Istoria muzical-dramatica a Sucevei 4

Mărturia lui

Leon cav. de Goian

Din memoriile muzicale[1]

         La 16 Octomvrie 1915, vor fi patru ani de la moartea lui Leon cav. de Goian, primul prezident al Societăţii de cântare „Armonia”, cunoscut, la noi, în ţară, ca virtuoz pe vioară şi amator entuziast al muzicii. Ultimul său gest a fost o faptă frumoasă, românească: bogata sa bibliotecă muzicală, iubita sa vioară şi încă alte patru instrumente muzicale le-a lăsat prin testament Re­uniunii de cântare „Ciprian Porumbescu”, do­vedind, încă şi pe patul de moarte, sentimentele sale româneşti, care i se contestau uneori, fiind­că creşterea şi mediul în care a petrecut au fost, ce-i drept, în mare parte străine. Aşa se face că memoriile sale muzicale şi le-a scris tot în limba germană, sub ,titlul „Mein Musikleben 1850-1908. Gewidmet meiner lieben. Geige”.

        Manuscriptul, de 50 de coli şi jumătate, scrise mărunt, povesteşte, după cum ne spune introducerea, nu viaţa publică sau pri­vată a autorului, ci „cum am devenit amic al muzicii şi muzicant, ce am învăţat, în decursul vieţii mele, pe terenul celei mai frumoase dintre arte”.

        „Însemnările acestea”, zice au­torul, mai departe, „nu au menirea de a fi date publicităţii, neavând eu nicidecum pre­tenţia de a fi ajuns un muzicant însemnat”. Totuşi, citind manuscriptul, am avut impresia că unele din paginile sale, când duioase, când entuziaste, când glumeţe, ar putea fi de interes public, mai ales considerând rolul pe care l-a avut autorul în viaţa muzicală a ţării şi neamului nostru. Interesul psihologic, care se împle­teşte cu cel istoric şi, uneori, chiar cu cel bele­tristic, ne face să reproducem, în cele urmă­toare, unele părţi ale manuscriptului, rezumând, pe scurt, altele, care sunt de mai puţin interes pentru public[2].

Copilăria: 1850-1852

        „Sunt născut, în 12 Februarie 1843, la Jadova, în Bucovina, în districtul Storojineţului, şi am absolvit, acolo, şcoala primară (poporală), ca elev particular, în anii 1850-1852; în anii aceştia, am deprins şi cântarea pe vioară, cântând de-a rostul şi ajungând, astfel, la un grad modest de perfecţiune. Îmi aduc aminte de vi­oara mea cea dintâi: o fabricase un flăcău de ţăran, în felul cel mai primitiv, cu mâna lui, şi mi-o dărui, în cinste, ca jucărie; pe cât îmi aduc aminte, scripca era foarte groasă şi, se-nţelege, fără ladă. Măiestrul făcuse şi un arcuş, tot aşa de primitiv.

        Înarmat cu instrumentele aceste, făcui primii paşi în lumea muzicală, ţinând capătul de sus al vioarei sub bărbie şi tăind, pe strune, ca şi cu fierăstrăul, de bună sa­mă nu spre bucuria celor din jurul meu. Ce s-a făcut, apoi, cu instrumentul acela nu mai ţin minte, probabil că s-a dus pe drumul tuturor vioarelor pentru copii; va fi căzut victimă curio­zităţii, obişnuite la copii, de a afla cum se arată ochiului acel ceva ce pătrunde ca sunet la ureche şi care, după ideea copilului, trebuie să se afle în lăuntrul instrumentului; apoi, va fi fost pusă pe foc.

        Aceasta a fost în anul al optulea al vieţii mele, în toamna anului 1850. Atunci am pri­mit, de la tată-meu, o vioară nouă, pentru copii, care începui a o întrebuinţa ca şi pe cea dintâi, ţinând corpul în mâna stângă, iar vârful şi gâtul, sub bărbie, şi începând a fierăstrui pe ea. Atunci, frate-meu cel mai mare, Alexandru, care, pe atunci, avea 17 ani, îmi arătă cum se ţine corect vioara, povăţuindu-mă să preumblu degetele de la mâna stângă pe strune, ca să pot cânta. Am şi cercat aceasta, pipăind, într-o doa­ră, pe strune, încoace şi încolo, şi manevrând tot aşa de ingenios cu arcuşul.

        În Octombrie, pe când femeile desfăcau, în şură, păpuşoiul adus din ţarină, mă furişai, cu scripca, la dânsele, fiindcă ele îşi uşurau lucrul cu cântece şi-mi frigeau, din când, în când, şi câte un păpuşoi încă nu prea copt. Şi una, şi alta îmi plăceau mult. Cântecele pe care le intonam erau mai mult dansurile obişnuite într-o parte a Bucovinei, numite „kolomeika”, de obicei având un text glumeţ, care adesea se improvizează. Unul dintre aceste cântece, re­petat adesea, atunci, ca şi alte dăţi, mi se în­tipări viu în memorie şi se vede că mă obseda în mod plăcut, căci, cum m-am întors în casă, am şi început a căuta, pe mica mea vioară, tonurile acelui cântec; m-am chinuit de-a binelea, până să aflu şi să nimeresc intervalele, dar, în sfârşit, după ce căutasem, se vede, ceasuri întregi, auzii cântecul aievea.

        După ce repetasem cântecul acesta de multe ori şi mi-l întipărisem cum se cade, mă dusei la tată-meu şi-i descoperii că vreau să-i cânt ceva; atunci tata îmi răspunse: „Te miri ce cuminţenie o mai fi şi asta!”. Dar eu începui a prinde cu curaj în strune şi i-am cântat cântecul şi lui, şi mamei şi, în bucuria mea copilărească, pare-mi-se că şi slugilor. Acum înţeleg cum de mi se întipăreşte acest cântecel, fiind un motiv de tot simplu, compus din patru note şi repetându-se mereu; dar nu pot să nu adaug că fap­tul că mi-a rămas melodia în ureche şi am reuşit să o transport pe un instrument, care, până atunci, îmi era de tot necunoscut, în ce priveşte întrebuinţarea sa, era urmarea talen­tului ce încolţea, după cum s-a şi arătat în urmă.

        Aceste prime succese pe terenul artei avură, îndată, o influenţă durabilă asupra copilăriei mele, căci, de acum, pentru mine ocupaţiunea cu jucăriile încetă aproape cu totul: ţin bine minte cu ce plăcere mă ghemuiam, cu vioara mea mică, care acum îmi era jucăria cea mai dragă, în colţul divanului, din dormitorul iubi­tei mele maice, şezând turceşte, cu picioarele sub mine, şi trăgând cu arcuşul pe vioară. Nu mai ştiu de la cine am mai învăţat alte piese muzicale, se vede că tot de la lucrători, slugi sau de la muzicanţii din sat, dar le-am deprins succesiv, după cum am arătat mai sus, căutând în colţişorul meu, zi de zi, tonurile, ceasuri întregi, până ce le aflam, unul câte unul, şi, în sfârşit, după multă osteneală, îmi răsuna cântecul ce-l aveam în minte. Trebuie să fi avut – astfel nu mi-o pot explica – auz şi memorie excelentă, şi mare talent pentru muzică; aceasta nu o spun ca să mă laud, ci numai ca constatare obiectivă a unui fapt care nu se poate tăgădui.

        Înşirând, în chipul acesta, cântecel lângă cântecel, am ajuns să am, după câteva luni, un repertoriu mic de piese muzi­cale, care se mări, în măsură foarte considera­bilă, în decurs de doi ani, cât am urmat, în casa părintească, învăţământul şcolii primare.

        În curând, merse vestea prin ţară despre în­deletnicirile mele muzicale, orişicum modeste, şi rudele, şi prietenii părinţilor mei, auzindu-mă, cu prilejul vizitelor la noi, răspândiră, în toate părţile, faima mea de copil talentat; dorinţa de a mă auzi şi bucuria lesne de înţeles a părin­ţilor cu copilul lor, poate şi un fel de mândrie a părinţilor, făcură că, de câte ori părinţii mă luau la o vizită la ţară, trebuia să am şi vioara cu mine, lucru care, mai târziu, îmi deveni ne­plăcut, fiindcă, încă din copilărie, mai cu drag făceam muzică numai pentru mine singur, după cum şi astăzi cânt mai cu plăcere „între doi ochi”, căci, astfel, netulburat prin impresii din afară, pot pătrunde, cu toată inima, în imperiul tonurilor, mă pot adânci cu totul în frumuseţile capodoperelor eroilor muzicii.

        În vara anului 1851 sau 1852, am plecat, cu părinţii, la Lăpuşna, lângă Berhomet; Lăpuşna era, prin anii 1850, rendezvous-ul aristocraţiei bucovinene, lucru de înţeles, aflându-se patria noastră, pe timpul acela, la depărtare de sute de kilometri de marea comunicaţie mon­dială; ţinea, doară, călătoria până la Lemberg, cu diligenta, trei zile şi trei nopţi, iar călătoria până la staţiunea cea mai apropiată a căilor ferate, Cracovia, 15 zile. De aceea, Lăpuşna, cu aerul său de munte şi cu un medic hidropat, era binevenită ca vilegiatură.

        Pentru înveselirea oaspeţilor, veni la Lăpuşna, ca şi mai înainte, an de an, banda de lăutari a vestitului violonist şi capelmaistru de pe vremea aceea, Nicolai Picu, căruia i se zicea numai Moş Niculai. Banda aceasta consta din vreo 12 oameni, între care un naiargiu, unul sau doi cobzari, un violoncelist, încolo numai scripcari şi poate unul cu viola. Pe cât îmi aduc aminte, banda aceasta cânta foarte bine; repertoriul era compus mai ales din cân­tece româneşti, minunat de frumoase, hore, doine, cântece de jale.

        Moş Niculai, un om de statură mijlocie, bălan, în portul vechi moldovenesc, cu zobon, antereu, brâu, pe cap cu un fes mic, roşu, cu canaf albastru, era mă­iestru pe vioară; avea ton voluminos, puternic, mare dexteritate în degete şi cânta, totdeauna, cu mult foc, cu patimă, după cum am putut să constat, petrecând în Lăpuşna mai multe veri, după olaltă, lucru care mi-a fost confir­mat şi de cunoscători ai muzicii, care îl ştiau pe artist. După cum ţin minte, mai frumos şi mai cu drag cânta el elegiacele doine şi cânte­cele de jele, cu care, adesea, înduioşa pe dom­nii şi damele mai bătrâne până la lacrimi. Dar mai cânta, tot aşa de bine, şi dansuri ale tuturor naţiunilor şi, ici-acolo, şi câte o piesă de bravură, solo, între altele, o piesă muzicală turcească, toată în aplicaturile cele mai înalte şi cu un lung tremolo de arcuş.

        Banda cânta în veranda restaurantului, dimi­neaţa, la amiază şi după-amiază; eu eram aşa de însufleţit de muzică, încât eram, totdeauna, de faţă la producţiunile aceste, ascultând cu mare plăcere.

        În felul acesta, chiar în vara întâia şi, apoi, în anii următori, am supt, aşa zicând, o mul­ţime de cântece şi jocuri, iar mai târziu le-am învăţat, pe rând, din memorie; multe din acestea mi-au rămas în memorie până astăzi, de le cânt cu bucurie, dar adesea şi cu înduioşare, amintindu-mi de copilăria şi tinereţea aşa de depărtate.

        O amintire dragă de la Moş Niculai îmi este o horă, pe care am învăţat-o şi deprins-o de la el însuşi; e hora în G-moll, publicată în colecţia lui Carol Miculi, întitulată „12 (48) avit nationaux roumains” (nr. III, din fascicola dedicată d-nei Catherine de Rolla).

        Moş Niculai mă îndrăgise, văzându-mă, totdeauna, lângă el, când cânta, şi poate şi din respect pentru tatăl meu, care era unul din boierii cei mai avuţi şi mai însemnaţi din ţară. Moş Niculai mă auzea cântând pe vioară, ceea ce făcea asupra lui o impresie bună. Îmi înti­părisem, acum, în linii generale, hora amintită mai sus şi i-o cântam; dar el nu era mulţumit cu felul cum cântam, neputând eu încă executa mordentele, trilurile scurte şi alte ornamente (pe care lăutarii le numeau „marafeturi”), obişnuite în cântecele româneşti şi peste tot în cele orientale. Moş Niculai mă luă, deci, într-o zi, la logis-ul său, în aşa-numita „cazarmă”, şi, aici, mă învăţă să cânt hora cu toate podoabele; a trebuit să repet orna­mentele acestea de multe ori, apoi hora întreagă, până ce el, mulţumit cât de cât cu mine sau poate că pierzând nădejdea de a face din mine un lăutar cumsecade, mă lăsă să merg acasă. Podoabele amintite le-am scos la capăt abia în cursul anilor, după ce dobândisem dexteri­tate în degete, şi cred că acum se potrivesc binişor cu cele ale fericitului întru pomenire Moş Niculai şi sper că, dacă m-ar putea auzi acum, ar fi mai mulţumit, decât în anul 1852.

        Trebuie să adaug că Picu nu era Ţigan, ci Român, de legea greco-ortodoxă, cetăţean din Suceava; el se bucura, oriunde, de cea mai mare stimă, pe care o merita pe deplin, atât prin arta sa, cât şi, mai ales, prin ţinuta şi purtarea sa foarte cinstită şi plină de nobleţe.

        A murit, în Suceava, cam pe la anul 1867[3].

        Cu vreo 2-3 ani în urmă, în 1855 sau 1856, se afla în banda lui Picu un prim-violonist destoinic, Grigori Vindereu, Român, pe care l-am aflat, în 1868, în Suceava, capel­maistru al unei tovărăşii de muzicanţi, înfiinţată de el şi cu care, mai târziu, m-am întâlnit adesea în muzicalibus.

        Acesta avea mare stimă faţă de mine, în contrast deplin cu trecutul; căci, la Lăpuşna, mergeam adesea în „cazarmă”, ca sa-i aud cân­tând pe Picu & consorţii şi să cânt şi eu cu ei, şi atunci arătam poftă deosebită de vioara lui Grigori, şi nu voiam să cânt decât pe vioara lui, lucru de care el, totdeauna, era supărat.

        După cum am spus, noi amândoi, Grigori şi eu, ne-am apropiat, în cele din urmă, unul de altul, mai ales între anii 1868-1874 şi, apoi, pe la sfâr­şitul anilor 1880, ceea ce voi reaminti la tim­pul său.

        Era în anul 1851 sau 1852, când părinţii mei petreceau cu mine iar în Lăpuşna; cam prin August sau Septembrie, se iviră, în Lăpuşna, într-o zi, vreo 80-100 de comercianţi evrei; trebuie să fi fost vre-o sărbătoare, de se adunaseră atâţia. Ca de obicei, cânta Moş Niculai, cu capela sa, dar de astă dată, în sufrageria restaurantului; soba din sufragerie avea un fel de vatră joasă, de vreo jumătate de metru pătrat. Se-nţelege de sine că eu eram printre „ţigani” şi, până să prind de veste, mă ridică nu ştiu care în sus, mă puse pe vatra amintită, îmi deteră o vioară – poate că chiar a mea, pe care o adusesem cu mine – şi mă rugară să cânt. Am cântat, deci, stând pe vatră ca o figură de ghips, iar banda mă acompania, cântând eu un cântec pe care l-am fost prins în ureche chiar de la ei. Cu evlavie asculta mulţimea de evrei, până ce apăru vărul meu, Iancu de Goian, proprietarul moşiei Coşciuia, mă coborî de pe sobă şi mă duse cu el, mustrându-mă pentru purtarea mea. Acesta a fost de­butul meu cel dintâi în public; nu mi-a adus lauri, dar, în schimb, a doua zi, pe la amiază, a primit mama, de la restaurantul Mossang, o prăjitură cu mere, trimisă anume pentru mine, pe care am mâncat-o cu poftă”.

Ani de învăţătură: 1852-1861

        S-a sfârşit cu fericita copilărie, s-a sfârşit cu cântatul de-a rostul, „greul vieţii” se apro­pia, încă un an de scoală primară, apoi începea gimnaziul. Băiatul trece la Cernăuţi şi în­cepe a învăţa vioara cu unul, Konopasek, care mai cânta bine şi la pian, şi la harmoniu; dar metoda lui Konopasek nu era ireproşabilă, ba chiar în parte greşită. „Astfel, trebuia să mă scol la 6 ore dimineaţa şi să mă apuc de vioară, ceea ce, mai ales iarna, era foarte neplăcut.

        Învăţam exerciţii, la o lumânare de seu, căreia mereu trebuia să-i curăţ mucul; somnoros cum eram, scârţâiam pe scripcă, clipocind, pe când învăţătorul meu se odihnea, în pat, în odaia de ală­turi – locuia, deci, la Konopasek –  şi, din când, în când, striga „Fals!”, vorbă care mă trezea, dar mă şi aducea în mare perplexitate şi spaimă, fiindcă el nu mă lămurea ce anume cântasem fals şi cum să cânt mai bine”.

        Astfel, Konopasek, prin această metodă greşită şi prin firea sa vi­olentă, îl dezgustă pe băiat într-atâta de vioară, încât nu voia să mai urmeze învăţătura. Atunci, tatăl său schimbă învăţătorul; de la 1854, până la 1855, luă lecţii la Go1d, capelmaistru al re­gimentului de infanterie Nugent. Pe acesta îl îndrăgi foarte mult, învăţând, de acum, cu ma­re plăcere. Cu Gold a cântat primele duete pentru două violine, de Jansa şi Blumenthal, spre mulţumirea deplină a tătâne-său. Dar, în 1855, ple­când regimentul Nugent din Cernăuţi, trebui să se întoarcă la Konopasek. Dela Gold îi cumpărase tatăl său o vioară 3/4. Făcuse pro­grese destul de însemnate, căci acum, începu a cânta grelele „Studii”, de Kreutzer. Ar fi mers bine, dar Konopasek era tot el: striga şi-l lovea pe elev cu arcuşul peste de­gete. Deci, iar trebui schimbat învăţătorul; lui Konopasek îi urmă, acum, Kwiatkowski, prim-violonist al capelei militare Coronini. Acesta fu, iarăşi, un instructor bun, care ştiu să câştige dragostea elevului. Cu Kwiatkowski continuă studiile lui Kreutzer şi învăţă şi câteva piese de solo, între acestea, şi o arie dintr-o operă, cu acompaniament de cvintet de coarde,

        „Într-o zi, veni învăţătorul meu cu 4 oameni, cu instru­mentele necesare, între care şi un contrabas, cu note şi cu pupitre; muzicanţii se postară în jurul meu şi eu cântai partea de solo, cu acompaniere, de două sau trei ori. Aceasta îmi fu un îndemn foarte puternic să studiez mereu şi o amintire durabilă pentru toată viaţa”.

        De la Kwiatkowski a căpătat cea dintâi violină „în­treagă”, în schimb pentru cea de 3/4, plătind încă şi o mică diferenţă de preţ.

        Manuscriptul revine, apoi, asupra a două producţiuni orchestrale, una în 1853, a doua în 1854. Cea dintâi a fost o „missa solemnis”, execu­tată în biserica romano-catolică. Konopasek îl luase la cor, ca să audă muzică orchestrală; băiatul se postase lângă muzicantul cu timpanul.

        „Când începu, acum, muzica şi cel cu timpanul începu a lovi instrumentul său, aceasta fu pen­tru mine aşa o larmă infernală, încât nu ştiam pe ce lume sunt; mă cuprinse o spaimă mare şi, la cea dintâi întrerupere, am căutat să fug din zgomotul şi vălmăşagul de tonuri… E de înţeles că această primă producţiune orchestrală din viaţa mea n-a putut să aibă vreo influenţă asupra dezvoltării simţului meu mu­zical”.

        Cu a doua, a fost altfel: a fost o producţiune, la care a cooperat şi el şi care i-a făcut mare bucurie: „Simfonia pentru copii” („Kinder-symphonie”), de Haydn, executată de copiii ar­hitectului Anton Fiala şi de alte persoane, de ziua numelui său. Goian a cântat, atunci, „cucul”.

        Plecând, în 1857, şi regimentul Coronini din Cernăuţi, n-a mai putut urma lecţiile cu Kwiatkowski. Noul instructor fu Heinrich Poschl, fiul unui profesor de la gimnaziul din Cernăuţi. Goian cânta, acum, adesea în familia profeso­rului, cu surorile noului său învăţător. Acum continuă, cu zel, pe Kreutzer şi se apucă serios de studiul pieselor de solo; astfel, învăţă întâia şi a şasea arie cu variaţiuni de Beriot, „Trois bonquets”, de acelaşi autor, arii din opere ca „Lucia”, „Martha”, „Mina”, de Panofka, şi altele; la 1859, avea, acum, un repertoriu destul de bogat. Făcea muzică cu unii dintre colegii gimnazişti, printre care relevează, cu deosebire, pe Victor Korn, Eduard Gerhard von Festenburg şi Miculi, fiul lui Louis de Miculi, „proprietarul hotelului „Moldavie@, unde se afla şi tipografia H. Pardini”.

        La 1859, bătrânul profesor Poschl, trecând la pensie, plecă din Cernăuţi şi Goian rămâne, acum, fără de instructorul cel mai iubit, pe care îl caracterizează aşa: „Pot zice că, nici mai înainte, nici pe urmă, n-am învăţat atâta ca de la Heinrich Poschl”. Fără să fie însuşi violo­nist perfect, Poschl era un artist al pedago­giei. Dar cu toate progresele ce realizase sub conducerea lui, Goian constată că acestea erau insuficiente, în raport cu timpul de 8-9 ani, de când începuse să înveţe vioara, iar cauza o găseşte în schimbarea prea deasă a învăţători­lor, din care fiecare îşi avea metoda sa deose­bită şi calităţile şi cusururile sale. Avea, acum, şi vioara lui Poschl, pe care o primise, în schimb pentru cea de la Kwiatkowski. Pe aceasta, a cân­tat nu numai până la 1879, când ajunse să aibă o „cremoneză”, dar şi mai departe.

        De la anul 1859-1860, învăţă cu Anton Paur, repetând mai mult repertoriul de până acum; cântă, între altele, o piesă de solo, de Mayseder, şi se încercă să cânte şi în cvartet, dar nu reuşi, deocamdată.

        De la 1855-1858, avu prilej să audă, în Cernăuţi, câteva celebrităţi muzicale: pe violonce­listul ceh Franz Neruda, cu soră-sa, Wilhel­mina, violonistă, apoi pe violoncelistul belgian Servais. La concertul Neruda, l-a impresionat, îndeosebi, „Träumerei”, de Rob. Schumann, iar Servais, care cânta pe un violoncel minu­nat, „Stradivarius”, l-a fascinat cu „Souvenir de Spa”. Apoi, mai auzi pe fraţii Samuel şi Daniel de Lange (pian şi violoncel), pe Biernacki, un bun violonist polon, şi pe un bariton, Borkowski, care excela în „Erlkönig”.

        Între persoanele cu care făcea muzică, era şi soră-sa, Aglae (căsătorită, mai târziu, cu George de Flondor, proprietarul moşiei Cobolcin, în Basarabia; acum, e moartă), care, prin anii aceştia, se afla într-un pension pentru domnişoarele din aristocraţie, în Cernăuţi; dar cu ea cânta numai valsuri, polci, hore şi doine, adică muzică uşoară, nu clasică. Alt tovarăş în muzică era George Bucşănescu, din România, „care era şi el violonist, şi încă violonist de tot progresat”. De la acesta a cum­părat o colecţie bogată de duete de Viotti, Wassermann, Pleyl, Kromer ş. a., apoi „Schweizerfamilie”, de Weigl, şi „Lagaza ladra” şi „Bărbierul din Sevilla”, de Rossini.

        La 1859, se înfiinţă, în Cernăuţi, Societatea Filarmonică, sub prezidiul lui Iacob cav. de Miculi, un frate al celebrului Carol Miculi, elevul lui Chopin şi, mai târziu, director al Societăţii Filarmonice din Liov.

        Înfiinţa­rea acestei societăţi şi prima ei producţiune fură un îndemn pentru Goian şi colegii săi să înfiinţeze o societate de cântare a studenţilor. Zeloşii tineri îşi realizează proiectul, având ca dirigent artistic pe Franz Pauer. Se întâlneau Miercurea şi Sâmbăta, într-o clasă a gimnaziu­lui, pe care le-o pusese la dispoziţie directorul gimnazial Ştefan Wolf. În curând, Goian ajunse un fel de vice-dirigent al corului. Cântau, în Duminici şi sărbători, pe la colegi, în excursiuni la Horecea, Ţeţina, în familii, făceau se­renade etc. „Cântam de toate, cântam, între al­tele, „Dasdeutsche Lied”, „Was ist des Deutschen Vaterland”, „Sie sollen ihn nicht haben, den freien, deutschen Rhein”, cântam toate aceste cu plăcere, ba chiar cu însufleţire, nu de dragul textului, ci de al melodiei. Fericite vremuri! Tovărăşia noastră cuprindea toate naţiunile şi confesiunile, nici o ceartă nu turbura armonia dintre noi, nu ne gândeam de­cât la frumuseţea compoziţiunilor”.

        Dacă din şirele acestea vorbeşte cosmopolitul de şcoa­lă veche bucovineană, chiar pasagiul ce ur­mează ne arată pe Românul jignit în sentimentul său naţional, prin o izbuc­nire a şovinismului rutean, care, tocmai pe atunci, începea a-şi ridica capul, la noi. în Bucovina. Iată cum povesteşte Goian acest incident caracteristic:

        „Făcuserăm, la îndemnul colegului Lewicki, o serenadă cooperatorului greco-catolic, de al cărui nume nu-mi mai aduc aminte; el părea foarte bucuros de această sărbătorire, ne opri la masă, ne ospăta şi ne cinsti. Apoi, ca domn de casă, ţinu o vorbire în limba ruteană, zicând, între altele: „Noi trebuie să ţinem cu toţii laolaltă, căci avem de luptat cu Polonii, Germanii şi Românii”.

