerează o vagă conturare de nouă identitate, una multiculturală, de care avea să fie foarte mândru, cândva, preotul George Mihuţă, deşi vechea şi decăzuta boierime a Sucevei părăseşte, încet, încet, târguşorul, pentru a se stabili fie la Iaşi, fie la Cernăuţi, iar vechile locuri boiereşti sunt luate de oameni străini, care îşi construiesc noi case, cumva străine de arhitectura tradiţională, mai curând galiţiene, decât europene, dar cu temelii zdravene, durate din piatra sfântă a Cetăţii Suceava sau a numeroaselor bolţi din glorioasa Suceavă de altădată..
În 30 mai 1787, Dumitrachi, fiul lui Nicolae şetrar, vindea douăsprezece dughene cu pivniţe de piatră în Suceava şi locul dimprejur, dar şi o livadă în Iţcani, pentru 100 guldeni şi un cal, care valora 20 guldeni, grecului Constantin Pantazi. Hagi Simion cumpărase, prin licitaţie, căsuţa de la nr. 312, de lângă casa lui Andrei Pascari, „de patru stânjeni de largă şi cinci stânjeni de lungă”, iar documentul era semnat, în 20 octombrie 1788, de Soste Voinovici, Ursachi Cenuşe, Petre Găină şi Mihai Costea, în ziua următoare, cea de 21 octombrie, imobilul fiind vândut, pentru 50 lei, armeanului Ariton Pruncul. Dughenele bisericii Sfântului Dumitru au fost cumpărate de Hagi Simion, Ioniţă Hormota, Constantin Pantazi, Petrea Făclier, Vasile Abărghieriţei şi Pentelei Sârghi.
Colecţiile de documente sucevene prezintă exhaustiv, uneori şi cu amoc, tranzacţiile care-i ţin loc Sucevei de mărturisire reală, de istorie, vehiculând nume de oameni, aflaţi, aidoma unui cuib de viespi, într-o ciudată foşcăială funciară: Sarchis Andronic, Axente Andronic (27 iunie 1803), Israel şi Caja Tauba Lenzer (1804, 1815), Valentin Rebitzki, Peter Schmidt, Mihai Cozma, Ioniţă şi Ştefan Foti, Berl Moldauer, Naftuli Weinbach şi aşa mai departe şi mai fără de identitate, Suceava devenind o insulă de străinism (ca în poemul lui Constantin Berariu), inclusiv prin românii „târgoveţi de viţă veche”, singura pulsare involuntară de românism real şi programată de ortodoxism petrecându-se anual, în iunie, prin scoaterea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava în pelerinaj prin urbe, readuse din Polonia în 10 iulie 1783, din porunca împăratului Iosif al II-lea, care vizitase Suceava în 15 şi 16 iunie 1783.
În vremea acestei istorii fără de istorie, Suceava a avut primari deja uitaţi, precum Josef BERGER (1856-1865), Abraham cav. PPRUNKUL (1865-1870), Josef KREUZ (1870-1871), Ferdinand STARK (1871-1874), Julius HUBRICH (1874-1883), Adolf KOCZYNSKI (1883-1884), Michael cav. PRUNKUL, Albert FUCHS von Braunthal (1866), Iulius MORWITZER (1887-1891), după aceştia urmând, din 25 iulie / 6 august 1891, până în 10 mai 1914, singurul primar cu adevărat important, întemeietorul Sucevei moderne, Franz cavaler DES LOGES.
Până La Franz cavaler Des Loges, glorioasa Suceavă de odinioară arăta „ca o regină părăsită”, care „în tăcere şi supunere îşi jeleşte zilele tinereţii, plânge timpurile când regii îi făceau curte”, după cum inspirat zugrăvea oraşul şi cetatea Wickenhauser. Abia în epoca primarului Des Loges Suceava îşi individualizează o arhitectură urbană şi îşi recuperează sau reface vechile lăcaşuri religioase (între anii 1849-1854, Suceava a fost devastată de trei mari incendii), dar şi ruinele minunatei Cetăţi de Scaun a Moldovei.
Primăria Sucevei funcţiona, din 1804, într-o casă cumpărată de la familia Hatzendorf, de lângă turnul lui Lăpuşneanu, modernizată, în 1844, de inginerul Ioanelli, refăcută şi extinsă în 1859, după planurile inginerului Munnich. În acelaşi sediu, cunoscut, astăzi, după modernizări succesive, drept rezidenţă a Colegiului Naţional de Arte „Ciprian Porumbescu”, avea să funcţioneze, iniţial (vreo trei decenii şi mai bine!), şi gimnaziul greco-ortodox,
Palatul Comunal sau Primăria, cunoscut, astăzi, drept Palat Administrativ, în care funcţionează Consiliul Judeţean şi Prefectura, a fost construit, prin strădania lui Des Loges, în anii 1903 şi 1904, în cele 72 de încăperi ale sale funcţionând administraţia oraşului, poliţia, pompierii, casa de economii şi Muzeul Sucevei. Construit în stil baroc, cu subsol, parter şi două etaje, iniţial în formă de „L”, Palatul a fost dotat cu un turn de 52 metri, în care a fost instalat ceasornicul oficial al urbei.
Şcoala principală germană, construită între 1811 şi 27 iulie 1815, când a fost inaugurată, a rămas mărturie arhitecturală şi astăzi, când funcţionează ca Muzeu al Ştiinţelor Naturale. În această clădire au învăţat şi elevii armeni, până în 1835, când a fost inaugurată Şcoala trivială armenească, lângă biserica Sfântului Simion, dar şi elevii români, până în 1833, când Şcoala trivială românească a fost desfiinţată, din lipsă de învăţători şi de elevi.
Clădirea Gimnaziului greco-ortodox, numit, ulterior, Liceul „Ştefan cel Mare”, începută „în puterea prea înaltei sancţiuni din 19 Octombrie 1892”, cu contribuţii de 78.000 florini din partea Fondului Religionar, de 15.000 florini din partea statului şi de 15.000 florini şi locul pentru zidire din partea comunei Suceava, a fost construită sub privegherea arhitectului primăriei, inginerul Leo Fuchs de Braunthal, fost primar, fiind finalizată spre sfârşitul verii anului 1895 şi inaugurată în 19 noiembrie, „în ziua onomastică a Maiestăţii Sale împărătesei Elisaveta” .
Căpitănia districtuală sau Prefectura, astăzi, Muzeu al Bucovinei, a fost construită în 1903, de antreprenorul J. Bochnner, cu parter şi etaj şi cu câte 25 încăperi, de o parte şi de alta a celor două coridoare longitudinale.
Muzeul a fost înfiinţat, în 1895, de „un comitet compus dintre suceveni”, odată cu demararea lucrărilor de recuperare a ruinelor Cetăţii Sucevei, pentru „adăpostirea sigură şi aşezarea cuviincioasă a numeroaselor obiecte găsite, cari, din cauza neaşteptatei lor înmulţiri, trebuiră să călătorească din locuri mai mici în locuri mai mari” (o încăpere a mănăstirii care adăposteşte moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, localul liceului, o şcoală orăşenească, o casă a bisericii armeneşti şi „încăperile cazărmii orăşeneşti a trupelor teritoriale” , adică ale fostei întreprinderi de gospodărire comunală de mai târziu).
Biserica catolică a Sfântului Nepomuk a fost construită între anii 1832-1836 şi împodobită, în 24 decembrie 1845, cu un ceasornic public, achiziţionat, cu 387 florini, de la firma vieneză „Wilhelm Stiehl”. Ceasornicul acesta fusese menit, iniţial, turnului lui Lăpuşneanu, de lângă biserica Sfântului Dumitru.
Iluminatul public sucevean datează din 1856, când începuse folosirea lămpilor de tip „Argond” (un ziarist nota: „Suceava are felinare pe stradă, cari noaptea nu se văd, fiindcă-i întuneric, cu atât mai intensiv le poţi simţi, însă, lovindu-te cu nasul în ele” ).
Iluminatul public eficient, prin construirea unei uzine electrice, cu două motoare Diesel de 120 CP, aprobată în 11 iunie 1905, cu punere în funcţiune planificată în 10 octombrie 1907, dar făptuită abia 18 august 1908, când se fac primele probe de motoare, datează, în Suceava, din 12 octombrie 1908, din 1912 fiind electrificată şi gara din Iţcani, iar din 1913 fiind exportată energie electrică în România (de la Iţcani, la gara Burdujeni şi la vama românească). Suceava primarului Franz cavaler Des Loges era luminată de 255 plus 55 lămpi cu becuri de 55 waţi, doar cele 55 lămpi funcţionând pe tot parcursul nopţii,
Cinematograful, în Suceava, şi-a făcut apariţia din toamna aceluiaşi binecuvântat an 1908.
Lucrările de canalizare şi apeduct au fost finalizate în 12 august 1912, odată cu darea în folosinţă a uzinei de apă, a canalizării şi a alimentării cu apă.
Parcul central al Sucevei, iniţial neîngrijit, dar în suprafaţă de 4 hectare, prevăzut în planul de sistematizare din 1854, a fost concesionat, în 1873, cernăuţeanului Anton Tiotrowski, făcea legătura între ruinele vechilor biserici voievodale şi vechea cişmea turcească a târgului, care avea să fie asanată şi repusă în utilitate de primarul Iuliu Morwitzer. Formula actuală a parcului datează din 1912.
Calea ferată Iţcani-Suceava, premeditată de primarul Abraham cav. Prunkul (1865-1870) a fost construită în 1895 şi inaugurată, în 1896, de Franz cav. Des Loges, staţiile Iţcani, Iţcanii Vechi, Răspântia (lângă biserica armenească a Sfintei Cruci) şi Abatorul de vite (în zona policlinicii de astăzi) funcţionând până în 23 mai 1918, când „a izbucnit, în partea de apus a oraşului Suceava, un foc îngrozitor, care, în scurtă vreme, a cuprins şi nimicit şapte obiective mari din piaţa gării”. Au ars, atunci, şi crâşma din târgul vitelor, şi gospodăria lui Litvinchievici, şi edificiul gării, şi magaziile cu cereale şi vite ale comandamentului militar, şi casa doamnei Luţia .
Hanurile importante ale Sucevei erau „Casa Polonă”, „Ca Cerbul de Aur”, „La Trei Coroane”, „La Şapte Draci”, „La Craiul Negru” („boltă” cântată de T. Robeanu şi „zugrăvită” superb de Ion Grămadă), „La Para de Aur” (o boltă-băcănie, lângă piaţă), „Hotel Bucovina”, „Hotel Moldavia” şi celebrul han, descris şi de Iraclie Porumbescu, cel care îl vizitase, pentru prima dată, în decembrie 1841, „Hanul Langer”. Dar la fel de importantă era şi băcănia „Gewolb”, cunoscută, înainte de a fi dărâmată, drept „Casa bucovineană, în care obişnuiau să se întâlnească elitele sucevene.
Prima clădire a spitalului vechi a fost ridicată, „dincolo de târgul de vite”, în 1820.
Închisoare târgului, cunoscută, astăzi, drept Palat al Justiţiei, a fost inaugurată în 1885.
Casa de Economii a început să funcţioneze, din 1895, în baza aprobării nr. 2274, din 25 august 1894, a guvernului provincial, cu depuneri-retrageri de minimum 2 coroane, dobânzile fiind fixate la doar 4 %.
În 23 iulie 1895, începe pentru Suceava şi o făptuire cu adevărat istorică. În acea zi, arhitectul vienez, Karl A. Romstorfer, stabilit la Cernăuţi, din 1888, ca profesor la Şcoala de arte şi meserii, a invitat notabilităţile Sucevei la o întâlnire, în casa primarului Franz cavaler Des Loges (astăzi, vila sindicatelor).
În ziua cu pricina, s-au prezentat în vila cu foişor din Suceava, pe care, de vreun deceniu, o părăginesc sindicatele, profesorii gimnaziali Simion Florea Marian, Animpodist Daşchevici şi Constantin Procopovici, negustorul grec Ilie Pantazi, ieromonahul Pancraţiu Sidorovici, din partea stareţului mănăstirii Sf. Gheorghe din Suceava, Emanuil Ciuntuleac, prefectul Basil cavaler de Duzinchiewicz, arhitectul oraşului, inginer Leo Fuchs, profesorul german Wilhelm Schmidt şi directorul şcolii primare, Andrei Paşcan. Lor li s-au alăturat, ulterior, Dr. Frisch, procurorul Leon cavaler de Goian, avocatul Ioan Luţia, directorul gimnazial Ştefan de Repta, consilierul guvernamental Constantin Tarangul, consilierul de tribunal Filip Zierhofer, precum şi profesorii Iosif Fleischer şi Alfred cavaler de Peyersfeld, ambii transferaţi la Suceava pentru a se alătura lui Romstorfer. Atât, pentru că Suceava nici pe atunci nu era locuită, în ciuda aparenţelor de împuhoire cu lume.
Romstorfer obţinuse aprobarea, ba chiar şi însărcinarea Înaltului Minister pentru Cultură şi Învăţământ din Viena ca „să întreprindă cercetări la Cetatea voevodală din Suceava, în care scop i-a fost pusă la dispoziţie suma de 300 florini”.
Două zile mai târziu, în 25 iulie 1895, sub supravegherea paznicului cimitirului ortodox din Suceava, austriacul, originar din şi înmormântat în Gratz, Georg Sorger, au început lucrările de escavare a pământului şi gunoaielor de pe ruinele Cetăţii de Scaun a Moldovei, iar Romstorfer a plecat să facă rost şi de alţi bani. În fiecare zi, supravegheau inventarierea şi transportul pieselor găsite la mănăstirea Sf. Gheorghe, cea care adăposteşte moaştele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, Constantin Tarangul (luni), Pancraţiu Sidorovici (marţi), Simion Florea Marian (miercuri), Animpodist Daşchevici (joi), Ilie Pantazi (vineri), primarul Franz cavaler Des Loges (sâmbătă).
În aproape nouă ani de trudă, au fost cheltuite 13.071 coroane pentru recuperarea glorioaselor ruine. Ministerul de Instrucţie din Viena, care oferise şi primele 300 coroane, a contribuit, în total, cu 4.800 coroane, cu aceeaşi sumă implicându-se şi Dieta Bucovinei. Muzeul Bucovinei, înfiinţat, la Cernăuţi, încă din 1892 (oficial din 1893), sub consilieriatul ştiinţific al lui Karl A. Romstorfer, a investit 3.151 coroane, dar s-a ales cu o valoroasă colecţie de mărturii arheologice. Comuna urbană Suceava a oferit 200 coroane, alte 120 coroane provenind din donaţii particulare, din partea boierului din Costâna, armeanul Popovici, şi al boierului din Iţcani, Mihail cavaler de Kalmucki. Şi, astfel, „cu multă râvnă, mare folos şi puţină cheltuială pentru desfacerea din pământul lutos al Sucevei noastre de demult”, Cetatea de Scaun ne-a fost redăruită. „Pe rând au răsărit şanţurile adânci, pline de apă în zilele grele ale apărării, zidul puternic din afară, întărit pe o temelie veche de Ştefan, vulturul acestui cuib al ulilor şi şoimilor dinaintea sa, apoi zidul dinăuntru, cămările de locuinţă, încăperile Domnului, beciurile de arme şi de ostaşi, gropile pentru robi, curţile cele mari din mijloc, unde puteau încăpea mii de apărători, turnurile de strajă şi bisericuţa în care zilnic se cerea, fără sunet de clopot, îndurarea lui Dumnezeu, nădejdea cea mai tare şi apărătorul cel mai statornic. S-au găsit oase înfrăţite în acelaşi praf fără nume, hărburi de smalţ cu frumoase împiestriri, care n-au fost încă cercetate, unelte şi săpături, bani, lemnării, inscripţii pe patră. Unele se află astăzi jos, la Muzeul dintr-o casă pustie, pe celelalte ţi le arată paznicul, un gropar de cimitire, harnic şi călduros ajutător al lui Romstorfer, în chiar cuprinsul zidurilor” (Iorga).
Între timp, primarul Sucevei, Franz cavaler Des Loges, înlocuit în unele din sâmbetele în care trebuia să supravegheze săpăturile la Cetate de fiul său, pe atunci student, a prins să construiască edificile Sucevei moderne (Gimnaziul, Palatul Administrativ, Uzina electrică, iluminatul public, aducţiunea cu apă, canalizarea etc.), iar Karl A. Romstorfer, ca să nu se plictisească, ne-a reparat bisericile şi mănăstirile. A început cu biserica domnească Mirăuţi, care, după ce fusese folosită ca grajd, funcţiona ca depozit de piei nedubite, a continuat cu Solca, cu Putna, ale cărei rămăşiţe de ziduri aveau maximum un metru şi jumătate înălţime, cu biserica Sf. Gheorghe din Suceava şi aşa mai departe, până în 2 iulie 1904 stil vechi (15 iulie stil vechi), când ne-au organizat, la Suceava, serbarea comemorativă a patru sute de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, eveniment în care noi, românii, am investit mult entuziasm şi enorm patriotism. „Această serbare a avut caracter naţional, căci la ea au luat parte nu numai întreaga inteliginţă şi burghezime din loc, ci şi foarte multă lume românească din întreaga ţară”, nota, mândru de discursul pe care l-a rostit la acea serbare, profesorul sucevean Eusebie Popovici. „Cu prapore şi steaguri în frunte – nota însuşi Romstorfer – preoţii s-au dus la ruinele frumos împodobite ca să închine cu evlavie umbrei lui Ştefan şi să facă obişnuitele rugăciuni pentru odihna sufletului său. La această serbare au asistat societăţile arcaşilor şi veteranilor, reuniunile de pompieri, delegaţiunile din o mulţime de comuna, chiar şi din cele mai îndepărtate comune de la munte, populaţiunea Sucevii, cum şi mult public din împrejurimi şi chiar din Bucureşti. O preţioasă amintire de la această serbare frumoasă ne înfăţişează excelenta fotografie a fotografului I. Chrzanowski din Suceava” (fotografie pe care o reproducem).