        Era întâia oară în viaţă mea, când auzeam asemenea enunţ naţional, care, pe atunci, îmi părea aproape ceva revo­luţionar. Vorbele aceste mă deprimară foarte şi mai că-mi era ruşine că făcusem serenada acestui om, care îmi înjura, aşa-zicând, naţiu­nea mea. Impresia vorbelor acestora îmi ră­mase pe toată viaţa şi era cu atât mai intensi­vă, cu cât noi, tinerii, cât timp îmblam, împre­ună, la şcoală, nu făcuserăm nicicând deose­biri de religie sau naţionalitate şi chiar iubi­tul nostru dascăl, Aron Pumnul, Ro­mân cu trup şi suflet, care se silea mereu, din răsputeri, să trezească şi să susţină sentimentul nostru naţional, nu ne spusese niciodată vorbe care ar fi putut produce un sentiment de ură faţă de alte neamuri. Drept că stăpânul casei cercă, îndată după aceste vorbe, să repare greşeala, pe care va fi înţeles-o şi el, îmbrăţişându-mă şi sărutându-mă, şi zicând: „Domnul Goian, cel dintâi oaspe al meu!” („Pan Goian, mij perszy hist!”), dar aceasta nu-mi putu şterge impresia neplăcută. Cuvin­tele amintite m-au pus pe gânduri, pe toată viaţa, şi cu părere de rău am văzut, apoi, ecoul lor în zvârcolirile politice din ţară”.

        În toamna anului 1860, prezidentul Societăţi Filarmonice, Iacob cav. de Miculi, îl invită pe tânărul dirigent de cor să intre şi el în corul societăţii; dar Goian trebui, cu regret, să renunţe la plăcerea şi onoarea aceasta, căci se apropia examenul de maturitate. „Pregătirea pentru exa­men mă absorbea cu totul, încât fui silit să întrerup chiar şi studiul vioarei şi al pianului”.

        Din timpul studiilor gimnaziale, datează şi încercări de compoziţiuni proprii; nereuşind, însă, să producă ceva original, a renunţat, pe totdeauna, la gloria de compozitor, „spre bine­le omenirii, căci, şi fără de productele muzicale ale spiritului meu, e plină lumea muzicală de compoziţiuni rele”.

Viena: Septembrie 1861 – Februarie 1866

        „Dacă insist, mai pe larg şi mai amănunţit, asupra timpului petrecut în cel mai mândru din toate oraşele, în minunatul oraş de la Du­năre, dacă îmi reamintesc, pe lângă evenimen­tele muzicale, şi alte întâmplări din cursul ce­lor patru ani şi jumătate, e pentru că aceştia au fost anii cei mai fericiţi ai vieţii mele. Şi că, şi acum, scriind despre epoca aceasta minunată, care, durere – a trecut atât de repede şi e atât de departe, am retrăit, în gând, mereu şi tot mereu, de nenumărate ori în cursul vieţii mele, timpul petrecut în Viena, amintindu-mi, cu însufleţire, dar şi cu adâncă duioşie, de timpul acesta, cel mai frumos şi mai fericit al vieţii mele, şi amintirea aceasta mă va însoţi, mai departe, în viaţă”.

        „Tatăl meu îşi absolvise aproape studiile juridice în Lemberg, dar, murind tatăl său şi fiind nevoit să ia el însuşi asupra sa admi­nistrarea moşiei părinteşti, Jadova, a trebuit să le părăsească. Pe temeiul experienţelor sale, cu privire la pornirea tinerimii polone spre enunţuri naţionale violente, tatăl meu nu găsi cu cale să mă trimită la studii la Lemberg, precauţiune motivată, căci, în anii 1863-1864, urmă cunoscuta revoltă a Polonilor din Rusia, care trecu şi asupra Bucovinei, iar în călăto­riile mele, din anii aceştia, la Bucovina şi, apoi, la Viena, am avut şi eu prilej să observ agitaţia şi să simt asprimea măsurilor luate din partea autorităţilor, pentru suprimarea revoltei, precum: revizuirea paşapoartelor, interogatorii amănunţite, din partea organelor poliţieneşti, asupra ţintei şi scopului călătoriei, a duratei petrecerii în Lemberg (până să obţin un loc în diligentă) etc., etc.

        Deci, tata se hotărî să mă trimită, la studii juridice, la Universitatea din Viena, lucru pentru care îi sunt dator cu mulţămită, cât voi trăi. Pentru părinţii mei va fi fost grea hotărârea de a mă trimite, la o vârstă aproape copilărească – aveam numai 18 ani –, atât de departe de ei şi de privigherea lor, într-un oraş mare, între oameni de tot stră­ini, între atâtea primejdii care ameninţă tinereţea. Dar, slavă proniei cereşti, după absolvirea deplină a studiilor juridice, m-am întors, în Februarie 1866, acasă, teafăr, sănătos la trup şi suflet. Cum zic, le-a fost grea hotărârea părin­ţilor mei; căci doar, pe vremurile acele, când drumul de fier începea abia de la Przemysl, când călătoream, cu diligenţa, de la Cernăuţi, la Lemberg, trei zile şi trei nopţi (!), cu popasuri scurte, noaptea şi la amiază, apoi încă 14 ceasuri, până la Przemysl, de mâncam acolo şi, apoi, ajungeam în 24 de ceasuri la Viena – călă­toria la Viena era o călătorie la capătul lumii, pe când astăzi călătoria aceasta se face, cu acceleratul, în 20 de ore”.

        În călătorie, îl însoţiră părintele său şi colegul său din gimnaziu, baronul George Vasilco, al cărui tată, Iordachi baron Vasilco, locuia în Viena, fiind membru al camerei seniorilor.

        După ce l-a pus în gazdă, la un cunoscut, profesorul gimnazial Dr. Anton Kahlert, fost conducător al gimnaziului din Cernăuţi, bătrânul Goian plecă, liniştit, acasă. Tânărul nu rămase multă vreme singur, căci, chiar numai cu câteva zile în urmă, sosiră, tot la Kahlert, Iancu cav. de Zotta, apoi maturantul Alecu Boţian, din Iaşi, un Englez, Baillon, şi un vienez, Teodor Helm. Acesta din urmă avu, apoi, o influenţă foarte însemnată asupra vieţii sale muzicale şi, în parte, şi sociale; erau colegi de studii, Helm mai era şi pianist progresat; au legat, deci, prietenie strânsă, care a ţinut toată viaţa.

        În ziua sosirii la Viena, tatăl şi fiul Goian făcură o vizită episcopului Bucovinei, Eugen Hacman, „care era binecunoscut în Viena şi chiar în cercurile de la Curte”. „Prezentându-mă tata ca student începător în drept, episcopul observă: „No, frumos, frumos; dar de ce să nu studieze teologia? Ar putea ajunge arhi­mandrit, chiar episcop!”. Tata răspunse că do­reşte să învăţ dreptul, ca să pot fi de aju­tor, cu sfatul şi cu fapta, fraţilor mei, care nu reuşiră să termine studiile gimnaziale”.

        După-amiază, urmă cea dintâi plimbare prin oraş, în societatea baronului Iordachi Vasilco şi a fiului său. „Seara, mă duse tata în teatrul de la Karntnerthor. Se dădea „Norma” lui Bellini; între alţi artişti, cooperau şi doamna Dustmann, şi excelentul basist, Dr. Schmidt. Chiar prima vedere a colosalului amfiteatru, care cuprindea 5 ranguri de loje, lumina cu gaz, pe care n-o vă­zusem încă, mulţimea publicului, toate acestea făcură asupra sufletului meu naiv o impresie puternică; dar când doamna Dustmann făcu să răsune minunatul ei sopran, în aria „Casta diva”, şi când în fruntea corului răsună vocea lui Schmidt, atunci începui a bănui frumuseţea muzicii, cuprins de presimţirea plăcerilor care mă aşteptau în timpul studiilor mele; eram de tot fericit şi extazul meu de fericire îl împăr­tăşii, în taină, tătâne-meu”.

        În seara a doua, merse iar la teatru, şi anu­me la teatrul Treumann (unde, azi, e hotelul Metropole); văzu, aici, două comedii de salon, în care excela comicul Anton Ascher, şi opereta lui Offenbach „Fortunios Liebeslied”, în care îl încântă, îndeosebi, Anna Grobecker, în rolul lui Friquet. „Pe timpul acela, Offen­bach era la modă; operetele sale erau foarte gustate; muzica lor uşoară, bogăţia de melodii, care se întipăreau îndată în auz şi în ureche, făceau din operetele acestea favoritele publicului, mai ales că, pe timpul acela, pe cât ţin minte, afară de Suppe, Offenbach avea, aşa-zicând, monopolul operetei şi nici nu-l ajungea alt compozitor în productivitate”. Astfel, văzu, pe rând, aproape toate operetele acestui autor, care, azi, e aproape uitat, după părerea lui Goian, pe nedrept (Din operetele lui Offenbach mai trăiesc, încă, numai „Orpheus in der Un­terwelt” şi „Höffmanns Erzählungen”).

        Dar să revenim, împreună cu autorul, la amicul Helm, amintit mai sus. Acesta era un pianist foarte progresat şi admirator pasio­nat al lui Beethoven, care, pentru Goian, era, pe atunci, „terra incognita”; nu-i auzise decât de nume. Deci, Helm îi recomandă, cu căldură, sonatele pentru pian şi vioară, de Beethoven şi Mozart. „Nu pot zice că studiul acestor opere minunate mi-ar fi făcut mare plăcere, ba, cât despre Beethoven, declarai chiar că compoziţiunea e frumoasă (aceasta o spuneam de complezenţă), dar că n-are melodie. Cu mare mirare primi Helm critica aceasta naivă şi încă şi astăzi mă ruşinez de vorbele acestea, care, dacă nu se pot ierta, totuşi sunt ex­plicabile la un tânăr novice, care, până atunci, fantaza numai de Beriot. Har Domnului, n-am rămas la ideea aceasta, ci, în timpul stu­diilor şi, apoi, în anii mai maturi, am devenit un adorator hotărât al celor doi maeştri”.

        Tot prietenul Helm i-a aflat şi un instruc­tor pentru vioară; era primul violonist al ca­pelei curţii, Bezdek, excelent ca violonist şi ca pedagog. Dar nu i-a fost dat să profite mult nici de la acesta, căci nu urmă, la el, decât 9 luni, trebuind, apoi, să întrerupă studiul, din cauza pregătirii pentru examenul întâi juridic. Cu Helm cânta, însă, mereu Beethoven, Mozart şi duete de Haydn.

        În Iulie 1863, după examen, se întoarce în Bucovina şi vizitează pe soră-sa, Aglaia, care tocmai atunci se căsătorise; îi aduse câteva valsuri şi polci noi, de Johann Strauss. Tot atunci, venise Carol de Miculi la Cernăuţi şi aranja un concert, cu program amestecat, între altele, cu un „Krakowiak” al său pentru pian şi orchestră, şi „Ave Maria!”, de Gounod. Miculi, ştiindu-l pe Goian încă de copil, din Bănila Moldovenească, unde acesta petre­cea la vărul său, Mihail de Goian, îl invită să coopereze, în orchestră, ca violonist. Chiar la prima repetiţie, îl invită să cânte el „Ave Maria!”. Încercă, dar nu reuşi; cânta corect, dar, neavând destulă tehnică în arcuş, nu era în stare să scoată tonul plin, puternic. În zadar îl povăţuia Miculi cum să apese arcuşul; tânărul violo­nist îşi mărturisi neputinţa şi renunţă, în favo­rul unui coleg, care era mai progresat, coope­rând el însuşi numai în orhestră. Reîntorcându-se, apoi, toamna, la Viena, se apucă, cu dinadinsul, de studiul acestei piese şi nu se lăsă până ce nu reuşi să scoată tonul mai puternic şi nuanţele cum i le indicase Miculi.

        Tot pe atunci, cunoscu pe Anton Vogl, pianist, conducător al unei şcoli de muzică şi dirigent al unei reuniuni de cântare, cu nu­mele „Hermann”. La acesta, lua lecţii de pian amicul său, Iancu cav. de Zotta. Vogl îl invită să cânte o sonată de Beethoven, cu una din elevele sale, la examenul public de la finea semes­trului de iarnă; se alese Sonata în F-dur, op. 24.

        Producţiunea reuşi deplin; dar, în acelaşi timp, tânărul nostru se felicita de a fi cunos­cut, cu prilejul acesta, firea simpatică a Vienezilor şi, apoi, şi a Vienezelor, pe care, în urma experienţelor de atunci şi de mai târziu, îi nu­meşte „oamenii cei mai buni şi mai dragi, pe care i-am cunoscut în viaţă; şi dacă încă, şi astăzi, fantazez de Viena şi o privesc de cel mai fru­mos oraş din lume, e pentru că au contribuit la aceasta nespus de mult excelentele calităţi ale Vienezului, care rar se văd aiurea”.

        Urmând invitării lui Vogl, cei doi amici, Goian şi Zotta, se înscriseră şi în reuniunea de cântare „Hermann”, care avea un colorit pronunţat naţional german. „Exercitam pro­gramul pentru concertul ce avea să urmeze, între altele şi „Das deutsche Lied”; noi, Zotta şi eu, deşi Români cu trup şi suflet, („enragierte Rumänen”), cântam, împreună cu ceilalţi, cu zel şi cu cea mai mare abnegaţiune”. Invitându-l Vogl să cânte, la concert, şi un solo pe vioară, Goian îşi aduse aminte de „Ave Maria!”, a lui Gounod; debuta, deci, cu piesa aceasta înaintea publicului vienez, împreună cu amicul Helm, care ţinea acompaniamentul la pian. „Avurăm mari aplauze, ba chiar chemări la rampă”. Mai târziu, de câte ori îşi reamintea debutul acesta în Viena, oraşul arte­lor, înaintea unui public de sute de persoane, totdeauna trecea un fior, de atâta îndrăzneală, pe care o găseşte explicabilă numai prin nesoco­tinţa şi uşurinţa tinereţilor.

        Printre asemeni impresii şi evenimente mari, dăm şi de mărunţişuri, dar şi acestea, drăgălaşe sau duioase: astfel, ne povesteşte cum a învăţat-o pe Toni, fetiţa de 7 ani a profesorului Kahlert, gazda sa, să cânte, la pian, cu un deget, imnul împărătesc, drept surpriză de ziua numelui tătâne-său; pomeneşte, apoi, cu recunoştinţă du­ioasă, de o mătuşă, baroneasa Ana Romaşcan, care îi dărui 5 florini, ca să-şi împlinească o veche dorinţă, să-şi cumpere, adică, un pupi­tru de note, pe care pusese ochiul, de mai înainte. Nepotul acestei doamne, baronul Iacob Romaşcan, care avea o voce frumoasă de tenor, organiză un cvartet vocal, din care făcu parte şi Goian.

        Un văr al lui Helm, Heinrich Schuster, avea o vioară Amatti; întâia oară în viaţa sa, vedea tânărul Goian o „cremoneză”, pri­vind la ea „cu evlavie şi veneraţiune” şi simţindu-se nespus de fericit, când se învrednici să cânte chiar pe ea. Mai târziu, prin anii 1870, îi propuse lui Schuster să i-o vândă, dar acesta refuză, vioara fiind o moştenire familială, de care nu voia să se despartă.

        Vioara aceasta avea toate amănuntele caracteristice ale unei cremoneze autentice, în formă,
în conturi şi în coloarea galbenă a lacului.

        Un amic al profesorului Kahlert, cu numele Horwath, avea şi el o vioară Amatti, pe care i-o
împrumută lui Goian, ca să nu piardă din calitate, fiindcă el însuşi nu cânta. Instrumentul acesta avea un ton foarte dulce, îndeosebi pe coarda G (Sol), dar se deosebea radical de cremoneza lui Schuster la formă şi la coloare, căci era întunecată, aproape neagră. Şi, într-adevăr, arătând-o Goian fabricantului specialist Hoffmann, acesta declară că nu e veritabilă.

        La sfatul lui Kahlert, Goian împărtăşi aprecierea aceasta lui Horwath, care se supără foc şi luă vioara îndărăt, lăsându-l numai cu cea de la Poschl.

        În Iulie 1863, după examenul de stat, Goian, împreună cu amicul său, Helm, şi cu Schuster, petrecu, patru săptămâni, în Salzburg, dar nu prea avură noroc de vreme frumoasă şi, astfel, trebuiră să stea mai mult în capitală. În ase­menea zile ploioase, îşi treceau vremea făcând muzică; astfel, cântară, în Salzburg, sonatele lui Mozart, ca un fel de omagiu adus marelui maestru chiar în oraşul naşterii sale. Se înţelege că făceau şi excursiuni, îndeosebi în romanticul Salzkammergut; vizitară St. Gilgen, cu Schafberg, Wolfgang, Jochl, Hallstadt, Gosan, Zwieselalpe, Abtenau, Golling, cu cascada, Halein, unde auziră, într-o dimineaţă, un cor foarte bun al unei reuniuni de cântare, Berchtesgaden, cu la­cul Konigsee, unde fură de vreo cinei ori, ş. a. Frumuseţile naturii îi însufleţiră întru atât, încât, pe ziua de 15 August, renunţară, de dragul unei excursiuni, la concertul „regelui violoniştilor”, Josef Joachim şi al „incomparabilei” pianiste Clara Schumann… Plecară, chiar în dimineaţa zilei concertului, cu diligenţa, la Reichentall, apoi o luaseră, pe jos, până la Unken; dar aici îi prinde o furtună năprasnică, cu ploaie torenţială. Căutară adăpost într-o casă ţărănească, dar stăpânul casei le spuse să-şi caute de drum. Zadarnică fu orice rugăminte; merseră, deci, mai departe, prin torentul de ploaie, care nu mai contenea, ameţiţi de trăsnetele ce cădeau mereu, cale de vreo două ore, până ce ajunseră în Lofer.

        „Uzi până la piele, căutarăm birtul, unde lepădarăm hainele şi schim­burile, dându-le servitorului, la uscat… În Lo­fer, ploaia ne ţinu închişi cinci zile; în fiecare seară, nădăjduiam că, a doua zi, vremea se va răzbuna şi ne vom putea continua excursiunea (la Salfelden, Zell etc.), dar speranţele noastre nu se împliniră şi, astfel, plecarăm, fără ispravă, cu diligenta, îndărăt la Salzburg”. Cele cinci zile trecură într-o plictiseală grozavă; din Lofer şi împrejurimea sa pitorească nu putură vedea nimic, căci era o pâclă de nu se ve­deau nici casele de peste drum. Avură, încă, noroc de sosirea unei bande de lăutari, şi ei prizonieri ai ploii. Goian făcu cunoştinţă cu primul violonist şi se mai distrase, cântând pe vioara lui. La 17 August, sosi şi Kahlert, cu so­ţia şi fiica sa, iar a doua zi, serbară, împreună, ziua împăratului. Kahlert ţinu toastul festiv, iar muzica întonă imnul. Un domn din Ger­mania, care încă era de faţă, se abţinu ostentativ de la manifestaţiunea aceasta…  Încât despre concertul Joachim-Schumann se mângâiară cu ştirea din ziare că ambii aveau să concerteze, la iarnă, în Viena, ceea ce nu s-a adeverit.

        Urmează, acum, anul al treilea al studiilor universitare, cel mai frumos; căci, nemaiavând grija examenului, tânărul nostru se putea bu­cura în voie de plăcerile vieţii, „întrucât mi le îngăduiau modestele mele mijloace materiale”. Anume, părinţii ţineau să-l înveţe a fi cruţător, pentru care lucru el le va fi mulţămitor toată viaţa, căci, cunoscând astfel valoarea banului, s-a întors de la Viena fără datorii şi n-a făcut datorii nici pe urmă. „Aveam, în Viena, o singură pa­timă: să aud muzică, şi bună parte din banii mei de cheltuială merse în cassa operei imperiale sau a concertiştilor despre care va mai fi vorba, mai încolo”.

        Reîntorcându-se din Salzburg, plecară acasă, la părinţi; petrecură câteva săptămâni la Lăpuşna, „unde, iarăşi, mă desfătară foarte mult ariile naţionale, executate de Moş Niculae”.

        În Octombrie 1863, reînnoi, la Viena, cunoş­tinţa cu un coleg de la universitate, Franz La­mel, un violonist de talent; cu acesta cânta duetele lui Alard.

        Pe atunci, „Societatea amatorilor de muzică” („Wiener Gesellschaft der Musikfreunde”), tinzând, ca şi astăzi, să ofere diletan­ţilor ocaziunea de a executa compoziţiunile marilor maeştri, înfiinţase o secţiune, numită Societatea Orchestrală („Orchesterverein”).

        La îndemnul lui Lamei, Goian intră şi el în orhestra aceasta, al cărei dirigent era profeso­rul de la conservator Heibler, şi fu primit la secund (erau vreo 12 la violina I-a şi tot pe atâţia, la a II-a). Repetiţiile orhestrei urmau, regulat, o dată pe săptămână. Se aranjau şi con­certe, cu intrare gratuită, fiecare membru pri­mind un număr de bilete, pe care le împărţea pe la cunoscuţi. Astfel, concertele aceste aveau caracter exclusiv privat; de aceea şi ziarele le aminteau numai în notiţe scurte, fără să facă critică. Dar faptul acesta nu scade meritul producţiunilor; căci se studia serios şi progra­ma se alcătuia, totdeauna, din compoziţiuni de adevărată valoare.

        În cei doi ani, cât a făcut parte Goian din orhestră, s-au executat: uver­tura „Ruy Blas”, de Mendelsohn, simfo­niile în B şi D, de Haydn, simfonia „Jupiter” şi cea în G-moll, de Mozart. Apoi, la fieca­re concert, cooperau, cu câte un solo, artişti din cei mai de frunte ai Vienei: Josef Hemllesberger, Ferdinand Laub, altista de la opera „Bettheim”, pianista Asten, pianistul Epstein şi violoncelistul Schlesinger.

        Goian se ştia dator cu multă recunoştinţă societăţii acesteia; el îi datora, îndeosebi, pasiunea sa pentru cvartetul de coarde, pe care l-a cultivat până la moarte.

        În toamna anului 1863, îi aflase Helm ami­cului său un nou instructor pentru vioară, pe Trollman, prim-violonist în orhestra Teatru­lui Curţii. Sub conducerea acestui om zelos şi amabil, Goian învăţă „studiile” lui Rode şi se perfecţionă în executarea sonatelor. Dar şi de astă dată nu urmă studiul decât până în vara anului 1864, când făcu iar o că­lătorie prin Salzburg şi împrejurime şi, apoi, prin Germania sudică şi pe Rin, până la Koln. După vacanţe, trebuind să se apuce iar de studiul juridic, nu mai luă lecţii de vioară.

        În iarna 1863/64, Societatea academică de cântare („Academischer Gesangverein”) exe­cută, la un concert, întâia oară, o admirabilă compoziţiune nouă a lui Engelsberg (pseu­donimul muzical al consilierului aulic din Mi­nisterul de Comerţ, Schon), anume „Ballszenen”, vals pentru cor bărbătesc cu acom­paniament de pian, aranjat însă, de dirigentul Weinwurm, pentru o mică orhestră, alcătuită din studenţi universitari; între aceştia, fu şi Goian, la vioara întâia. Frumoasele motive vieneze făcură că compoziţiunea fu bisată pe de-a întregul. În aceeaşi iarnă, asistă şi la altă premieră a aceluiaşi autor: „Doktor Heine oder ein Rigorosumin Sommer”, cor cu acompaniament de pian, executat tot de Societatea academică şi tot sub conducerea lui Weinwurm. E o piesa umoristică, în care candidatul e nu prea bine pregătit, suferă de sudorile fricii şi ale arşiţei de iulie, dar chiar arşiţa aceasta îl salvează, adormindu-l pe „pro­fesorul Caius”, iar corul studenţilor îl sfătu­ieşte pe candidat să tot „macine” mereu înainte, ca să-i fie profesorului cu atât mai dulce somnul[4].

        La îndemnul lui Helm, Goian, chiar de cum sosise la Viena, începuse a cerceta audiţiile cvartetului de coarde al lui Josef Hellmesberger senior. La început, lipsindu-i pregătirea muzicală, audiţiile aceste nu-i plăcură decât puţin de tot; dar, frecven­tându-le mereu şi mai primind lămuriri şi în­drumări de la Helm, ajunse să înţeleagă şi să guste acest gen de muzică, ba chiar să-l pre­fere oricărui altul şi să-l cultive cu pasiune. În sezonul 1863/64, se mai adăugaseră şi cvartele neuitatului maestru Ferdinand Laub. Repertoriul amândurora era ales din cvartetele lui Beethoven, Haydn, Mozart, Schumann şi Mendelssohn.

        Hellmesberger şi Laub erau amân­doi artişti de frunte, dar cu individualitate deo­sebită: dacă cel dintâi excela prin ton plin, puternic, îndeosebi în adagio, Laub avea tehnică briliantă, graţie căreia concertele sale ca solist, în toamna anului 1863, avură succes enorm. „Stupenda sa dexteritate în degete, pa­sajele sale în coarde duble, terţe, sexte, deci­me, flageolete, tonul mare şi nobil… făcură o impresie covârşitoare asupra mea, o impresie cum n-am mai simţit-o, de atunci, niciodată la fel”.

        Repertoriul său era alcătuit din piesele cele mai grele de solo ale lui Paganini, Henri Vieuxtemps, Alard ş. a. Drept că avea şi o vioară minunată Stradivarius, pe când Hellmesberger cânta pe o vioară de 300 florini, pe care o construise fabricantul vienez Lembock anu­me pentru el.

        Cât despre repertoriul clasic, Hellmesberger era specialist în Beethoven şi Mozart, Laub în Haydn şi Mendelssohn. Din cvartetele lui Laub, Goian îşi aminteşte, cu deosebire, de “Harfenquartett”, al lui Beethoven, unde la adagio îl cuprinse un entuziasm şi un extaz din ce în ce mai mare: „Din secundă în secundă, iritarea creştea, sân­gele îmi năvăli la cap şi simţeam că era cât pe ce să leşin şi abia sfârşitul… îmi readuse liniştea”.

        Vorbind de concertele lui Laub, Goian face o observare interesantă asupra publi­cului vienez: publicul acesta îşi exprimă entuziasmul nu numai prin aplauze frenetice, la fine, ci şi prin câte un „ach” sentimental la pasajele cele mai frumoase. În exclamările acestea de admirare vede el semnul caracteristic al simţului artistic şi al iubirii de artă, prin care se distinge Vienezul.

        Se vorbea, în cercurile muzicale, că marile succese ale lui Laub ar fi produs oarecare in­vidie la Hellmesberger; admiratorii obiectivi ai ambilor artişti regretau aceasta, dându-şi seamă că amândoi puteau să lucreze pentru dezvoltarea artei, fără să se stânjenească unul pe altul în activitatea lor.

        Mare fu, deci, bu­curia iubitorilor de artă, când se răspândi vestea că Hellmesberger şi Laub şi-au dat mâna, de s-au împăcat, şi că vor coopera, în curând, alături, într-un concert. Concertul acesta află loc, la 8 Decemvrie 1863, în teatrul de la Karntnerthor. „A fost o frenezie, când apărură Hellmesberger şi Laub pe podium, mână. în mână; ei cântară un concert de Mozart pentru violină şi violă cu acompaniament de orhestră: Hellmesberger era la violă. Se înţe­lege de la sine că amândoi au cântat de minune şi au cules aplauze frenetice”.

        „Hellmesberger veni, odată, cam prin 1864, la o repetiţie a Societăţii orchestrale, cu fiul său, Josef, care, pe atunci, era de vreo 10 ani. Unul din domnii de faţă, de la violina primă, bineventă pe tată şi fiu şi se adresă, apoi, către băiat, întrebându-l: „Ei, cum merge cu vioara?”, la care Hellmesberger-senior răspunse cu mândrie de părinte: „O, el cântă, acum, la mine, în cvartet”.

        Aceasta îmi impuse foarte şi priveam cu mirare şi cu admirare la frumosul, tinerelul băiat. El a şi ţinut ce pro­mitea: l-am auzit, în 1880 şi în 1890, de multe ori, în serile de muzică de cameră, pe care le aranja, asupra cărora voi mai reveni”.

        Cam pe la 1883, Josef Hellmesberger-fiul[5] veni la Cernăuţi cu cvartetul său de coarde şi dete un concert admirabil. Cu prilejul acesta, între­bând Goian de vioara de la Lembock, Hell­mesberger i-o arătă – era chiar vioara pe care cânta el – şi adăugase că nu ştie un instru­ment mai bun, fabricat în timpul de faţă.

        Cvartetele lui Hellmesberger şi Laub îl în­demnară pe Goian să-şi înjghebe şi el un cvartet de coarde. Câştigă pentru ideea acesta pe un coleg de la universitate, Guslav Egger, violo­nist, mai află, apoi, şi un violist şi un vio­loncelist. Încercară cu Haydn, dar nu reuşiră; nu mergea tactul, în ruptul capului. Mai adăugându-se faptul că locuiau prea departe unui de altul – fiecare în alt district al oraşului – cvartetul se desfăcu de la sine. „Abia în anul 1866, la Cernăuţi, am început să învăţ, cu temei, a cânta în cvartet, continuând, apoi, cu puţine întreruperi, până în ziua de astăzi”.

        Un incident umoristic, de la cvartetele lui Laub:

        Dr. Kahlert, gazda lui Goian, era antise­mit în toată puterea cuvântului şi aversiunea sa în contra jidanilor trecea şi asupra compo­zitorilor evrei, deci şi asupra lui Mendelssohn. Pe de altă parte, era un adorator pasionat al lui Mozart. La una din audiţiile lui Laub, a cărei programă se alcătuia din cvartete de Haydn, Mozart şi Beethoven, se făcu o schimbare ne­aşteptată, executându-se, în loc de Mozart, „Cvartetul în D-dur”, de Mendelssohn. A doua zi, Kahlert, vorbind cu Goian şi Helm, era încântat de frumuseţea cvartetului de Mozart; mare i-a fost perplexitatea când află că auto­rul compoziţiunii care-l entuziasmase atât de mult era… urgisitul de Mendelssohn!

        În cursul anilor, se dezvoltă la Goian şi un interes foarte viu pentru concertele orchestrale, îndeosebi cele ale filarmonicilor, care, încă de pe atunci, erau orhes­tra cea mai celebră din lume. Concertele aceste aflau loc în teatrul de la Kartnerthor, la amiază. Cei doi prieteni, Goian şi Helm, se postau, de dimineaţă, la intrarea teatrului, ca să-şi cuce­rească un loc, de 40 cruceri, pe galeria a cincia, care era locul unde se adunau adevăraţii amatori de artă, muzicienii şi recenzenţii.

        „Era foarte interesant a observa atitudinea lor în decursul producţiunilor. Mulţi din ei şedeau, cu o partitură, întinsă pe parapetul galeriei, şi urmăreau compoziţiunea notă cu notă, iar sim­ţirea lor muzicală se exprima în trăsăturile feţei; la orhestră nu se uitau defel, ci priveau ne­clintit în note. Helm cunoştea pe unii din aceşti entuziaşti ai artei şi-mi spunea numele lor; una din personalităţile cele mai marcante era contele Laurencin, un muzicograf şi recen­zent destoinic; mic la sfat, şedea ca ascuns după partitura mare şi groasă, în care se adâncea, în decursul executării compoziţiunilor. Şi sexul gingaş era bine reprezentat între entuziaştii aceştia”.

        Artiştii executanţi, 100-120 la număr, cântau cu o precizie şi fineţe fără seamăn, toţi ca unul, toate arcuşurile mişcându-se deo­dată în sus şi în jos, cu aceeaşi nuanţă, acelaşi colorit în ton. La concertele acestea, s-au execu­tat simfonii de Beethoven (D-dur, C-moll,  F-dur, „Pastorala”, „Eroica”; „A noua”), de Haydn (în D-dur şi cea cu timpanul), o simfonie de Robert Schumann, „Invitarea la dans” a lui Weber, admirabil instrumentată de Hector Berlioz, „Marşul lui Rakoczy”, instru­mentat de acelaşi Berlioz, o simfonie a dirijorului vienez Esser, apoi un concert dublu al cele­brilor flautişti, de la orhestra Operei Curţii, fraţii Doppler.

         Dirijorul concertelor filarmonice era eminentul Otto Dessoff.

        Alte concerte simfonice erau cele ale Societăţii amatorilor de muzică, sub con­ducerea lui Johann Herbeck; ca membru al orhestrei societăţi, Goian avea intrare gratuită. Auzi, aici,  „Messias”, de Händel, „Pasiunea, după Evanghelia lui Matei”, de Bach, „Kamarinskaja”, de Glinka, „Missa cea mare” în D-dur, de Beethoven. Dar pe atunci îi lipsea încă pregătirea pentru a înţelege deplin frumuseţea acestor opere grandioase, îndeosebi pe ale lui Bach şi Händel; mai târziu, Bach îi fu un studiu de predilecţie şi „un izvor de plăcere a cea mai curată”.

        „Mare plăcere îmi făcură „Creaţiunea” şi „Anotimpurile” de Haydn, care se executau alternativ, o dată pe an, pare-mi-se în Teatrul Curţii; „Anotimpurile” le-am auzit de două ori, „Creaţiunea”, o dată. Executarea era perfectă, deşi orhestra nu se compunea din elemente stabile, ci, pe cât ţin minte, din per­soane invitate anume, între care şi mulţi dile­tanţi; părţile de solo, însă, le ţineau cântăreţi şi cântăreţe excelente. Venitul curat… era des­tinat pentru un fond de pensii pentru muzicieni.

        La producţiunile acestea, precum şi la concertele filarmonicilor şi ale societăţii ama­torilor de muzică, Hellmesberger cânta la pupitrul întâi al primiştilor. Neuitat i-a rămas concertul Clarei Schumann, în iarna anului 1866; ea cântă, atunci, din compoziţiunile nemuritorului său soţ şi o sonată de Beethoven.

        „La drept vorbind, era primul concert de pian la care asistam; fie împrejurarea aceasta, fie veneraţiunea pentru soţia unuia dintre compozi­torii cei mai celebri sau măiastra executare, destul că eram entuziasmat.. Va fi contribuit mult şi apariţia exterioară a concertistei; ea apăru naturală, modestă şi cântă tot pe atât de simplu şi natural, cu dicţie plină de înţeles şi de sentiment. Îmi făcea impresia ca şi cum ar jeli după soţul său şi şi-ar exprima simţirea executând creaţiile sale. La concertul acesta coopera şi neuitata cântăreaţă, de la Operă, Dustmann; a fost ceva nespus de graţios la vedere, când apăru ea, cu Clara Schumann, pe podium, mână în mână, întâmpinate de entuziasmul publicului”.

        Numai o dată în viaţă l-a mai en­tuziasmat un pianist, şi anume Alfred Grunfeld, cântând, în 1904 sau 1905, chiar la Goian, acasă, în Suceava; de altfel, mărturiseşte că nu simţea vreo atracţie deosebită pentru pian, nici chiar dacă cânta un artist de frunte: admira doar, dar nu era încântat. Explicarea faptului acestuia o găseşte în prea marea răspândire a pianului.

        În toamna anului 1865, agentura Ulmann aranjă o serie de concerte ale celebrei cântăreţe de coloratură Carlotta Patti, împreună cu violonistul Henri Vieuxtemps, pianistul Jaell şi violoncelistul Piatti. Concertul întâi începu cu trio în moli, de Mendelssohn, executat într-un mod cum nu l-a mai auzit decât încă numai o dată, pe la finea anilor 60, când Carlotta Patti a concertat la Cernăuţi, cu Auer (vioară) şi Wilmers (pian). Încât despre celebra Patti, „ea excela prin agilitate stupendă a laringelui, prin vocea curată ca sunetul de clopot, ajungând până la tonurile cele mai înalte, până la F; dar cântarea ei era fără viaţă, fără expresie, şi faţa-i rămânea rece ca marmora. Numai la „Cântecul râsului”, ajuns celebru prin ea („c’est l’histoire amoureuse autant que fabuleuse d’un jeune fierabras-ha-ha ha-ha-ha), artista prindea viaţă; ca prin farmec, atitudinea i se schimba, devenea oarecum mobilă, vioaie şi expresia feţei oglindea simţirile de veselie corespunzătoare cu textul”.

        Caracteristică pentru umorul vienez e o farsă cu titlul „Die falsche Patti”, care se juca la „Theater an der Wien”, chiar pe timpul acestei serii de concerte.

        Subiectul e următorul: Într-un oraş mic, de provincie, sosesc patru „artişti ambulanţi”’; unul dintre ei propune să dea, în crâşma unde au tras, un „concert Patti”. Se distribuie rolurile, cei patru având să înfăţişeze pe Patti, Vieuxtemps, Piatti şi Jael. Urmează nişte calambururi pline de haz, în dialectul vienez, care, bineînţeles, nu se pot traduce. La concert, „artiştii” apar în masca şi ţinuta celor patru celebrităţi; se cântă, într-adevăr, întâi trio-ul de Mendelssohn, cât se poate de fals, iar publicul, care se află tot pe scenă, aplaudă frenetic. Patti sta pe două podiumuri, puse unul peste altul, ca semn „cât de sus ajun­ge Patti”. Rolul ei îl juca comicul Swoboda; el apărea, în aceeaşi toaletă şi cu aceeaşi expre­sie indiferentă a feţei, se urca pe cele două podiumuri şi cânta, apoi, în falset „Cântecul râsului”, într-un mod foarte reuşit, imitând-o întocmai pe Patti.

        Carlota Patti şedea în loja din pro-scenă şi se mira foarte, văzându-se pe scenă. Producţiunea se întrerupea, însă, pe neaşteptate, căci unul din public recunoştea în „Patti” pe fiul său, care fugise; „Patti” coboară şi urmează împăcarea între tată şi fiu.

        Cam pe la 1865, concertă în Viena contrabasistul Bottesini; Goian n-a fost la concer­tele lui, căci instrumentul acesta nu-l interesa; îl aminteşte, însă, din cauza unei recenzii elogioase a eminentului profesor Eduard Hanslick, care caracteriza arta lui Bottesini, zicând, în felul său spiritual: „E ca şi cum s-ar juca un urs cu viorile”.

        Recenziile acestui critic competent le citea Goian, totdeauna, cu mare interes, îndeosebi când era vorba de producţiuni la care asistase şi el, iar lectura lor contribuia foarte mult la înţelegerea mai deplină a celor auzite.

        La Operă mergea mai rar, decât la cvarte­te şi la concertele orchestrale, deşi reprezentă­rile erau magistrale, Opera dispunând de puteri excelente: damele Dustmann, Bettelheim, Destin, Tellheim şi domnii Ander, Beck, Mayerhoffer, Draxler, Walter. Cauza o găseşte în elementul scenic şi dramatic al operei, care nu-l lăsa să guste deplin farme­cul muzicii. Totuşi, era o operă care-l intere­sa mult: „Fidelio”, de Beethoven.

        Înţelegând şi simţind, acum, frumuseţile muzicii clasice, dorea să cunoască deplin şi creaţiunea aceasta, una din cele mai mari şi mai însemnate „a maestrului, pe care, până acum, încă nu l-a ajuns altul”. De aceea, în 1864 şi 1865, a fost de vreo şase-şapte ori la opera aceasta, în care excelau doamna Dustmann şi tenorul Ander. Din cele­lalte opere, a mai văzut „Norma” „Trovatore”, „La dame blanche”, „Lucia”, „La fille du re­giment”, „Postillon de Lonjumeau”, „Dinorah”, „Robert”, „Don Juan”, „Zauberflote” şi „Pro­fetul”.

        Ca şi la concertele simfonice, şi la ope­ră locul lui era galeria a patra sau a cincia, unde iar putea observa pe amatorii de muzică, studiind partiturile ce le aveau înainte şi pri­vind, numai din când în când, la scenă.

        „Pe timpul meu, urmau mulţi tineri din Bucovina la Universitatea din Viena; pe atunci, s-a fost deschis în Suceava gimnaziul fondului religionar gr. or. şi, pe spesele fondului acestuia, studiau mulţi tineri compatrioţi la Facultatea filozofică; de asemenea, erau şi mulţi tineri Ro­mâni din România, Ardeal şi Banat. Între Ro­mâni, de care, bineînţeles, ne ţineam şi noi, Bucovinenii, era mare prietenie şi solidaritate; aveam cafeneaua noastră, pe „Wollzeile”, lângă Universitatea cea veche, „Cafe Bader”, unde ne vedeam în fiecare zi. De altfel, cei care lo­cuiam în Districtul III îi vizitam, tot la două săptămâni, pe amicii şi compatrioţii noştri din Districtele VIII şi IX, şi viceversa, dându-ne în­tâlnire în restaurantul „Riedhof”, în berăria lui Dreher, vara – la „Cerbul castaniu”, în Prater, unde, cu puţină băutură, petreceam ceasuri plă­cute. Între noi se afla şi Bucovineanul Ştefan Nosievici, care urma la Facultatea filozofică şi se pregătea pentru o profesorat la gimna­ziul amintit. Era mare amator al muzicii; el ne propuse să alcătuim un club de cântare, iar noi primirăm cu mare bucurie.

        Aveam în mijlocul nostru un tenor bun, Niculae Pop, şi un bas, Pantelimon (zis şi Pandeli) Dima, amândoi Români ardeleni şi auditori la universitate. Hotărârăm locuinţa compatrio­tului şi bunului meu prieten Iancu de Zotta pentru încercările noastre muzicale şi, astfel, începu aice o viaţă socială şi muzicală, la care luau parte aproape toţi Românii, unii cântând, ceilalţi ascultând.

        Nosievici era autodidact, cânta numai la ghitară, dar, având predilecţie deosebită, făcuse studii muzicale, câştigându–şi ceva cunoştinţe teoretice. El aranjă câteva cântece poporale pentru cvartet vocal, le exer­cită cu noi şi, după câteva încercări, ajunse­răm să cântăm binişor. Aceste deprinderi muzicale ne făceau bucurie mare, atât la repetiţii, cât şi la chefurile noastre studenţeşti.

        Aflându-ne, odată, în pivniţa ,,Bockkeller”, în Nussdorf, petreceam în ticnă, la paharul cu bere, şi cântam, fără nici o pretenţie, cântecele noastre. Caracterul exotic al muzicii româneşti, necunoscut, până atunci, publicului vienez, se vede că făcu impresie asupra celor din jurul nostru, căci cei ce şedeau mai aproape erau de tot liniştiţi şi ascultau cu luare aminte corurile şi soliştii noştri şi, deodată, doi domni veniră la mesele noastre; unul din ei ne ţinu o voroavă întreagă, exprimând, pare-mi-se în numele unei reuniuni germane de cântare, care era de faţă, recunoştinţa şi bucuria sa pentru cântarea noastră excelentă (?) şi pentru corurile frumoa­se şi interesante; urmară prezentările, apoi petrecurăm laolaltă, în ticnă şi voie bună.

        Progresele noastre muzicale le întrebuinţam şi la serbarea de ajunul Anului Nou, pe care o aranja tinerimea academică română, an de an, în seara de 12 Ianuarie nou, în saloanele hotelului „Schwarzes RoB” (Leopoldstadt) şi la care erau invitaţi notabilii români, deputaţii din parlament, proprietarii mari, cari petreceau în Viena, şi unii comercianţi români cu vază.

        La aşa un ajun, în 1865, Nosievici exercitase cu noi un cor umoristic „Kir director”, în care Pandeli Dima cânta cu vervă rolul prin­cipal; corul acesta plăcu foarte mult şi-l cân­tam adesea, şi mai târziu, cu mare plăcere.

        Ta­lentul muzical al lui Nosievici era remarcabil; ne-am întâlnit, apoi, iar, după câţiva ani, în Su­ceava, unde eu ajunsesem adjunct la tribunal. Am intrat, atunci, în Reuniunea de cântare, înfiinţată de Nosievici, cor mixt, şi împreună lu­am parte vie la viaţa muzicală din Suceava[6].

        O variaţie plăcută, în mijlocul preocupări­lor de muzică înaltă, o ofereau şi cântăreţii populari vienezi, cu cântecele lor melo­dioase, când duioase, când umoristice; între aceştia, cei mai vestiţi erau Nagel şi Amon. „Publicul se amuza de minune; cântau toţi, în gura mare, refrenele şi-şi manifestau entuzias­mul, bătând din picioare şi din palme, până şi damele. Adesea, se întâmpla că, la sfârşitul producţiunii, unul dintre auditori se urca pe podium şi se producea la pian sau pe vioară; cei­lalţi, după cum era şi calitatea producţiunii, îl aplaudau sau îl râdeau şi-l sileau să părăsească scena. Aşa a păţit-o, odată, şi bunul meu amic şi compatriot, proprietarul mare şi compozi­torul acum adormit întru Domnul, Constantin de Buchenthal; dar el ştiu să scape de încur­cătură, cântând un cuplet dintr-o operetă de Offenbach, prin care îşi câştigă favorul publi­cului”.

        Încă două amintiri vesele:

        Goian venea, adesea, la cafeneaua Bader, ca să se întâlnească cu compatrioţii români, şi-şi aducea şi vioara, de le zicea cântece româneşti. Odată, cum cânta, iarăşi ca de obicei, sosesc vreo 9-10 persoane, de ambele sexe, se aşează în sala de biliard şi ascultă; atunci el, ca să le facă plăcere, începe un „Ländler“. Atâta le-a trebuit, ca să se ridice cu toţii şi, dându-şi mâinile, să întindă danţul; dansară împrejurul meselor de biliard, iar în urmă îi mulţumiră lăutarului improvizat.

        Altădată, în alt local, jucau nişte studenţi unguri, îmbrăcaţi în cos­tume naţionale; doi ţigani făceau muzica, unul cântând melodia, iar celălalt acompaniamentul. Deodată, Goian îi ia primistului vioara din mână şi începe un „csardas“ care produse un entuziasm de nedescris.

        La Viena, auzi şi pe marele artiste Adelina Patti şi Desiree Artöt. Adelina îi plăcu mult mai bine decât soră-sa, Carlotta. „Ea debuta, într-o „stagione” italiană, în „Carl-Theater”; am auzit-o pe ea şi pe minunatul tenor Giulini, în „Bărbierul din Sevilla“ şi în „Somnambula”. Cântăreaţa această mă entu­ziasma cum nu ştiu să mă fi entuziasmat alta”. Pe Désirée Artöt, celebră cântăreaţă de coloratură, o auzi în rolul Margaretei din „Faust“, de Gaunod.

        În 1864 sau 1865, îl auzi şi pe Johan­nes Brams; „Îl văd şi acum: un tânăr im­berb, cu plete lungi, cu faţa roză. Ţin minte numai atât că a cântat, atunci, între altele, şi compoziţiuni de Schumann… Pe atunci, nu bănuiam că, mai târziu, aveam să fiu unul din adoratorii cei mai mari ai creaţiunilor sale muzicale”.

        La baluri şi concerte, admira pe Josef Strauss şi pe frate-său, Johann Strauss, „regele valsului”. În momente de aceste şi-ar fi dorit să fie de faţa soră-sa, Aglae, care era aşa de pasionată pentru Strauss. Pasiunea aceasta o avea şi fratele: „Am mare veneraţiune pen­tru Johann Strauss; opereta sa „Fledermaus“ pentru mine e cea mai frumoasă din toate operetele şi finea actului al doilea, canonul „Brüderlein und Schwesterlein“, mă înduioşează totdeauna, încât abia îmi pot opri lacrimile. E, doar, în canonul acesta o bucată de adevă­rată muzică vieneză, care vorbeşte inimii, plină de sentiment, duioasă şi, în acelaşi timp, veselă, într-adevăr „un zâmbet printre lacrimi”.

        Cu sfârşitul anului 1865, se apropia şi ulti­mul examen de stat şi despărţirea de Viena.

        La 20 Februarie 1866, Goian trecu examenul şi plecă, după câteva zile, la Bucovina, ca să-şi înceapă practica juridică la Tribunalul din Cer­năuţi. „Grea, nespus de grea mi-a fost des­părţirea de draga mea Viena, de tinerii mei colegi, amici şi cunoscuţi, pe care îi ştiam că-mi erau devotaţi din toată inima. Simţeam că se sfârşise cu viaţa fericită, aproape fără de nici o grijă, că acum venea greul vieţii, că nu voi mai fi niciodată atât de fericit, cum fusesem în neuitata Viena. Aceasta o simţeau şi ami­cii, şi colegii cu care mai petrecui încă seara din urmă, care fu de tot tristă. După cuvintele de adio, ce le schimbarăm între olaltă, izbucnirăm cu toţii în plâns, ba încă în plâns cu sughiţ şi cu durere adâncă şi sinceră; ne luarăm rămas bun, de la unii, pe totdeauna”.

14 Martie 1866 – 30 Septemvrie 1868. Cernăuţi

        Viaţa de amploiat nu-i prea plăcu tânăru­lui Goian; adesea, gândurile îl duceau la Viena, la frumoasa libertate de care se bucurase acolo. Dar se împăcă cu soarta, găsind şi la Cernăuţi prilej de a face şi de a auzi muzică. Reînnoi cunoştinţele din copilărie; între acestea, era fos­tul său profesor, Pauer, şi consilierul şcolar Bozdech, care-l ascultase la bacalaureat. Nu se putea ca Goian, care făcuse studii muzicale la Viena, să nu fie primit în orhestra „Societăţii pentru promovarea muzicei în Bucovina” („Verein zur Förderung der Tonkunst in der Bukowina”, zisă, de astfel, „Musikverein”, şi înfiinţată la 1862), şi anume la vioara întâia. Aici, a cântat, mereu, până la 1868, şi, apoi, după reîntoarcerea din Suceava, de la 1874 până la 1875.

        Între membrii orhestrei acesteia se dis­tingeau, cu deosebire, Josef Zwonicek, care cânta la orgă şi la toate instrumentele de coarde, şi violoncelistul Vogel. Societatea „Musikverein” întreţinea, chiar din anul înfiinţării sale, o şcoală de muzică, ai cărei elevi dau examen public la finea anului. Examenele acestea se sfârşeau, totdeauna, cu executarea unei fraze dintr-o sim­fonie de Haydn, Mozart, etc., de către orhestra Societăţii. Se înţelege că simfonii clasice se exe­cutau şi la concertele Societăţii.

        Urmând unei dorinţe vechi, pe care am văzut-o manifestându-se încă la Viena, Goian reuşi să-şi alcătuiască, în iarna anului 1866, un cvartet de coarde, din care făceau parte Zwonicek, la violoncel, un tânăr, Amster, la vi­oara doua, şi un coleg, Em. Rosenzweig, la violă. Dar tot pe atunci îşi înjghebase şi Vogel un cvartet, ai cărui membri se adunau la el, în hotelul „Pajura neagră”, în toată Duminica, după amiază.