Apoi s-a lăsat tăcere şi uitare. Nici o stradă, nici o plăcuţă şi nici un omenesc pomelnic nu mai amintesc, în Suceava, de Karl A. Romstorfer şi de Franz cavaler Des Loges, deşi le suntem datori cu recunoştinţă. În fond, nici nu o putem face, pentru că, neam fără memorie fiind, şi noi, păşitorii prin Bucovina de azi, deja suntem, dar fără să fi prins de veste, doar colbul de pe tălpile viitorimii.
„Oraşul Suceava, după numărul locuitorilor şi faţa sa de astăzi, se poate numi oraş numai de a treia mână. Deşi extinderea Sucevei este însemnată, totuşi zidirile sale, cu deosebire prin mahalale (suburbii), sunt mici, grădinile spaţioase şi pline de pomi. De aceea, petrecerea prin Suceava, în lunile de vară, nu se deosebeşte mult de petrecerea de pe la ţară. Aserţiunea aceasta se adevereşte cu atât mai mult, deoarece oraşul nostru are, în apropierea sa nemijlocită, o luncă întinsă, adăpată de limpedele şi răcorosul râu, de la care şi-a căpătat oraşul numele său.
Case rare, grădini spaţioase, acoperite mare parte de pomete, situaţiunea rădicată, lunca răsfirată şi apa abundentă şi proaspătă, de sub coasta nordică a oraşului, sunt condiţiuni cari îi dau Sucevei aspectul unui sat spaţios, cu poziţie favorabilă.
Unica regiune care seamănă serios a oraş este centrul Sucevei; afară de acesta, îi mai dau faţă de oraş cele 11 biserici şi ruinele din jurul său.
Cu privire la aceste însuşiri ale vechiului, însă scăpătatului oraş, petrecerea din el, pe timpul lunilor de vară, nu poate fi cu îngreunare. Cu toate aceste, este o deosebire considerabilă între aerul de la ţară şi între aerul celui mai mic oraş, precum şi între viaţa închisă, ce-o petrece orăşanul acasă, conform cu ocupaţiunile sale, şi între aerul şi viaţa ce-o gustă el la ţară, fiind liber de ocupaţiunile îndătinate” .
Despre Suceava şi despre Cetatea ei, cele mai frumoase închinări aveau să fie scrise de Mircea Streinul, pe nedrept prigonitul şi ignoratul spirit urieşesc al Bucovinei, care avea să descrie „Cetatea Sucevii”, printr-un „reportaj inedit”, în cel mai desăvârşit spirit iconarist, spărgând barierele timpului, grupând cele trei tipuri de relaţionări, în continuă interdependenţă, pe capitole: „Noapte stranie”, „Pe vremea lui Ştefăniţă-Vodă”, „Biserica Sfântul Gheorghe”, „Oraş cu voevozi”, „Cetate bătută de ploi”, „Îngenunchiere în lumina Moldovei”, „Doinele murmură lângă cetate” şi Zări spre istorie”. Superb şi demn de memorie rămâne acel „Reportaj inedit de MIRCEA STREINUL”, care începe, continuă şi sfârşeşte astfel:
„Istoria ţării e plină de numele Sucevii.
Nume ca un cântec!
Suceava!
Ştefan cel Mare şi Moldova!
Veacurile au trecut peste pietrele colbăite ale Cetăţii, dar numele mai sună glorios, ca zângătul unui paloş, în sufletul nostru.
De Suceava te-apropii ca de-un altar. Uiţi că, astăzi, cetatea nu mai e decât un meschin oraş provincial, că – dealungul vremurilor – jâzii l-au năpădit ca buruienile, că vulgaritatea cea mai cumplită se răsfaţă’n inima Moldovei şi că turlele Mirăuţilor au melancolia unor ciobani împărăteşti cu turmele risipite – şi nu te gândeşti decât la istoria care trece cu paşi de voevozi printre ruinele unde flamuri nevăzute mai flutură’n vântul toamnei cu incendii de aur în copacii de pe dealurile Mitocului şi-ale Burdujenilor.
Seară cu umbre. Acceleratul opreşte gâfâind în lunga ploaie de Noembrie. Gara Iţcani, înconjurată de mărunte dugheni şi cârciume cu proprietari evrei, mă primeşte cu lumini tulburi şi-apoase, care cad galben pe faţa trecătorilor. O iau încet, prin burniţă, spre oraş. Suceava, ridicată pe măguri frumos unduite, abia se zăreşte de-aici, căci pâcla învălue ca un giulgiu felinarele cetăţii cenuşii de seară.
Pe măsură ce înaintez, lucrurile devin tot mai stranii. Nu se vede nici o lumină pe dealuri. Casele au dispărut în beznă. Ploaia cade monoton. Câte-un câne latră, însă rar şi‘ndepărtat. Ce-i asta? Am rătăcit drumul? Mă opresc pentru a mă orienta. De aici, ar trebui să văd semnalele optice dela gara Burdujeni. Îmi încord privirea să taiu întunericul. Zadarnic! Nici o lumină! Absolut nici una! Totuşi, pâcla nu e atât de deasă, ca să înghită cu totul gara şi semafoarele, căci disting lămurit un copac la o depărtare de vreo trei chilometri. Îmi întorc privirea spre Iţcani. Aceeaşi beznă. Mare comedie!
– Ce, ai rătăcit drumul? – răsare deodată un glas lângă mine, îndepărtând tăcerile.
– Da… Adică nu, căci cunosc bine locurile, însă mi se pare ciudat să nu văd nici o lumină… – răspund eu, cam mirat de neaşteptata apariţie a unui tovarăş de drum, pe care nu ştiu cum de nu l-am observat până acuma.
Un râs încet şi straniu perlează întunericul:
– Nici o lumină? Dar priveşte castelul!
– Castelul? Care castel? – şi tresar, cuprins deodată de-o inexplicabilă teamă.
Străinul întinde mâna. Mă uit în direcţia ei. Şi, prin ploaie şi ceaţă, desluşesc că, într’adevăr, numeroase lumini pâlpâie pe dealul care ţine în coastă ruinile cetăţii lui Ştefan-cel-Mare. Nu mai înţeleg nimic. Şi ploaia ţârâie cumplit de enervant. Bacovia surâde trist în amintirea mea.
Tovarăşul de drum. Larg, ca din nesfârşite hăuri, se-aude glas vestind ceasul. Sunetul înfioară văsduhul de cenuşă. Oare n’am desluşit, ca prin vis, clinchenit de arme? Totul se învolburează. Nimic nu mai e verosimil.
Şi vechiul cântec al lui T. Robeanu, care, „descurajat şi hărţuit de nevoile vieţii, şi-a pus capăt zilelor în camera unui hotel din Munkacs (Ungaria)”, mă obsedează:
„La Suceava în cetate
Ceas de miazănoapte bate,
Păzitorii cântă’n uliţi,
Răzimaţi în albe suliţi.
La Suceava în cetate
Ceas de miazănoapte bate,
Zidul vechiu adânc răsună:
Noapte bună, noapte bună!”.
Necunoscutul sperie din nou întunericele:
– Trebuie să ne grăbim, că petrecerea e’n toiu şi Măriei Sale nu-i plac întârzierile…
Asta-i bună! Şi nu mă pot opri dela un hohot de râs:
– Nu cumva Măria-Sa mă aşteaptă pe mine?
Vocea necunoscutului sună a mirare:
– Vezi că pe dumneata! Că doar n-aş fi venit până la rohatcă pe-o vreme ca aiasta, dacă nu eram trimis să te‘ntâmpin pentru a te aduce‘ndata mare la curte… Da’ hai mai repede, că Măria-Sa vrea să-ţi audă cântecele cele noui. Nu cumva ai uitat să le iei cu dumneata! – se‘ngrijorează brusc tovarăşul meu de drum.
Asta-i bună! Adevărat, am în servietă câte un exemplar din „Tarot”, „Corbul de aur” şi „Divertisment”, dar le-am destinat pentru Valerian Doboş-Boca, bunul şi ostrul meu prieten, căci nu mă aşteptam deloc – vă asigur că absolut deloc! – să dau ochii cu Ştefăniţă-Vodă. Capul îmi zumzăieşte de cele mai absurde teorii şi-mi amintesc deodată că am văzut cândva un film după o nuvelă de Mark Twain, film în care, printr’o simplă isbitură în cap, eroul se trezeşte tocmai pe vremea Regelui Arthur, aşa că‘ncep să nu mă mir prea straşnic. Dacă tovarăşul afirmă că suntem pe timpul lui Ştefăniţă-Vodă, sumbrul erou al lui Delavrancea, dece să n’o cred? Fie! Şi‘ncep să mă gândesc la dedicaţiile pe care ar trebui să i le ofer.
Mă tem, însă, ca nu va‘nţelege versurile mele şi mă interesez îngrijorat:
– Oare Măria-Sa i-a citit pe Simion Stolnicu şi Emil Botta?
– Da’ cine’s aceştia? Că n-am auzit de ei…
– Cum, n’ai auzit de ei?
Şi mă‘ngrijorez şi mai mult: te pomeneşti că la curte nu circulă decât Otilia Cazimir şi Vasile Militaru – şi, atunci, e vai de mine.
– Dar de N. Crevedia ai auzit?
Iarăşi:
– Nu. Ş’aiesta un grămătic?
Va-să-zică tot Otilia Cazimir şi Vasile Militaru!
Nu mai insist şi mă gândesc iarăşi la eroul lui Mark Twain:
– Ascultă… Cum îţi spune, bre?
– Ionuţ… Ionuţ al Lupului…
– Ascultă, frate Ionuţ al Lupului… Nu ştii, nu cumva m’a isbit vreun zurbagiu cu parul în cap?
– Doamne-fereşte! De ce să te fi isbit? – şi pacă-i văd prin întuneric ochii căscaţi a mirare.
– Nimic… Am întrebat aşa, fără nici un rost… – şi mă las în voia soartei.
În definitiv, o să am material pentru un reportaj efef… Păcat că nu l-am luat pe Rudd Rybiczka, să-mi facă nişte ilustraţii teribile!
Leap-leap… leap-leap…
Tot liopăind prin glod, trecând prin văgăuni şi urcând şanţuri, iată că ne-am apropiat de cetate.
Dacă bei titiun… Străjile ne‘ntâmpină cu straşnic zăngănit de suliţe. Ionuţ al Lupului dă parola şi trecem prin imensa poartă de piatră cenuşie, peste care lumina roşietică a făcliilor aruncă pete de sânge.
În ograda interioară, largă şi plină de făclieri, ne oprim pentru a ne odihni şi privesc cu lăcomie cetatea enormă, unde amintirea lui Ştefan-Vodă e încă vie în amintirea tuturor – dela Vlădică până la ultimul copil de casă.
Din palat străbate o muzică veselă, în care desluşesc o săltăreaţă melodie leahă. La răstimpuri, isbucnesc uriaşe cascade de râs. Desigur că vreun boier mai ghiduş îşi face iarăşi de cap! Totuşi, am impresia că râsul din-năuntru nu e tocmai sincer… Deh! Ştefăniţă-Vodă îi om ciudat şi cu toane… Cel puţin aşa ştiu din „Viforul” delavrancian… Şi te pomeneşti că boierii îşi cam tem capul şi râd galben!
Un oştean se-apropie de noi şi ne spune că vom fi chiemaţi imediat în faţa Măriei-Sale.
Emoţionat, mă mai gândesc o dată la nuvela lui Mark Twain şi-mi aprind o ţigară.
Nimic decât ploaie! Doamne, ce-o mai fi şi asta? – Căci m-am trezit, singur cuc!, în cel mai cumplit întuneric.
Unde-i castelul? Unde mi-i Ionuţ al Lupului? Unde’s făclierii?
Sfrrr…
Un strop de ploaie a căzut pe ţigară, stingându-mi-o. Aha! Acuma mă dumiresc… Cine naiba m’a pus să-mi aprind o ţigară pe timpul lui Ştefăniţă-Vodă?! Mi-a trebuit iarba dracului? Acuma înghite-o, stimate domn! Mircea Streinul, ţi s’a dus copcă reportajul sensaţional.
Şi, amărât, leapa-leapa prin noroaie, abia reuşesc să urc dealul, ca să ajung însfârşit la Suceava.
Dacă n’aveam inspiraţia să-mi aprind o ţigară, beam acuma vin de Nicoreşti cu Ţugulea Moghilă şi nu mă perpeleam într’o odaie meschină de hotel obscur şi suspect…
Sfântul Ioan-cel-Nou. Disdedimineaţă, o iau încet către biserica sf. Gheorghe – ctitoria lui Bogdan cel Orb şi-a lui Ştefăniţă –, un adevărat giuvaer de piatră, în care se păstrează moaştele marelui mucenic Ioan-cel-Nou: acesta, nevrând să se lepede de credinţa în Hristos, a fost ucis de păgâni, după groaznice chinuri, la Cetatea-Albă.
În anul 1402, Alexandru-Vodă a adus la Suceava moaştele martirului pentru care, la 24 Iunie al fiecărui an, se face mare pomenire în fosta capitală a Moldovei.
„Moaştele sfântului Ioan” – spune un preot – „sunt un adevărat isvor de întărire a sufletelor creştineşti. În vechime, toţi Românii, dela Vodă până la arcaş, au îngenunchiat cu smerenie în faţa lor, rugându-se pentru mântuirea neamului şi, prin puterea ocrotitoare a sfântului Ioan, multe hoarde de străini au fost întoarse din cale ori răpuse în ţărnă…”.
M’apropiu de sicriul artistic lucrat în argint şi’ngenunchiez. Liniştea şi-un vag miros de tămâie domnesc în biserică. O lumină grea, cenuşie, învăluie în vis vastul interior fumuriu, în care aurul icoanelor împrăştie sclipiri mate şi suave.
Aici, departe de forfota uliţelor pline de evrei, e adevărata Suceavă, Suceava gloriei împărăteşti şi-a dreptei credinţe, Suceava voevozilor şi-a înţelepţilor monahi, – aici e Suceava eternă, pe care anii şi vitregiile n’au putut-o doborî.
Cetatea domnească. După lunga ploaie de ieri, cerul s’a luminat şi imensele azururi îşi tălăzuiesc peste oraş puritatea. Bisericile lucesc în bătaia dulcelui soare de toamnă, frunzişul copacilor depe dealuri îşi seamănă în vânt bănuţii aurii, colinele curg suav spre zările sidefate, iar departe, pe-o coastă, ruinile cetăţii lui Ştefan-cel-Mare se înalţă sobru şi majestuos, stăpânind văile ca un cioban turmele sale.
Dealtfel, întreaga Suceavă e mărturia vie a gloriei româneşti: cetatea domnească, Mirăuţii – nume de cântec, nu? –, Zamca – atâtea semne ale istoriei!
La Suceava, trăieşti ca’ntr’o biserică… Aici, îţi vine să vorbeşti cu sfială, să’ngenunchiezi. Între zidurile oraşului, parcă mai stăruie chiotul plăieşilor, parcă se mai aude zăngănit de suliţe. Oare acolo, în vale, nu stăteau hoardele tătare, ahtiate să cucerească lumina Moldovei? Oare dincolo, după dealuri, Dragomirna nu străjuieşte oştimea stejarilor?
Astfel fiind, oare nu se cade să îngenunchiezi pentru a săruta ţărna prin care, poate, a trecut cu pas viforos Ştefan-cel-Mare şi Sfânt?
Altă Suceavă. Mutând capitala Moldovei la Iaşi, Alexandru Lăpuşneanu a sortit pierzării Suceava şi chiar a poruncit să se dărâme cetatea.
Cu toate acestea, Suceava n’a murit. Cetatea lui Ştefan-cel-Mare n’a putut să moară. Oricât ar bate-o ploile şi vântul, oricât s-ar năpusti nămeţii iernii asupra ei, oricât ar cobi în nopţile lungi de toamnă cucuvăile şi bufniţele care îşi au cuibul între zidurile dărăpănate, – ea îşi ridică spre ceruri contururile enorme şi continuă să veghieze peste drumurile invadate de străini.
În timpul Austriei, Suceava a fost un puternic bastion de românism creator şi intransigent şi hidoasa pajură bicefală a defunctului imperiu nu cuteza să-şi fluture aripile negre deasupra cetăţii.
La Suceava, străinii nu sunt impertinenţi ca’n alte oraşe bucovinene. Aici, ei îşi dau seama că nu’s decât nişte intruşi şi se comportă în consecinţă, aşa că nu-i vezi ostentativi şi obraznici ca la Cernăuţi sau Storojineţ.
Noapte fără făclii. Amurgul m’a surprins pe dealul Zamcei. Şuvoaie de sânge gâlgâiau din nouri, amestecându-se cu aurul frunzişului din luncile râului care şerpuieşte pe lângă Iţcani şi Burdujeni. Soarele se rostogoleşte după zare şi umbrele cuprind repede văile imense. În apropiere, gara Iţcani, o fabrică – fabrica unui venetic, despre care un prieten îmi spunea că îşi bate la tălpi muncitorii – se conturează alb talazurile cenuşiu-albăstrii ale serii. În satele învecinate, casele ţărăneşti fumegă a mămăligă şi a lapte proaspăt, iar cânii latră melancolic, stârnind stihiile ascunse prin văgăuni. Un tren îşi târâie vagoanele spre Dărmăneşti. Un zumzet plăcut de care şi trăsuri adie dinspre şosea, iar dealurile răspund cu strigăt mic de păsări nocturne.
O lună enormă răsare peste noapte. Întreg peisagiul se cufundă într’o lumină palidă, ireală, prin care copacii îşi întind fantomatic braţele către cer.
Apoi, deodată, un cântec straniu prinde să crească tocmai depe celălalt deal. Rămân fascinat. Parcă niciodată n’am auzit un cântec mai dureros, mai tulburător. Am impresia că melodia asta, pe care-o murmură însuşi pământul, vine din vechile ruine – şi ascultând-o înfiorat ca’n preajma unei mari minuni, revăd întreaga istorie a Moldovei, ctitorită peste veacuri fără sfârşit.
Oare nu sună şi tulnice în depărtare?
Oare nu se-aprind focuri pe dealuri?
Oare nu răsună tropot de cai prin noapte?
Da, aici e Moldova; aici, unde Ştefan-Vodă mai trăieşte’n doinele ţăranilor; aici, unde sfântul mucenic Ioan doarme somn luminat; aici, unde zările închid un colţ de biserică şi de legendă.
Aţi înţeles acuma de ce aici trebuie să’ngenunchiezi şi să săruţi ţărâna? (Noembrie, 1938. / Mircea Streinul) .