        Goian coopera şi aici, începând cu cvartetul în C-dur, de Haydn, pe care nu-l putea uita încă, de pe vremea lui Ferdinand Laub. Cvartetele acestea, la Vogel, urmară regulat, din August 1866, până în Iulie 1868, câte trei ore, în fiecare Duminică. „Exerciţiile acestea consti­tuiau fericirea vieţii mele şi oricât eram de tânăr şi de doritor de petrecere, pen­tru nimic pe lume n-aş fi lipsit de la vreo în­trunire la Vogel”. Aici, cunoscu şi pe concepistul de la Procuratura de finanţe, Dr. Julius Morwitzer[7], care şi el era violoncelist. Soţia sa era o pianistă distinsă, elevă a lui Carol de Miculi. Cu aceşti doi soţi, entuziaşti ai muzicii, legă prietenie strânsă, care avea să ţină pe salon.

        În iarna anului 1867/68, concertă în Cernă­uţi tânărul violonist Gustav Frieman, care tocmai absolvise Conservatoriul din Paris, ob­ţinând premiul întâi: o vioară minunată, nouă, cu inscripţia în litere de aur: „Premier prix du Conservatoire de la musique. Paris, 1865”. Avea un ton admirabil şi tehnică brifantă; a cântat „Romanţa în G”, de Beethoven, „Souvenirs de Moscou”, de Wieniawski, o temă cu variaţiuni de Vieuxtemps şi alte piese de salon.

        Cvartete mai erau şi la fostul profesor al lui Goian, Franz Pauer; aici, primistul era asesorul Lepszy. Uneori coopera şi fiul lui Paur, Emil[8], pe atunci un băiat de vreo zece ani[9], care era menit să ajungă un dirijor ce­lebru; astăzi, trăieşte la Pittsburg, în Pensilvania (America de Nord) şi are un venit de 50.000 de mărci pe an.

        Goian îşi mai aminteşte de un concert al lui, pe care-l dădu, mai târziu, la 1880, când se întorsese de la Mannheim, ca artist la pian şi la vioară. A cântat, între altele, „Suita în E”, de Goldmark, pentru vioară, şi „Concertul pentru pian în G-moll”, de Mendelssohn.

        La 1867, se găsea printre elevii Şcolii de muzică şi Basil Duzinkiewici; avea nu­mai vreo 12 ani, dar, încă de pe atunci, se remarca ca violoncelist de mare talent.

1868-1874. Suceava

        La 1 Octomvrie 1868, Goian trece la Su­ceava, ca adjunct la Tribunal. Sosi aici după o călătorie de 12 ore, cu diligenţa, şi fu pri­mit în mod cordial de noul său şef, Josef Klement, care era şi el violonist.

        Încă din Mai 1868, se afla în Suceava şi Dr. Morwitzer, practicând avocatura; amicii se întâlniră numai­decât şi-şi făgăduiră reciproc să cultive împre­ună muzica, cu tot devotamentul. De la el află despre corul mixt, pe care-l înfiinţase fostul său coleg de la Viena, Nosievici. „În curând mă şi întâlnii cu Nosievici şi se înţelege că am întrat şi eu în reuniunea sa de cântare. Exerciţiile se făceau de două ori pe săptă­mână, în sala de şedinţe a primăriei. Era mi­nune ce ispravă făcuse Nosievici: 50 de cân­tăreţe şi 30 de cântăreţi, la un loc 80 de per­soane! Cântau, acum, coruri mixte şi bărbăteşti, foarte bine, corect şi-şi dădeau multă silinţă să execute cât de precis piano, forte, crescendo etc., urmând viguros indicaţiilor şi intenţiile dirijorului, la care ţineau cu adevă­rată veneraţiune.

        Se cânta, totdeauna, jumătate de oră, iar jumătate de oră se ţinea şcoală; cântam solfegii, deprindeam economia res­pirării, într-un cuvânt, era un instructor model, având şanse să conducă, odată, un cor excelent. Şi trebuie relevat, după cum am amintit mai sus, că Nosievici nu era decât autodidact şi cânta numai pe ghitară; a fost, deci, un merit extraordinar că a dat iniţiativa pentru crearea unui institut muzical, având în vedere scopuri într-adevăr artistice, care, de bună seamă, le-ar şi fi ajuns, dacă nu-l răpea prea curând o boală grea şi haină de piept.

        Şi la Suceava, ca şi la Cernăuţi, Goian a căutat să-şi alcătuiască, cât de curând, un cvar­tet; din acesta făcură parte Dr. Morwitzer (vio­loncel), organistul de la biserica roman-catolică, Wallentin (violă) şi comisionarul Marcus Krämer (violina a II-a).

        În cei cinci ani, cât stătu la Suceava, cântară toate cvartetele de Haydn (83 la număr), apoi cvartele şi trio-urile de Mozart şi Beethoven, de C. P. Groedner, H. W. Veit (cu imnul rusesc) şi un cvartet de H. Esser.

        De la membrii cvartetului acestuia purcese ideea înfiinţării unei societăţi muzicale şi a unei şcoli de muzică. Publicul pri­mi iniţiativa aceasta cu căldură şi, în primăvara sau vara anului 1869, urmă constituirea Socie­tăţii, care avea să cultive muzica instrumentală, deosebindu-se, astfel, de Reuniunea de cântare a lui Nosievici. Goian fu ales prezident şi dirijor al orhestrei, în acelaşi timp se deschise şi şcoala cu Wallentin ca instructor pentru pian, iar unul, Huss, pe cea pentru vioară.

        În toamna anului 1869, se aranjă primul concert al noii socie­tăţi orchestrale, executându-se o uvertură de Reisiger, părţi din „Simfonia în B-dur”, de Haydn, şi coruri ale reuniunii de cântare. A mai ur­mat un concert, apoi societatea adormi, la 1870, odată cu desfiinţarea Reuniunii de cântare, în urma morţii lui Nosievici. Goian rămase iar cu cvartetul, dar şi cu ucenicul lui Moş Niculai, Grigori Vindereu, a cărui amintire o evocă în cele ce urmează, zicând:

        „Era un om frumos, inteligent, cu maniere fine; niciodată nu era supărător, totdeauna mulţămitor, fie şi pentru un dar cât de mic. Avea tehnică frumoasă, deşi nu tocmai deplin dezvoltată; îl tulbura nervozitatea, care se ma­nifesta mai ales în anii din urmă, stricând efec­tul, mai ales la compoziţiuni line. El ştia încă întreg repertoriul lui Picu. Mie îmi cânta, cu taraful său, de Paşti, de Crăciun şi de Anul Nou; la prilejuri de acestea, luam şi eu vioara mea, de cântam, cu Grigori şi cu oamenii săi, cântecele care îmi erau mai dragi, reamintindu-mi de anii copilăriei.

        Capela aceasta, fiind uni­ca în Suceava şi jur, era foarte căutată: baluri, serate, onomastice şi alte petreceri nici că se puteau închipui fără Grigori; îl chemau în toate părţile, fie în oraş sau la ţară. Se înţelege că el cânta mai ales dansuri, foarte bine, cu multă vervă; cânta şi „Carnavalul în Veneţia”, dar variaţiunile şi le potrivise după ştiinţa sa, căci era autodidact şi nu ştia notele.

        În anii 1868/69 şi 1870, pe când se construia calea ferată Cernăuţi-Iaşi, se aflau în Suceava mai mulţi En­glezi, ca antreprenori, şi mai mulţi Poloni din Galiţia, ca tehnicieni. Mai ales Britanii ascultau cu mare plăcere ariile româneşti. Ca să se poată bucura în voia inimii de plăcerile mu­zicale, dar şi de cele luculice, Englezii hotărâră, pentru convenirile lor, localul de dejun al magaziei de coloniale Samuel Gewölb; în toată după amiaza, după ce-şi isprăveau lucrul, se adunau toţi Englezii, acolo, şi venea şi Grigori, cu taraful său, având ordin odată pentru tot­deauna. Se înţelege că mai venea şi altă lume, şi apoi începea a curge în pocale vinul de Ale şi Porter, şi cei de faţă se desfătau la sunetele muzicii româneşti. Nu mai încape vorbă că convenirile acestea erau foarte profitabile pentru Grigori, căci adesea căpăta câte un galben, mai ales de la Briţii cei totdeauna generoşi”.

Cernăuţ. 1874-1885

        La 11 Aprilie 1874, Goian soseşte la Cer­năuţi, fiind permutat la Tribunalul de aici. Se­zonul muzical se sfârşise, dar el găsi, în curând, prilej de a face muzică, în familiile George cav. de Flondor şi Victor baron Stârcea, apoi Victor Korn, Rotenberg, Gerlach şi Ambros.

        În Septemvrie 1874, vine la Cernăuţi noul director de muzică Adalbert Hrimaly. „O eră nouă avea să înflorească prin acest băr­bat eminent în viaţa artistică a ţărişoarei noa­stre… Şcoala Societăţii „Musikverein”, con­dusă de el, ca profesor de canto, de vioară şi pian, mai apoi şi de teorie muzicală, produse un număr mare de puteri tinere, care aveau să răs­pândească roadele studiului lor mai departe, în patrie, şi chiar peste hotarele ei; produse şi o societate întreagă de elevi entuziaşti, prin al căror devotament s-au putut executa, apoi, opere muzicale însemnate; ea produse şi un cerc de admiratori şi amatori, cărora li se datorează asi­gurarea mijloacelor materiale, care erau de lipsă, pentru reproducerea acestor opere muzicale şi pentru existenţa societăţii   filarmonice”.

        Astfel, Goian se simţi fericit că i-a fost dat să se numere printre prietenii cei mai buni ai acestui bărbat şi să coopereze cu el şi sub conducerea lui, timp de 11 ani, la promovarea muzicii în Bucovina.

        „Durere, din Iunie 1908, Hrimaly numai e printre cei vii”.

        Îndată după sosirea lui Hrimaly, se şi în­cepură repetiţiile de orhestră. Pentru concertul întâi, care s-a dat la 12 Ianuarie 1875, Hri­maly a ales: „Suita în formă de canon”, de I. O. Grimm, „Gesang der Geister über den Wassern“, de Schubert (cor bărbătesc cu orhestră) şi „Sere­nada nr. 3”, de Robert Volkmann.

        Publicul era entuziasmat, faima lui Hrimaly era întemeiată şi, de aici, înainte, merse crescând. Goian dă, apoi, o listă a operelor celor mai mari concerte, care s-au executat, de la 1875, până la 1902, sub conducerea lui Hrimaly: Händel, „Concert pentru instrumente de coarde” (1875), Mandicevschi, „Liturghie românească” (1876), Robert Fuchs, „Serenadă pentru orhestră de coarde” (1876 şi 1877), Beethoven, „Tripple-Concert”, Mendelssohn, „Lorele”, Schumann „Paradies und Peri” şi „Der Rose Pilgerfahrt“ (1879), Astorga, „Stabat mater”, Mozart, (1880), Gouvy, „Requiem“ (1881), Mandicevschi, „Der Harmonie Gewalt” (1882, sub conducerea compozitorului), Max Bruch, Frithjof, Rossini, „Stabat mater”, Mozart, „Requiem” (toate în 1883), „Messias”, de Händel (1885), Hrimaly, „Der verwunschene Prinz”, operă (la 1887, reprezentată de 3 ori), Beethoven, „Simfonia a IX-a” (1902)[10]. Goian a cooperat la toate, afară de cele două din urmă, aflându-se, de la 1885, înainte, iar la Suceava.

        Câştigându-şi tot mai multă rutină, Goian ajunsese la un rol conducător între violoniştii orhestrei, încât Hrimaly îi zicea „maestru de concert”.

        „La 1874, fu ales prezident al Societăţii filarmonice baronul Victor Stârcea, pianist excelent şi adorator al lui Johannes Brahms. De la el purcese îndemnul de a se cultiva şi muzica de cameră. Urmând îndemnului acestuia, înfiinţară Leon Koffler, împreună cu Hrimaly, Societatea de cvartete, din care Goian făcu parte, la violina a doua, Basil Duzinkiewicz, la violoncel, iar Hrimaly, la violă. Vioara primă o ţinea Koffler, care-şi făcuse stu­diile muzicale la Paris, ca elev al lui Alard. Koffler mai avea şi meritul de a-l fi adus pe Hrimaly în Bucovina.

        În Noiemvrie şi Decem­vrie 1874, noul cvartet aranja patru serate de muzică de cameră, executând cvartete şi trio-uri de Hayen, Mozart, Beethoven, Schubert, Brams şi Schuman. Ca pianişti, cooperară: ba­ronul V. Stârcea, S. Warteresievicz, domnişoara Emma Emery (astăzi concertistă în Philadelphia) şi, la cea din urmă, chiar Carol Miculi.

        Producţiunile aceste avură succes mare, publicul era încântat; în curând cvartetul ajunse favoritul amatorilor de muzică, care se întreceau de a-i invita pe cei patru. „Veni, apoi, un timp, de făceam muzică, mai multe seri în şir, la diferite familii; într-o zi, trebuirăm să cântăm chiar în două locuri: de la 3-7, după amiază, şi, apoi, de la 8 ad infinitum”.

        Unul din cei ce au contribuit mai mult la creşterea interesului şi a simpatiilor pentru noul cvartet, şi anume prin recenzii pline de entuziasm, fu generalul Maximilian von Baumgarten, pe care Goian îl aminteşte, cu mulţămită şi veneraţiune.

        Din cele patru serate, amintite mai sus, succesul cel mai mare îl avu ultima, cea din 14 Decemvrie 1874, la care celebrul Carol Mi­culi stârni un entuziasm nespus, prin „Cvintetul cu pian”, de Schumann. „În urma producţiunii acesteia, fie din entuziasm pentru Miculi sau pentru minunata compoziţiune, se născu, deodată, un adevărat cult pentru această capodoperă… Toţi şi toate voiau să cânte „Cvintetul” de Schumann”. Astfel, cei patru trebuiră să-l cânte mereu, cu diferiţi pianişti şi pianiste, până ce ajunseră să-l ştie pe dinafară.

        Sub conducerea lui Hrimaly, care, de la o vreme, trecu la violina primă, fiind şi violonist excelent, membrii cvartetului îşi dobândiră atâta rutină, încât odată îndrăzniră să execute un cvartet de Beethoven, cu o singură repetiţie; nostim a fost că un domn i-a felicitat pentru munca depusă cu studiul acestui cvartet.

        La stăruinţa lui George cav. de Flondor, cvartetul s-a şi fotografiat, fiecare cu instrumentul său.

        Aflând Hrimaly că Flondor cântase, în ti­nereţe, şi la flaut, nu s-a lăsat, până ce nu-l în­duplecă să cânte solo, în „Serenada”, de Beetho­ven, pentru flaut şi orhestră, care s-a executat la 29 Mai 1876. În felul acesta ştia Hrimaly să îndemne şi să utilizeze toate puterile dis­ponibile, tineri şi bătrâni.

        Prin moartea lui Flondor, care urmă, în cu­rând după acestea, tinerii muzicanţi pierdură pe unul dintre sprijinitorii cei mai devotaţi ai năzuinţelor lor. Între altele, el stăruise să câş­tige, pe seama membrilor cvartetului, instrumente excelente, de provenienţă italiană: astfel, lui îi datora Goian posesiunea unei viori excelen­te, fabricată de măiestrul Josif Guarneri, „filius Andreae”, din anul 1702; pe calea unei subscripţii printre marii proprietari şi prin­tre amatorii de muzică din Cernăuţi, adună suma de 1.000 florini, din care i se făcu cadou lui Hrimaly o vioară admirabilă Stradivarius; pentru Societatea filarmonică, câştigă un violon­cel de Carlo Bergonzi, iar pentru Duzinkiewicz, unul de Grancino.

        Audiţiile de muzică de cameră urmară regulat, an de an, de la 1875-1885, cooperând Goian la cele mai multe din ele. El dă, şi aici, o listă a pieselor executate şi a executan­ţilor, domni şi dame din societatea cernăuţeană; damele erau. aproape de-a rândul, eleve ale lui Hrimaly. La producţiunile acestea, Goian figura, de obicei, „chevalier servant”, con­ducând damele la podium şi înapoi, întorcând foile notelor şi salvând, adesea, cu un gest discret, situaţia, când se întâmpla ca o tânără debu­tantă să deraieze din tact. În punctul acesta din urmă îşi câştigă un fel de renume, încât, de la o vreme, respectiva domnişoară sau ma­ma ei, sau amândouă, se rugau, dinainte, de „concursul domnului Goian”.

        „O urmare firească a eminentei activităţi a lui Hrimaly a fost că Cernăuţul dobândi, în curând, renumele de oraş muzical, ceea ce fu un îndemn pentru multe celebrităţi artis­tice de a se produce aice”. Concertele acestea aveau, totdeauna, succes mare, material şi mo­ral.

        Astfel, au concertat în Cernăuţi: Carlotta Patti, cu violonistul Auer, pianistul Willmaers şi un violoncelist; pianistul Joseffi, pianistele Vera Timanoso şi Anette Essipou; ma­rele virtuos la pian Anton Rubinstein, în Ianuarie 1879; Eduard Kemeny, violonist; violonistul Henry Wieniawski, care cântă admirabil fantazia sa din „Faust” şi un pre­ludiu de J. S. Bach; violonistul Dengremont Maurice, un băiat de vreo 15-16 ani; soprana Désirée Artöt; cvartetul vocal al „Damelor suedeze”; surorile Thérèse şi Marie Seidel (vioară şi pian); surorile Bulewski, tot pian şi vioară, care, fiind Polone, avură concursul entuziast al Societăţii polone din Cernăuţi, de altfel însă compensau insuficienţa tehnică prin frumuseţea ochilor; vio­loncelistul Ernesto Sivori, cel din urmă con­temporan al lui Paganini, executând excelent compoziţiile dificile ale marelui virtuos (acesta era singurul violonist, căruia îi îngădu­ia municipalitatea oraşului Genoa să cânte, la sărbători mari bisericeşti, pe vioara lui Paganini, „Guarneri del Gesu”, care se păstrează, aco­lo, ca relicvă); violonista Olga Grigorowicz, de origine din Bucovina, absolventă a Con­servatorului din Praga; a concertat, la Cernăuţi, la 1876 cu „Trilul diavolului”, de Tartini, şi „Morcean de salon”, de Vieuxtemps, şi, la 1879, cu „Legenda” lui Wieniawschi şi „Dans un­guresc”, de Brahms. „Era o violonistă emi­nentă, cânta cu mult sentiment, având tehnica dezvoltată cu multă fineţă, ton frumos; ea poseda o vioară foarte frumoasă, recunoscută ca veritabilă, de Jacob Stainer”. Mai târziu, s-a aşezat la Geneva, ca concertistă şi profesoară de muzică, unde a şi vizitat-o Goian, în 1894 şi 1895, cu prilejul călătoriei sale în Şviţera, întreţinând cu ea relaţiuni de prietenie.

        În 1882, concertează, la Cernăuţi, pianista L. Schwarz, elevă a lui Carol Miculi, împreună cu prof. Garbicz, din Leov (canto).

        La 9 şi 14 Aprilie 1872, concertează cele­brul cvartet florentin, compus din Jean Becker, Enrico Masi, Luigi Chiostri şi Luis Hegeszy, executând cvartete de Haydn, Beethoven, Mendelssohn, Rubinstein şi Schumann, şi făcându-l pe Goian să-şi reamintească de Laub şi Hellmesberger, căci, de atunci, nu mai auzise muzică de cameră, executată cu atâta perfecţiune.

        Din incidentul nunţii de argint a perechii domnitoare (24 Aprilie 1879), Societatea filarmonică aranjă un mare concert festiv, la care cooperă şi o tânără cântăreaţă de operă din Viena, Mitzi Aussenegg, cu aria Elisabetei, din „Tannhäuser”, şi „Loreley”, din fragmentul cu acelaşi nume, de Mendelssohn. Artista mai petrecu, apoi, câteva zile în Cernă­uţi şi se introduse în societatea de aici, care o primi cu multă simpatie, căci era „sinceră, familiară, prietenoasă, frumuşică, adevărat tip vienez”. Astfel, şi pentru Goian, cunoştinţa cu ea fu una din amintirile cele mai frumoase ale vieţii sale.

        La 1880, veni la Cernăuţi cântăreţul vienez Gustav Walter şi dădu două concerte cu „lied”-uri de Franz Schubert. Şi acest artist era invitat în familiile amatorilor de muzică, şi tocmai la un prilej de felul acesta i s-a în­tâmplat lui Goian un „qui pro quo de tot amuzant”.

        Într-o bună dimineaţă, primeşte el un bilet cu următoarele şire: „Mult stimate domnule de Goian! / Domnul Walter ia, astăzi, masa la noi, faceţi-ne plăcerea de a veni la ora 1. / Cu deosebită stimă / Ana”.

        Goian, ştiind că ba­ronul Victor Stârcea avea obiceiul de a invita artişti la dineuri şi serate, presupuse că Ana trebuia să fie baroneasa şi se „înfiinţă” chiar la orele 12. Dar, la intrare, nu văzu nimic festiv, iar baroneasa se arătă surprinsă. Baronul nici nu era acasă şi veni abia la 1 şi 45. În sfâr­şit, lucrul se lămuri: dineul era la doamna Anna Hrimaly! Se înţelege că Goian se grăbi, acum, într-acolo; i se făcură reproşuri pentru întârziere, apoi urmă mare ilaritate, când îşi povesti păţania.

        Între artiştii străini, care au concertat la Cernăuţi, până la 1885, mai e amintit celebrul pianist Alfred Grünfeld (3 Mai 1884).

        Dacă Goian a fost un membru remarcabil al Societăţii filarmonice, ca executant, a făcut parte şi din conducerea ei, ca secretar, iar apoi, de la 1884, ca viceprezident. Societatea a recunoscut zelul şi însufleţirea ce o depunea în activitatea sa, conferindu-i, la 1885, din in­cidentul plecării sale din Cernăuţi, calitatea de membru onorar.

        Manuscriptul ne povesteşte, apoi, despre două întreprinderi nereuşite ale societăţii: aran­jarea de concerte de promenadă şi înfiinţarea de cursuri gratuite pentru instrumente de suflat. Concertele de promenadă aveau să popularize­ze muzica în păturile cele mai largi, dar nu s-a dat decât unul singur, într-o Duminică, după amiază, la 7 Aprilie 1879, cu preţul de 20 de cruceri de persoană; cu toate condiţiile acestea atât de favorabile, abia de au fost ocu­pat două rânduri de scaune.

        O dată importantă în istoricul societăţii e anul 1877; căci atunci şi-a putut inaugura edi­ficiul propriu, ridicat din iniţiativa şi prin stă­ruinţa însufleţită a notarului Dr. Karl Wexler, de la care de altfel a şi purces chiar ideea înfiinţării societăţi, la 1862.

         „La 20 Septemvrie 1880, oraşul Cernăuţi avu parte de o bucurie mare, neuitata vizită a M. S. Împăratului Francisc Iosif I.

        Pentru seara acestei zile memorabile, Hrimaly luase în vedere o serenadă. Comitetul Societăţii invitase toate reuniunile de cântare din Bucovina să ia parte la omagiul proiectat. În adevăr, au şi sosit la Cernăuţi delegaţii de la toate reuniunile de cântare, alcătuind, îm­preună cu Societatea corală din Cernăuţi, un cor impozant, de vreo 120 de cântăreţi; se înţelege de la sine că am luat parte şi eu, în persoană, la această manifestare. Cântăreţii merseră, cu conductul impozant de torţe, în fata Palatu­lui Guvernului Ţării, unde rezida Împăratul, apoi cântarăm imnul împărătesc şi „Mein Österreich“.

        Împăratul apăruse pe balcon, într-un vifor de urale frenetice a mii şi mii de oameni.

        După executarea corurilor, Maiestatea Sa îl chemă pe directorul Hrimaly, în sus; după cum ne-a povestit Hrimaly, în urmă, Împăratul mulţămi pentru omagiu, se informă despre cultivarea artei muzicale în Bucovina, întrebând, îndeosebi, dacă arta e sprijinită de reprezen­tanţii guvernului, întrebare la care Hrimaly răspunse afirmativ; o privire a şefului ţării îi mulţumi pentru acest răspuns. Apoi M. S. îi întinse mâna lui Hrimaly şi-l demise prea-graţios”.

        Mai târziu, Hrimaly a fost decorat de două ori.

        Goian îl admira pe Hrimaly ca primist al cvartetului, dar şi ca solist; pe de altă parte, îşi dădea seama de insuficienţa sa proprie, atât în ce priveşte tehnica arcuşului, cât şi a degetelor. Îl rugă, deci, pe Hrimaly să-i dea lecţii, dar acesta refuză, îndemnându-l să studieze singur, mai departe. Îndemnul acesta prinse şi, astfel, din toamna anului 1880, îl vedem pe Goian muncind, cu stăruinţă, luni, ba chiar ani de-a rândul, la studiul compoziţiile cele mai dificile, precum concertele de Mendelssohn, Rode şi Viotti, şi la studiile lui Kreutzer, „pâinea cea de toate zilele a violonistului”, cum zice el. În chipul acesta, ajunse, pe încetul, să aibă ton mai puternic şi mai multă agilitate în degete şi reuşi să cânte chiar concertul de vioară al lui Beethoven şi cel de Max Bruch, în Gmol.

        În 12 Februarie 1882, Goian cooperă, îm­preună cu Duzinkievicz şi domnişoara Buberl, la un concert în Storojineţ, aranjat de prefectul Nicu Balmoş, în folosul „Crucii Roşii”.

        Un incident dramatic din viaţa lui Hrimaly: Plecând el, în vara anului 1881, după cum îi era datina, în vilegiatură la Lăpuşna, se pierdu din trăsură, pe drumul deluros de la Camena, minunata sa vioară Stradivarius, pe care o primise cadou, înainte cu un an. Ajuns la Storojineţ, Hrimaly îl înştiinţă telegrafic pe George cav. de Flondor despre pierdere. Acesta veni dezolat la Goian şi-i împărtăşi faptul; nu-i putea ierta păgubaşului atâta uşurătate de minte. Goian se duse, pe loc, la co­mandantul jandarmeriei ţării, Goy, rugându-l, cu insistenţă, să pună în mişcare jandarmeria, ca nu cumva să ajungă vioara în Rusia, unde asemenea instrumente se plăteau foarte scump. Goy era un funcţionar zelos şi, din fericire, mai era încă şi el însuşi violonist, ştia, deci, ce înseamnă numele Stradivarius; de aceea, se făcu luntre şi punte, ca să afle vioara şi, într-adevăr, silinţele sale avură succes, căci numai câteva zile în urmă vioara fu adusă de un jandarm la tribunalul penal. O aflase un văcar, pe când îşi păştea vitele lângă drum, şi o ascunsese, deocamdată, în coliba sa, până Duminecă, când avea să meargă în sat; jandarmii îl întâlniseră tocmai când se ducea cu vioara la primărie. Imediat, Goian îi depeşă lui Hrimaly şi plecă la Lăpuşna; de bucurie şi fericire, cei doi amici se îmbrăţişară.

        La sfatul lui Goian, Hrimaly vându, apoi, vioara aceasta frăţâne-său, Ioan, director al Conservatoriului din Moscova, cu preţul de 6.000 florini, iar acesta, la rândul său, pare s-o fi vândut, apoi, cu 7.000 de ruble, ba, după altă versiune, chiar cu 14.000 de ruble. Şi Goian declară că nici chiar preţul din urmă n-ar fi fost prea mare…

        În Iunie 1881, Goian plecă la Karlsbad, pentru restaurarea sănătăţii sale zdruncinate. Aici, admiră excelenta capelă a lui Labitzky, care executa concerte simfonice, între altele „Eroica” lui Beethoven, „Marşul funerar” din „Siegfried” şi „Danse macabre”, de Saint-Saens.

        „Pe când mă aflam la Karlsbad, se înfi­inţa la Cernăuţi Societatea corală şi muzicală românească „Armonia”, care îşi pusese de scop cultivarea şi răspân­direa muzicii naţionale româneşti.

        La aduna­rea generală constitutivă, eu fui ales prezident; am rămas în funcţiunea aceasta până la stră­mutarea mea la Suceava, în August 1885.

        În 1871, veni la Cernăuţi, ca profesor de muzică, Hans Horner, solist la violoncel de la capela din Franzensbad; el fu angajat ca dirijor ar­tistic al corului. Societatea se dezvoltă încet, dar totuşi sporind mereu; abia la 2 Aprilie 1883 află loc concertul de inaugurare, al cărui program îl alătur aici.

        Membra Socie­tăţii, domnişoara Eugenia Tomiuc, execută foarte frumos „Concertul pentru pian în A mol”, de Hummel cu acompaniament de cvintet de coarde (vioara I-a – Hrimaly, vioaia a II-a – Go­ian, violă – Horner, cello – Duzinkicwicz, contrabass – O. Wilhelm). Cvartetul nostru mai execută, cu Hrimaly ca primist, „Cvartetul” său, în F, al cărui andante conţine variaţiuni asupra unui motiv românesc, pe care i-1 comunicasem eu lui Hrimaly”[11].

        Astăzi, când urlă tunul şi ne vine în gând dureroasa întrebare: când ne vom mai întâlni la un concert al iubitei noastre „Armonii” şi câţi ne vom mai întâlni?, astăzi amintirea primului concert e de interes cu atât mai du­ios.

        Cele două compoziţii instrumentale, amintite mai sus, s-au executat la nr. 2 şi 5 din program. Nr. 1 a fost „Ursita mea”, poezie de Alecsandri, cor bărbătesc de M. O. Ştefănescu, profesor la Conservatoriul din Bucu­reşti; Nr. 3: „Cucuruz cu frunza-n sus”, cântec poporal pentru patru voci, cor bărbătesc, de W. Humpel, profesor în Iaşi (tenor I: Dr. O. Popescul[12], tenor II: M. Grigorovici, bas I: Tudor cav. de Flondor, bas II: A. Isecescu); Nr. 4: „Noaptea”, cor bărbătesc de Fr. Schubert.

        Concertul s-a terminat cu nr. 6, „Cântecul gintei latine”, compus pentru cor unison de Marchetti, aranjat pentru cor bărbătesc, cu acompaniament de pian, cu patru mâini, de Ciprian Porumbescu, profesor de muzică la gimnaziul din Braşov”.

        „Armonia” aranja, adesea, producţiuni muzi­cale în stil mai mare, iar Goian lua parte la cântările corale, iar uneori şi ca violonist. „Cu pianista amintită mai sus am cântat, odată, „Sonata” lui Grieg în F-dur, iar altădată, ca re­priză din tinereţe, „Aria a 6-a cu variaţiuni”, de Ch. Beriot. Am mai cântat un trio de Beethoven (op. 1, nr. 3) cu doamna Virginia Ţurcan şi frate-său, Dr. Erast Mandicevschi”.

        „Pe când „Armonia” se afla în stadiul de dezvoltare, se ivi şi un compozitor naţional de mare speranţă. Era Tudor cav. de Flondor[13], fiul marelui proprietar Flondor, din Storojineţ. Muzicant, violonist şi pianist zelos, el compuse o operetă în trei acte, „Baba Hârca”, în care întrebuinţa parte motive de invenţiune proprie, parte melodii naţionale româneşti.

        Flondor se dovedi a fi un compo­zitor de talent, cu bază bună muzicală; a mai compus, în urmă, mai multe operete, precum „Noaptea Sfântului George” şi „Moş Ciocâr­lan”, care toate se reprezentară cu mare succes. În „Baba Hârca” a jucat însuşi rolul principal, o vrăjitoare bătrână, pe care o caracteriza de minune”.

Isoria muzical-dramatica a Sucevei 3

Vasile Blându, cantor în Bosanci           4 fl.

Vasile Ciupercovici, paroh în Pârteşti     1 ducat aur

Mihai Constantinovici, paroh în Vatra-Dornei     4 fl.

Nicolai Gallin, paroh în Suceava 1 fl.

Iraclie Golembiovschi (tatăl lui Ciprian Porumbescu), paroh în Stupca     4 fl.
Constantin Grigorovici, paroh în Bosanci            4 fl.
Ioan Hostiuc, paroh în Ilişeşti     4 fl
Anania Iacubovici, paroh în Mitocul Dragomirnei           1 fl.
Ioan Mândrilă, paroh în Gura-Humorului            4 fl.
Constantin Polonic, consilier comunal în Suceava           4 fl.
George cavaler de Popovici, mare proprietar în Stroieşti 5 fl.
Iuon cavaler de Popovici, mare proprietar în Stroieşti     5 fl.

Darie Tarnovieţchi, arhimandrit la mănăstirea Sf. Ioan din Suceava        1 ducat aur.

          Între aceşti membri sprijinitori români, cei mai mulţi sunt din tagma preoţească, o elocventă dovadă că nu numai boierii şi aristocraţii au ajutat mişcările artistice şi culturale din Bucovina, ci şi preoţimea bucovineană şi-a dat cu drag obolul pentru artă şi cultură. Din sânul ei a ieşit un Ştefan Nosievici şi un Ciprian Porumbescu, doi străluciţi reprezentanţi ai mişcării naţionale şi ai muzicii româneşti din Bucovina.

          La 27 iulie 1868, numita societate de cântare a mai dat un concert de grădină (Gartenliedertafel) în Suceava, cu un program, în parte schimbat, de 12 cântece, din care făceau parte, iarăşi, două cântece româneşti, şi anume „Pe album”, care se repeta, şi „Tătarul”, o nouă compoziţie. de acelaşi Ştefan Nosievici.

          S-au cântat, deci, în cuprinsul programului acestui concert de gradină, următoarele cântece:

1) „Motette”, de Rink;

2) „Wanderlied”(„Cântecul drumeţului”), de Bönicke;

3) „Gebet” („Rugăciunea”) din „Freischütz”, de Weber, aranjată pentru cinci voci, de L. Erk;

4) „Frühlingslied” („Cântec de primăvară”), cor de Weber;

5) „Abschied der Zugvögel” („Adio al păsărilor călătoare”), cor bărbătesc de Steinhauser, după Mendelsohn-Bartholdy;

6) „Waldstille” („Linişte de pădure”), de Bönicke;

7) „Wie ist doch die Erde so schön!” („Cât de frumos e
pământul!”), de Bönicke;

8) „Tătarul”, text de Alecsandri, muzica de Ştefan Nosievici;

9) „Jägerlied” („Cântec vânătoresc”), cor de F. W. Liebau;

10) „Abschied vom Walde” („Adio pădurii”), cor de H. Esser;

11) „Abendlied” („Cântec de seară”), de C. Greger;

12) „Pe album”, text de Alecsandri, muzica de Ştefan Nosievici.

          Producţiunea s-a făcut în aer liber, în grădina lui Gheorghe Antonovici, astăzi proprietatea familiei Isidor Popovici, din nemijlocita apropriere a ruinelor Cetăţii lui Ştefan cel Mare, odinioară grădină voivodală. Acest amănunt nu este lipsit de semnificaţie, în privinţa romantismului acestei societăţi, care, după cum era, se vede, şi spiritul vremii, cânta cu predilecţie în apropierea locurilor istorice: mănăstiri sau ruine înconjurate de poieni romantice şi învăluite de misterul trecutului.

          Aşa se explică plecarea la Dragomirna, cu primul concert, şi tot aşa trebuie să explicăm şi excursia lor, odată, la ruinele Baia (sau la Cetatea Neamţului), conform informatoarei mele, nonagenara doamnă Francisca Popovici, născuta Lintner, nu-şi mai aduce bine aminte unde anume au concertat; ştie bine, însă, că lângă nişte ruine, noaptea, în bătaia luminii de lună plină!

          Veniturile Reuniunii de cântare, în primul ei an de funcţionare, au fost destul de frumoase: şapte ducaţi aur şi 520 florini, 66 cruceri; scăzând din această sumă toate spesele de întreţinere şi de diferite achiziţii de note, mai rămânea încă un plus de 27 florini, un crucer şi şapte ducaţi aur[4].

          La 6 octombrie 1868, s-a ţinut a doua adunare generală anuală, care a hotărât să dea ilustrului conducător al corului, Ştefan Nosievici, pentru anul trecut, o remuneraţie onorifică (Ehrensold) de 200 florini, o sumă însemnată pentru acele vremuri, fapt care, în acelaşi timp, este şi o consacrare a lui Nosievici, ca principal organizator şi suflet al Societăţii corale.

          Ştefan Nosievici s-a născut la Sadagura, în 12 decembrie 1833 (stil vechi), ca fiu al parohului oriental-ortodox din Sadagura, Theodor Nosievici, şi al Mariei, născută Drabek(?).

          Numele Nosievici e de origine slavă. Aici ar fi de remarcat faptul că, până la apariţia lui Arune Pumnul, a lui Constantin Andrievici-Morariu, a lui Calinciuc-Călinescu, în viaţa politică şi culturală a Bucovinei, nu se prea făcea distincţie, în sens naţional, între Bucovinenii ortodocşi, de naţionalitate română, şi cei de altă naţionalitate; în schimb, însă, se dădea mare importanţă deosebirii confesionale între ortodocşi şi uniţi.

          Cât despre Ştefan Nosievici, el s-a simţit, totdeauna, român, dovadă compoziţiile sale pur româneşti, spre deosebire de Isidor Vorobchievici, care, sub pseudonimul Danilo Mlaca, publica poezii şi compoziţii rutene. De altfel, Ştefan Nosievici îşi ortografiază numele său, în scris sau în tipar, cu „u” final: Nosieviciu. E şi acest amănunt, poate, un indiciu pentru  sentimentele sale naţionale.

          În anul 1845, Ştefan Nosievici se înscrie la primul Liceu de Stat din Cernăuţi (azi „Aron Pumnul”). E elev cu distincţie, în cursul inferior, şi termină clasa a opta, în 1852, ca al patrulea elev în ierarhia clasificării. După bacalaureat, s-a dedicat, întâi, între anii 1853-1856, teologiei; aceasta se vede şi dintr-o notiţă din matricola parohială Sadagura, care spune că „el învaţă la seminar, unde ajunse şi prefect”. Trecu, apoi, la secţia ştiinţifică şi studiază matematicile şi ştiinţele fizico-chimice. Nu se ştie la care universitate şi-a făcut aceste studii de matematici şi ştiinţe; probabil la Viena, căci, in Cernăuţi, încă nu era universitate De la 8 noiembrie 1858, până în august 1860, funcţionează ca profesor suplinitor la primul Liceu de Stat, din Cernăuţi, predând matematicile, fizica şi limba ruteană[5].

          Timpul de la septembrie 1860, până la septembrie 1863, anul in care Ştefan Nosievici înlocuieşte pe profesorul Wilhelm Henke, transferat, de la liceul din Suceava, la Olmütz, l-a petrecut la Viena. Acolo îl cunoaşte şi Lnon cavaler de Goian, ca bursier al Fondului Relionionar greco-ortodox, luat în vedere ca viitor profesor pentru Liceul greco-ortodox din Suceava, întreţinut de Fondul Religionar, la care liceu se simţea, din ce în ce fot mai mult, lipsa de profesori ortodocşi români.

          Ştefan Nosievici moare, la Suceava, în 12 noiembrie 1869, nu în 1870, cum afirmă Posluşnicu, în „Istoria Muzicii la Români”[6].

          Şi e bine să se ştie şi casa în care acest talent muzical şi-a dat, prea devreme, obştescul sfârşit: este casa, proprietate a doamnei institutoare A. Verenca, din strada Dimitrie Dan, nr. 8.

          Neîmplinind, deci, nici 36 de ani, Nosievici e secerat de aceeaşi boală neiertătoare, care-l va răpune, 14 ani mai târziu, şi pe Ciprian Porumbescu.

          Într-o zi ploioasă şi noroioasă, trupul său neînsufleţit a fost încredinţat pământului. Mai trăiesc puţini martori oculari ai înmormântării, care povestesc că numărul exorbitant al participanţilor şi plânsetul mulţimii, fără deosebire de sex şi vârstă, a arătat cât de iubit, cât de stimat a fost Nosievici.

          „Foia Societăţii pentru Cultura Poporului Român din Bucovina”, publicând, în 1869, marşul lui Nosievici, „Drum bun” (mai bine zis: „Marşul ostaşilor români în Basarabia”, 1856), din „Vivandiera” lui Vasile  Alecsandri), relevă că el  „a adunat o mulţime de arii naţionale din popor, a compus foarte multe şi de la sine şi avea de cuget a le da, cât mai curând, publicităţii”, şi apelează la public, să trimită manuscrisele muzicale inedite, ca să fie publicate[7].

          Domnul George cav. de Onciul şi Posluşnicu citează, în scrierile lor, numai marşul, „Drum bun”, fără a vorbi despre alte compoziţii valoroase, ca următoarele: „Cântecul Margaretei”, „Iată ziua cea de dor” (serenadă), „Părintescul ajutor”, „Pe album”, „Sub o culme”, dar mai ales despre capodopera sa, corul bărbătesc „Tătarul” („Ro­mânul către Tătar”)

          Din toate acestea, numai „Tătarul” a mai fost publicat, în colecţia de coruri bărbăteşti a „Armoniei” din Cernăuţi, la p. 8, sub 5.

          La expoziţia „Luna Cernăuţilor”, din 1935, manuscrisele lui Ştefan Nosievici „Cântecul Margaretei” şi „Serenadă”, erau expuse de un preot[8]; societatea „Academia ortodoxă” din Cernăuţi le-a litografiat[9].

          Cum am arătat mai sus, Ştefan Nosievici a fost sufletul Societăţii de cântare, înfiinţată, la 1867, în Suceava, şi merită ca activitatea sa culturală să fie arătată în adevărata ei lumină.

          Iată aprecierea distinsului specialist, care este profesorul de muzică, directorul August Karnet din Suceava:

          „Ştefan Nosievici era, ce-i drept, autodidact, dar şi un talent de muzician fin, ceea ce reiese mai ales din compoziţia sa cea mai bună „Tătarul”, cor bărbătesc, compus cu multă măiestrie, ca de un muzician titrat.

          Interesantul cor înfăţişează şi momente drama­tice şi gradări; este, aşadar, şi din punct de vedere psihologic, foarte bine prins.

          Cu conştiinţa împăcată, îl putem pune pe Nosievici, cu operele sale, în şirul celor mai buni compozitori de coruri români”.

          Toate cântecele lui Ştefan Nosievici erau, adesea, cântate atât de coruri studenţeşti, cât şi de societăţi corale. Fiecare societate de cântare cântă şi azi, cu entuziasm, „Tătarul”. Acest cor s-a popularizat până în straturile cele mai largi, prin faptul că se cânta foarte des şi la petreceri poporale pe la sate.

          Meritul lui Nosievici pentru muzica românească din Suceava se mai desprinde şi din alt amănunt. El, iniţiatorul şi primul profesor de muzică al liceului, a sădit în sufletul elevilor săi acea dragoste de muzică şi de cântare, care nu s-a manifestat numai în corul elevilor acelei generaţii, ci a devenit tradiţie; încât toate generaţiile de elevi, de atunci, încoace, şi-au avut corurile lor. Ei au cântat la biserică, la colinde, la serenade, şi la sindrofii, înveselind, astfel, atmosfera socială a Sucevei[10].

          Nu era ocazie şi nu era zi în care să nu auzi, mai ales în cartierul elevilor, din partea oraşului dinspre Zamca (un fel de cartier latin al Sucevei), arii executate de cvartete corale şi instrumentale; căci elevii îşi aveau şi or­chestrele lor.

          Renumită era, bunăoară, orchestra compusă din liceeni şi condusă de conductorul de şosele, cehul Eduard Rasek, sau cea dirijată de Ciprian Porumbescu.

          Prin moartea lui Nosievici, liceul, elevii şi publicul sucevean, împreună cu Societatea muzicală şi muzica românească, au pierdut un talent şi o forţă muzicală, ce n-a fost aşa de curând înlocuită.

          Societatea de cântare suceveană o mai duce încă un an, lâncezind, sub urmaşul lui Ştefan Nosievici, dirijorul Titus Erbn, funcţionar la P.T.T.; iar în liceu, abia în 1873, se reia învăţământul muzicii, încredinţat, de asta dată, catihetului Arcadie Vasilovici, direcţiunea având convingerea că şcoala nu se poate lipsi de acest important mijloc de cultură.

          Trecerea-i cometică prin viaţa socială şi artistică a Sucevei şi ecoul bogatei sale activităţi muzicale au creat şi legende în jurul numelui său, cum e şi cea deşănţată, a faimosului foiletonist Dr. Marco Brociner[11], cunoscut prin defăimarea poporului românesc, în drama sa „Die Hochzeit von Văleni”, fluierată de studenţimea de la Viena.

Acesta nu se sfiieşte să improvizeze o moarte voită a compozitorului, făcându-l să se arunce în apele Sucevei, de dragul unei oarecare Irodiade sucevene, cu firmă de băuturi spirtoase. Chiar şi titlul „Der Haderlump”, adică „haimana”, este o profanare a unei vieţi şi a unui talent ca cel al lui Nosievici.

          În biografia sa („Viaţa mea muzicală, dedicată iubitei mele vioare”), Leon cavaler de Goian are câteva amănunte, în legătură cu activitatea şi viaţa lui Ştefan Nosievici, încadrat în viaţa muzi­cală a Vienei şi a Bucovinei. Părţi din memoriile acestea le-a tra­dus, din limba germană, domnul profesor Victor Morariu şi le-a publicat în gazeta „Viaţa nouă”, numerele 162-168, 172 şi 176, din anii 1915 şi 1916.

          Păcat că Goian n-a avut un carnet de note zilnice, în care să-şi fi trecut exact întâmplările şi datele pe care, părăsindu-l, la bătrâneţe, memoria, le cam stâlceşte şi le confundă.

          De exemplu: pe prietenul şi camaradul de studii cu Nosievici, la Viena, îl numeşte me­reu, în însemnările sale, Basil şi nu Ştefan. Tot aşa, e nesigur şi în privinţa datei decesului, nearătând exact nici anul morţii, în acea autobiografie a sa, cu toate că a fost împreună cu Nosievici, în Suceava, până la moartea acestuia, şi a rămas la Suceava şi după această dată. De aici, eroarea cu anul morţii, 1870, în loc de 1869, şi la Posluşnicu.

          De asemenea, Goian nu ştie, sau cel puţin nu aminteşte, că cvartetul la care a colaborat şi el, la „Freischütz”, de Weber, a existat de mai înainte, fiind înjghebat de Nosievici îna­inte de stabilirea lui Goian (octombrie 1868) la Suceava, având deci, la aceasta dată, la activul său, două concerte, cu acompaniament de orchestră, la unele piese din program.

          Urmărind, în însemnările lui Goian, amănuntele asupra timpului petrecut la Viena (1861-1866), aflăm despre Ştefan Nosievici că făcea parte, ca bucovinean, din grupul de români din toate ţinuturile româneşti, care se întâl­neau, adeseori, în locuinţa bucovineanului Iancu de Zotta. Acolo, Nosievici le-a propus înfiinţarea unui club de „cantus”, care a şi luat fiinţă, sub conducerea lui.

          Nu e tocmai măgulitoare prima apreciere a cunoştinţelor şi
a talentului muzical al lui Ştefan Nosievici, făcută, în această autobiografie, la capitolul Viena: „a fost autodidact; dintre instrumente, zdrăngănea („klimperte”) numai la ghitară şi exercita cu noi atâta, („drillte uns ein”), până ce cântam câteva cântece româneşti, aproximativ suficient. Pentru revelionul anului 1864/65[12], scrie Goian, la care a fost de faţă toată suflarea românească din Viena, Ştefan Nosievici a pregătit, cu cântăreţii săi, un cor umoristic, „Kir Direc­tor”, probabil o compoziţie a sa, care a plăcut foarte mult şi s-a repetat adeseori, după aceea”.

          De la Viena, Goian nu se mai întâlneşte cu Nosievici, până la mutarea şi stabilirea sa la Suceava. E interesant de reţinut amă­nuntul că, ajuns la Suceava, Goian nu i se adresează, pentru infor­maţii muzicale locale, lui Nosievici, cum era de aşteptat, ci ia aceste informaţii de la doamna Morwitzer, şi intră, în mod activ, în viaţa muzicală a Sucevei, abia „după ce s-a stabilit de-a binelea”.

          Prea era vrăjit Leon cavaler de Goian de centrul muzical al Vienei. Sufletul lui trăia numai şi numai la Viena, oraşul muzicii, oraşul valsului. Cu sufletul încărcat de obidă, s-a mutat el, în octomvrie 1868, de la Cernăuţi, la Suceava, unde, în primii trei ani, s-a simţit stingher, ba chiar de tot nefericit. Nici Cernăuţii nu-l mulţumeau. Cum putea el, deci, să se simtă bine într-un orăşel de provincie ca Suceava, unde, după părerea sa, bărbaţii îşi pierdeau vremea cu verificarea celor mai bune şi celor mai ieftine vinuri româneşti, iar sexul slab cultiva, până la superlativ, dictonul refe­ritor la „gura Sucevei”.

          Colaborarea lui Goian cu Nosievici, la Suceava, deci – îmbolnăvindu-se cel din urmă – n-a durat decât câteva luni.

          Totuşi, acum, în memoriile sale, Goian are şi cuvinte de mare laudă pentru Nosievici. Iată ce scrie el:

          „Ştefan Nosievici întemeiase o societate muzicală de cor mixt. Repetiţiile muzicale se ţineau, de două ori pe săptămână, în sala de şedinţe a primăriei[13]. A fost, într-adevăr, de admirat ce a putut realiza şi înjgheba, în scurt timp, Nosievici. Vreo 80 de corişti cântau foarte bine, în cor mixt şi în cor bărbătesc şi-şi dădeau cea mai mare osteneală de a cânta piano, forte şi crescendo, executând aceste nuanţări cu cea mai mare preciziune şi urmând cu toată atenţia îndrumările şi intenţiunile dirijorului, pe care-l venerau cu toţii.

          S-a, cântat, întotdeauna, jumătate de ceas, cor şi, jumătate de ceas, se făcea şcoală. Se cântau solfegii, trebuind să ne deprindem cu ritmul respiraţiei. Cu un cuvânt, el a fost un profesor de muzică model, având cele mai bune auspicii de a avea, în viitor, un cor excelent”.

          Goian aminteşte pe domnişoara Cornelia Frisch, „cu un frumos sopran, ca primadonă, la care mai adăugăm noi, pentru acea vreme, pe doamna Eugenia Okunowski, care cu uşurinţă ajungea la do-ul cel mai înalt, pe domnişoara Milixima Muntean, nepoata profesorului Ieronim Muntean, cu un alto admirabil, şi pe doamna Ripsima Trancu, cu un alto profund, care, în timbru, parcă era bas”.

          „Trebuie numaidecât de remarcat, continuă Goian, că Nosievici a fost simplamente autodidact şi, dintre instrumente, cânta numai la ghitară. Lui trebuie de atribuit meritul excepţional de a fi luat iniţiativa înjghebării unui institut de muzică la Suceava, în care urmărea, într-adevăr, numai scopuri artistice, pe care le-ar fi realizat, cu siguranţă, dacă nu l-ar ti răpit o crudă boală de piept, cam pe la 1870”.

          „Mai trebuie de adăugat, scrie Goian, că la corul „Iată-mă, Doamne, ca rege”, din „Freischütz”, de Weber, Ştefan Nosievici alcătuise un cvartet de coarde, în care eu cântam prima vioară, avocatul Dr. Morwitzer, cello, organistul Anton Valentin, viola şi comisionarul Marcu Krämer, vioara a doua”[14].

          Aici, memoria îl părăseşte pe Goian, cum am arătat mai sus; căci Nosievici, stabilit la Suceava din 1863, avea o societate corală şi un cvartet de coarde, în care intră şi Goian, când veni, spre sfârşitul toamnei 1868, la Suceava.