SUCEVIŢA

La un an după începerea lucrărilor de construcţie ale mănăstirii Suceviţa (1582-1584), unul dintre cei doi fraţi ctitori, Ieremia Movilă (celălalt a fost Gheorghe, Mitropolitul Moldovei), a înzestrat noua ctitorie cu o moşie a domeniului domnesc, satul Suceviţa, ascultător de ocolul Bădeuţilor: „Am întărit nou ziditei mânăstiri zisă Suceviţa pe care am început a o zidi… un sat din satele noastre care au fost drepte domneşti ascultătoare de curtea noastră de Bădeuţi, anume Suceviţa, şi cu loc de moară la Suceviţa şi cu poieni pentru fănaţe şi cu munţi, şi cu slatine cari sănt pe aceşti munţi, şi cu izvoare cu peşti şi cu tot venitul”.
Dania din 6 august 1583 confirmă, desigur, numele unui sat deja existent, dar care se iveşte în istorie odată cu schimbarea regimului de proprietate, când numele lui intră în circuitul documentelor cancelariilor domnească şi ecleziastă.
Hotarul satului Suceviţa conţine toponime vechi, întâlnite şi în hotarnicele unor sate anterior atestate (Horodnicul de Jos, Voitin, Volovăţ), dar şi nume de localnici, împrumutate unor proprietăţi („izvorul lui Mihail”, „iazul lui Dăniciu”, „Stăna Secheraş”, „Stăna Ursului”, „colţul lui Jurj”), nume anonimizate în istorie, aşa cum se întâmplă, de regulă, la un popor pentru care doar prezentul contează. Nici măcar fântâna lui Ştefan cel Mare, cândva înzestrată cu cruce şi stâlp hotarnic, aflată în hotarul Suceviţei, nu mai supravieţuieşte în memoria locurilor.
Hotarul uricului din 6 august 1583 are următoarea configuraţie:
„Începând din cămp dela gura Horodnicelului, dela izvorul lui Mihail, la mocirla curată şi alăturea cu ele la Teşcioara; şi alăturea la Prăpădenia la capătul însemnat; şi pe povârnişul opcinei la semnul mare, la dealul Horodnicului, dară opcina şi la vale, pe vărvul Pietroasa şi de acolo spre Sud la dealul Voitinul, la Prislopul Viţelului; şi la dealul Săcărei, la capătul Voevodesei, şi de acolo la Dealul Crucii, la vărvul Berchiaşului şi la Stăna Secheraş, la vărvul Ruscăi şi acolo se întâlnesc hotarele Moldaviţei, ale Putnei şi ale Suceviţei, şi de acolo drept cu opcina la Stănişoara şi iarăşi opcina la Stăna Ursului, şi iarăşi la cărarea călugărească dela Moldaviţa şi de acolo la Răsărit, la Prislopul Preoţilor şi în opcina, la Poiana Mărului; şi opcina la Târguşor şi iarăşi alături cu opcina la Valea Homorului şi alăturea, la izvor la Dealul Homorului şi la cel dintăi prislop care s-a coborât dela Dealul Homorului, care este pentru a petrece vara; şi iarăşi opcina la Piatra Femeilor şi de acolo la Dealul Vulturilor, la capătul Somi şi opcina la Dealul Solcin; şi iarăşi opcina pănă unde se întălneşte cu drumul slatinii şi de acolo tufişul dela capătul părăului şi tot drumul Olhoveţului (Volovăţ), unde iese drumul prin pădure la colţul lui Jurj, la poiana Hirevul şi vadul Verboveţ dela Olvovăţ; de acolo în susul drumului printre ţarina Olhoveţului şi printre cea a Suceviţei şi, la vale, la făntăna unde este crucea şi stălpul lui Ştefan Vodă; şi de acolo la colţul Brădăţelului, la iazul lui Dăniciu, şi de acolo la heleşteul lui Mihail”.
Din nefericire, hotarul acesta, care delimitează un bogat teritoriu românesc, nu adăpostea o moşie din moşi-strămoşi, ci o feudă mănăstirească a Schitului Mare, din sudul Poloniei, căruia îi fusese închinată, din voinţa ctitorilor, mănăstirea Suceviţa. A însemnat lucrul ăsta un sacrilegiu sau nu numai bunul Dumnezeu ştie, dar tragică a fost ispăşirea, căzută, din voia soartei, pe umerii „Domniţei Voevodului Movilă” (soţia lui Ieremia Movilă), care, violată de turci, şi-a tăiat cosiţa, lăsând-o ofrandă altarului mănăstirii, apoi a sfârşit, îndurerată, după cum s-ar părea, prin Polonia. Povestea aceea cumplit de tristă, dar şi eroică, avea să fie retrăită liric, peste secole, de poetul iconar Teofil Lianu:
În mănăstirea de la Suceviţa,
Precum şi spune-ngălbenita filă,
Domniţa Voevodului Movilă
Spre pomenire şi-a lăsat şuviţa.
Şi urma gândurilor de mătasă
Şi-a degetelor albe şi trudite
Rămas-au pe ştergarele-nflorite.
Şi-era Domniţa straşnic de frumoasă!
Mănăstirea Suceviţa stăpâneşte satul Suceviţa, alcătuit din doar câteva case, până în primăvara anului 1784, când, după protestul egumenilor potrivnici confiscării averilor mănăstireşti, din 25 februarie 1784, semnat, în numele Suceviţei, de „Antioch igumen”, proprietăţile funciare ecleziastice au fost trecute în domeniul cameral, iar consilierul aulic şi comisarul imperial Taddeus Piethner von Lichtenfels a sosit la Suceviţa, în 15 mai 1784, pentru a prospecta slatinele, din punct de vedere hidrostatic, chimic, al salinităţii, geografic şi geologic.
În 1810, soseşte la Suceviţa, însoţindu-l pe arhiducele Rainer, pictorul silezian Franz Iaschke, cel care avea să realizeze nouă acuarele cu peisaje bucovinene, acordându-i şi Suceviţei locul care i se cuvenea în tezaurul de simboluri româneşti ale Bucovinei.
În vremea aceea, când Franz Iaschke picta valea Suceviţei, satul se închegase binişor, odată cu sosirea câtorva grupuri de galiţieni, în majoritate huţani, Tănase şi Ioan Golombiovschi venind din Cozmeci-Galiţia, după cum mărturiseşte cronica parohială a satului Breaza, sat în care s-a mutat Ioan Golombiovschi, durându-şi casă nouă în august 1841.
Cu doi ani înainte de sosirea pictorului silezian, în 13 ianuarie 1808, vornic al satului Suceviţa era Iacov Coşmaţchi, dascălul se numea Banilceschi, iar printre săteni se numărau Gheorghe Iţcuş, care tocmai cumpăra o casă şi în Todireşti, precum şi „giuraţii” (martorii) Ioan Golembiovschi şi Ioan Bodnărescu.
În 9 martie 1823, s-a născut, la Suceviţa, Iraclie Porumbescu, primul mare prozator al Bucovinei. Iraclie era al doilea fiu al soţilor Atanasie şi Varvara Golembiovschi şi a copilărit în Suceviţa ca fiu de suflet al egumenului Ghenadie Plachentie, căruia îi fusese „vândut” simbolic, pentru că avea o sănătate firavă. La Karlsberg, cum se numea, pe atunci, Voivodeasa (întru amintirea „Domniţei Voevodului Movilă”), exista o şcoală primară a micii comunităţi germane, care se stabilise aici, iar Iraclie Porumbescu a făcut primele clase la Karlsberg-Voivodeasa, înainte de a-şi continua desăvârşirea la şcolile cele mari din Suceava, Cernăuţi, Lemberg şi, iarăşi, Cernăuţi.
În 3 februarie 1823, s-a născut, la Suceviţa, publicistul Toader Sireteanu.
În 9 iulie 1887, într-o zi de sâmbătă, Prinţul de coroană Rudolf, cel care a murit, într-o tainică poveste de dragoste, în 1888, la Mayerlling, a vizitat Suceviţa. „În Suceviţa, primi pe Alteţa Sa c.r. egumenul mănăstirii, archimandritul I. Filipovici, cu tot conventul, şi, după săvârşirea unui Te Deum, în mănăstire, se interesă Alteţa Sa Imperială foarte mult de antichităţi şi de feluritele lucruri cusute de mânile voevodeselor şi prinţesele vechilor voevozi (Prinţul de coroană Rudolf a binevoit să ordone cumpărarea unei icoane, care reprezintă mănăstirea Suceviţa. Această icoană este lucrată de Eugeniu Maximovici, profesor gimnazial din Rădăuţi, şi este menită pentru galeria privată de icoane a Alteţei Sale)”.
„Icoana” era, desigur, un tablou al marelui pictor bucovinean Eugen Maximovici.
În vara anului următor, 1888, „în aducere aminte de prezenţa Alteţei Sale, principele de coroană Rudolf, în Bucovina, fu ridicat un monument în Voivodeasa, lângă sfânta mănăstire Suceviţa. La dezvelirea monumentului au fost de faţă Excelenţa Sa guvernatorul ţării Baron Pino, apoi Baron Mustaţă, în numele comitetului ţării, şi arhimandritul sfintei mănăstiri Suceviţa Hilarion Filipovici” .
O listă de colectă pentru Societatea „Şcoala Română”, făcută la îndemnul gospodarilor George IŢCUŞ, George BADALE şi George CHIRAŞ, la începutul anului 1895, menţionează următoarele nume de suceviţeni: preotul A. GRIBOVICI, primarul Dimitrie ZAREMBA, Constantin CHIRAŞ, Vasile CHIRAŞ, Vasile STOLERCIUC, Ioan HREHORCIUC, Petru CHIRAŞ, George GOLEMBIOVSCHI, Ioan VATAMANIUC, Nicolai a lui Ioan şi Simion BODNARESCU, Ioan BOCICO, Petre MARCO, Andrei VATAMANIUC, George CORJIN, George ALBU, Ioan BOCICO, Ioan alui Ştefan SANIZEAC, Ioan alui Dimitrie FÂŞCU, Ioan CHIRAŞ, Vasile ZAREMBA, Mihai CHIZEVSCHI, George DRUZA, Andrei URSULEAN, Vasile IŢCUŞ, Fedor IŢCUŞ, Dimitrie VATAMANIUC, Ioan CHIRAŞ, George CAZAC, Ioan CAZAC, Simion CHIRAŞ, Simion alui Simion CAZAC, Vasile BANILEVICI, George ŞUMLEANSCHI, Artemie VATAMANIUC, Vasile HUSARCIUC, Roman alui Petre BODNARESCU, Vasile alui George VATAMANIUC, Vasile GOLEMBIOVSCHI, Efrem alui Ioan SANIZEAC şi Andrei CHIRAŞ .
O altă listă de colectă, din mai 1896, pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, încredinţată preotului Ambrosie GRIGOROVICI, menţionează următoarele nume de locuitori ai Suceviţei: preotul Eleazar SOSNOVICI, primarul Dimitrie ZAREMBA, Simion BODNARESCUL, Avramia lui Simion BODNARESCUL, Agripina lui Ioan SERAFINOVICI, Ieremie alui Anton CHIRAŞ, Vasile STOLERCIUC, Ignatie HREHORCIUC, Ioan VATAMANIUC, Samuil CHIRAŞ, Ironim LAZARESCU, George BADALE, Luca BODNARESCUL, Iacob BOCICO, Teodor alui Ilie STRUŞ, Ilie PRECOPCIUC, Ioan PETRIUC, Ifrim TCACIUC, Vasile ZAREMBA, Aniţa lui Ştefan BOCICO, Simion BRĂILEAN şi Mihai BODNARESCUL .
În anul 1900, s-a înfiinţat, la Suceviţa, o bancă raiffeisiană, cu 52 membri, sub direcţiunea învăţătorului Ioan Fedorciuc (Fedorovici, în alte publicaţii) şi sub preşedinţia lui Alexandru Voevidca, cu o conducere formată din antistele (primarul) Ioan Vatamaniuc, Simion Bodnarescu, Luca Bodnarescu, Dimitrie Zaremba, Tanasie Vatamaniuc, Petre Procopiuc şi Teodor Iţcuş. În sat funcţiona, în localul şcolii, încă din 1896, cabinetul de lectură „Ajutorul”, cu 75 membri, 112 cărţi, un abonament la gazetă („Revista Politică”) şi cu o avere de 5 florini. Această primă bibliotecă sătească din Suceviţa era condusă de Ambrosie Gribovici, Ioan Fedorciuc şi Dimitrie Zaremba, cei trei fiind, în 1902, pe cont propriu, dar şi prin organizarea de colecte în Suceviţa, mari susţinători ai Internatului de băieţi din Rădăuţi. Lor li s-au alăturat, cu importante contribuţii, arendaşul Dimitrie Chiraş, învăţătoarea Maria Zugrav, Mihai Roteliuc, Sofia Vatamaniuc, Glicheria Fedorciuc, G. Iţcuş, V. Stolerciuc, O. Vatamaniuc, V. Bogean, Ilie Procopovici, S. Bodnarescu şi Luca Bodnarescu.
„Aici, ca şi în Margine, totul e rânduit şi curăţit cum se şi cuvine în Lunea Paştilor; câte un copil, o femeie în haine albe se ivesc după gardurile de răchită. Cei mai mulţi s-au dus, însă, cu flori în păr şi flori în pălărie, pentru tineri cu pletele bine unse şi ştergarul frumos desfăşurat pentru ceilalţi, la mănăstire… Trecem pe lângă stâlpul destul de urât care aminteşte, în limba germană, despre oprirea în acest loc, în calea spre gropniţa Movileştilor, a nenorocitului arhiduce Rudolf” .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Vasile a lui Simion ZAREMBA (50 ani în 1909) din Suceviţa.
În 25 septembrie 1920, s-a născut, la Suceviţa, academicianul Dimitrie VATAMANIUC, în tinereţe, sub pseudonimul Dumitru Vatamanu, un promiţător poet bucovinean. În 18 august 1953, s-a născut poetul Constantin HREHOR, nepotul Eroului Umanităţii Constantin Hrehorciuc.
Hrehorciuc luptase, în armata austriacă, pe frontul italian, unde a căzut prizonier, întorcându-se, ulterior, în ţară ca membru al brigăzilor italiene de voluntari români. În perioada interbelică, s-a angajat în jandarmerie, activând în nordul Bucovinei, în plasa Stăneşti. După declanşarea celui de-al doilea război mondial, Constantin Hrehorciuc a revenit în plasa Stăneşti şi, pentru că în localitate ucrainenii se distrau cu „judecarea” şi uciderea evreilor, a lăsat jandarmii la marginea satului şi s-a prezentat singur în faţa ucrainenilor, cerându-le să se supună autorităţii româneşti şi să-i fie predaţi lui evreii. Atitudinea aceasta curajoasă a avut efectul scontat, câteva sute de evrei fiind salvaţi de la moarte şi evacuaţi în România. Manuscrisul memoriilor lui Constantin Hrehorciuc se află, în câte un exemplar, la mai mulţi dintre nepoţii eroului. Manuscrisul nu a fost publicat vreodată, cu excepţia câtorva capitole, care au văzut lumina tiparului în coloanele ziarului „NordPress”, în 1995.
După război, pentru că în zonă activaseră trupele de rezervişti, sub comanda lui Vladimir Macoviciuc, cu misiunea, stabilită de Marele Stat Major al Armatei Române, de a se împotrivi armatelor sovietice, mulţi suceviţeni au avut de suferit, fiind arestaţi din ordinele odioşilor securişti Dumitru Zaleţchi şi Nicu Plosceac. Printre martirii suceviţeni s-a numărat şi brigadierul silvic Grigore Bodnărescu, arestat în baza „pârei” lui Serafimovici din Voivodeasa, care, în perioada aceea, nici nu se afla la Suceviţa, ci în Banat, la munci agricole, ca să-şi salveze familia de la foamete, şi eliberat de un alt Erou al Umanităţii, Ioan D. Popescu, comandantul Legiunii de jandarmi Rădăuţi, cu sprijinul procurorului Vasile Moloce.
În Suceviţa de astăzi trăieşte un mare epigramist bucovinean, Stelian Cazacu (primar pentru o legislatură şi, dacă nu mă înşel, viceprimar pentru o alta), cel care are, printre altele, şi un ideal românesc în Basarabia: Cândva, cândva, veţi spune: „Hopa, / Azi ni-i deplină bucuria / Că-i România-n Europa, Iar noi suntem în România!”. Ştiu epigrama asta din 1995, când i-am publicat-o în „NordPress”, şi o reproduc doar pentru a dovedi că şi epigramistul adevărat, nu numai poetul, poate fi un mare vizionar al neamului românesc.

ŞARU DORNEI

Satul înfiinţat, cu câmpulungeni, dar şi cu colonişti ardeleni şi cu evrei, după 1848, este îndreptăţit, precum şi celelalte din zonă, să-şi revendice istoria îndelungată şi complexă a obştii câmpulungene.
În noiembrie 1886, Nastasia Ursu din Şaru Dornei a fost prădată de 200 florini şi o mulţime de lucruri, apoi schingiuită şi sugrumată cu nojiţele de la opinci de şase hoţi, cu feţele înnegrite cu cărbune şi acoperite cu măşti din piei de iepure. Cercetările ulterioare, făcute de adjunctul Judecătoriei din Dorna, Scânteuţă, şi de judecătorul de instrucţie de la Tribunalul din Suceava, T. V. Stefanelli, au dus la identificarea celor şase tâlhari, conduşi de Grigori Niculiţă, care dosiseră lucrurile furate în România, hotarul aflându-se la o depărtare de zece minute de locul comiterii faptei .