          Rezultă de aici că nu Leon cavaler de Goian a înfiinţat Societatea muzicală din Suceava (cu Ştefan Nosievici, în paranteză), cum afirmă Gheorghe cavaler de Onciul, în „Din trecutul muzical al Bucovinei”, pag. 13, ci lui Ştefan Nosievici e de atri­buit meritul excepţional de a fi luat iniţiativa înjghe­bării unui institut de muzică la Suceava, cum mărturi­seşte însuşi Goian, în manuscrisul său, pag. 26.

          Prin constatarea aceasta, nu voim să micşorăm meritele mari ale lui Goian, de a fi cultivat şi el mereu muzica, dar, cu predi­lecţie, numai cea de cameră. Partenerii cvartetului înfiinţat de Nosievici, din care făcea parte şi Goian, lansează ideea înjghebării unei societăţi instrumentale.

          Goian ia preşedinţia acestei societăţi instrumentale; însă, după două concerte, în colaborare cu societatea corală (de altfel, reuşite), noua societate îşi încheie activitatea ei, prin dizolvare; în urma morţii lui Ştefan Nosievici, se dizolvă şi societatea corală.

          Goian regretă că şi această societate, aşa de trainic închegată, trebuie să lichideze. O nouă dovadă că numai el, Nosievici, a fost sufletul mişcării muzicale din Suceava, căci mult timp nu s-a găsit nimeni să-1 înlocuiască.

          Leon cavaler de Goian n-avea calităţi de organizator, sau poate că împrejurările din Suceava nu i-au fost favorabile în această direcţie. E adevărat că a fost, în repetate rânduri, membru în comitet şi preşedinte de societăţi muzicale: în Societatea Filarmonică (Musikverein) Cernăuţi, în „Armonia” din Cernăuţi, în Societatea instru­mentală şi corală din Suceava etc.; însă aceste alegeri trebuie de pus, pe lângă faima sa de meloman, mai mult pe seama originii sale boiereşti şi a situaţiunii sale sociale de magistrat şi de prim-procuror.

          El a fost un element agreat de guvernul austriac, fapt care i-a adus, o dată, şi un mandat de deputat în parlamentul din Viena; de aceea, probabil, şi românii îl alegeau ca preşedinte al societăţilor muzicale, ca să aibă în dânsul un ajutor şi o persoană cu trecere pe lângă stăpânirea vitregă.

          Chestiunile naţionale, de fapt, nu-l prea pasionau. Îi impunea rezerve, de exemplu, numele lui Ciprian Porumbescu, care evoca atitudini iredente, încât a refuzat preşedinţia la Reuniunea de cân­tare „Ciprian Porumbescu”, când aceasta i s-a oferit, de adunarea generală; faţă de Societatea corală din Cernăuţi, cu numele de „Armonia”, n-a avut această atitudine.

          Totuşi, ultimul său gest, cum releva domnul profesor Victor Morariu, în traducerea memo­riilor lui Goian, a fost o faptă frumoasă românească: „bogata sa bibliotecă muzicală, iubita sa vioară şi încă alte patru instrumente muzicale, le-a testat Goian Reuniunii de cântare „Ciprian Porumbescu”, dovedind, astfel, pe patul de moarte, sentimentele sale româ­neşti, care i s-au contestat uneori, fiindcă educaţia, şi mediul în care a petrecut, au fost, ce-i drept, în mare parte străine”[15].

          Abia în anul 1887, întemeiază alt profesor al Liceului greco-ortodox din Suceava, Constantin Procopovici, un curs de cântare pentru cor mixt, sub conducerea sa. Această iniţiativă, pornită, din nou, de la un profesor al aceluiaşi liceu de băieţi din Suceava, este o verigă nouă în seria profesorilor care au ţinut mereu sus steagul activi­tăţii muzicale sucevene. Marek şi Nosievici încep, Constantin Pro­copovici continuă, urmează Severian Procopovici, ca dirijor şi preşe­dinte; iar după aceasta, profesorii generaţiei de azi, Ilarion Berezniţchi şi Ştefan Pavelescu, de la acelaşi liceu, ca preşedinţi ai Reu­niunii „Ciprian Porumbescu”, având, timp de peste 25 de ani, în per­soana lui August Karnet, profesor de muzică şi el, tot la acest liceu şi celebru muzician, absolvent al conservatorului vienez, un preţios colaborator, ca dirijor, care a dat pe „Crai nou” al lui Ciprian Porumbescu în mai mult de zece reprezentaţii, alături de prestaţii ca „Beizadea Epaminonda”, al lui Caudella, ca „Baba Hârca”, de Flechtenmacher[16], ca „Vânzătorul de păsări”, al lui Zeller etc., în care s-au ridicat, la înălţimi de profesionişti, şi soliştii, şi coriştii.

          Aceasta e, însă, altă pagină glorioasă din viaţa muzicală a Sucevei, care ur­mează să se scrie, de acum, înainte!

          După doi ani, acest curs al lui Constantin Procopovici fu transformat într-o adevărată şcoală de muzică, având, de astă dată, pe Leon cavaler de Goian ca preşedinte. Se nasc, însă, neînţelegeri în comitet, pe chestia scopurilor artistice ale acestei societăţi, şi, după doi ani, Goian demisionează. Îl înlocuieşte căpitanul (adică prefectul) judeţului, Dr. Basil de Duzinchievici, iar profesorul Constantin Procopovici fu ales vicepreşedinte.

          În anul 1903, viaţa muzicală a Sucevei ia un nou curs, prin înfiinţarea reuniunii de cântare pur româneşti „Ciprian Porumbescu”, care, în scurt timp, întrece, în activitate, societatea muzicală mai veche, având ca preşedinte şi dirijor al corului, din nou, un autodidact, pe profesorul Severian Procopovici, cum am amintit mai sus.

          Această nouă reuniune, care, de la înfiinţarea ei, avea ca ctitori pe profesorii Emanoil Iliuţ, Liviu Marian, Victor Morariu, Cornel Sorocean, Laurentie Tomoiaga etc., alături de Severian Procopovici, este fireasca continuare a unei activităţi şi a unei tradiţii, moştenite de la înaintaşi.

          Ca elev de liceu, mergeam, adeseori, la cimitirul vechi, de lângă mănăstirea Sfântului Ioan, părăsit de mult. O făceam aceasta mai mult primăvara, când înfloreau viorelele, care nicăieri, parcă, nu erau mai albastre şi mai parfumate, sau toamna, în ziua tuturor morţilor (Allerseelen), când lumânările de pe morminte completau simfonia culorilor de sfârşit de toamnă şi sugerau, celor ce veneau să-şi caute câte un mormânt drag, sentimentul melancolic al caducităţii celor pământeşti. Îmi aduc bine aminte că, de la intrare, la stânga, se afla o cruce de piatră, cu inscripţia în litere cirilice: „Aici odihneşte robul lui Dumnezeu Ştefan Nosievici”.

          Astăzi, nu se găseşte nici o urmă din crucea aceea. În general, vechiul cimitir este, astăzi, într-o deplorabilă părăsire şi uitare. O mulţime de cripte sunt surpate, coşciugele dinăuntru le vezi sfărâmate, probabil de mâni sacrilege şi profanatoare, iar aceste devastări se pun pe seama invaziei ruşilor.

          Ar fi de datoria Liceului „Ştefan cel Mare” şi a Reuniunii de cântare „Ciprian Porumbescu” să reînnoiască şi memoria lui Ştefan Nosievici, aşa cum ar crede de cuviinţă, ca a unuia care a fost primul profesor de muzică la acest liceu şi care a contribuit, în mod efectiv, la tradiţia şi atmosfera muzicală suceveana, din care s-a născut şi în care viază şi astăzi numita reuniune.

Istoria muzical-dramatica a Sucevei 2

Mărturia lui I.G. Sbiera,

despre începuturile teatrului şi muzicii

în Bucovina:

Amintiri din viaţa autorului

Teatru[1] românesc în Cernăuţi[2]

                 După înfiinţarea Reuniunii de lectură, transformată, apoi, în Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina (SCLRB), mult şi adeseori s-a discutat printre membrii ei asupra mijloacelor mai potrivite, prin care mai, grabnic şi mai eficace, s-ar putea înviora simţul naţional în publicul mare, în toate păturile poporului. Era aceasta de neapărată trebuinţă pentru învigorarea mişcărilor culturale şi politice ce se întreprindeau. Cu toţii au convenit că, pentru acest scop, mijlocul cel mai nimerit n-ar fi altul decât nişte reprezentări teatrale, alese ou chibzuinţă şi după un plan oarecare. Se credea, în comun, că reprezentările teatrale, dacă vor fi, mai cu seamă, de conţinut patriotic şi naţional şi dacă vor fi executate de artişti cât se poate de buni, nu vor întârzia, pe de-o parte, să gâdilească amorul propriu în publicul român, să-i insufle încredere în virtuţile şi talentele proprii, să deştepte în el iubire mai mare către neam şi către idealurile şi aspiraţiile lui, şi să-l împingă la mai strânsă unire şi la mat intimă înfrăţire între olaltă, iar pe de altă  parte, să arate şi să dovedească străinilor detractori că limba românească este destul de dezvoltată, ca să poată servi ca mijloc pentru predarea ştiinţelor şi pentru interpretarea şi executarea artei dramatice, şi că românii posedă artişti cu mult superiori celor care veneau, din când în când, la Cernăuţi, pentru reprezentări teatrale nemţeşti şi poloneze, şi, în fine, că românii ştiu aduce sacrificii nu numai pentru instituţii de cultură,  dar şi pentru arta naţională.

         Prin mijlocirea lui Alesandru Costin, membru în dirigenţa Societăţii, şi a frăţâne-său, Emanuil, din Moldova, s-a putut angaja, prin ianuarie 1864, o societate de artişti, care da, cu deplin succes, reprezentaţii teatrale prin Moldova, sub direcţiunea doamnei Fani Tardini.

        Această societate de| artişti fu adusă, sub garanţie de abonament, deocamdată pentru douăzeci de reprezentaţii.

        Prima reprezentaţie avu loc, în 1/13 martie 1864, în sala teatrală din hotelul „Moldova”. S-a jucat „Radu Calomfirescu”,dramă cu cântece, în patru acte, şi un spectacol, de I. Dumitrescu. Sala era ticsită de public român; nu lipseau nici ţăranii, nici şcolarii; se luaseră de mai înainte dispoziţii pentru aceasta. Toţi aşteptau cu nerăbdare ridicarea cortinei. Primele accente româneşti, ce au răsunat de pe scenă, au fost cele cuprinse în cântecul:

Astăzi, fraţilor români,

ne vedem şi noi stăpâni

pe-ale noastre namestii,

ce şedeau mai tot pustii!…

Nu putea bietul român,

de tiranul de păgân,

nici de casă a-şi vedea,

ci soarta îşi blestema…

Acum, toţi ne-am uşurat

şi rana ne-am vindecat.

Să trăiască, să trăiască

cel cu chica oltenească!

Aşa noi, toţi, să strigăm

şi credinţă să urăm

prinţului Mihai Viteazul,

cel ce ne-a tăiat necazul!

        Acest cântec, executat într-un mod admirabil, de către un cor numeros, a electrizat şi a fermecat publicul român. Nu se sfârşise bine prima strofă, şi publicul, răpit de o însufleţire indescriptibilă, izbucni în aplauze şi strigăte de „bravo!” şi de „trăiască!”, de se cutremurau pereţii şi socoteai că are să se prăbuşească sala de atât zgomot! Nicicând nu se văzuse atâta entuziasm! Puţinii străini prezenţi şedeau uimiţi, nedându-şi bine seama de cauza acestei însufleţiri supreme. Abia mai pe urmă, după  reprezentaţie, cunoscură însemnătatea cântecului şi a dramei întregi, şi de aceea nu s-a mai permis, de către poliţie, repetare ei, cu toată stăruinţa comitetului aranjator!

        În stagiunea aceasta,  de la 1/13 martie,  până  la 15/27 martie 1864, se reprezentară, spre deplina mulţumire a publicului român şi spre uimirea celui străin, treizeci şi trei de compoziţii teatrale diferite, dintre care numai şapte erau traduceri din limba franţuzească, şi anume: „Grabrina  sau Camera leagănului”,  traducere de A. Poienariu; „Cine vrea, poate”, traducere de D. Stăncescu; „Omul care-şi ucide femeia”, traducere de Pop; „Doi procopsiţi” şi „Idiotul sau Suteraneli”, de Elsberg, traducere de D. Mihălescu; „Onoarea franceză sau George şi Maria”, traducere de D. Grigorescu; şi „Bărbierul din Sevilia”, traducere de C. Caragiali, pe când toate celelalte, în  număr de douăzeci şi şase, erau compoziţii naţionale româneşti, de tot originale sau   nimerite imitaţii, şi anume: de I. Dumitrescu: „Radu Calomfirescul”; de M. Milo: „Baba Hârca”, „Un trântor cât zece”, „Tuzul Calicul”, „Însurăţeii”; de V. Alecsandri: „Chiriţa în Iaşi”, „Iaşii în carnaval”, „Doi morţi vii”, „Herşcu”, „Scara Mâţii”, „Corbul român”, „Piatra din casă”;  de C. Negruţi: „Doi ţărani şi cinci cârlani”; de M. Pascali: „Învierea Babei Hârca”, „Viitorul României”; de E. Carada: „Munteanul”, „Urâta satului”, „Cimpoiul Dracului”; de D. Anestin: „Iancu Jiianul, căpitan de haiduci”; de D. Mihălescu: „Doi soldaţi români”; de D. Miclescu: „Fata cojocarului”; de D. Porfiriu: „Soldatul şi plăieşul”; de I. Lacea: „Borgoan Vodă”; de Penescu: „Fătul Haiducul”; de Halepliu: „Săracul cinstit”; şi, în fine, cu autor nenumit, „Hoţul şi fanaragiul”.

        Dintru spectacolele originale, şapta au fost repetate, iar dintre cele traduse, numai două. Pe lângă cele douăzeci de reprezentaţii în abonament, s-au mai dat încă cinci reprezentări, în beneficiu unor actori  din   trupa românească, şi două în beneficiul unor actori dintr-o trupă  nemţească-poloneză, care era, pe timpul acela, în Cernăuţi şi căreia îi mergea foarte rău.

Teatru nemţesc-polonez în Cernăuţi

        Până în deceniul al şaptelea al acestui secol, funcţionarii administrativi şi judiciari, precum şi profesorii de prin şcolile secundare din Bucovina erau mai toţi străini: nemţi, poloni şi cehi. Spre a procura acestora distracţii intelectuale şi spre a arăta românilor indigeni superioritatea lor culturală şi iscusinţa graiului lor, veneau, din când în când, actori nemţi şi poloni şi dădeau , în Cernăuţi,  reprezentări teatrale. Când nu participau românii şi evreii la ele, sala era mai goală şi venitul insuficient pentru acoperirea cheltuielilor actorilor; le mergea, deci, foarte rău şi actorii se reîntorcea, adeseori, în patrie, lăsând datorii neachitate în urma lor.

        O trupă de aceasta era în Cernăuţi şi pe timpul primei stagiuni teatrale româneşti. Românii aveau, acum, teatru propriu; deci nu frecventară reprezentaţiile actorilor străini; evreii, de regulă, încă nu prea participau la ele.

        În marea lor strâmtorare bănească, bieţii actori interveniră pe lângă Comitetul Teatral Român, ca să se permită actorilor români cooperarea lor pentru două spectacole de binefacere în favoarea teatrului nemţesc-polonez.

        Românii, nobili şi generoşi din fire, cu plăcere se învoiră la aceasta, şi beneficiile cerute se şi deteră, în 18 şi 25 mai 1864.

        Această pornire firească a Românilor însă n-a găsit imitare printre aceia care s-au aşezat printre ei, în decursul timpului. Cu părere de rău, trebuie să observ, aici, că, mai târziu, aproape tot publicul străin s-a ferit, cu ostentaţie, de a participa la reprezentaţiile teatrale şi la concertele româneşti, ce se aranjau, din când în când; nu voiau să contribuie cu obolul lor la astfel de întreprinderi culturale româneşti; parcă se temeau ca să nu străbată în sufletul lor accentele armonioase ale graiului şi ale muzicii româneşti şi să-i predispună la mai bune simţăminte faţă de Români!

A doua stagiune teatrală românească în Cernăuţi

        În decursul reprezentaţiilor teatrale din prima stagiune, publicul român gustase atâtea plăceri sufleteşti şi era atât de încântat de succesul lor strălucit, încât nu se uita la nevoile şi strâmtorările zilnice, ci, cu voie bună şi cu grăbire, a cerut consimţământul actorilor români, de sub direcţiunea doamnei Fani Tardini, pentru o a doua stagiune, acordându-le un abonament îmbelşugat pentru patruzeci de reprezentaţii, pe lângă şapte cu beneficiari.

        Această stagiune a început în 2/14 noiembrie 1864 şi a durat până în 9/21 martie 1865. În decursul ei, s-au reprezentat peste cincizeci şi opt de spectacole diferite (numărul lor exact nu-l pot pune, fiindcă îmi lipsesc şase din cele 47 de afişe); s-au cântat, mai de multe ori, printre acte şi printre reprezentaţii, cântece naţionale şi s-a executat şi danţul „Românul”.

        Spre a da cântecelor şi melodiilor naţionale o mai mare splendoare, pentru executarea lor fu angajată o trupă aleasă de lăutari din Moldova, sub conducerea fraţilor Lemeş. Această trupă, la cererea publicului, prinse a concerta şi prin grădinile şi prin restaurantele publice. Şi de astă dată a rămas publicul român pe deplin mulţumit şi mândru de arta actorilor, iar publicul străin se minună, în tăcere, de mersul atât de bun al teatrului românesc, şi prinse a nu prea veni la el; se putea uşor observa că nu-i era cam pe plac succesul!

        Efectul ce l-au avut reprezentaţiile teatrale asupra publicului român şi străin, valoarea artistică a actorilor, precum şi sacrificiile aduse de români, cu însufleţire, le-a arătat neuitatul Alecu Hurmuzachi, în două articole, publicate în „Foaia Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina”, anul I, pp. 59-70 şi 100-106.

        De astă dată, spectacolele reprezentate au fost pe câte originale cam pe atâtea şi traduceri din franţuzeşte şi din nemţeşte. Printre cele originale, s-a repetat vreo două din stagiunea trecută,   adăogându-se, ca noutăţi, de la Vasile Alecsandri: „Nunta ţărănească”, „Cinel cinel” şi „Chir Zuliaridi”; de la Matei Milo: „Doi feţi logofeţi”; de la Ion Dumitrescu: „Smărăndiţa sau fata pândarului” şi „Logofătul satului”; de la I. Maniu: „Bătălia de la Călugăreni”; de la D. Răduleanu: „Voicu Plugarul”; de la P. Grădişteanu: „Umbra lui Mihai Viteazul”; de la N. Istrati: „Arderea târgului Baia”; de la I. Lacea, în cooperare cu mine: „Moartea fraţilor Costineşti”; şi de la nişte autori necunoscuţi mie: „Bătaia orbilor”, comedie naţională într-un act; „Ţurel sau Tunsul Haiducul”, comedie cu cântece, în două acte, şi „Balul mascat”, comedie naţională într-un act, cu cântece.

        Spectacolele traduse, afară de vreo trei-patru, au fost toate jucate pentru întâiaşi dată.

Divergenţă de opinii în comitetul teatral

        Unii tineri din acest comitet apărau, cu insistenţă, opinia ca să se recomande actorilor, spre reprezentare, cât cu putinţă, numai spectacole naţionale sau naţionalizate, căci, numai prin acestea credeau ei că-şi vor ajunge scopul ce îl urmăreau.

        Ceilalţi membri, însă, drept că recunoşteau îndreptăţirea acestei idei, dar opuneau lipsa de spectacole naţionale ajungătoare, potrivite şi cu înscenare uşoară şi ieftină; că ar fi de considerat şi publicul străin, care nu prea ştie româneşte şi care ar dori să vină la teatru, spre a vedea şi admira arta, iar nu spre a se însufleţi sau spre a lua învăţături din conţinutul scrierilor teatrale româneşti; şi, în fine, că trebuie să dăm şi actorilor ocaziunea de a-şi arăta talentul şi arta de care dispun, ceea ce o pot face numai la reprezentarea unor spectacole clasice, traduse, superioare celor existente româneşti. Obiecţia că noi am avea datoria să ne ocupăm numai de interesele noastre culturale, că scrierile teatrale străine, oricât de alese ar fi ele după formă şi conţinut, nu află destulă pricepere şi viu interes pentru publicul mare român, pentru care, în prima linie, este adus şi susţinut teatrul, şi că actorii, şi în spectacole naţionale, îşi pot dezveli talentul şi arta, n-a fost determinantă pentru majoritatea membrilor, care aveau ca scop şi oarecare strălucire şi fală înaintea străinilor, şi care urmăreau mai multă universalizare în idei şi simţăminte chiar la publicul minor.

        Aceasta a fost cauza că, în stagiunea aceasta şi în aceea din 1869, scrierile teatrale reprezentate au fost cam pe jumătate originale, şi pe jumătate traduse.

Mihail Pascali în Cernăuţi

        Anul 1865 n-a fost mănos; în anul 1866 au bântuit în ţară holera şi lingoarea,  urmate de  foamete şi  scumpete.  Sub  astfel de  împrejurări triste, membrii din dirigenţa Societăţii Culturale şi Literare din Bucovina se văzură necesitaţi a renunţa la invitarea, pe mai departe, a trupei teatrale. Intrase o pauză de reculegere.

        Prin iunie 1868, îşi manifestase,  prin Vasile Alecsandri, celebrul autor dramatic, Matei Milo dorinţa de a veni, pe la Sâmpetru, la Cernăuţi, spre a da, acolo, vreo şase reprezentaţii. Chiar pentru aceste puţine reprezentaţii, din cauza vremilor grele, cu toată stăruinţa membrilor din dirigenţa Societăţii Culturale şi literare, n-a fost cu putinţă a asigura, la publicul teatral, un abonament cuviincios pentru un artist de meritele lui Matei Milo. De aceea, se însărcină maestrul în condei, Alecu Hurmuzachi, de a scrie şi publica, în „Foaia Societăţii” (IV. pp. 171-173), un articol elogios la adresa luí Matei Milo, punând în vedere, pe de-o parte, bucuria şi dorinţa românilor de a-l saluta în mijlocul lor şi de a-l admira în arta lui, iar pe de altă parte, greutăţile împreunate cu împlinirea acestei dorinţe. Milo a priceput şi n-a venit, cu astă dată!

        În anul 1869, îşi manifestă, de timpuriu, artistul Mihail Pascali plăcerea de a veni şi a da, în Cernăuţi, câteva reprezentaţii. Membrii din dirigenţa Societăţii Culturale şi Literare, găsind împrejurările ceva mai favorabile decât în anii trecuţi, se grăbiră a-l invita, pe timpul Sâmpetrului, şi a-i asigura un abonament cuviincios pentru zece reprezentaţii.

        Mihail Pascali era artist dramatic în toată puterea cuvântului şi numai în această calitate dorea ca să se înfăţişeze publicului. Din această cauză, interveni, pe lângă comitetul Societăţii, ca, în înştiinţarea ce se va face publicului despre sosirea sa, să se publice şi următoarele:

        „Artele şi ştiinţele nu sunt locale; ele nu se adresează unui individ, unui popor, unei ţări; ele, ca şi viaţa, ca şi lumina, sunt generale, sunt universale. Oriunde este viaţă, oriunde este inimă şi inteligenţă, artele şi ştiinţele îşi găsesc centrul lor de dezvoltare”.

        „Cu aceste cuvinte, artistul Pascali şi Societatea se adresară publicul din acest oraş, din această ţară. Ca artist, el speră să procure o delectare preţioasă inimilor culte şi un serviciu important dezvoltării intelectuale. Ca artist român, el cearcă să arate consângenilor săi ce preţios lucru este cultivarea artelor pentru popor şi să se dovedească şi celorlalte popoare că şi Românii doresc, iubesc şi se ocupă, ca toate naţiunile culte, de arte şi de ştiinţă, singura cale care conduce pe o naţiune la stimă, la respectul general şi la prosperitate.

        Repertoriul ce se va juca se compune din cele mai mari capodopere dramatice, jucate pe toate teatrele imperiale şi regale din Europa; care au avut aprobarea Europei întregi şi onoarea de a fi vizitate de toate capetele încoronate. Cât pentru repertoriul naţional, el se va compune din operele cele mai alese, mai meritorii şi mai demne ale celor mai re­numiţi autori români”.

        Stagiunea a durat de la 3/17 iulie, până la 20. iulie / 1 august 1869, în decursul căreia s-au reprezentat următoarele opere dramatice: 1. „Supli­ciul unei femei”, dramă în trei acte, de E. de Girandin; 2. „Odă la Elisa”, comedie într-un act, de V. A. Urechia; „Gură căscată”, canţonetă de Vasile Alecsandri; „Doi sfioşi”, comedie într-un act, de C. Bălănescu; 3. „Ştrengarul din Paris”, comedie în două acte; 4. „Domnia slugilor”, comedie în trei acte, cu cântece; 5. „Mihai Bravul, după bătălia de la Călugăreni”, tablou naţional, de Dimitrie Bolintineanul şi M. Pascali; „Procopsiţii”, comedie cu cântece, într-un act; „Piatra din casă”, comedie într-un act, de Vasile Alecsandri; 6. „Femeile limbute”, comedie în trei acte, tradusă de Pascali; „Idel Roşca, gardist naţional din Iaşi”, canţonetă de T. Boian; 7. „Vasile Lupul, domnul Moldovei”, dramă naţională în trei acte, de Mihail Pascali; 8. (îmi lipseşte afişul); 9. „Nebunia şi durerea”, dramă într-un act; „Nevasta trebuie să-şi urmeze bărbatul”, comedie într-un act, tradusă de Mihail Pascali; iar ca beneficiu: „Domnul încurcă tot”, comedie în trei acte, de M. Pascali; 10. „Amicii falşi”, comedie în patru acte, de V. Sardou.

        Drept recunoştinţă pentru strălucitul succes, Mihail Pascali a căpătat, de la publicul român, o cunună de frunze de laur, în argint.

Fani Tardini, a treia oară în Cernăuţi

        Căzându-i publicului român prea greu angajarea unei trupe teatrale pe timp mai îndelungat, ca în anii 1864 şi 1865, şi nevoind, totuşi, a se abate din direcţiunea apucată, fiind evidentă înrâurirea binefăcătoare a unui teatru bine aranjat, a chemat, în primăvara anului 1870, din nou pe doamna Fani Tardini, pentru opt reprezentaţii în abonament. Acestea s-au dat în lunile aprilie şi mai, cu opere dramatice mai mult naţionale.

Matei Milo, în Cernăuţi

        Cu mare bucurie a primit, în primăvara anului 1871, comitetul Societăţii Culturale şi Literare vestea, că întemeietorul teatrului românesc, acela care, călcând în  picioare prejudecăţile stării sale, a îmbrăţişat, din toată inima, pentru întreaga sa viaţă, cariera dramatică, artistul Matei Milo, s-a dat înduplecat să vină la Cernăuţi, spre a da, acolo, „un şir de reprezentaţiuni româneşti, pe timpul pe cât mult stimabilul public va binevoi a-şi da concursul său”. S-a făcut, îndată, un abonament pentru zece reprezentaţii, anunţându-se că repertoriul va fi „compus din piese cu adevărat naţionale, cu melodii şi coruri din  muzica poporală română”.

        Aceste zece reprezentaţii, dimpreună cu două spectacole de beneficiu, s-au dat de la 27 iunie / 9 iulie, până în 13/25 iulie 1871.

        Operele teatrale ce s-au reprezentat au fost: 1. „Ciobanul român”, canţonetă naţională, de Matei Milo; „Milo director sau Mania posturilor”, vodevil de Vasile Alecsandri; „Paracliserul sau Florin şi Florica”, vodevil de Vasile Alecsandri; 2. „Prăpăstiile Bucureştilor”, comedie în trei acte, cu trei tablouri, de Matei Milo; 3. „Paraponisitul”, canţonetă comică de Vasile Alecsandri; „Fermecătoarea”, vodevil naţional, în două acte, de E. Carada; 4. „Corbul român”, vodevil naţional, de Vasile Alecsandri; „Chira Nastasica sau Mania pensiilor”, canţonetă comică, de Vasile Alecsandri; „Cinel-cinel”, vodevil într-un act, de V. Alecsandri; 5. „Baba Hârca”, operetă în două acte, cu un tablou, de Matei Milo; 6. „Soldaţii români”, vodevil naţional, într-un act; „Paraponisitul”, canţonetă de V. Alecsandri; „Chir Zuliaridi”, comedie în un act, de V. Alecsandri; „De-aş fi, iubită, gingaşa floare”, cântec de V. Alecsandri; 7. „Omul care-şi ucide femeia”, comedie în două acte, tradusă de M. Milo; „Chira Nastasica”, canţonetă de V. Alecsandri; iar ca beneficiu: „Muma din popor”, comedie în trei acte, tradusă de M. Milo; „Cucoana Chiriţa, la Paris”, canţonetă de V. Alecsandri; „Am spus florilor frumoase”, poezie de D. Petrino, muzica de Flechtenmacher; 8. „Trântorul sau Educaţiunea străină”, vodevil în un act, de M. Milo; „Paracliserul sau Florin şi Florica”, vodevil de V. Alecsandri; 9. „Nunta ţărănească”, vodevil naţional, într-un act, de V. Alecsandri; „Pricopsiţii”, comedie într-un act, de M. Milo; „Cucoana Chiriţa, la Paris”, canţonetă de V. Alecsandri; iar ca beneficiu: „Barbu Lăutarul”, canţonetă de V. Alecsandri; „Muza de la Burdujeni”, comedie într-un act de C. Negruţi; „Poetul romantic”; 10. „S-a pus în slujbă Parapo­nisitul”, canţonetă de M. Milo; „Boierii şi ţăranii”, operetă naţională, în două acte, de Matei Milo.

        Publicul a rămas încântat de poznăşiile artistului Matei Milo şi l-a încununat cu o cunună de laur, lucrată în argint.

        De aici, înainte, a întrat o pauză în reprezentaţiunile teatrale româneşti, din cauza prea marii încordări băneşti a publicului şi a unor zâzanii, vârâte, printre diligenţii culturii naţionale, de către nişte înrâurinţe necurate şi rivalităţi neîndreptăţite!

Petreceri naţionale[3]

        Până după anul 1860, românii bucovineni n-aveau alte petreceri naţionale decât nunţile, cumătriile, colocăriile, hramurile sau rugile, zilele onomastice, vergelurile şi horele săteşti.

        Vergelurile (de la verigă, verigei, vergel, tot atât ca şi cerc şi ciclu) erau nişte strânsuri de flăcăi şi fete mari, făcute toamna şi pe la începutul câşlegilor de iarnă, în case private, cu scopul de a se deprinde tinerii în dansuri, în cântatul colindelor şi în urări la nunţi. La unele din aceste vergeluri aduceau participanţii mâncăruri şi băuturi.

        Horele săteşti erau curate strânsuri de joc, făcute de către tineret, mai ales vara şi toamna, înaintea bisericii, la fântâna publică din sat, la crâşmă şi, mai rareori, la vreo casă privată. La acestea veneau şi bătrâni, dar mai mult ca privighetori ai copiilor, decât spre a petrece ei înşişi.

        Hramurile sau rugile erau, la poporul de jos, curate ospeţe, în amintirea familianţilor răposaţi; la clasele mai superioare, însă, se introduse şi petre­cerea cu muzică şi jocuri.

        Curate petreceri familiare, împreunate numai cu ospeţe, erau cumătriile şi colocăriile. La serbarea zilelor onomastice şi la nunţi, întâmpinai de toate: ospăţ, muzică, cântece şi jocuri.

        După ce se înmulţiseră tinerii cu studii mai superioare, nu se înde­stulară, la astfel de petreceri, numai cu ospăţul, cu jocul cărţilor şi cu dansurile, ci introduseră la ele, pe încetul, cântece patriotice şi naţionale, executate în coruri improvizate, precum şi urări sau toasturi.

        Un pas înainte în numărul şi în modul petrecerilor naţionale s-a făcut în anul 1862, cu introducerea aşa numitelor excursiuni maiale, aranjate de studenţii gimnazişti români din Cernăuţi, mai întâi numai pentru ei, mai apoi, însă, şi pentru publicul român din oraş şi din împrejurime.

        La aceste excursiuni, erau cântările şi declamările patriotice şi naţionale lucrul principal; jocurile, când se puteau, şi gustărica de întărire veneau în linia a doua şi a treia. O excursiune de aceasta este descrisă în „Foaia Societăţii”, anul IV, 1868, pp. 179-183.

        Primul bal public românesc s-a dat, de tinerii boieri, în 6/18 Faur 1868. A fost de o eleganţă rară şi de o splendoare nemaipomenită şi a lăsat o impresie din cele mai plăcute, deşi unele familii boiereşti se prea încordaseră cu spesele pentru toaletă. El a fost de bun augur, căci a rămas ca model pentru balurile ulterioare româneşti şi, mai ales, pentru balul românesc, dat, mai târziu, în fiecare an, de către studenţii universitari din Cernăuţi.

        Primul concert românesc a fost acela dat, în folosul „Fundaţiei Pumnulene”, în 15/27 ianuarie 1869, în sala ospătăriee „La mielul de aur”, din iniţiativa studenţilor gimnazişti români din Cernăuţi.

        La acest concert, s-au executat: 1. „Un prolog”, compus şi rostit de Dimitrie Petrino; 2. „Concert mare în A-moale pentru clavir”, compus de Hummel şi executat de domnişoara E. Emery şi de frate-său, Victor; 3. „Reînturnarea în patrie”, poezie de A. Pelimon, muzică de Flechtenmacher, cântată de studentul octavan N. Manastirschi; 4. „Sonată pentru violină şi clavir”, de Mozart, executată de L. Koffler şi Victor Stârcea; 5. „Ceasul rău”, poezie de Vasile Alecsandri, muzica de Ipolit Vorobchievici, cântată de corul studenţilor gimnazişti români; 6. „Preludiu”, de Chopin, şi „Mazurca”, de Carol Miculi, executate pe clavir de doamna Isabela Flondor; 7. „Limba română”, poezie de George Sion, muzica de Isidor Vorobchievici, cântată de corul studenţilor români; 8. „Elegia Nonnia”, muzica de I. Milan, şi „Un cântec naţional român”, executate pe clavir de domnişoara Eugenia Zotta; 9. „Allnächtlich im Traume”, poezie de Geibel, muzica de F. Mendelsohn, şi „Lotosblume“, poezie de H. Heine, muzica de Schuman, cântate de doamna Isabela Flondor, cu acompaniament propriu pe clavir; 10, „Legenda”, de H. Wieniawski, şi „Arie românească”, de E. Singer, executate cu violina şi pe clavir de L. Koffler şi Victor Stârcea; şi 11. „De dulce suvenire inima mea bate”, poezie de V. Alecsandri; „Hai, copilă, sus, pe munte!”, din canţoneta „Munteanul”, de E. Carada; „De-aş fi, iubită, gingaşa floare”, „Hora Unirii”, toate cântate de doamna Isabela Flondor, cu acompaniament propriu la clavir. O dare de seamă despre acest concert s-a făcut în „Foaia Societăţii”, anul V, pp. 30-34.

        Tot pentru mărirea capitalului „Fundaţiei Pumnulene”, s-au dat si „Serate muzicale declamatoare”. Dintre acestea, citez, aici, programul Seratei, angajată de studenţii gimnazişti români, în 2/14 Faur 1871, în localul Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina.

        Iată-l: „Dulce Bucovină”, poezie de Vasile Alecsandri, muzica de I. Vorobchievici, cântată de corul studenţesc; 2. „Sentinela română”, de V. Alecsandri, declamată de septimanul George Giurgiuvan; 3. „Vals briliant”, de Ch. B. Lysberg, executat pe pian de domnişoara Sofia Pitei şi de Calousec; 4. „Tânguinţa tradiţională”, declamată de domnişoara Ana Giurgiuvan; 5. „Noapte de vară”, de Iosif Vulcan, muzica de Ipolit Vorobchievici, cântată de corul studenţesc; 6. „Buciumul şi Fluierul”, de D. Bolintineanul, declamată de octavanii At. Tarnavschi şi At. Pridie; 7. „Stelele”, de V. A. Urechia, muzică de A. Flechtenmacher, şi „Cântec ostăşesc”, de E. Carada, muzica de A. Flechtenmacher, cântate de Nicanor Macoveí, cu acompaniament pe clavir de C. Krzesniowski,  ambii octavani; şi 8. „Barcarola”, de V. Alecsandri, muzica de I. Vorobchievici, cântată de corul studenţesc.

O horă[4]

        La una din regulatele excursiuní maiale cu şcolarii gimnazişti în păduricea Horecií, s-a fost adunat, ca la ordin, o mulţime de oameni, bărbaţi şi femei din toate clasele sociale, din oraş şi din împrejurime. Erau de faţă, într-o rotundă[5] din pădurice, preoţi, funcţionari, neguţători, câteva familii boiereşti, ca Hurmuzachi, Petrino, Stârcea, Costin, şi, pe împrejur, ţărani şi ţărance. Şcolarii au ţinut cuvântări ocazionale, au cântat în cor mai multe cântece şi au declamat mai multe poezii patriotice şi naţionale; au prins şi a juca, la sunetul melodiilor furnicătoare, executate de nişte lăutari iscusiţi. Însufleţirea era generală; plăcerea şi bucuria străluceau din feţele tuturora.

        Culmea însufleţirii, însă, se atinse atunci când, la una din hore, se sculară, mai întâi, fraţii Hurmuzachi, George şi Alecu, şi invitară la joc nişte doamne din clasa mijlocie, şi-mi spuseră, în taină, ca să invităm la joc şi pe boieriţele prezente, şi să luăm şi ţărani şi ţărance; şi aşa s-a încins o horă cu adevărat românească, de înfrăţire şi unionistă. S-a intonat cântecul:

„Hai să dăm mână cu mână

Cei cu inima română,

Să-nvârtim hora frăţiei

Pe pământul României!”.

        Răsuna armonios păduricea, la melodia acestui cântec, şi pământul de sub picioarele jucăuşilor sălta de viaţă primăvărie, simţindu-se netezit de atâtea fiinţe drăgălaşe şi drăgăstoase!

        În însufleţirea mea, îmi părea că văd, în juru-mi, toate păturile sociale unite între olaltă, spre cooperare comună, armonică, pentru prosperarea în­tregului corp naţional, numit popor român.

        Locul unde ne aflam îmi venea ca o grădină plină de pomi roditori, cu poame alese şi coapte.

        De aici, înainte, păturile sociale româneşti, atât de marcat separate unelo de altele, până atunci, prinseră, şi în viaţa socială, a se apropia unele de altele tot din ce în ce mai tare şi mai fără sfială, fără însă de a fi ajuns, până acum, la o fuzionare deplină, din cauza diferenţei culturii, a vederilor sociale şi a mijloacelor de trai.

Teatru, concerte,

serate muzicale declamatoare, prelegeri[6]

        Ca şi în celelalte două răstimpuri precedente, aşa şi-ntr-acesta, pe lângă catedra şcolii, pe lângă amvonul bisericii, pe lângă tribuna parlamentului şi vocea ziaristicii, s-a mai întrebuinţat încă şi scena artei, spre a înrâuri, cu efect, asupra straturilor culturale, în sens naţional şi umanitar, la românii bucovineni. Adaug, însă, îndată, că, de  acest mijloc  nu s-au putut folosi diligenţii culturii naţionale în acea măsură, în care ar fi fost de dorit, căci neajunsurile erau multiple şi felurite, iar piedicile numeroase şi puternice. Dar unde puterile lipsesc, de lăudat este măcar buna voinţă,

        În iunie 1875, veniră la Cernăuţi baritonul Toader Popescul şi artistul dramatic Constantin Dimitriade, spre a desfăta publicul român cu nişte serate muzicale declamatoare, scânteindu-i cugetările şi încălzindu-l cu simţămintele, între altele, din „Cei doi Foscari”, de Verdi, din „Dan, căpitan de plai”, de V. Alecsandri, din „Dorul”, de A. Blaremberg, din „Concertul din luncă”, de V. Alecsandri, din „Puritanii”, de Bellini, din „Vara, la ţară”, de Depărăţeanu etc.

        În Faur 1880, dete şi artistul I. C. Lugoşanul, spre deplina mulţumire a publicului român, nişte reprezentaţii, ca: „Revista artistului român”, episod cu cântece, de Pantasi Ghica; „Olteanul”, episod  naţional, cu doine şi hore; „Domnul Strusberg”, cântecel de Dr. Ianov; „Cucoana Chiriţa, în Paris”, cântecel cu danţ, de V. Alecsandri, etc.

        În anul 1881, la iniţiativa mai multor amatori de muzică, având în frunte pe procurorul substitut, pe cav. Leon Goian, se înfiinţa, sub numele de „Armonia”, o „societate pentru cultivarea şi răspândirea muzicii naţionale, bisericeşti şi lumeşti, în Bucovina”. Activitatea acestei Societăţi a fost, dintru început, destul de mănoasă; ea ţinea, cu membrii săi, exerciţii muzicale regulate şi se producea, din când în când, înaintea publicului cu deplin succes. Ea îşi publica, în fiecare an, dări de seamă despre activitatea sa şi tipări, încă în cinci cărticele, o „Liturghie”[7] şi 18 coruri bărbăteşti.

        Din anul 1883, înainte, a prins a da şi reprezentaţii teatrale cu diletanţi, precum şi serate muzicale, cu danţ, Reprezentaţiile teatrale din 21 noiembrie 1883 şi din 13 ianuarie 1884 (stil vechi), precum şi Se­rata muzicală din 23 ianuarie 1884 (stil vechi) reuşiră atât de minunat, încât diletanţii se deciseră ca, de la toamnă, înainte, să dea, chiar cu abonament, mai multe reprezentaţii teatrale, una după alta. Aceste reprezentaţii începură în 5/17 octombrie 1884 şi continuară până în 4/16 aprilie 1885.

        Printre diletanţi, erau unii cari îşi jucau rolurile aşa de bine, ca şi nişte artişti de profesie. La unii se manifestau chiar aplecări puternice spre arta teatrală. Se spera, deci, că se va putea încuiba şi întemeia, în Cernăuţi, cu puteri proprii, un teatru naţional românesc.

        La iniţiativa arhiepiscopului şi mitropolitului Dr. Silvestru Morariu-Andrievici, s-a dat expresie acestei speranţe, prin aceea că mai mulţi bărbaţi, prin o subscripţie voluntară, asigurară, în anul 1885, Societăţii „Armonica”, pe trei ani, un venit anual extraordinar de 1.112 florini v. a[8]. pentru urmărirea scopurilor ei. Ne legănam, acum, în visuri plăcute şi dulci. Dar… rar când îşi vede omul visurile cu ochii!

        Încă în decursul anului 1885, fu înaintat, la gradul de procuror, preşedintele „Armoniei”, cav. Leon Goian, şi, prin aceasta, necesitat să se stramute la Tribunalul din Suceava. Preşedinţia şi diregerea Societăţii încăpu, acum, pe alte mâini, mai puţin abile şi mai puţin devotate cu însufleţire realizăriì scopurilor ei. Subvenţiunea ce o avea deştepta, printre membrii executivi ai reprezentaţiilor, şi mai alte doruri decât facilitarea cultului artei. Aceştia prinseră a simţi, tot din ce în ce mai tare, că în ei predomneşte mai puternic calitatea de om lumeţ, decât aceea de artist cu idealuri înalte, şi începură a se purta în consecinţă. Activitatea ar­tistică a „Armoniei” scăzu.

        În anul 1886, s-au dat numai un concert vocal, o serată muzicală declamatoare şi o reprezentaţie teatrală; asemenea şi în anul 1887. În anul 1888, s-a dat numai o reprezentaţie teatrală şi, în anul 1889, numai o serată muzicală, într-o grădină publică. De aici, înainte, „armonienii” se dezarmonizaseră cu desăvârşire şi vocea lor sonoră răguşi şi nu se mai auzi, din anul 1890, până spre 1893.

        Acum, îşi alese „Armonia” alt comitet, prinse a ţine, din nou, exerciţii musicale mai regulate, cu membrii săi, dete un concert, în 8 mai 1894 st. n., într-o grădină publică; în 6/18 Faur 1895 şi în 4/16 Faur 1896, câte o serată muzicală cu dans şi, apoi, îşi mărgini activitatea şubredă mai mult la cântări corale, în biserica catedrală, cu ocaziunea unor liturghii mai sărbătoreşti.

        Pe lângă „Armonia” şi din membri de ai ei se ramifică, în anul 1891, altă societate, sub numele de „Psaltul”, cu tendinţa de a întruni în sânul său pe toţi cântăreţii bisericeşti şi de a-i face să se manifeste ca corporaţiune socială. Această Societate dete, sub conducerea artistică a juristului cântăreţ Victor Vasilescu, câte un concert bine reuşit, în 21 decembrie 1891 şi în 10 aprilie 1892; îşi schimbă, apoi, numele de „Psaltul” cu acela de „Lumina”, dete un concert în 11 iulie 1892, altul în 22 decembrie 1892, şi, apoi, din anul 1895, înainte, încă şi serate muzicale cu dans.

        Cu scopuri de binefacere se mai deteră, de către diletanţi, reprezentaţii teatrale, de regulă împreunate cu dans, în Câmpulung, în 23 Faur 1887, în Rădăuţi, de către „Şcoala Română”, în 22 ianuarie 1892, în Suceava, în 6 iulie 1892, în 6 iulie 1894, în 6 iulie 1895 etc., în Storojineţ, în 3/15 ianuarie 1893 şi în 11 Faur 1895, şi în Siret, în 9 decembrie 1893.

        De pe la confraţii noştri, de prin celelalte ţări, s-au mai arătat, în câteva rânduri, artişti dramatici şi concertişti.

        Renumitul artist dramatic bucureştean, Constantin Notara, s-a decis, în anul 1885, să vină la Cernăuţi, cu mai mulţi artişti, şi a dat acolo, în aplauzele binemeritate ale publicului, şapte reprezentaţii teatrale, din 1/13, până la 10/22 iunie.

        În anul 1887, de la 13, până la 28 noiembrie st. v., avură românii cernăuţeni şi de prin împrejurimi plăcerea de a asista la mai multe reprezentaţii teatrale, date de Societatea Dramatică Română „Concordia”, sub conducerea artistică a luí Lachi Chirimescu.

        De la Teatrul Naţional din Craiova încă sosí o trupă de artişti, sub conducerea luí A. L. Bobescu, şi dete, de la 9, până la 28 iunie 1893 st. v., vreo 14 reprezentaţii teatrale, spre deplina mulţumire a puţinului public român asistent, dar nu şi spre a lor, căci neromânii se abţineau, cu ostentaţie, de la ele.

        În octombrie 1893, concertă, în Suceava şi în Cernăuţi, baritonul Traían Mureşan, dară mai mult cu texte nemţeşti şi italieneşti, decât româneşti.

        Pe când eu şi, împreună cu mine, încă mulţi alţii, vedeam în reprezentaţiunile teatrale o şcoală de moravuri bune, o educaţiune publică, se află o mulţime destul de considerabilă, pentru care teatrul nu era alta decât o variare în ocupaţiuni şi o distragere senzuală, dacă nu chiar o stimulare a senzualităţii omeneşti. Mai erau şi de aceia care preţuiau si admirau numai abilitatea, arta şi personalitatea actorului, şi treceau cu vederea ideea şi intenţia autorului, precum şi graiul în care se desfăşura spectacolul. Deşi eram, cu aceştia, în deplin acord în ceea ce privea arta, mă deosebíam cumplit de ei în dejudecarea ideii şi a intenţiunii au­torului, precum şi în alegerea graiului spectacolului. Această divergenţă în apreţuire se manifesta într-un mod neplăcut între mine şi mulţi alţii, mai ales studenţi universitari, pe la finea anului 1892, atunci când di­recţiunea Teatrului nemţesc din Cernăuţi, spre a atrage şi pe români la el, invitase, pentru vreo câteva reprezentaţii, pe talentata şi admirata ar­tistă română Agata Bârsescu, care juca la un teatru din Viena.

        Mulţimea română nu vedea în domnişoară Agata Bârsescu alta, decât pe conaţionala sa şi pe distinsa artistă; eu, însă, pe lângă aceste două calităţi foarte plăcute mie, mai vedeam în ea încă şi pe românul care nu-şi iubeşte îndeajuns patria sa şi neamul său, care numai din ambiţiune şi din ínteres personal le părăseşte, care face cauză comună cu detractorii şi adversarii neamului, şi care se dă întrebuinţat chiar ca unealtă iscu­sită, spre a împinge, mai cu spor, şi spre a menţine pe conaţionalii săi în direcţiuni culturale greşite şi nepriincioase. Cu toată opunerea mea, domnişoara Agata Bârsescu a fost sărbătorită nu numai de către studenţi, în însufleţirea lor juvenilă, dar şi de către persoane mai bătrâne şi cu înalte trepte sociale!

        De aici, înainte, s-au mai ivit şi alte fenomene, în petrecerile sociale ale tinerimii, care au găsit în mine un adversar neîmpăcat.

        Prelegeri publice încă s-au ţinut, prin mai mulţi ani, de către unii membri ai Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, şi anume, una la adunarea generală a Societăţii, din noiembrie 1880, de I. G. Sbiera; şase, din octombrie 1883, până în martie 1884, adică două de către I. G. Sbiera şi câte una de către domnii: I. Drogli, D. Olinescu, Calistrat Coca şi D. Socolean; patru, în iarna anului 1885, de către domnii: Ilie Nimigean, Miftodiu Luţa, I. Drogli şi C. Coca; trei, în primăvara anului 1886, de domnii: D. Olinescu,  D. Socolean şi I. Bumbac; şapte, în  primăvara anului 1889, de către domnii I. Bumbac (două), C. Morariu, D. Socolean, Dr. I. Voiuţchi, Is. Ieşeanu şi D. Olinescu; şase, în primăvara anului 1890, de către domnii: Dimitrie Dan, Constantin Morariu (două), Gherasim Buliga, I. Nastasi şi D. Olinescu; şi, în fine, patru, în primăvara anului 1891, de către domnii: Gherasim Buliga, Dimitrie Dan, Grigore Halip şi Niculae Tarasievici.

Istoria muzical-dramatica a Sucevei 1

Istoria muzical-dramatică

a Sucevei

         „Cântarea este de o vârstă cu genul omenesc”, înţelegea, în 1865, cu aproape un secol înainte de Lucian Blaga, Ştefan Nosievici sau cărturarul bucovinean Ambrosiu Dimitroviţă[1], stabilind, astfel, caracteristica de fapt stilistic preistoric a cântecului ţărănesc, iniţial unul şi acelaşi în tot cuprinsul Europei, când, „înainte de cunoaşterea literelor, legile se cântau, ca să nu se uite” (Aristotel, 427-347 înainte de Hristos). Iar unicitatea sacramental-ritualică a vechiului cântec obştesc, specific preistoriei şi continuând preistoria în coexistenţă durabilă cu istoria, a consacrat şi un inventar instrumental, care se păstrează, odată cu cântecul obştesc, peste milenii, drept inventar al tarafurilor ţărăneşti al diverselor popoare europene şi mai ales ale popoarelor pe deplin şi mimetic conservatoare, precum românii.