ŞCHEIA

Legenda spune că, în vremuri imemoriale, când pe locurile Sucevei de astăzi exista un lac, stăpânit de Zâna Lacului, cea mistuitor de iubitoare, în pădurile din apropiere trăiau doi sihaştri, unul în scorbura unui fag uriaş, aflat pe locul pe care, din acel copac, avea să fie ridicată prima biserică de mir, cea din lemn, a Mirăuţilor, iar celălalt sihastru ar fi trăit pe dealul Şcheii. Prin vecinătate, de o parte şi de alta a apei Sucevei, cică păşteau turmele Dediului, cioban legendar, cu numele păstrat de fântâni, buduroaie şi pâraie din satele răspândite, de veacuri, prin lunca râului.
De la sihastrul din Şcheia ar fi învăţat o fată de voievod că trebuie să meargă în pelerinaj la 50 de biserici şi mănăstiri, dacă vrea să-şi salveze iubitul, căzut sub vraja Zânei Lacului, care zână, după câte un an de dragoste, obişnuia să-l ucidă pe cel ademenit. Pelerinajul a avut rezultatele aşteptate, Zâna Lacului prăbuşindu-se, odată cu lacul ei, în străfundurile pământului (cine ştie, poate că aşa se explică prezenţa unui lac subteran sub partea nord-estică a oraşului). Dar legenda mai sugerează şi altceva, şi anume faptul că sihastrul ar fi trăit, pe dealul Şcheii, la începutul secolului al XV-lea, pentru că în 11 iulie 1428 au fost atestate, prin închinare mănăstirii Bistriţa, primele 50 de biserici din ţinutul Sucevei. Dar, şi dacă ar fi fost aşa, nu putem şti care era numele locurilor care constituie, astăzi, localitatea Şcheia, pentru că „şchei” înseamnă, în româna veche, „bulgari”. De aici, de la acest reper toponimic, se poate presupune că primii locuitori ar fi fost vlahi balcanici, dacă nu cumva chiar bulgari.
Satul Şcheia este, fără îndoială, foarte vechi, dar prima lui atestare documentară datează abia din 1 iunie 1613, când Ştefan Tomşa a dăruit mănăstirii Sfântul Ilie „o bucată de hotar din satul Şcheaia, care să ţâne de ocolul târgului Suceava, hotarul începând de la moara svintei mănăstiri, care îi este danie de la Bogdan Vodă, pe apa Şcheaiei, şi în susul părăului care se cheamă Bula, până la capătul heleşteului lui Afanasie Buzga călugăr, unde este pusă o piatră, unde se întâlneşte cu hotarul târgului; şi, de acolo, drept la deal, la altă piatră, lângă Neacadrozea, pe povârniş; şi la altă piatră, lângă neşte movile de la hotarul târgului şi la altă piatră, care este pe povârniş; şi, iarăşi, la altă piatră, pe malul părăului Hucul, şi drept, în pădure, la un mesteacăn, pe care este însemnat un bour; şi, de acolo, pe marginea pădurii, până la capătul pădurii de la Şcheaia, unde este însămnat bourul într-un fag; şi, de acolo, la părăul Şcheaia, la o piatră de mal, şi, de acolo, în susul părăului, până la mai sus zisa moară mănăstirească”.
În 1 mai 1619, singurul voievod italian al Moldovei, Gaspar Graţiani, întăreşte hotarul stabilit anterior, dar, în 11 iulie 1623, călugării sântilieni se „jăluiesc” lui Ştefan Tomşa, revenit în scaunul domnesc, împotriva sătenilor şcheieni, care le „încalcă hotarele”, iar voievodul împuterniceşte pe sfinţii călugări ca „pe cine veţi prinde în hotarul acelui loc, ce v-am dat domnia mea, pe loc să-l bateţ cu trei sute de toiage, până să vor zdrobi, iar de nu veţ face aşea cum iaste învăţătura domnii meale, vom trimite de vor face voao aceaea cercetare; nimică să nu vă temeţ de aceia oameni ce-i veţ prinde pre acel loc”.
Se pare că sfinţii călugări s-au ocupat cucernic de izgonirea diavolului lăcomiei din bieţii şcheieni, aşa că vodă Ştefan Tomşa le-a mai dăruit, în 12 aprilie 1626, încă „o bucată de pământ în hotarul Şchie”, mărginită de părăul Şchie, drumul de vine de la mănăstire, iazul făcut de Macarie egumen, podul Dimii, fântâna Răduşca, movila în Chiritii, moşia Şchie, moşia Gropile a mănăstirii Sf. Ilie.
Moşia satului se afla, în 27 martie 1721, în proprietatea lui Sandul Ropceanul, care o moştenea, împreună cu nişte datorii la negustorii turci, de la fratele său, Vasile Ropceanul. Ca să-şi salveze moştenirea, Sandul Ropceanul zălogeşte, pentru 147 lei, cămătarului episcop Calistru al Rădăuţilor, „svinţii sale giumătate de sat de Şchiae cu mori pe apa Sucevei”.
Pe vremea aceea, Florinta era doar un metoh, adică un loc de făcut fânul pentru nevoile mănăstireşti, populat doar cu câteva bordeie, metoh întărit mănăstirii Sf. Ilie, de Racoviţă Vodă, şi în 11 noiembrie 1725.
Vasile şi Sandu Ropceanul, primii proprietari cunoscuţi ai Şcheii, nu au avut copii, au fost, cum se spunea pe atunci „rude sterpe”, aşa că satul a fost moştenit de Nicolae Mogâlde, apoi de nepotul acestuia, Solomon Botez. Văduva lui Solomon Botez, Tofana, fiind datoare negustorilor (luxul costa şi atunci), vinde satul, cu 1.000 lei, în 15 septembrie 1746, boierului Lupu Balş, care îl va lăsa moştenire fiului său, Constantin. În 2 septembrie 1798, moşteneşte satul Şcheia ginerele lui Constantin Balş, Iordache Rosăt.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Şcheia, în Ocolul Mijlocului, fără alte precizări, „25 – toată suma caselor”, însemnând 4 slugi ale logofătului BALŞ, o femeie săracă şi 20 birnici.
În 1774, satul Şcheia avea 28 de familii, iar în anul 1784, după reforma agrară, 72.
Însoţirea raiffeisiană din Şcheia a fost înfiinţată în anul 1901, cu 50 părtaşi, sub preşedinţia preotului George Mihuţă, care se va muta, în 1903, la Suceava, lăsând parohia şi preşedinţia băncii rurale în seama preotului Gavril Bogdan. Din conducerea băncii mai făceau parte directorul Ştefan Roşu, vicedirectorul Nicolai Creangă şi membrii direcţiunii Nicolai Berariu, Petru Berariu (din 1903) şi vistiernicul Nicolai Pop.
Biserica Sfântului Nicolai din Şcheia a fost ctitorită, în 1841, de armeanul Ilie Hagi ARITONOVICI. În 1843, biserica avea 864 enoriaşi, patron bisericesc era Markus Hagi de ARITONOVICI, paroh fiind Ioan CRIANGĂ. În 1876, sub acelaşi patronat, paroh era Georgie BILAŞEVSCHI, care păstorea 1.443 suflete. În 1907, paroh era Theodor BALAN, născut în 1867, preot din 1893, paroh din 1901, cantor fiind, din 1900, George MIHUŢĂ, născut în 1871, cel care va fi preot în Suceava şi autor de cărţi mărturisitoare.
Din 1884, avea să fie deschisă în Şcheia o şcoală cu 3 clase .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la şcheianca Rahila POP (15 ani în 1910).
În 9 martie 1925, s-a născut, la Şcheia, o mare personalitate a culturii române, istoricul literar Dimitrie PĂCURARIU.

ŞERĂUŢI

Întărit, în 8 iulie 1453 lui Mihail logofăt, cel care avea să negocieze primul tribut cu turcii, „satul Şirouţi… mai sus pe Budilci”, care-l cumpărase de la Şendrică, a fost vândut, în 11 februarie 1478, de nepoţii lui Dan Poiană, Mihăilă şi Piţurcă, lui Iuga vistier („pan Ignatie, numit Iuga”), soţul cneaghinei Nestea, tatăl lui Mihul, Sobţea şi Sofica, pentru 300 zloţi tătăreşti. Şi, astfel, „în acelaşi ceas, înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri, pan Iuga vistier… a dat acest sat mai sus scris, anume Şirăuţi, mănăstirii noastre de la Putna”. Iuga fusese convins de egumenul Putnei, „smeritul arhimandrit Ioasaf”, să cumpere Şirăuţii şi să-l dăruiască mănăstirii încă din 25 ianuarie 1476, şi în 1 iunie 1476, ba chiar şi în 29 iunie 1476, în toate aceste documente menţionând şi Şirăuţii, printre danii de obiecte bisericeşti, de bani, de vii şi de cai, menite pomenirii lui veşnice „la 1 ianuarie, în ziua Sfântului Vasilie cel Mare, seara parastas, iar dimineaţa sfânta liturghie”.
În 7 martie 1487, Şteful, fiul lui Hărman, şi sora lui Marina, jupâneasa lui Mihail Rogaşevschi, dau mănăstirii Putna satul „Maneuţi, cu mori pe Suceava” şi primesc, la schimb, „un sat, anume Şirăuţi… pe care sat îl cumpărase pan Iuga vistier de la Mihail şi de la Piţurca, nepotul lui Dan Poiană, pentru 300 de zloţi tătăreşti, iar pan Iuga a dat acest sat Şirăuţi pentru sufletul său mănăstirii noastre Putna”.
În 12 martie 1622, Ştefan Tomşa întăreşte fostului staroste Gavrilaş „jumătate de sat Şerăuţi, cu heleştee, ce este lui cumpărătură de la Ionaşco, fiul răposatului Lupu Stroici… şi a opta parte tot din acel mai sus scris sat de Şerăuţi, ce-i este cumpărătură de la Gligorie, fiul lui Jadovanul, aşijdere şi altă a patra parte tot din acel mai sus scris sat Şerăuţi, ce-i este cumpărătură de la toţi nepoţii Stancăi”.
În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Alexandra visterniceasa a fost satul Şerăuţi, cu heleşteu şi toate veniturile”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Şerăuţi, moşia mănăstirii Sfântul Spiridon, „62 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Ion, 1 dascăl, Grigoraş, 1 jidov, Iosip, 7 vădane, Catrina, Nastasa, Irina, Catinca, Palaghia, Gafiţa şi Tudosca, 11 case pustii şi 41 birnici, şi anume: Nicolaiu vornic, Grihor ŞEREMED, Nechita sin COIŢAN, Toader zet COIŢAN, Apostul COIŢAN, Grigoraş COIŢAN, Ion FRÂNZEIU, Andrei SOFRONII, Sofronii ZĂIŢĂNCU, Alecsa ONOFREICIUK, Dănilă ONOFREICIUK, Simion GRIGORIŞCIUK, Savin, Ion SAVIN, Ion vătăman, Gavril cojocar, Dumitraş ISAIANCIUK, Anton KALIICIUK, Georgii sin PAVĂL, Andrieş, Iftemi PAVLIUK, Dumitraş, Necolaiu ROMANCIUK, Grigoraş BEŞLIU, Toader, Ion GROSUL, Andronic rus, SÂRGHII, Dumitraşco vornic, Vasile, Toader MICIULENCU, Agapii MICIULENCU, Grigoraş ROMANCIUK, Petre, Costin OLINCIUK, Toader ROMACIUK, Dumitru HUŢUL, Dumitru HAGI, Nicolaiu HUŢUL şi Fodor rus.
În 1775, satul Şerăuţi avea 1 popă şi 86 familii de ţărani iobagi.
În Şerăuţi existau două biserici, cea a Sfântului Spiridon din Şerăuţii de Sus, construită în 1735 de Nicolae Alexandru MAVROCORDAT, şi cea a Adormirii Maicii Domnului din Şerăuţii de Jos, construită în 1779 de Iacov LOGOTHETTI, care avea să fie reconstruită în 1877-1881 şi sfinţită în 1884. În 1843, biserica din Şerăuţii de Sus, cu 1.099 enoriaşi, era patronată de Bogdan de ZADUROWICZ şi slujită de preotul administrator Nicolai ANDRIICIUC, iar biserica din Şerăuţii de Jos, cu 440 enoriaşi, era patronată de Louis von LOGOTHETY şi slujită de parohul Ioan TUREŢCHI. În 1876, la Şerăuţii de Sus, patron bisericesc fiind Josef von ZADUROWICZ, iar paroh, peste cei 1.458 enoriaşi, Avramie ANDREICIUC, Louis de LOGOTHETY rămânând patron bisericesc la Şerăuţii de Jos, unde nu exista preot pentru cei 626 credincioşi. În 1907, la Şerăuţii de Sus, sub patronatul evreului Salamon HOROWITZ, paroh era Miron GRIBOVSCHI, născut în 1844, preot din 1869, paroh din 1874, cantor fiind, din 1898, Leonti CHEIVAN, născut în 1860, iar la Şerăuţii de Jos, unde drepturile şi responsabilităţile patronale aparţineau lui Alexandru cavaler de GRIGORCEA, superb boier al Bucovinei istorice, alături de fratele său, paroh era Dionis ILASIEVICI, născut în 1852, preot din 1882, paroh din 1886, cantor fiind, din 1900, Vasile KWIATKOWSKI, născut în 1870.
Din 1876, funcţiona, la Şerăuţii de Sus, o şcoală cu 4 clase, iar din 1895, avea să se deschidă, la Şerăuţii de Jos, o şcoală cu 2 clase .

ŞERBĂUŢI

Satul Şerbăuţi, atestat, alături de Hânţeşti (de la „hanţă”, care înseamnă cal mic, mârţoagă), în 15 iunie 1431, când Cupcici face nişte schimburi de sate cu Catamare, în faţa Divanului lui Alexandru cel Bun.
În 17 martie 1492, Ştefan cel Mare întărea lui Şteful şi surorii sale, Marina, amândoi copii ai Maruşcăi şi nepoţi ai lui Şteful Jumetate, satul Şerbăuţi pe Siret.
În 9 decembrie 1662, Gligoraş, vătăman de Şerbăuţi, depunea mărturie la stâlpirea părţii de moşie a lui Hulubei din Calafindeşti.
În 8 septembrie 1682, popa, diaconul şi Pătraşcu, toţi din Şerbăuţi, erau martori la o vânzare de moşie a aceluiaşi Hulubei în Botoşeniţa.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Şerbăuţi, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „27 – toată suma caselor”, însemnând 2 femei sărace şi 25 birnici.
În 1775, satul Şerbăuţi avea 1 popă şi 49 familii de ţărani.
După cum rezultă dintr-o scrisoare a Divanului Moldovei către Creisamtul din Bucovina, din 16 februarie 1790, Constantin Sturza vornic a dat ginerelui său, Vasile Neculcea ban, satele Calafindeşti şi Şerbăuţi, cu condiţia ca el, Sturza, să le stăpânească atâta timp cât va fi în viaţă. Sturza le-a arendat negustorului armean Ivan Căprăi din Mărăţăi.
Biserica Sfântului Vasile din Şerbăuţi, construită în 1774 şi reconstruită, ca biserică nouă, în 1906, avea, în 1843, 759 enoriaşi, păstoriţi de preotul administrator Georgie ILASIEVICI, patron bisericesc fiind familia WOLANSKI. În 1876, patron bisericesc era Michael von KAPRI, biserica avea 1.266 enoriaşi, paroh fiind Grigorie CERNIAVSCHI. În 1907, când patron bisericesc era baronina Albina KAPRI, paroh era Eugen SIRETEAN, născut în 1848, preot din 1880, paroh din 1890, cantor fiind, din 1904, Hariton CASPAROVICI, născut în 1877.
Din 1885, avea să fie deschisă la Şerbăuţi o şcoală cu 4 clase .
O colectă publică pentru Societatea „Şcoala Română”, făcută, în 1893, în Şerbăuţi, de parohul Eugeniu SERETEAN, cuprinde următoarele nume de localnici: parohul din Călineşti Ioan ŞTEFANIUC, Grigori AURITE, Aurora AURITE, Elena BENDESCHI, Natalia SETEAN, Ecaterina MATEICIUC, Teofila RATCA (soţia lui Vasilie de RADCA, proprietar în Călineşti), George de URSULEAN, Ioan de MALINESCU, Nicolae de VOLCINSCHI şi comerciantul Lazar ŞTEFANIUC .
În 10 octombrie 1893, Ileana, văduva lui Vasile Neculce, dăruieşte Şerbăuţii copiilor ei, Constantin şi Ioan, Ioan renunţând în favoarea lui Constantin, pentru alte moşii.
În 12 august 1810, Constantin Neculce arendează moşiile Calafindeşti şi Şerbăuţi, precum şi un sfert din Româneşti, pe 6 ani, pentru 840 „galbini de aur olandeji”, lui Iordache Cârste, angajând şi un vechil, pe Ilie Ilschi, în 7 aprilie 1812, care să primească venitul acestor moşii, iar Ilschi declară caduc contractul lui Iordache Cârste, în 25 iunie 1812, aflând, apoi, un alt arendaş, Iosef Volanschi, cel căruia fiul cronicarului Ion Neculce, Constantin, îi va arenda Calafindeştii, Şerbăuţii şi un sfert din Româneşti, în 22 februarie 1813, pe timp de 6 ani, pentru o sumă anuală de 600 galbeni olandezi. După o nouă arendare, în 22 februarie 1813, Costantin Neculce îi va vinde arendaşului Iosef Volanschi, în 19 iunie 1827, moşiile Calafindeşti şi Şerbăuţi, pentru 6.100 galbeni de aur olandezi.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la şerbăuţenii Varvara PROCHIPCIUC (40 ani în 1914), Alexandra POPESCU (14 ani în 1914) şi Nicolai GAVAZIUC (37 ani în 1914).

ŞIPENIŢ

Menţionat în 1433, în 1434 şi în 1453 drept „Şepinţi”, apoi, în 1661, drept „Şipeniţa”, satul Şipeniţ aparţinuse cneazului lituanian „Alexandru, astfel numit Vitovt”, fiul marelui duce al Lituaniei, Kiejstut. Vitovt, duce al Lituaniei din 1932, până în 1430, când moare în bătălia de la Troki. Drept moştenitori ai ducelui lituanian aveau să se revendice, în 12 mai 1662, Dumitru Epure, pârcălab de Soroca, Melisan Teban şi Miron Costin, pârcălab de Hotin, Dabija Vodă considerând că urmaşul legal al lui Vitovt şi stăpân al Lujenilor este Miron Costin.
Biserica Naşterii Sfintei Marii din Şipeniţ a fost ctitorită, în 1812, de Dimitrie de COSTIN. În 1843, biserica, aflată sub patronatul familiei COSTIN, avea 1.935 enoriaşi din Şipeniţ şi Luh, fiind slujită de preotul administrator Ioan DAŞCHIEVICI. În 1876, drepturile şi responsabilităţile patronale fuseseră moştenite de Ioan de COSTIN, paroh fiind Simeon DAŞCHIEVICI, iar numărul enoriaşilor ajungând la 2.628. În 1907, patroni bisericeşti erau baroninele Pulcheria VASILCO şi Anisia MUSTATZA, paroh fiind Constantin MICHITOVICI, născut în 1850, preot din 1881, paroh din 1888, postul de cantor fiind vacant.
Din 1857, funcţiona la Şipeniţ o şcoală cu 5 clase .

ŞIPOTELE SUCEVEI

În 15 martie 1490, când stabilea şi întărea mănăstirii Putna braniştea, este menţionat un prim localnic, „până la cărarea unde e groapa lui Alexa, la Şipot”.
O atestare propriu-zisă a satului Şipotele Sucevei (includem aici şi Izvoarele Sucevei) s-a făcut într-un uric din 9 decembrie 1627, prin care Miron Barnovschi Vodă dăruia mănăstirii cu hramul Adormirea Maicii Domnului din Iaşi, cunoscută drept mănăstirea Barnovschi, satele Toporăuţi şi Şipotele Sucevei, dar satul Şipotele Sucevei a fost întemeiat cu adevărat, în jurul superbei biserici de lemn, cu clopotniţă de lemn, construită în 1763 şi închinată, iniţial, Adormirii Maicii Domnului, apoi, din 1908, când a fost renovată, Sfântului Proroc Ilie, abia în 1776, odată cu înfiinţarea coloniilor huţăneşti Ploska, Jabloniţa, Voloska, Koniatin, Ropocel, Seletin şi Stebni Voloschi,. În 1784, satul avea 125 familii de huţani.
Biserica Sfântului Profet Ilie din Şipotele Sucevei, care deservea şi enoriaşii din Brodina de Sus, Izvor, Sărata. Ialovicioara, Bobeica, Iaroviţa, Ulma, Crasnodil şi Buhăiescul, fusese construită în 1786 şi reconstruită în 1859. În 1843, în mulţimea aceea de sate şi cătune existau 1.155 enoriaşi, dar postul de paroh era vacant (avea să-l ocupe, peste vreo cinci ani, Iraclie PORUMBESCU). În 1876, paroh era Theodor NICHITOVICI, biserica având 1.801 enoriaşi, în care erau incluşi şi cei din Moldova-Suliţa, sat în care funcţiona o biserică filială celei din Şipot. În 1907, paroh era doctorul în teologie Vasile ANTIMOVICI, născut în 1867, preot din 1893, paroh din 1900, iar cantor, din 1900, George VELNICIUC, născut în 1853.
Din 1862, funcţiona la Şipot o şcoală cu 2 clase, din 1902 urmând să fie deschisă una cu 2 clase şi la Izvoarele Sucevei, numite, pe atunci şi până atunci, Izvor .

ŞIŞCĂUŢI

Atestat documentar în 20 decembrie 1432, când printre cele 52 de sate întărite de Ilie Vodă lui Mihail de Dorohoi, apoi soţului nepoatei sale, fata lui Iurie, Sin de Hotin, în 8 iunie 1456, drept „Şişcăuţi, unde este Horodici”, satul Şişcăuţi va fi întărit, 5 iunie 1521, de Ştefăniţă Vodă, vistiernicului Ion Turcul, drept „un sat din satele noastre, care a ascultat de Sipinţi, anume Şizcouţii”, care îl va vinde, în 1531, pentru 350 zloţi tătăreşti, lui Simion şi rudelor acestuia, ceea ce înseamnă că satul redevenea, pentru scurtă vreme, unul răzeşesc.
În 8 februarie 1595, Toader Orbul ceda partea sa de sat Şizcăuţi vătafului din Bărbeşti, Ilea, cu care avusese un proces la Divan pentru moşii din Hluboca şi din Bănila.
În 4 iunie 1649, Gavrilaş logofăt avea să cumpere satul întreg, cu loc de eleşteu, cu 350 lei turceşti de la fraţii Mătiiaş şi Dumitraşco, feciorii Gaftonei, preoteasa popii Grigore, nepoţii lui Ilea de Berbeşti, şi de la „semenţia lor Dumitraşco cel Bătrân şi cu feciorul său, cu Vasilie”.
Conform uricelor, prezentate în 4 iunie 1649, satul Şişcăuţi fusese cumpărat de la Petru Vodă de fraţii Simion, Gherasim vatav, Vasco, Dumşa, Coropta şi Anghelina şi de nepoata lor Marica „şi semenţia lor Panul, şi fratele lui, Onciul, şi surorile lor, Nastea şi Vasutca şi Olenca, şi unchiul lor Iurie Orăş şi alte semenţii a lor”, care se regăsesc într-un ispisoc de pâră al Olenei şi dintr-un „zapis de pâră al lui Ilea vătavul, cum au pârât Fădor Orbul”.
În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea lui Ieremie a fost… satul Şişcăuţi, cu un heleşteu”.
În 23 iulie 1701, Safta Lupaşco vindea cumnatei sale, Ileana, văduva lui Iordachi Cantacuzino, pentru 300 lei „un sat întreg, cu tot hotarul ce a avut în cămpu, în pădure şi apă, cu tot venitul ce va avea şi cu vecini ce să vor afla dintr-acest sat… anume Şişcăuţii, care această moşie îmi easti mii direaptă ocină de la părinţii miei”.
În 18 ianuarie 1727, Grigore Ghica Vodă porunceşte postelnicului Şerban Cantacuzino, staroste de Cernăuţi, să cerceteze şi să judece cu dreptate faţă de conflictul ivit între Dumitraşco Calmuţchi şi Goeneşti „pentru nişte părţi de otcină din sat de Buenciuc şi din Toutri şi din Doroşiuţi şi din Zastavna şi Şişcăuţi”.
În 1772, cu prilejul delimitării graniţei de sud a Galiţiei, satele Şişcăuţi şi Iujineţi fuseseră uzurpate de către Polonia.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Şişcăuţi, moşie a comisului Iordache CANTA, „39 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Vasile şi Toader, 2 dascăli, Tănasi şi Ilie, 7 văduve, Odochia, Nastasia, Maria, Ilinca, Paraschiva, Maria şi Paraschiva, 1 volintir, Dumitraşco DANCIUL, 1 jidov, Avram, şi 26 birnici, adică: Lupul vornic, Ion TĂNASIICIUC, Iacob sin lui, Dumitru TĂNASIICIUC, Hrihor VOLSCHII, Vasili BORDEICU, Gavril sin lui, Vasili FEICIUC, Pavel DOLINSCHI, Mihailo CRIVINSCHII, Vasili OROJBĂT, Iacob PANCIUC, Sămion DUMINCIUC, Dumitru BRIHAN, Alecsa REHILĂ, Simion vătăman, Ivan LIPCA, Vasili LITUL, Hrihor LIPCA, Ivan DERPAC, Vasili FALIBOGA, Nichita ŞTEFANCIUC, Gavril MIAICA, Luchian ONOFREICIUC, Fodor GAVDUN şi Iacob CUŞCĂ.
În 1774, satul Şişcăuţi avea 54 familii (2 popi şi 51 ţărani, în 1775), iar în 1784, 97 familii ţărăneşti.
În 24 iunie 1784, Ion Zota, împuternicitul lui Iordachi Cantacuzino, obţine o decizie a Consiliului de Război din Viena, adresată Comandamentului general al Galiţiei, prin care satele Şişcăuţi şi Iujineţ reveneau în graniţa moldovenească a Bucovinei.
Biserica Naşterii Sfintei Marii din Şişcăuţi a fost construită în 1886, pe locul unei vechi bisericuţe, şi sfinţită în 1887. În 1843, patronul vechii bisericuţe era Jakob von MIKULI, paroh fiind Ilie BACINSCHI, numărul credincioşilor ajungând la 1.036. În 1876, biserica avea 1.279 enoriaşi, patron bisericesc era Anton TABACAR, paroh fiind Ioan HOMIUCA. În 1907, patronatul bisericesc era asigurat de Franzisca OHANOWICZ, paroh fiind Ilie MACIUŞAC, născut în 1845, preot din 1876, paroh din 1881, iar cantor, din 1901, Vasile SIMULIAK, născut în 1874.
Din 1859, funcţiona la Şişcăuţi o şcoală cu 3 clase .
În 1890, comuna Şişcăuţi avea 1.500 locuitori, primar fiind Ştefan Şupenia. Învăţător era George Chirilovici, Ilie Maciuşac era paroh, iar Vasile Masichievici – cantor bisericesc.

ŞUBRANEŢ

Menţionat în 18 octombrie 1435 drept „satul Sobraneţ, în ţinutul Ţeţinei”, selişte pustie la 1640, satul Şubraneţ, de lângă Sadagura, avea, în 1775, când era grafiar Sobraneţ sau Szubranek, 3 mazili, 3 popi, 81 ţărani şi 1 umblător.
În 7 (9, după alte surse) septembrie 1640, mănăstirea Voroneţ vindea lui Lupul Stroescul, pentru 100 galbeni, „săliştea Şubraneţ”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Şobroneţ, moşie răzeşească, „96 – toată suma caselor”, însemnând 4 popi, Ştefan, Iftemii, Ştefan şi Ion, 3 dascăli, Ion, Tănasă şi Vasile, 3 mazili, Costandin, Mihalachi şi Panaite STROESCU, 5 jidovi, Leizer, Iosip, Moşcol, Marko şi Leiba, 21 călăraşi, respectiv Ion chihaia (CHIHAIA), Ion DĂNULIAC, Toader DĂNULIAC, Grigoraş LASCHIUCA, Grigoraş LUPINKA, Grigoraş PALCIUK, Andrieş LASCHIUCA, Luca, Neculai SOROCIAN, Ion LALEŞ, Toader SAVCIUK, Vasile CRABCIUK, Grigoraş sin HAVETIK, Ivan PIŢIL, Andrii BILAC, Andrieş CLIM, Pătraşcu MOVILĂ, Andrieş cojocar, Fodor, Vasile LASCHIUCA şi Ivan rus, 5 văduve, Maria, Nastasa şi Maria lui Vasile, plus 2 văduve de călăraşi, Dochiţa şi Fedora, 3 ţigani, Simion, Grigoraş şi Grigori, 7 case pustii şi 45 birnici, şi anume: Andrei vornic, Pricop LUNGUL, Ivan rus, Alecsa rus, Ostafi, Ivan RABICI, MAZURUL, Gavril OMENICI, Vasile POPOVICIUK, Costaşco, Vasile MĂCARII, Sauca TOMACIUK, Ştefan vătăman, Vasile Tomaiciuk, Ivan HORDIBAN, Ivan rus, Mihaiu BOŢUL, Ilko pânzar, Fodor pânzar, Mihail CORIDA, Andrei TOPALCIUK, Vasile TELEPELECIAK, Dănilă CINPOEŞ, Andrei CHIŢUMAN, Fodor STRIEŢ, Vasile CRIVDA, Petrea FUNDRA, Semen CHINA, Milko CALANCIUK, Vasile CAZAC, Vasile CALANCIUK, Lulian DORLELIŢA, Mihail cioban, Vasile cioban, Mihail rus, Gavril văcar, Ion prisăcar, Timofti rus, Hrihor rus, Hrihor RUSNAK, Timofti rus, Foka, Vasile rus, Macsim argat şi Petrea rus.
În 8 iunie 1782, Mihalachi, Constantin şi Panaite Stroescul se declarau stăpânii Şubraneţului, sat pe care îl cumpărase străbunul lor, Lupul Stroescul, în 9 septembrie 1640 de la mănăstirea Voroneţ. Panaite Stroescul, care nu avea copii, va dărui fratelui său, Constantin, treimea sa din Şubraneţ, în 27 octombrie 1785. Mihalachi Stroiescul îşi va înzestra fata, Caterina, jupâneasa lui Alexandru Jiean, cu a treia parte din satul Şubraneţ, în 22 ianuarie 1792. La fel va proceda şi Constantin Stroescul, care îşi va înzestra fata, Safta, jupâneasa lui Dumitraş Goian, în 22 iunie 1792, cu un sfert din satul Şubraneţ, Dumitraş Goian de Jadova cumpărând, în 12 noiembrie 1792, şi partea lui Alexandru Jiean.
Panaite Stroescul, care va avea. În cele din urmă, o fată, Smaranda, care se va căsători cu Vasile Zota, o va înzestra, în 20 iunie 1793, cu un sfert din satul Şubraneţ.
În 18 mai 1797, Mihalachi Stroescul dăruia ginerelui său, Şerban Stârce, a şaisprezecea parte din Şubraneţ, apoi, pentru că trăia în Moldova, va arenda partea lui de sat, în 25 aprilie 1798, lui David Lucaşevici.
În 3 februarie 1807, Constantin Stroescul dăruia fiului său, Gligoraş, un sfert din satul Şubraneţ, pe care îl avea de la Panaite.
În 5 septembrie 1809, Vasile Stroescul avea să vândă a şaisprezecea parte din Şubraneţ, pentru 10.000 florini, lui Dimitrie Costin.
Biserica Sfântului Gheorghe din Şubraneţ, ctitorită în 1786, reconstruită în 1899, avea, în 1843, 1.023 enoriaşi, păstoriţi de parohul Ioan POCLITAR, patroni bisericeşti fiind baronul de MERSWICZ, Nicolai baron de CALMUŢCHI şi baronul de ZOTTA. În 1876, patroni bisericeşti erau Cristof şi Ioan de MERZOWICZ şi Vasilie de ZOTTA, paroh fiind Georgie ZAVADOVSCHI, care păstorea 1.580 suflete. În 1907, sub patronatul Sofie de MERZOWICZ şi al Kaietanei şi a lui Peter de ROMAŞCAN, paroh era George ZAVADOVSCHI, născut în 1838, preot din 1869, paroh din 1872, cantor fiind, din 1900, Ioan TOMAŞEVSCHI, născut în 1855.
Din 1871, funcţiona la Şubraneţ o şcoală cu 4 clase .
În 1890, comuna Şubraneţ avea 1.750 locuitori, primar fiind Petru Mustaţă. George Chirilovici era învăţător, George Zavadovschi – preot, iar cantor bisericesc era Ioan Tomastewski.

t

TĂRĂŞENI

Menţionat în 1680, apoi în 1683, când Ştefan Petriceicu Vodă dăruia mănăstirii Sf. Onufrei „satul Tărăşeni, cu eleşteu şi o moară”, satul de pe malul drept al obârşiei pârâului Cotoveţilor a fost colonizat, în 1780, cu 150 familii de ruteni, din care vor rămâne doar 48 familii, până în 1784, care se alăturau celor câteva familii româneşti existente. Ulterior, aveau să se stabilească în Tărăşeni şi câteva familii germane şi evreieşti.
Biserica Adormirii Maicii Domnului din Tărăşeni a fost ctitorită, în 1814, de Zoie de ARAP, fiind dotată cu un iconostas, în 1829, dăruit de George de ARAP, George de REUS, Ioan de VOLCINSCHI, Adam şi Karl SCHOLZ, Ioan ALEXANDRIUC şi Petru IANOVICI. În 1888, biserica avea să aibă parte de o totală restaurare. În 1843, biserica avea 448 enoriaşi, patron bisericesc era Adam de SCHOLZ, dar postul de preot administrator era vacant. În 1876, cei 1.137 enoriaşi din Tărăşeni şi Prevoroki erau păstoriţi de parohul Ioan LUPU, patron bisericesc fiind Cornelie ŞTEFANOVICI. În 1897 avea să fie construită biserica Sfântului Dimitrie de la Prevoroki. În 1907, paroh al celor două biserici era Leon POIENARIU, născut în 1871, preot din 1896, paroh din 1906, cantor fiind, din 1900, Ioan CUDLA, născut în 1885.
Din 1880, funcţiona în Tărăşeni o şcoală cu 3 clase, din 1900 fiind dată în folosinţă o alta, cu 2 clase, la Prevoroki .
În 1890, Tărăşenii aveau 1.786 locuitori, primar fiind Noe Herş. Învăţător era Dimitrie Nedelco, Ioan Lupu era paroh, iar Ion Cudla – cantor bisericesc.

TĂUTENI sau TOUTRI

Proprietate a lui Vasco Dumitrahovici, satul Toutre este împărţit între strănepoţii lui în anul 1551. Aflat pe malul drept al Nistrului, dincoace de Doroşăuţi, megieş cu Cincău, Zastavna şi Iurcăuţi, satul Tăuteni este menţionat drept Tăutri, în 1607, apoi drept Toltri, cu heleşteu şi loc de moară, în 1624. În 1638, Onciul Iuraşcovici pierde a treia parte din satul Toutre în favoarea lui Iuraşco Drace.
În 1644, Onciul Iuraşcovici, Dumitraşco din Zastavna, Iuraşco şi fratele său Nalivaicu, precum şi Grigorie Grozăvăscul, toţi din Zastavna, împart între ei părţile de moşie din Zastavna, Boianciuc şi Toutre, din Toutre revenind fraţilor Iuraşco şi Nalivaicu şi lui Grigorie Grozăvăscul jumătate din a treia parte.
În 1700, Maria, fata Gafiţii, nepoata lui Onciul Iuraşcovici, şi ginerele ei, căpitanul Ştefan Străşca, convin cu Gavril Miclescul şi nepot, prin mamă, lui Onciul Iuraşcovici, ca „a patra parte din sat de Teutri” să le rămână Mariei şi ginerelui ei, Ştefan Străşca.
În 18 ianuarie 1727, Grigore Ghica Vodă porunceşte postelnicului Şerban Cantacuzino, staroste de Cernăuţi, să cerceteze şi să judece cu dreptate faţă de conflictul ivit între Dumitraşco Calmuţchi şi Goeneşti „pentru nişte părţi de otcină din sat de Buenciuc şi din Toutri şi din Doroşiuţi şi din Zastavna şi Şişcăuţi”.
În 31 iulie 1731, Grigore Ghica Vodă trimite pe starostele de Cernăuţi, Constantin Silion, să cerceteze conflictul dintre Sandul Nalivaico şi alţi răzeşi pentru părţi de moşii în „Tăutrea şi Boenciucul şi la Doroşăuţi şi Zăstavna”.
În 12 iunie 1742, când fraţii Ion, Ştefan şi Mihai Strâşca se împacă cu cumnatul lor, Toader Brahă, după un conflict funciar, „a opta parte din Tovtre şi a opta parte de Căbeşti ot ţănutul Cernăuţului” revin surorii lor, Antemiţa, jupâneasa lui Toader Brahă.
În 1752, la împărţeala moşiilor Goianeştilor, fraţii Toader, Nacul şi Ion Goian, şi surorile lor, Măriuţa, jupâneasa lui Vasălce, Irina, jupâneasa lui Andrei Marcu, şi Gafiţa, jupâneasa lui Sandul Tăutul, primesc a douăsprezecea parte din Tontri, baştină.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Tăutre, moşie a Catrinii DOICIOAI, „52 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Vasili, 2 dascăli, Dănilă şi Iacob palamar, 2 slugi ale Catrinii DOICIOAI, Dumitru BRUMĂ şi Tănasă BRUMĂ, 1 jidov orândar, Froim, şi 46 birnici, şi anume: Ştefan CRICIUK, Vasili SĂMINCIUCU, Vasili PREUCIUCU, Ilko TIMCIUCU, Mihailo NAHIRNIAC, Vasile CASACHIUSCHII, Vasilii TIRIBAN, Iacob GEORGIICIUC, Mihailo DERLEŢA, Georgie MAGDICIUC, Ostafii MAGDICIUCU, Mihailo KARACINSKI, Andrei HLUŞCHIUSCHII, Ivan DANOLIUC, Fedor DANOLIUC, Iacob DANOLIUC, Ivan MALENKI, Ştefan CRIVII,, Ivan pânzarul, Vasili JOMARA, Alecsa DOLINSCHI, Nichita HOŢIMIRSCHII, Iurie DOLINSCHI, Hrihor MOLODINSCHII, Ivan SAUCIUCU, Anton SAUCIUC, Alecsa ungurian, Fedor TRIHUB, Ivan PALAHNIUC, Vasili PALAHNIUC, Ivan SĂMENIUC, Vasili MARCHEUSCHII, Precop rotarul, Timco LUNKO, Iacob pânzar, Alecsa BOICO, Grigori BOICO, Ştefan BOICO, Ivan rusul, Grigori IANCOL, Mihailo SURDUL, Petre DOLINSCHI, Ivan CIORNOLIUC, Hrihor ROHINSCHI, Fedor DOMENII şi Ştefan DOLINSCHI.
În 1774, satul Toutri avea 34 familii, în 1775 fiind menţionat drept Tăutre, sat cu 1 popă şi 71 familii de ţărani iobagi. În 1784, satul Tăuteni va avea, datorită colonizării cu ruteni, 168 familii.
Conform unui izvod de moşii din 20 ianuarie 1775, Ilie Străşca, stăpânea, ca moştenire după părinţii lui, Mihalachi şi Maria Străşca, a opta parte din Tăutri.
Biserica Adormirii Maicii Domnului din Toutri urma să fie construită în 1887, pe temelia unei biserici vechi, şi sfinţită în 1889. În 1843, bisericuţa veche, patronată de Joseph von ABRAHAMOWICZ, avea 1.447 enoriaşi, paroh fiind Vasilie FERLIEVICI, al doilea post de paroh fiind vacant. În 1876, patron bisericesc era Katharina von MIKOLAJEWICZ, numărul enoriaşilor ajunsese la 1.873, dar era ocupat doar postul de paroh, de Nicolai DRACINSCHI, cel de preot cooperator fiind vacant. În 1907, patron bisericesc era Kornel de MIKOLAJEWICZ, paroh fiind Teofil DRACINSCHI, născut în 1862, preot din 1885, paroh din 1892, iar cantor, din 1900, Sofronie FOTII, născut în 1861, postul de preot cooperator rămânând vacant.
Din 1872, funcţiona la Toutri o şcoală cu 4 clase .
În 1890, comuna Toutri avea 2.200 locuitori, primar fiind Ştefan Boiciuc. Învăţător era Ilie Boiciuc, Teofil Draczynski şi Dionisie Kisielewski erau parohi, iar cantor bisericesc era Sofronie Fotii.

TEREBLECEA

În 11 martie 1446 „Telibecinţii pe Siret”, era dăruit, de Ştefan Vodă, fiul lui Alexandru cel Bun, mănăstirii Neamţului, sătenii fiind scutiţi de dan, posad, iliş, podvod, deseatină de albine şi de porci, lucrul la cetate, mori şi iazuri. În 22 august 1447, acest aparent privilegiu pentru săteni este întărit, la scutiri adăugându-se şi plata de jold. Aceeaşi întăritură s-a obţinut, în favoarea călugărilor de la Neamţ, şi în 1454, dania fiind întărită şi în 6 iunie 1446, când şi biserica satului este dăruită mănăstirii Neamţ, şi în 8 decembrie 1454, dar şi în vremea lui Ştefan cel Mare (1 aprilie 1470).
În 15 martie 1490, dintre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 14-a biserică, cu popă, la Telebecinţi”.
În 2 februarie 1508, când se întăreşte mănăstirii Neamţului stăpânirea asupra satelor Trestiana şi Tereblecea, este menţionat şi proprietarul anterior al satelor, fiul lui Bârlici. Mănăstirii îi sunt întărite „satul Telebecinţe pe Siret şi cu mori, şi alt sat Tristianeţ sub bucovină”.
În 1 septembrie 1668, satul Tereblecea (în limbile turcă şi tătară, „telebleci” înseamnă „tătari”) era, încă, în proprietatea egumenului Teofil, de la Neamţ, care vindea lui Gheorghe Ursachi vistiernic satul „Tereblecea, cu loc de moară pe Siret”, pentru 280 guldeni, 10 boi şi un cal, dar se pustieşte până în 1670.
În 15 mai 1724, satul aparţinea lui Ioan Balş, care îl vindea, pentru 300 guldeni olandezi, lui Calistru, episcopul de Rădăuţi, care dorea să-l dăruiască mănăstirii Putna.
Panţirii din Tereblecea se opuneau, în 1748, să plătească dijma de „un leu de căsariu”, iar Grigorie Ghica Vodă poruncea, în 15 ianuarie, la cererea egumenului Putnei, lui Lefter vel căpitan de Ropce să le ia dijma cu forţa.
În 1 noiembrie 1761, pentru că egumenul Putnei se plângea că-i este împresurat satul, s-a făcut o nouă stâlpire, hotarele satului Tereblecea fiind marcate de: apa Siretului, moşia Greci de lângă Siret, satul Bârlinţi al lui Ştefan Stârcea, poienile lui Hajdău, pârâul Cotovăţului, drumul cel mare, drumul ce merge la panţâri, Fântâna Albă, hotarul Stăneştilor, hotarul satului Sinăuţi, hotarul satului Greci.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Tereblecea-ungureni, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „31 – toată suma caselor”, însemnând 1 femeie săracă şi 30 birnici, iar în Tereblecea-moldoveni, „5 toată suma caselor”, însemnând tot atâţia birnici.
În 1774, satul Tereblecea avea 46 familii (1 popă, 51 ţărani, în 1775), iar în 1784, 158 familii, populaţia satului crescând spectaculos, datorită unei masive colonizări cu emigranţi transilvăneni din Rebra Mare şi din St. Gheorghe, în principal.
Din Rebra Mare au venit şi s-au stabilit la Tereblecea fraţii Marian şi Petre A MARIEI, în 1754, Alexe ZAHARIA, Filip şi Vasile BĂLINEŞTI, Dănilă DROV, Ştefan LUIANTI, Ioan BODNARIU, Ion RUSU, Grigore MURIAC, Iacob RUSU, Ştefan ANDREI, Mihai ANUŢ, Nicolai LUPCA, Ion SPĂTARU, Grigore CONSTANTIN, Andrei şi Vasile ONUŢ, Pintilei VUSA, Grigore RUSU, Samuil ABA, Vasile şi Ioan CONSTANTIN, Moisă ANOIŢĂ, Lupu şi Nessu DUMITRAN, Catarina CHIFOR, Dumitru IOAN şi Nistor ESPANARE, în 1763, Vasile BOGAR, în 1764, Andrei VIUŢĂ, în 1772; Din St. Gheorghe au venit Loidiuc STRUGARIU, în 1758, Petru VULVUC, Grigore BIRTUOAEI, Moisă MISUC, Ştefan ŢIGAN, Toader VĂVUC, Irimie, Pintilei şi Doroftei DUBĂU, Simeon VRACIU, Gavril LUPŢOARĂ, Simion UNGUREAN, George ANICA, Nicoară LUCA, Mihai GROSARIU, Toader ABUSTĂ, Toma PATRAŞ, Luca LAHERŢĂ, Nichifor RUSU, Tanasă CONTRA, Lupu VUOLTUR, Ion şi Toader BÂRGĂUAN şi Gavriil RABI, în 1763, Ion CREŢU şi George GRECIU, în 1771, Ioan SIMION şi Ianuş IACOV, în 1773; din Telciu, Filip şi Ioan GHERMAN, Petru DOLECAN şi Chirilă SASU, în 1763; din Leşu Ilvei, Grigore BACIU, în 1766, şi Vasile MOROŞAN, în 1772; din Borşa, Tanasă BACIU, în 1766; din Vica, Axentie NEMICAN, în 1766, Petru OLARIU şi Ioan NIMIGEAN, în 1775; din Baia Mare, Tudor BULBUC, în 1760, şi Cozma NEGREANU, în 1773; din Nimigea, Uno NIMIGEAN, Gavril BURSTEC şi Vasile EPURE, în 1778; din Mintiu pe Someş, David PERŢA şi Ion PROŢOV, în 1778; din Chiraleş pe Someş. Gavril POTARĂ, în 1778, iar din Ceaca pe Someş, Nicolai POPA, în 1778.
În 1787 şi în 1789, s-au stabilit la Tereblecea primii colonişti germani, agricultori veniţi din Renania, din Bavaria şi din Baden-Württemberg.
În vara anului 1803, 11 familii de colonişti slovaci, numărând 67 suflete, s-au aşezat la Tereblecea, alte 14 familii urmând să sosească în 1814, dar multe dintre acestea se vor împrăştia prin satele vecine, după 1817, când în Tereblecea vor rămâne doar 18 familii de slovaci.
Biserica ortodoxă a Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Tereblecea, a fost construită, pe locul vechii bisericuţe a mănăstirii Putna, aflată sub patronaj imperial, între anii 1883-1886. În 1843, bisericuţa veche avea 1.421 enoriaşi, paroh fiind Filip IEREMIEVICI. În 1876, biserica avea 2.643 enoriaşi, paroh fiind Dimitrie SELESCHI, iar preot cooperator, Ilarie DRACINSCHI. În 1907, paroh era Ştefan SELESCHI, născut în 1842, preot din 1868, paroh din 1875, preot cooperator fiind George CIUPERCĂ, născut în 1873, preot din 1900, iar cantor, din 1888, Ioan BOTEZAT, născut în 1864.
Din 1816, funcţiona la Tereblecea o şcoală trivială română cu 6 clase, iar din 1874, şi o şcoală germană cu 4 clase .
Biserica luterană germană din Tereblecea a fost sfinţită în 23 noiembrie 1867, pe cheltuiala lui John Hubich (1.100 guldeni), dar a fost dărâmată de armatele ruseşti, în 1917, şi reconstruită în 1920 pe aceeaşi temelie. Primul pastor luteran din Tereblecea a fost Rudolf Fischer.
Biserica catolică din Tereblecea a fost construită în 1937, capela slovacă, din partea de răsărit a satului, existând din 1873.
Printre germanii din Tereblecea s-au numărat luteranii Gustav Engel, Franz Hubich, Friedrich Manz, George Manz, Hermann Massier, John Sauer, Christian Wagner, şi Friedrich Zachmann, precum şi catolicii Ferdinand Hoffmann, Ferdinand Kozlowski, Adam Mayer, John Mayer, Adam Tetiwa, Josef Tetiwa şi slovacul Michael Kuczak (Kuchik).
În 1890, Tereblecea avea 3.800 locuitori. Învăţători la şcoala română erau Constantin Botezat şi Constantin Corvin, iar la şcoala germană, Peter Serfas, Val. Schweitzer şi David Hoffmann. Parohi ortodocşi erau Ilarion Dracinschi şi Vichentie Simiganovschi, iar cantor bisericesc – Ioan Botezat.
Banca rurală românească, în sistem Raiffeisen, a fost întemeiată la Tereblecea, în anul 1900, de parohii Ioan Fedorciuc (director) şi Alexandru Voevidca (preşedinte), cu 52 părtaşi. Din comitetul de direcţie şi control făceau parte Ioan Vatamaniuc, Simion Bodnarescu, Luca Bodnarescu, Dimitrie Zaremba, Tanasie Vatamaniuc, Petrea Procopiuc şi Teofil Iţcuş. Cabinetul de lectură „Ajutorul” funcţiona încă din anul 1896, în incinta şcolii, cu 75 membri, 112 cărţi, un abonament la gazetă şi 5 florini avere, iniţiatorii şi conducătorii acestei prime biblioteci comunale la Tereblecea fiind Ambrosie Gribovici, Ioan Fedorciuc şi Dimitrie Zaremba.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la tereblecenii Catinca LUNCAN (38 ani în 1908), Elena NIMIGEAN (fără vârstă menţionată, în 1908) şi Ana a lui Simion DUBĂU (13 ani în 1908).
În 26 septembrie 1925, Tereblecea a fost vizitată de mitropolitul Nectarie Cotlarciuc, vizita începând la „biserica din Tereblecea, unde a fost primit de către dl deputat Roşca, dl prefect Bădăluţă, de parohul satului, precum şi un mare număr de credincioşi” .
La Tereblecea s-a născut publicistul Filimon RUSU (25 decembrie 1880) şi scriitorul George NIMIGEANU (24 mai 1909).

TIŞĂUŢI

În 10 aprilie 1430, Alexandru cel Bun întărea lui Vlad Aldiş, printre alte sate, „şi ocolul Tisăceşti, unde au fost Toader Negruţ, Tisăceştii fiind, conform DRH (vol. I., p. 145), Tişăuţii.
În 14 august 1432, Iliaş Vodă dăruia lui Isaia „satul Tişeuţi, aproape de Suceava”.
În 17 martie 1624, avea să ajungă proprietar al satului cel mai păgubos viitor domnitor al Moldovei, pentru că, aşa cum mărturiseşte uricul lui Radu Vodă, „domnia mea m-am milostivit şi am dat, şi am miluit pre sluga noastră credincioasă (Gheorghe) Duca, ce au fost uşear mare, cu un sat, anume Teşeuţii, ce iaste direptu domnescu şi au fost ascultăndu de ocolul târgului Suceavei, pentru slujbă direaptă cu credinţă ce au slujit noao şi ţărăi”.
În 15 decembrie 1724, Negoiţă Ciudin s-a văzut nevoit să vândă satul Tişăuţi lui Iordachi Cantacuzino, care avea să-l dăruiască, în 1736, fiicei sale, Safta, jupâneasa lui Constantin Cantacuzino Măgurianul, Safta fiind viitoarea mamă a lui Ienacachi Cantacuzino.
Negoiţă Ciudin avea un frate, Constantin, care Constantin Ciudin „a făcut o fără de lege, furând nişte cai ai lui Mărza, Hanul Tătarilor, după care a fost prins şi aruncat în temniţă; şi l-au scos din temniţă, pe răspunderea lor, fratele său, Negoiţă Ciudin, cu Toader armaşul şi Stroescul comisul, precum el (Constantin Ciudin) va plăti Tătarilor caii, dară el ca un netrebnic ieşind din temniţă nu s-au străduit să îndrepte furtişagul, ci a fugit în ţara leşească; şi, venind încoace, Tatarii au târât în judecată pe chizeşi, iar prin judecata Divanului au fost judecaţi să răspundă pentru furtişag mai cu samă Negoiţă Ciudin; fiind frate cu hoţul, a fost judecat să plătească caii, iar dacă nu va plăti, Tatarii vor face cu el ce vor voi, cerând Tatarii 204 lei pentru cai”.
Neavând de ales, Negoiţă Ciudin a vândut Tişăuţii, pentru 360 lei turceşti, sumă care acoperea şi dobânzile unui împrumut, luat de la nişte negustori turci de Iordachi Cantacuzino ca să plătească Negoiţă Ciudin, la vreme, despăgubirea datorată tătarilor.
Hotarnica Tişăuţilor s-a făcut în 28 octombrie 1724, printre martori aflându-se vatamanul Gheorghiţă din Tişăuţi şi diaconul Vasile Avrămescul din Bosance. Hotarul cuprindea: apa Sucevei, drept în sus, pe lângă hotarul Bosancei, pârâul Răcoasa, Fântâna Veche, drumul spre Bosance până la Hlineştii Bosancilor, drumul ce merge de la Suceava la Bosance, valea lui Altan, heleşteul Partăcului, apa Şomuzului, drumul Tătăraşilor, hotarul Ipoteştilor la dealul găunos, prisaca lui Conteş, fântâna de piatră.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Teşăuţi, în Ocolul Mijlocului, fără alte precizări, „44 – toată suma caselor”, însemnând 10 slugi ale stolnicului Ianachi CANTA, 2 popi, 2 ţigani, 7 femei sărace şi 23 birnici.
În 1774. Tişăuţii aveau 31 familii (3 popi, 24 ţărani, în 1775), iar în 1784, 33 familii.
În 7 iulie 1784, în cadrul unor schimburi de moşii, Tişăuţii lui Iordachi Cantacuzino trec în proprietatea Mitropoliei Sucevei.
Biserica din Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Tişăuţi a fost ctitorită, în 1735, de Dinu CANTACUZINO. În 1843, biserica trecuse sub patronaj împărătesc, avea 502 enoriaşi, iar postul de preot era vacant. În 1876, păstorul celor 686 suflete era preotul cooperator Georgie GEORGIAN. În 1907, preot cooperator era Eugen SÂRBUL, născut în 1860, preot din 1886, cantor fiind, din 1903, Vasile NICA, născut în 1884.
Din 1887, funcţiona la Tişăuţi o şcoală cu 3 clase .
În 1890, comuna Tişăuţi avea 800 locuitori, primar fiind Vasile Sârghie. Învăţători erau Gavriil Mleşniţă şi Ludvica Crulicovsca, paroh fiind E. Sârbul, iar cantor bisericesc – Teodor Nica.
Însoţirea raiffeisiană din Tişăuţi a fost înfiinţată, în 5 iulie 1901, de 64 părtaşi, conduşi de parohul Eugeniu Sârbu, prietenul lui Grigore Filimon, în casa lui Sârbu trăindu-şi ultimele clipe ale vieţii Grigore Filimon, martirul care a întemeiat sistemul de bănci rurale în Bucovina. Vicepreşedinte al însoţirii era Mihai Curcă, iar Gavril Mleşniţă era casier. Cabinetul de lectură „Călăuzul Făt-frumos” funcţiona în casa lui Constantin Oloieru, din anul 1899, cu 57 membri, cu o avere de 58 florini şi 7 creiţari, dar cu o… singură carte şi fără nici un abonament la gazete. Din conducerea acestei biblioteci săteşti fără cărţi făceau parte Roman Andrieş şi Gavril Mleşniţă.
În 1903, cu ocazia unei colecte pentru Internatul român de băieţi ort. or. din Siret, organizată se parohul Eugenie SÂRBU, sunt menţionaţi pe listele de subscripţie următorii locuitori ai localităţii Tişăuţi: Petre BOROSA, învăţătorul George MLEŞNIŢĂ şi directorul şcolar George COSMOVICI .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Veronica SCOLOBIUC (fără vârstă menţionată, în 1907), Domnica IFTODI (fără vârstă menţionată, în 1907) şi Maria CURCĂ (fără vârstă menţionată, în 1907) din Tişăuţi.
La Tişăuţi s-au născut poetul, autorul unei gramatici, teologul şi mitropolitul Teoctist BLAJEVICI (23 februarie 1807), poetul şi publicistul Ion PARANICI (26 martie 1937) şi regretatul grafician Vasile SOCOLIUC (7 august 1937).

TODIREŞTI

Fără îndoială că istoria străveche şi uitată dincolo de hotarele temporare ale atestării documentare a satului Todireşti cuprinde şi un moş-strămoş Toader sau Toder, poate şi ctitor de biserică, pe care să o fi închinat, spre ascultare, mănăstirii Moldoviţa, şi care, astfel, şi-a supus, fără voie, şi obştea sătească lacomilor egumeni moldoviţeni. Judecând după statutul satului, de viitoare avere mănăstirească a Moldoviţei, acel Toader sau Todor putea veni din Berchişeşti, altă moşie a Moldoviţei, unde a existat o selişte, ulterior pustiită, cu acel nume.
Oricum ar fi fost, satul Todireşti este menţionat, pentru prima dată, într-un hrisov care s-a şi păstrat, abia în 15 martie 1439, când gâlcevitorii fii ai lui Alexandru cel Bun, Ilie şi Ştefan Voievozi, iau satul Todireşti în stăpânire, oferind, drept compensaţie, mănăstirii 12 vase cu vin pe an şi o posadă pe Moldova, cu tot venitul acelei posade.
Cei doi fraţi, care se vor nenoroci unul pe celălalt, disputându-şi puterea, vor încredinţa moşiile dobândite unor lefegii lituanieni şi poloni, pe care îi şi înnobilează, după bicisnice victorii în nesfârşitul lor război fratricid. Trecând de la un stăpânitor la altul, funcţie de vremelnicia victoriilor, Todireştii ajung, în cele din urmă, în posesia zvânturatului neam Murguleţ.
În 16 aprilie 1624, după o tăcere de aproape două veacuri, numele satului apare într-un hrisov de danie, prin care mănăstirea Dragomirna primea „un loc de prisacă pe Bucoveani, în hotarul Todireştilor”.
În 13 aprilie 1641, Ieremie Murguleţ şi fraţii lui, Andrei, Ştefan şi Ipatie, obţin uric pentru satul Todereşti, care le venise de la strămoşul lor, Totruşanul, ginerele lui Luca Arbure.
Peste doar două decenii, în 20 iunie 1644, Andrei Murguleţ moşteneşte, de la tatăl său, Toader mare armaş, jumătate din satul Todireşti, partea de sus, cu casă şi pivniţă.
În 15 octombrie 1668, de Toader Murguleţ, care moştenise întregul sat, lasă lui „Dumitraş ca şi a surorii lui Marii, feciorii lui Andrei Murguleţ” jumătate de sat, iar cealaltă jumătate „unchiului nostru Ipatii Murguleţ”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Todireşti, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „20 – toată suma caselor”, însemnând tot atâtea familii de birnici.
În vremea ocupării Bucovinei de oştile habsburgice, proprietar al Todireştilor era boierul Dimitrie Darie, care îngăduie o numeroasă colonizare cu emigranţi transilvăneni.
În 1774, satul acea 26 familii, iar în 1784, 136.
Consignaţiunile lui Enzemberg, din 27 ianuarie 1778, înregistrează, în Todireşti, următoarele familii de emigranţi ardeleni: Petru URSU (Dicea, 1760), Constantin LUCA (Blăjeni, 1753), Miron FERMĂ (Bârgău, 1762). Marin BULCĂ (Blăjeni, 1760), Marcoli BULCĂ (Ilva Mică, 1760), Iacob CIOBAN (Budac, 1760), Mihai şi Ioan MOLDOVAN (Blăjeni, 1770), Miron, Vasile şi Petru NIMIGEAN (Nimigea, 1760), Gavril şi Kerkira UNGUREAN (Dicea, 1760), Floarea MOROŞAN (Sighet, 1770), Traup BÂRGĂUAN (Bârgău, 1771), Filip BUDACU (Budacul Românesc, 1763), Toader, Ilie şi Ioan RÂPAN (Râpa, 1770), Ignat şi Vasile MOROŞAN (Dragomireşti, 1765 şi, respectiv, în 1760), Ioan, Simeon, Lupu şi Vasile FLORAC (Deseşti, 1772), Lupu şi Ion GĂLĂŢEAN (Galaţi, între Bistriţa şi Reghin, 1760), George TIMU (Deleni, 1760), Chirilă GĂLĂŢEAN (Galaţi, 1760), Daniil OLAR (Nimigea, 1760), Ursu MOLDOVAN (Cincău, 1777), Grigore TARASIE (Beca, 1777), Ion MOLDOVAN (Beca, 1777),
Consignaţiunea următoare, cea din 15 decembrie 1778, înregistrează trei familii de emigranţi, toţi plugari din Nimigea, Precop COCA, Ilie COCA şi Savu MINTRONUT.
Fără îndoială că o parte dintre aceste nume au dispărut din memoria Todireştilor, fiind înlocuite cu altele, cu ocazia deselor recensăminte, dar rădăcinile transilvane rămân, alături de cele ale străbunilor băştinaşi, pentru cei mai mulţi dintre todireşteni.
Din 20 martie 1808, satul Todireşti avea să aparţină armeanului Iosef baron Kapri, care o primise în dar de la tatăl său, Nicolaus baron Kapri, care o cumpărase, în vremea aşezării moşiilor în Bucovina, de la boierul Dimitrie Darie.
Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Todireşti a fost construită în 1782 şi restaurată, în 1853, de parohul Nicolai ZYBACZYNSKI, biserica Sfântului Nicolai din Soloneţ fiind construită, în 1764, de Diamant GREBENCEA şi dotată cu un nou iconostas, în 1853, de parohul Nicolai ZYBACZYNSKI. În 1843, biserica avea 470 enoriaşi, patron bisericesc era Andreas de KAPRI, iar preot administrator era Nicolai MAIERIAN. În 1876, patron bisericesc era Nicolai de KAPRI, paroh fiind Georgie STREJAC, iar numărul enoriaşilor ajungând la 1.296. În 1907, când patroni bisericeşti erau evreii Kalman şi Iankel FISCHER, paroh era Ioan SÂRBUL, născut în 1858, preot din 1880, paroh din 1896, cantor fiind, din 1900, George TIPA, născut în 1851.
Din 1890, urmau să se deschidă, la Todireşti şi la Soloneţ, câte o şcoală cu 2 clase .
În 1886, spre sfârşitul anului, la Todireşti „s-a ivit lungoare. O mulţime de oameni au căzut şi mai cad şi acum victime acestei boli” .
În „Topographie der Bukowina”, apărută, la Cernăuţi, în 1895, Daniel Werenka scria: „Todereşti, 1.100 locuitori, parcoch Ioan Abageriu; învăţător Garabet Găină, primar Andrei Avram, cantor George Avram”.
Banca rurală românească din „Teodoreşti cu Soloneţ” s-a înfiinţat în 23 februarie 1902, sub preşedinţia preotului George Muntean, Ioan Sârbul fiind director, E. Pral – vicepreşedinte, Ion Avram – vicedirector, iar George Tipa – vistiernic.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la todireşteanul Mihai a lui Ion CIOCÂRLAN (35 ani în 1907).

TOLVA

Numele vechi al Vornicenilor, Tulova (mai recent, Tolva), în care personaje importante ale istoriei Moldovei, precum Drăgoi, vornic de Tulova, şi Oană, vornic de Tulova, sugerează existenţa unei vechi cetăţi, poate că doar din pământ şi întărituri de lemn, pe teritoriul Vornicenilor.
Drăgoi Viteazul de la Tulova (Vornicenii de azi), membru al sfatului domnesc din Suceava, între anii 1392-1414), a avut doi copii, pe Teodosie monah, ajuns stareţ al Moldoviţei, cu o moşie din vecinătatea mănăstirii Moldoviţa, şi o fată, Odochia, cu o moşiei din apropierea Tulovei. S-ar părea că ambii copii ai lui Drăgoi Viteazul de la Tulova erau de o frumuseţe desăvârşită, din moment ce moşia monahului Teodosie avea să se numească Frumosul, iar moşia Odochiei, Frumoasa.
Ipoteza unor străvechi proprietari de moşii din Tulova, care-şi extind stăpânirea şi asupra munţilor din zona satelor câmpulungene, este confirmată de existenţa, ulterioară, a câtorva generaţii de Toloveni, care aveau să-şi revendice, în faţa scaunele de judecată valahe (în Ocolul Câmpulungului Moldovenesc, dreptul valah s-a aplicat până după anul 1800) moşiile străbunilor, dar au pierdut, lipsindu-le uricele, care, de la Descălecat, încoace, ţineau loc de tradiţie, de „pe unde au stăpânit din veac”.
Numele vetrei de sat vine, însă, de la Oană, fost vornic de Suceava şi promovat de Alexandru cel Bun vornic de Tulova, ctitorul mănăstirii Humor, care, în 3 iunie 1429, când moare, lasă „credincioasa visluşenie”, formată şi din satul de „pe Tulova, unde este curtea lor… şi Litanouţi” (Litenii Bucovinei) , pe lângă cele vreo douăzeci de sate, risipite prin întreaga Moldovă, fiilor săi Lazăr, Stanciul şi Costea.
Cele două sate, Vorniceni şi Liteni, au un destin asemănător, ba de vetre vag populate, ba de selişti pustii, până la ocuparea Bucovinei de către austrieci,, când doar „Litanii lui Bogdan” aveau 1 mazil, 2 popi şi 12 familii de ţărani. Dar starea generală a localităţilor bucovinene era asemănătoare. „Populată, în mare majoritate cu ciobani şi ţărani, populaţia indigenă trăia fără a beneficia de serviciile vreunui medic sau farmacist, fără un sistem de securitate internă, pentru apărare din bandiţi, şi fără un sistem judiciar ca o măsură de protecţie împotriva capriciilor arbitrare ale claselor superioare. Drumuri proaste, mai degrabă şleauri imposibil de traversat, poduri puţine şi oraşe mărunte, cele mai însemnate fiind Suceava, Siret şi Cernăuţi, dar deja căzute într-o stare de degradare urbană, după secole de neglijare. Cernăuţi era un orăşel cu aproximativ 200 de bordeie, lipsit chiar şi o aprovizionare corespunzătoare cu apă. Câteva şcoli elementare, greu de atins în baza largă de analfabetism” .
Pentru că Vornicenii rămăseseră, încă de la 1742, când se afla sub stăpânirea mănăstirii slatina, o selişte pustie , austriecii au înfiinţat, pe vatra vechii Tulova, în 1783, satul Ioseffalva, numit de români Tolva.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Vorniceni, în Ocolul Siretului de Sus, fără alte precizări, „9 – toată suma caselor”, însemnând 3 femei sărace şi 6 birnici.
Biserica ortodoxă a Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Vorniceni s-a construit în 1905.
Din 1892, funcţiona în sat o şcoală cu 2 clase .

TOPORĂUŢI

Satul Toporăuţi este menţionat, pentru prima dată, în uricul din 5 aprilie 1412, prin care Alexandru cel Bun întărea lui Giurca Dragotescul două sate, „Volodăuţi şi Cernauca de Sus, în dreptul Toporăuţilor”.
În 19 septembrie 1436, exista un Steţco Jurjevici Toporovschi, deci un Ştefan, fiul lui Jurj (Giurgiu, adică Gheorghe) din Toporăuţi, care depunea jurământ de credinţă faţă de Iliaş Vodă, fiul lui Alexandru cel Bun, la Liov.
În 28 aprilie 1464, Toporăuţii sunt întăriţi lui Luca, feciorul lui Petru logofăt, jumătate de sat fiind danie domnească, jumătate – zestrea jupânesei Marina, care o cumpărase de la Mihnea.
În 14 octombrie 1489, Ştefan cel Mare făcea un schimb de moşii cu nepoţii lui Mihul Starostescu, strănepoţii lui Giurgiu gumelnic de la Frătăuţi, dând „satul Toporăuţi cu cuturile lui pe Prut” fraţilor Starostici, Stanciul, Ivanco şi Isaico, feciorii lui Fedco, pentru alte moşii, pe care le va dărui mănăstirii Putna.
Ştefan cel Mare avea Toporăuţii de la Toader, fiul lui Hărman pârcălab, cu care făcuse un alt schimb de moşii.
În 9 decembrie 1627, Miron Barnovschi Vodă, care moştenea satul de la părintele său, Dumitru Barnovschi („care sat a fost adevărat strămoşesc al domniei mele”), dăruia Toporăuţii mănăstirii Adormirea Maicii Domnului din Iaşi (mănăstirea Barnovschi), închinată, la rândul ei, Patriarhiei de Ierusalim. Scutit de unele dări către visteria statului, în 5 februarie 1700, de către Antioh Cantemir, dar provocând mânia patriarhului Ierusalimului, Dosoftei, care, în 7 ianuarie 1705, blăstăma slugile domneşti din Cernăuţi care supărau cu dări moşia Toporăuţilor, satul Toporăuţi suporta greu asuprirea călugărească, pustiindu-se adesea, cum s-a întâmplat şi în 6 martie 1727, când Grigore Ghica Vodă le recomanda călugărilor: „Să căutaţi să mai chemaţi oameni din ţara leşească şi di pe aiurea câţi mai mulţi să vie şi să se aşeze acolo”.
În 25 august 1633, Moise Moghilă scutea satul Toporăuţi de gorştină de oi şi de porci, de deseatina de albini, de iliş, de sulgiu, de camăn, bezmăn şi cepărie, aceleaşi scutiri fiind confirmate, în 15 februarie 1700, şi de Antioh Cantemir, iar în 16 februarie 1702, de Constantin Duca Vodă, cel care scuteşte de camănă şi bezmen „crâşma şi velniţa ce se află acolo”. Următoarele privilegii se dau în 30 noiembrie 1703, în 2 iunie 1705, în 17 noiembrie 1707, în 3 februarie 1710 şi în 20 noiembrie 1711.
Până în 13 mai 1733, satul Toporăuţi se mai populase cât de cât, iar Constantin Nicolai Vodă poruncea stareţului din Cernăuţi să nu-i supere pe oamenii străini din Toporăuţi, „satul aşezat cu rupta la vistierie… nici cu coasa, nici cu alte lucruri, nici cu clăci gospod, ce sănt scutiţi de olăcari, podvozi, globnici şi şugubinari…, iar banii lor îi va plăti egumenului de la mănăstirea Barnovschi”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Toporăuţi, moşia mănăstirii Barnovschi, „147 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Simion şi Ştefan, 1 dascăl, Toader, 1 jidov, David, 15 văduve, Anca, Ilina, Ocsana, Ilina, Ilina TODIRIASEI, Palaghia, Aniţa, Gafia, Tudora, Odochia, Gafia, Antimia, Nastasia, Maria şi Nastasia, 17 case pustii şi 111 birnici, şi anume: Costan vornic, Harasim, Ion HARASIM, Toader HOPIC, Mihail HOPIC, Petre BUZĂ, Ion GALICIUK, Petre PENEŞICHII, Andrei sin GORDĂ, Simion sin GEREMCIUK, Andrei EREMCIUK, Ştefan EREMCIUK, Tănasă CHIZUB, Georgiţă ROMANIUK, Vasile ROMANIUK, Ostafii sin IVAN, Simion SALAHOBA, Tănasă POROGINA, Georgii KORBOTE, Costaşco morar, Pavel sin IVAN, Toader sin vornicului, Ion BURE, Ursul, Onofreiu VERETELNIK, Toader KORBOT, Mihalachi KORBOT, Ştefan LEHEIU, Ion POLEDUNAK, Simion sin ANDREI, Gavril sin STRĂTULAT, Dumitraşco sin OPRE, Dumitraş olar, Ion SĂMANDICI, Timoftei ROBUL, Simion SĂMANDICI, Ştefan RĂŢOI, Vasile LALAHUBA, Georgii HARAM, Ştefan ISĂCIUK, Andrieş ISĂCIUK, Mihalachi ISĂCIUK, Ion DANE, Dumitraşco sin IVAN, Vasile GAVRLIŢĂ, Roman KAZAMIR, Ştefan CORAC, Ion COZAC, Onofreiu COZMA, Mihail rus, Tănasă sin KARPENKO, Neculaiu CARPU, Ştefan CARPU, Goraş CARPU, Sofronii PURICE, Simion PURICE, Alecsa MACIULENKO, Ion ZAHARICIUK, Vasile ZAHARICIUK, Petre CIOBOTARESCU, Ilaş ZADOREŞNIAK, Simion ZADOREŞNIAK, Andrieş ZADOREŞNIAK, Dănilă ZADOREŞNIAK, Toader ZADOREŞNIAK, Pavel IVAN, Dumitru morar, Costandin ŢIBULIAK, Goraş ŢIBULIAK, Alecsa vătăman, Neculaiu GAVRILIICIUK, Vasile ŢIBULIAK, Gavril sin IJINCĂ, Andrieş DUBEŢ, Ion STARCIUK, Ştefan STARCIUK, Ion TROFINEIKO, Ion ROMANIUK, Ion ISAC, Fodor POREJNIK, Ilaşco PAVELCIUK, Andrei ROMANCIUK, Dron ROMANCIUK, Costin POPĂSCU, Drone DUBEŢ, Vasile DUBEŢ, Alecsa, Andrieş SEVAILECIUK, Vasile BĂRBUŢĂ, Macsim DRON, Grigori SIANCIUK, Iacob rus, Ion DRON, Andrieş COLIICIUK, Ştefan POPOVICI, Toader DORMANCIUK, Goraş sin LESÂNCO, Grigoraş ZALECIUK, Ion ONOFREI, Anton cojocar, Toader LESÂNCO, Vasile LESÂNCO, Vasile LESÂNCO, Ion LESÂNKO, Grigoraş MAKARENKO, David MAKARENKO, Ion MAKARENKO, Gavriliţă, Costin butnar, Dumitraş ROMANCIUK şi Ion OSTAFI.
În 1774, satul Toporăuţi avea 75 familii de iobagi (2 popi, 142 ţărani, în 1775), iar în 1784, 282 familii.
Biserica Sfântului Profet Ilie din Toporăuţi a fost ctitorită, în 1560, de voievodul Miron BARNOVSCHI, născut la Toporăuţi, odată cu biserica fiind săpată în piatră inscripţia: „Biserica de la Toporăuţi, unde zac oasele părintelui meu (marele paharnic Dumitru Barnovschi) – Dumnezeu să-l pomenească! – să aibă (executorii testamentului) a o găti de ispravă”. În 1843, biserica avea 2.329 enoriaşi, patron bisericesc era Ioan von MUSTATZA, parohi fiind Andrei MITROFANOVICI şi Ştefan COZUB, iar preot administrator, Ioan IGNATOVICI. În 1876, cei 3.700 enoriaşi ai satului erau păstoriţi de preotul cooperator Theodor CALINOVSCHI şi de preotul cooperator Ilie BENDAS, patron bisericesc fiind Împăratul Austriei. În 1907, paroh era Dionis MITROFANOVICI, născut în 1837, preot din 1863, paroh din 1870, preot cooperator fiind Theodor BUMBAC, născut în 1865, preot din 1890, iar cantor, din 1855, lectorul seminarial Elisei MEDVIG, născut în 1832, lector din 1886.
Din 1858, funcţiona la Toporăuţi o şcoală cu 6 clase .
În 1890, comuna Toporăuţi avea 5.216 locuitori, primar fiind Constantin Dvirniciuc. Învăţători erau Ştefan Nedelco şi Ioan Toninciuc, Dionisie Mitrofanovici era paroh, iar Elisei Medvighi – cantor bisericesc.
La Toporăuţi s-au născut publiciştii şi profesorii universitari Victor MORARIU (12 februarie 1881) şi Leca MORARIU (25 iulie 1888), precum şi marea interpretă de folclor Sofia VICOVEANCA (23 septembrie 1941).

TORACENI

Numit şi Chiseliţeni, satul Toraceni de pe pârâul Putila a fost întemeiat, în 1780, cu câteva din cele 478 familii de huţani care s-au stabilit în zona Putilei.
Biserica Sfântului Ioan Botezătorul din Toraceni a fost construită în 1877. În 1907, preot cooperator era Alexandru TOTOIESCUL, născut în 1879, preot din 1905, cantor fiind, din 1901, Ioan CEAICOVSCHI, născut în 1862 .
În 1890, Toracenii aveau 900 locuitori, primar fiind Ioan Torac, iar paroh – Vasile Antimovici.

TRESTIANA

Numit, iniţial, Tisteneţu, satul Trestiana este atestat în 6 iunie 1446, când Ştefan Vodă dăruia mănăstirii Neamţ biserica de la Trestiana şi de la Tereblecea (dar şi în hotarnica Mihucenilor, din aceiaşi dată), a doua menţiune documentară făcându-se în 8 decembrie 1454, când se stabilesc scutirile sătenilor din cele două sate, în favoarea călugărilor de la Neamţ.
În 2 februarie 1508, când se întăreşte mănăstirii Neamţului stăpânirea asupra satelor Trestiana şi Tereblecea, este menţionat şi proprietarul anterior al satelor, fiul lui Bârlici. Mănăstirii îi sunt întărite „satul Telebecinţe pe Siret şi cu mori, şi alt sat Tristianeţ sub bucovină”, hotarul Trestianei, stâlpit din nou de logofătul Tăutu, cuprinzând: din vârf de la Mihuceni, începând de la marginea dumbrăvii, pârâul Cotoveţ, în bucovină la pârâul Derehlui.
„Va leato 7019 (1511)… au murit şi Tăutul logofătul. Carile şi mănăstirea Trestiiană au făcut, la vă leat 7004 (1496), precum este scris numele lui pre clopot.” (Ureche, Letopiseţul…).
În 1670, satul Trestiana, ca şi Tereblecea, era o selişte pustie.
În 20 aprilie 1714, Maria, văduva lui Dumitraşco Ursachi, dăruia „seliştea Trestianeţului la apa Siretului, ce este în hotar cu Teleblecinţe sfintei mănăstiri Barnovschi”.

ŢIBENI sau ISTENSEGITS

Colonia maghiară de la Ţibeni, pe moşia Satu Mare, a fost înfiinţată între anii 1771-1773, dar numele de Istensegits (Dumnezeu să ne ajute), propus de Mártonfi Mór, va fi menţionat, pentru prima dată, abia în 1776. Datele despre sat sunt incluse la Istensegits.

u

UDEŞTI

Menţionat enigmatic, în 24 septembrie 1468, când Ştefan cel Mare întărea lui Şteful Cernătescul, printre alte sate cumpărate, şi „seliştea unde a fost tătarul Petir şi Poiana” , satul Udeşti are parte de o atestare mai explicită în 12 septembrie şi în 18 noiembrie 1616, când Radu Mihnea întărea portarului Cetăţii Suceava, Dumitraşco Duca, satul Uideşti, care poate fi Udeşti, dar şi cătunul Uideşti, aflat în vecinătatea Udeştilor de astăzi, vatra satului care dă numele comunei cu multe sate, Udeştii, fiind întemeiată, după spusele lui Eusebie Camilar („Prăpădul Solobodei”), abia în vremurile Bucovinei istorice. Dar, chiar şi aşa, orice referire la Uideşti reprezintă, de fapt, şi o referire la Udeştii de sub Oadeci.
Dumitraşco Duca, portarul de Suceava, era fiul lui Cristian de Pleşeşti, după cum rezultă dintr-o mărturie din 22 martie 1619, prin care Dumitraşco Duca recunoştea că i-a vândut satul Uideşti, pentru 300 taleri, marelui logofăt Ionaşco Ghenghea.
Ghenghea va face un schimb de moşii, în 22 martie 1621, cu Mitropolia Sucevei, care, astfel, devine proprietara Uideştilor, numai că schimbul va fi stricat, în 11 iunie 1621, de Alexandru Iliaş, care va dărui moşiile „Bosance şi Uideşti cu moară pe Şomuz” pârcălabului de Hotin, Miron Barnovschi, satul fiindu-i întărit lui Barnovschi şi de Radu Mihnea Vodă, în 24 martie 1624.
În 6 iulie 1638, Dumitraşco Duca îi dădea o chitanţă lui Ionaşco Ghenghea, prin care confirma că a primit banii pentru satul Uideşti, vândut lui Ionaşco în 1619.
Hotarnica satului Uideşti, făcută în 29 noiembrie 1650, în baza mărturiilor bătrânilor care cunoşteau semnele vechi, Loghin din Corceşti, Ion Sobiecki din Dumbrăveni, Ion Şutul, Larion Hergiaciul, Toader Mihăescul şi protopopul Ion din Bosanci, precum şi Ion Brumă din Uideşti, consemna următoarele toponime: malul Sucevii, gârla şi locul morii, Piscul Uideşti, Gura Miresii, drumul spre Ştirbăţ, moşia Mereştilor ba Botezeştilor, moşia Bosancea, Reusănii lui Silion, capul Hatamanului, Coastele Zablotenilor.
Hotarnica, deci, includea şi Udeştii, şi Uideştii, în cuprinsul aceleiaşi moşii.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Uideşti, în Ocolul Mijlocului, fără alte precizări, „105 – toată suma caselor”, însemnând 5 popi, 8 femei sărace, 5 nevolnici, 1 marchitan, 1 ţigan şi 85 birnici.
În 1774, Udeştii aveau 107 familii (2 popi, 84 ţărani, în 1775), iar în 1784, 219 familii.
În noaptea de 11 spre 12 octombrie 1777, sâmbătă spre duminică, udeştenii, conduşi de Popa Andrei, cel care refuzase să depună jurământ de credinţă faţă de Austria, au trecut apa Sucevei, în Moldova.
Numărul mare al familiilor ţărăneşti din Udeşti, în primii ani ai Bucovinei istorice, se explică prin o masivă colonizare cu emigranţi transilvăneni, făcută de Mitropolia Sucevei, din Ardeal sosind şi stabilindu-se la Udeşti plugari din Ţigău, Emil HORILCARIU, şi Mihai LUŞCAN, în 1758, Ioan TÂRNĂVEANU, în 1759, Grigoraş TIMOVAN, în 1760; din Buduş, Nicolai DOCIŢA, Simion RAŞCA, Vasile a GRIGHII, Ieremie al GRINGHII, în 1758, Nicolai al GRINGHII, în 1760, Vasile CABRI, Grigore BERIŞUŢ, în 1763, Vasile VIŞINARIU, în 1764, Ioan HUSA, în 1766; din Căila, Lupu GRASMA, Vasile al LUPULUI, Petru NEGRU, Simion PETRU, în 1758; din Budac, Gavril ROŞU, Ioaniţă HÂRŞA, Florea RUSU, Grigoraş DĂUŢ, Manole MORARIU, în 1754, Ion ZABEA, în 1758; din Dumbrava, Manole PODARIU, în 1754; din Şirling, Petru VACARIU, în 1754; din Prislop, Nicolai al POPII, în 1758; din Trip, Gavril GRECU, în 1758; din Bileag, Onofrei HLUFUC, Precop PILIGHIS, în 1758, Platon HEUCA, în 1760, Pintilei, Cosma şi Gregore BILEGAN, Iosif ILION, în 1763, Vasile LUPUL, în 1776, Tanasă UNGUREAN, în 1778; din Bretea, Andrei BRETREAN, în 1760; din Chiraleş-Turda, Grigore LĂCĂTUŞ, în 1758, Ştefan, Lupul şi Petrea CHIRLEŞAN, în 1760, Tudor ARGALEAN, în 1763, Leon CHIRLEŞAN, Marcu şi Ioan SOMEŞAN, în 1778; din Budatelec, Andrei MOŢU, în 1758, Ion CABERA, în 1763; din Arcalia, Onuţ ARGALEAN, Tudor OLARIU, în 1768, Teodor VACARIU, în 1774, Nistor UNGUREAN, în 1778; din Galaţii Bistriţei, Lupul, Teodor şi Ilisei COJOCARIU, în 1760; din Bistriţa, Vasile MARE, în 1762, Nicolai IMBRAS, în 1763; din Ghiriş, Vasile şi Iacob GHIRIŞAN, în 1753; din Sita, Tanasă RUHGARC, în 1760, Maftei CORDUŞAN, Alexa VORDIAN, în 1763; din Corduş, Ion CORDUŞAN, în 1763; din Romuli, Ursu a POPII, în 1772; din Năsăud, Iacob FICALANIŢ, în 1756; din Cristur, Andrei al AXINIEI, în 1748; din Tur, Alexa TOHADI, în 1758, Toader CIUCHI, în 1769; din Tuşin, Gregore PEGUS, în 1758; din Şigău, Ion MARIAN, în 1758; din Luşca, Filip LUŞCAN, în 1756; din Zagra, Nică al POPII, în 1774; din Salva, Partenie ONIŢ, în 1765; din Cicheiu, Nichită MOROŞAN, în 1758; din Dindileag, Ion TÂRNOVAN, în 1778; din Viţa, Ion MOROŞAN, în 1778; din St. Iacob, Nistor BEGHEŞ, în 1778; din Iuda Mare, Turda, Vasile şi Andrei IUDAN, Vasile SOMEŞAN, în 1778; din Budec pe Someş, Toader NEAMŢU, în 1778, precum şi o oarecare Tomasia, din Beclean, în 1778.
În 1890, comuna Udeşti, incluzând doar satul Udeşti, avea 2.000 locuitori, primar fiind George Cortuşan. Ilie Cosmiuc şi George Muntean erau învăţători, paroh era Vasile Popovici, iar cantor bisericesc – Leon Popovici.
O colectă a darurilor de nuntă, strânsă, în octombrie 1891, de cantorul bisericesc Leon POPOVICI, de conducătorul de şcoală Ilie COSMIUC şi de socrul mic, proprietarul Ananie NEAMŢU, tatăl Zamfirei, pe care o mărita după fiul primarului Udeştilor, în 1891, Ioan alui Georgi MIHAIESCU, păstrează următoarele nume ale unor localnici: N. FALLHEIER, parohul Vasile POPOVICI, Nicolae CĂPITAN, Leon POPOVICI, Ilie COSMIUC, Ananie NEAMŢU, Maria CĂPITAN, Anton ZACHMANN, Gavril alui Georgi MIHAIESCU, Giorgi alui M. CIUBOTARIU, Gavril NICULI, Ioan alui Gavril MIHAIESCU, Constantin alui Georgi MIHAIESCU, Gavril N. GRIGA, Domnica MÂNICARIU, Vasile alui Toader MÂNICARIU, Georgi alui Simion MIHAIESCU, Georgi CIMPOIEŞ, Constantin NEAMŢU, Georgi alui Gavril CORTUŞAN, Dimitrie IENACHEVICI, Nicolae ROTARIU, Georgi alui Al. GRIGA, Nicolae ŞTEFURUC, Gavril LĂCĂTÂŞ, Georgi alui Miron CIUBOTARIU, Vasile CĂPITAN, Ioan alui Cosma BOLOHAN, Georgi POPOVICI, Constantin HÂNCU, Mihai alui Dimitrie CIMPOIEŞ, Nicolae M. ROTARIU, Simion alui Gavril MIHAIESCU, Constantin MUNTEAN, Manolachi VARZARIU, Vasile CORTUŞAN, Mihalachi MÂNICARIU, Gavril CAPRĂ, Ioniţă JESCU, Ioan D. MÂNICARIU, Nicolae CIOBAN, Giorgi SABIE, Gavril alui Toader MÂNICARIU, Nicolae RAŢĂ, Georgi FILIPCIUC şi Dimitrie HRENCIUC .
Corul de plugari din Udeşti, înfiinţat în 1901 de cantorul Ambrosiu POPOVICI, avea următoarea alcătuire:
Tenori I: Teodor CIMPOEŞ, Mihai DRAGOMAN şi George CIBOTAR.
Tenori II: Mihai BUCANDAR şi George alui Dimitrie MOTRICI.
Bas I: Ioan alui Dimitrie MIHAESCUL şi Leon DRAGOMAN.
Bas II: Nicolai ROTAR, Vasile JESCU şi Nicolai HÂNCU .
Cabinetul de lectură din Udeşti, „Unirea de sub Oadeci” a organizat, în 3 august 1902 „o petrecere poporală cu dans… în grădina spaţioasă a gospodarului Nicolai Beligan… frumos decorată cu copăcei de mesteacăn, cu icoana Maiestăţii Sale, împodobită cu cununi de flori şi steagurile imperiului şi cel tricolor… Se aflau 2 muzici la faţa locului, cari te făceau să uiţi, cel puţin pe câteva momente, de grijile acestei vieţi trecătoare; iar când mai cântau câte o horă, fără voie ţi se mişcau picioarele. Apoi s-a toastat în sănătatea Împăratului, s-a aşezat lumea la masă şi s-au ţinut cuvântări înfocate de către Leon Popovici, de profesorul Grigori Filimon, ctitorul însoţirilor raiffeisiene în Bucovina, de loc din Udeşti, de parohii Doroftei şi Sârbul, de primarul Constantin Jescu, petrecerea continuând până în zorii zilei următoare .
La Udeşti, în comuna natală a martirului Grigore Filimon (Plavalar, 11 iunie 1869 – Cernăuţi, 21 septembrie / 5 octombrie 1905), ctitor al băncilor populare româneşti din Bucovina, însoţirea raiffeisiană s-a înfiinţat în 1901, sub direcţiunea lui Gavril Cibotar, din însoţire făcând parte şi cătunul Poiana Silion. Cabinetul de lectură „Unirea” funcţiona, din 1899, în casa lui Vasile Mihăescu, cu 89 membri, 10 cărţi, 87 florini şi 85 creiţari avere, din conducerea bibliotecii săteşti făcând parte Vasile Popovici, Ilie Cosmiuc şi Ioan Reuţ.
Biserica Sfântului Dimitrie din Udeşti a fost construită, prin grija protopresviterului Vasile POPOVICI, în anul 1900. În 1907, paroh era protopresviterul Vasile POPOVICI, născut în 1819, preot din 1848, paroh din 1855, cantor fiind, din 1901, Leon POPOVICI, născut în 1851.
Din 1866, funcţiona la Udeşti o şcoală cu 4 clase .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Anica ŢAN (fată de lăutar, 20 ani în 1908) şi Mihai BRANU (cântăreţ şi cobzar sătesc, 55 ani în 1909) din Udeşti.
La Udeşti s-au născut poetul Gavril ROTICĂ (1 mai 1881), scriitorul Eusebie CAMILAR (7 octombrie 1910), criticul literar Constantin CĂLIN (22 iunie 1940), muzicologul şi compozitorul Viorel MUNTEANU (2 mai 1944), poetul Constantin ŞTEFURIUC (5 mai 1946), poetul Liviu POPESCU (7 iulie 1948) şi poetul şi publicistul Mircea MOTRICI (24 martie 1953).