         Inventarul tarafului ţărănesc est-european cuprindea, în jurul anului 1100 î. H., „fluiere şi alăute (care) ţin hangul… cântăreţului (ce) zice din cobză-ntre ei”[2], în vreme ce în anul 401 î. H., taraful ţărănesc era format din fluiere, cimpoaie şi buciume, numite de Xenofon (Anabasis) „trompete din piele netăbăcită, mulţumită cărora ţineau măsura”.

         Înainte de toate, trebuie reţinut faptul că preistoria satului românesc, menţinută până astăzi, reprezintă, de fapt, preistoria europeană boreală, cealaltă civilizaţie, polară, având să influenţeze oarecum[3] matricea stilistică boreală abia după coborârea nordicilor ionieni, înspre Mediterana, cu consecinţa ciocnirii de civilizaţia boreală agrară (de aici, mitul Cain şi Abel).

         Instrumentarul ritualurilor religioase ancestrale, păstrate prin Datină, s-au menţinut în lumea rurală moldovenească, dar iarăşi trebuie să precizez că lumea rurală cuprindea două culturi, cea răzeşească şi cea ţărănească (a iobagilor, numiţi „vecini” în Moldova, pentru că fuseseră aduşi din ţările vecine[4].

         Pot fi consideraţi răzeşi, datorită privilegiilor de care s-au bucurat de-a lungul timpului, şi locuitorii din ţinuturile grănicereşti, cei risipiţi prin „munţii huţăneşti”, începând cu arealul Câmpulung, Vatra Dornei, Putila şi, urcând spre nord, de-a lungul întregii văi a Ceremuşului. Tocmai de asta se întâlnesc elemente ale datinii răzeşeşti (încondeierea ouălor, coacerea de păşti, folclor muzical-coregrafic, precum şi elemente de port asemănătoare)[5].

        Mărturiile româneşti (documentele voievodale) şi străine (mărturiile călătorilor străini) nu menţionează, vreodată, petrecerile rurale, ci numai pe cele urbane. În fond, în ruralitate (un sat avea 10, maximum 20 case) nici nu existau tarafuri, ci doar prin târguri (nu oraşe, cum am înţelege astăzi, ci localităţi cu zile de târg periodice), unde se stabileau muzicanţii şi de unde erau angajaţi pentru a cânta şi la petreceri rurale (nunţi, hramuri, strânsuri). Răzeşii şi huţanii obişnuiau să angajeze tarafuri de lăutari evrei de la Kolomeea, care cântau „kolomeici”, precum „Arcanul”, „Huţulca”, „Leşeasca”, „Ruseasca”, „Ţigăneasca”, „Ardeleneasca”, „Moldoveneasca”, „Ungurieneasca”, „Ovreicuţa” şi o mulţime de „Sârbe”, care descind din cântecele hasidice evreieşti (la fel se întâmplă şi cu snoavele, care nu sunt, în marea lor majoritate, altceva decât povestiri hasidice.

        Existau, de asemenea, tarafuri de lăutari ţigani, robi boiereşti, voievodali sau mănăstireşti, care se stabileau prin păduri sau la răscruci de drumuri, pentru a practica şi alte meşteşuguri, în afară de cel lăutăresc, moştenit din tată în fiu. Lăutari români nu existau, iar scripcarii şi cobzarii slavi aveau să se ivească în localităţi din nordul Moldovei abia pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, fiind înregistraţi, puţini, atâţia câţi erau, abia în listele recensământului generalului rus Rumeanţiev, din anii 1772-1774. Desigur că, dintre urmaşii „vecinilor” slavi, care se stabiliseră cu mult înainte în nordul moldav, doar câţiva sunt menţionaţi cu nume de scripcari români, dar cu statut de birnici, deci de iobagi „vecini”.

        O cronologie a lăutăriei în nordul moldav, inclusiv în perioada Bucovinei istorice, menţionează:

        „Alăutele”, numite, în vremea lui Ştefan cel Mare, „scripci sârbeşti”[6], şi care acompaniau mai ales cântecele bătrâneşti, deci baladele, care se cântau şi la Curtea Domnească. „Cronicarul polon Matei Strykowski încă ne povesteşte că el însuşi a văzut şi auzit, când călătorea prin Moldova, Ardeal şi Ţara Românească, în anul 1574, cum, prin adunările poporale de acolo, se celebrau faptele oamenilor mari şi renumiţi, prin cântece cu acompaniere de vioare, alăute, cobze şi harfe, şi că păturile de jos ale poporului se desfătau peste măsură, ascultând glorificarea vitejiilor marilor lor principi şi voinici”[7].

        În 1591, „după ce s-au aşezat la domnie Aron vodă, nu-i era grijă de altă, numai afară de a prădarea şi dinlăuntru, nu să sătura de curvie, de jocuri, de cimpoiaşi, carii îi ţinea de măscării!”[8], singurul voievod evreu din istoria românilor iubind, ca şi Ştefan cel Mare, care-şi compusese singur o baladă, ca şi Matei Corvin, cântecul bătrânesc, acompaniat, în acele vremuri, mai ales de cimpoi şi de cobză.

        În 1633, înaintea petrecerii strânsurii, „se cântă, mai întâi, din diferite instrumente ca viori, cimpoaie, fluiere, tobe, lăută cu trei coarde”[9]. Desigur că în rândul „fluierelor” intrau şi cel mai vechi fluier, tilinca, şi trişca, şi cavalul.

        Pe la 1710, la petrecerile ţărăneştii şi, mai ales, la nunţi, gospodarii „aduc lăutarii din locul acela, care mai întotdeauna sunt ţigani”, care cântă din gură şi din instrumente”[10], adică „ţimbale şi alte instrumente moldoveneşti şi turceşti” (pag. 215).

        Mai precis decât Dimitrie Cantemir, suedezul Erasmus Heinrich Schneider von Weismantel scrie, în 1712, despre „muzica alcătuită din unul-doi sau mai mulţi ţigani… cu nişte viori făcute dintr-un băţ şi o scândură proastă… aceştia cântă din vioară şi din gură şi joacă, totodată, şi ei împreună cu nuntaşii”[11].

        Dintre emigranţii transilvani, se stabilesc la Ilişeşti scripcarul Papa LUCA din Topliţa, muzicantul Petru OBITAŞ, din Bârgău, ambii în 1773.

        Recensământul lui Rumeanţev[12], din 1772-1773, înregistrează la Voloca, pe Andrieş scripcar; la Horecea, pe Savin brat Andrei VORONCĂ, scripcar, dar şi pe Constandin scripcar; la Boian, moşia lui Alecsandru NECULCE, pe Ion cobzar, la Coţmani, pe Procop scripcar, la Davideşti, pe Hrihor scripcar, la Cuciurul Mic, pe Ion scripcar; la Onut, pe Vasilii scripcar; la Mosoriuca, 2 ţigani, unul dintre ei fiind Ion scripcar, dar şi un ţăran muzicant, Alecsa scripcar; la Chisălău, pe Foca scripcar; la Draciniţa, pe Iacob scripcar; la Stăneşti, pe Vasile scripcar, scutelnic al diaconului Nicolai; la Văşcăuţi pe Ceremuş, pe Costin scripcarul.

        În noiembrie 1784, „ţiganii orăşeni muzicanţi depun pentru libertatea de a cânta duminica în cârciumi 19 florini 55 creiţari”, după cum rezultă din „Socoteala veniturilor şi a cheltuielilor Municipalităţii Suceava, începând cu 1783, ca an de înfiinţare a municipalităţii şi până la sfârşitul lui octombrie 1784”[13].

        Vasile Pletosu, plugar din Pintic, sosit la Brăeşti, în 1772, împreună cu soţia, doi băieţi şi patru fete, s-a mutat, ulterior, la Suceava, aşa că, în 30 septembrie 1804, la sărbătoarea breslelor reunite din Suceava, a cântat „muzica, care a constat din două viori, 1 corn de vânătoare şi un clarinet”[14]… „la locul unde funcţionează domnul comisar districtual Schneipe, unde muzica noastră bine reunită s-a produs în faţa sa câteva ore”.

        În 1815, „cimpoieşul lui Darii, Ioan Bordeianul din Volovăţ”[15] cânta prin pădurile Solcii.

        În 1829, „veni, într-o zi, la mănăstire şi un taraf de lăutari Solcani, adică din Solca, ştiuţi şi chiar vestiţi, pe atunci, ca cei dintâi, după taraful muzical al Pletosului din Suceava… lăutarii, vreo zece la număr, cu scripce, cu cobze, cu naier, cu ţimbale şi cu un bas puternic”[16]. Pletosul din Suceava, care cânta de pe la 1800, era român, dar avea un taraf asemănător, cu viori, cobză, nai şi contrabas.

        În 1848, vornicul Câmpulungului, Andrii Burduhos, însoţit de trei câmpulungeni, s-a întâlnit cu Vasile Alecsandri, la Cernăuţi (Hotel de Paris). „Alecsandri zise „Îmi pare bine!”, dete mâna la vornic, apoi la toţi ceilalţi, care mai erau trei, îi pofti să şadă şi, dându-se în sfat cu ei, ba despre alta, cum şi din ce trăiesc ei acolo, la munte, şi cum le merge; aduse, pe-ncetul, vorba la stâni, la ciobani şi, în fine, la de au încă cântece vechi, bătrâneşti, şi de le cântă la întâlniri vesele, la nunţi, la hramuri şi altele.

        Vornicul Andrii zise că da, cântă; numai, acum, mai rar, că nu prea le vine a cântării şi a veseliei. Atunci, unul din ceilalţi trei, cu numele Ioniţă Sabie, unul şi mie cunoscut şagaci şi glumeţ, ca întrerupându-l pe Vornic, zice:

        – Ba acum cântăm mai în toate zilele, dar cântăm cântecul acesta, dacă n-aţi bănui să vi-l zic…

        – Poftim, poftim, zi-l numai!, răspunse Alecsandri râzând.

        Se puse pe scaun, în preajmătul lui Sabie, dară cam departe, ca să nu-l jeneze, şi badea Ioniţă Sabie începu pe melodia „Doinei”, în glas nu tare şi nici slab:

Cântî cucu’ sus pe ciung,

Oi, rea veste-n Câmpulung,

Din Rarău până-n Bârgău

Şi din Runc până-n Muncel,

Câmpulungu-i vai de el.

Că de când (un nume pe care Porumbescu nu l-a reţinut) au intrat în Câmpulung,

Şi de când (acelaşi nume, dat imperialilor) au venit,

Câmpulungu-au sărăcit.

Cu-nvârteli, cu protocoale,

Au rămas satele goale,

Satele şi casele

Şi strungile, bietele…”[17].

        Pe la 1850, la Rădăuţi, „lăutarii ţigani, aduşi înadins de la pădurea Ulevei, trăgeau din cobză, nai şi ţimbal nişte arcane şi căzăceşti, de se ridica numai cât colbul ogrăzii. Şi jucau fetişcanele Moldovenilor noştri, cu cosiţele în vânt, de le scăpărau salbele de sorcoveţi pe la gât. Iar flăcăii sminteau pământul, tropăind, până o schimba scripcarul cărunt Buşan, deodată, mai pe domol şi se lănţuiau toţi, tineri şi bătrâni, în horă legănată şi molatică”[18].

        La Storojineţ, „se vorbea nemţeşte, leşeşte şi mult de tot româneşte, mai ales când se întâmpla de le chema şiretul (crâşmar) Simon, domnilor celor porniţi pe chef, pe Ionică, lăutarul din dealul Crivei, cu ţiganii săi, care trăgeau, apoi, străinilor, un cântec bătrânesc după altul, de se înduioşau Leşii şi Nemţii şi cântau – parcă îi aud şi astăzi –, pe toate glasurile, „Scumpă ţară şi frumoasă, of, Moldovo, draga mea!”. Şi dă, la adică, tot din atingerile cu oamenii ţinutului, aproape curat românesc, li se trăgeau, la aceşti venetici, traiul şi slujba”[19].

        Consemnate în presa anilor 1890-1900, sunt „sunetele cele desfătătoare ale lăutarilor din Storojineţ”[20], „vestita musică a lui Boghian din Pătrăuţi”[21], adică „musica vestitului pătrăucean George alui Niţă Boghean, care aşa a plăcut oaspeţilor din Suceavă, încât au făgăduit că vor lua-o şi la petrecerile ce le-or face dumnialor”[22], şi „muzica vestitului Bidirel din Stupca”[23].

        Începând cu „vara anului 1851 sau 1852… la Lăpuşna, staţiune climaterică şi hidro-terapeutică lângă Berhomete” cânta, cu stagiuni permanente „banda de lăutari a vestitului violonist şi capelmaistru Nicolai Picu, căruia i se zicea numai „Moş Niculai”. Banda aceasta consta din vreo 12 oameni, între care un naiargiu, unul sau doi cobzari, un violoncelist, încolo numai scripcari şi poate unul cu viola…

        Moş Neculai, om de statură mijlocie, bălan, în portul vechi moldovenesc, cu zobon, anteriu, brâu, pe cap cu un fes mic, roşu, cu canaf albastru, era un măiestru pe vioară…

        O amintire dragă de la Moş Niculai îmi este o horă, pe care am învăţat-o şi deprins-o de la el însuşi; este Hora în G-moll (sol minor), publicată în colecţia lui Carol Miculi, intitulată „12 (48) avit nationaux roumains” (nr. III, din fascicola dedicată Doamnei Catherine de Rolla)…

        Trebuie să adaug că Picu nu era Ţigan, ci Român, de legea greco-otodoxă, cetăţean din Suceava; el se bucura, oriunde, de cea mai mare stimă, pe care o merita pe deplin, atât prin arta sa, cât şi, mai ales, prin ţinuta şi purtarea sa foarte cinstită şi plină de nobleţe.

        A murit, în Suceava, cam pe la anul 1867”[24].

        „Profesorul Leca Morariu, în lucrarea sa „Ce-a fost odată”, precizează că Neculai Picu s-a născut în anul 1789 şi moare la 2 Octomvrie 1864; trăieşte, deci, 75 de ani”[25].

        Stănică, fiul lăutarului Trifu din Horodniceni, mutat la Stupca, ţiganul care îi vinde lui Iraclie Porumbescu, în iunie 1866, violina lui Ciprian („Fecit Cremonae Nicolaus Amati 1626”).

        „La Siret, între anii 1850-1870, era vestitul taraf al lui Kir Ionică Doboş, format din trei viori, o clarinetă sau un flaut şi un bas”[26].

        „În 1855 sau 1856, se afla, în banda lui Picu, un prim-violonist destoinic, Grigori Vindereu, Român, pe care l-am aflat, în 1868, în Suceava, capelmaistru al unei tovărăşii de lăutari, înfiinţată de el, şi cu care, mai târziu, m-am întâlnit adesea în muzicalibus…

        Era un om frumos, inteligent, cu maniere fine; niciodată nu era supărat, totdeauna era mulţămitor, fie şi pentru un dar cât de mic. Avea tehnică frumoasă, deşi nu tocmai deplin dezvoltată; îl tulbura nervozitatea, care se manifesta mai ales în anii din urmă, stricând efectul, mai ales la compoziţiuni line. El ştia, încă, întreg repertoriul lui Picu. Mie îmi cânta, cu taraful său, de Paşti, de Crăciun şi de anul nou; la prilejuri de aceste, luam şi eu vioara mea, de cântam, cu Grigori şi cu oamenii săi cântecele care îmi erau dragi, reamintindu-mi de anii copilăriei.

        Capela aceasta, fiind unicat în Suceava şi jur, era foarte căutată: baluri, serate, onomastice şi alte petreceri nici că se puteau închipui fără Grigori; îl chemau în toate părţile, fie în oraş sau la ţară. Se înţelege că el cânta mai ales dansuri, foarte bine, cu multă vervă; cânta şi „Carnavalul în Veneţia”, a lui Paganini, dar variaţiunile şi le potrivise după ştiinţa sa, căci era autodidact şi nu ştia notele.

        În anii 1868/69 şi 1870, pe când se construia calea ferată Cernăuţi-Iaşi, se aflau în Suceava mai mulţi Englezi, ca antreprenori, şi mai mulţi Poloni din Galiţia, ca tehnicieni. Mai ales Britanii ascultau cu mare plăcere ariile româneşti.

        Ca să se poată bucura, în voia inimii, de plăcerile muzicale, dar şi de cele luculice, Englezii hotărâră, pentru convenirile lor, localul de dejun al magaziei de coloniale Samuel Gewolb; în toată după-amiaza, după ce-şi isprăveau lucrul, se adunau toţii Englezii acolo şi nenea şi Grigori, cu taraful său, având ordin o dată pentru totdeauna. Se înţelege că mai venea şi altă lume şi, apoi, începea a curge în pocale vinul de Ale şi Porter, şi cei de faţă se desfătau la sunetele muzicii româneşti. Nu mai încape vorbă că convenirile acestea erau foarte profitabile pentru Grigori, căci, adese, căpăta câte un galben, mai ales de la Briţii cei totdeauna generoşi”[27].

        „A murit…  la 12 mai 1888, de 58 ani, în urma unei boli de inimă”[28].

        „La Solca, Bucovina, e colaborator lăutarul Gheorghe Gorovei credincios al academicianului Simion Florea Marian, la culegerea cântecelor”[29].

        Rapsozii bucovineni cunoscuţi, păstraţi evaziv în colecţiile ziarelor vechi, sunt:

1893:

Archip TELEAGĂ, Horodnicu de Jos

Nicolai BODNAR, Sf. Onufrei

George TIMCU, Roşa

Leon GABOR, Tereblecea

1896:

Alexandru BODNAR, Gălăneşti

George IEREMIE, Bosanci

Ioan POLIOVEIU, Ciocăneşti

Nicolae GÂLCĂ, Ciocăneşti

Eugenie GEORGIAN, Sf. Onufrei

Iustin PALAGHIOI, Pojorâta

Arsenie GHEORGHIAN, Muşeniţa

Ioan HURGHIŞ, Câmpulung

Miron şi Ilarion MOLOSI, Crăiniceşti

Dimitrie SIDORIUC, Tişăuţi

Teodor alui Trifon TODAŞCU, Dorna-Candreni

Vasile alui Petre MORAR, Udeşti

Eufrosina GHIŞAN, Mitocu-Dragomirnei

Ioan IHNĂTESCU, Părhăuţi

1900-1929

Maria CHIŞ, Măzănăeşti

Rariţa POIENAR, Drăgoieşti

Nicolai DUMBRAVĂ, Doroteea

Sidor ODOCHIAN, Călineşti-Dorna

Eugenia NASTASI, Pătrăuţi-Suceava

Ion URICIUC, Pătrăuţi-Suceava

George a lui Ion MARCU, Buninţi-Mihoveni

Lazar al lui Istrate POPESCU, Ciudei

Pintilei ŞOTROPA, Prevorochia, judeţul Rădăuţi

        Fanfara bucovineană, apărută în satul românesc după anii 1900 şi, mai ales, în perioada interbelică, îşi are originea în fanfara satului german din Bucovina, cea mai reprezentativă şi singura rămasă popularizată în spaţiul publicistic românesc, fiind cea de la Roşa, formată din „alămuri” şi clarinete, ale cărei cântece, „în nopţile cu vremea senină, de toamnă, mai ales, străbăteau prin văzduhul subţiatec bufăielile surde ale bombardoanelor şi ţipetele ascuţite ale clarinetelor, de credeai că crapă şvăbimea de atâta chef şi ţupăială”[30].

        „Fraza melodică a cântecului poporal român este, în cea mai mare parte, frază regulară, adică melodia constă din 8 şi 16 tacte, arareori se află melodii de 10 şi 12 tacte, semi-colonul muzical stă, mai ades, pe tactul al 4-lea şi al 8-lea. Finalele sunt, de regulă, cadenţe de tonice complete, foarte rar provine o cadenţă necompletă sau un final pe dominantă sau pe terţă.

        Ce se atinge de mişcarea ritmică sau de tact, apoi, în cântecele poporane române, sunt reprezentate numai tactele ordinare, adică 4/4, 2/4,3/4, 6/8, şi 3/8, deşi adese se întâmplă cum că unele tacte din melodia unei doine sau a unui cântec se repetă de atâtea ori, încât e foarte cu anevoie a le înşira într-o măsură de tact hotărâtă.

        În melodia poporală română predomneşte modul tonului moll, deşi provine în multe şi dur. Adese, cele 8 tacte dintâi din o frază de 16 tacte se mişcă în dur, cele 8 tacte din urmă – în modul moll afin sau viceversa.

        Fenomenul acesta al melodiei, adică urmarea tonului moll după dur, urmarea umbrei muzicii după lumină, produce un farmec extraordinar în inimile auzitorilor.

        În fine, modul melismatic şi silabic al cântării este împărţit foarte frumos, mai în toate cântecele poporale române. Modulaţiunea se face, îndeobşte, după modul dur sau moll paralel, deşi nu arareori provine modulaţiunea după subdominantă sau după modul dur sau moll corespunzător”[31].

        Dansuri bucovinene, mărturisite în timp, sunt:

        În 23 octombrie 1894, după sfinţirea şcolii din Pojorâta, „tineretul juca, în curtea şcolii, „Hora” şi „Arcanul”, chiuind şi şuguind”[32].

        La petrecerea organizată de Cabinetul de lectură din Fundu Moldovei, în vara anului 1897, „au jucat toată ziua, pănă sara tărziu, au jucat şi „Arcanul”, condus de Grigori ZBRANCĂ, şi „Corăbeasca”, de Ştefan ŢÎMPĂU”[33].

        În 15/27 februarie 1898, la Gura Humorului, în cadrul unei petreceri populare, „jocurile cari s-au jucat au fost: Hora-mare, Ardeleneasca, Moldoveneasca, Corăbeasca, Ciofu, Bătuta, Sârbeasca, Arcanul, Rusasca, Ungureasca, Vals, Ţigăneasca şi Polca; cu Hora-mare s-a început jocul şi cu Hora-mare s-a încheiat; iar Cioful, Arcanul, Corăbiasca şi Ardeleneasca s-au jucat de mai multe ori, pentru că tare le-au plăcut Domnilor”[34].

        „La serbarea iubiliară din Volovăţ, ce s-a dat în aducerea aminte a 50 de ani de domnie a Prea Luminatului nostru Împărat Francisc Iosif I”, duminică, 28 august 1898, „jocul s-a început cu Bătuta, s-a jucat, apoi, Arcanaua şi Hora”[35].

        În 20 iunie / iulie 1902, la Volcineţ, „tinerii români conduceau cu deosebită vioşitate şi ghibăcie jocurile naţionale, horele cele mari, în mai multe rânduri arcanul, chiar şi cadrilul n-a fost trecut cu vederea”[36].

        Pe larg mărturisită, dar încă rămasă necunoscută, există, până în 1906, următoarea Cronologia muzical-artistică a Sucevei:

        1867, 20 noiembrie: se constituie Societatea muzicală ,,Suczawaer Gesangverein”, condusă, din 4 decembrie, de filo-românul Dr. Josef Marek, directorul liceului, ca preşedinte, de Ştefan Nosievici, ca vicepreşedinte, şi de Morariu-Andrievici, Ilie Botezat, şi Iosef Rohrmoser, ca membri în comitet, din cei 117 membri activi, 69 fiind doamne şi 48 domni din elita Su­cevei, din care 19 românce şi 10 români.

        1868, 2 iunie: corul Societăţii muzicale ,,Suczawaer Gesangverein”s-a manifestat cu o primă producţie muzicală, în păduricea de lângă mănă­stirea Mitocul-Dragomirnei, având în program 14 cântece, unele acompaniate de taraful lui Grigore Vindireu, altele – de orchestra societăţii. S-au cântat şi două piese de Ştefan Nosievici, „Sub o culme” şi „Pe album”, pe versuri de Alecsandri.

        1868, 27 iulie: concert de grădină (Gartenliedertafel) în Suceava, aproape de Cetatea de Scaun, cu 12 cântece, între care două româneşti, „Tătarul”, „Pe album” (pe un text de Alecsandri), ambele de Ştefan Nosievici.

        1869, 12 noiembrie: Moare Ştefan Nosievici, la nici 36 ani împliniţi.

        1887, 23 ianuarie: trupa teatrală din Câmpulung, înfiinţată de curând, joacă, în târgul de sub Rarău, „Cinel-cinel”, iar la 23 februarie „Rusaliile”, tot de Alecsandri, dar cu muzica lui Tudor Flondor.

        1887, martie: Se întemeiază, la Suceava, „Clubul Român”, societate de lectură şi de petrecere, 80 de membri, iar pe masa de lectură, 35 de foi, condusă de Constantin Cosovici, Clubul fiind nucleul din care va ieşi, apoi, Reuniunea „Ciprian Porumbescu”.

        1887, 2 iunie: Concert al Societăţii „Clubul Român” în păduricea de lângă mănăstirea Dragomirna.

        1887, noiembrie: Concert al „Clubului Român” în Suceava, la care a mai cântat şi „Moşul Grigori  cu taraful său”.

        1887, decembrie: La Suceava vin cu un spectacol „artişti bătrâni din România”, printre care Chirimescu, dar şi tânărul dramaturg N. A. Bogdan.

        1888, 12 ianuarie: concertul cântăreţului Constantin Georgescu, acompaniat, la pian, de Josefine Morwitzer, şi al cântăreţei Paulina Binder, fiica  renumitului medic Dr. Otto Binder.

        1888: Constantin Procopovici întemeiază „Gesangklub” (1888), care va deveni, mai târziu, „Musikverein”, cu Leon cav. de Goian ca preşedinte.

        1891, 6 iulie: concertul, la Suceava, al „Academiei ortodoxe” din Cernăuţi, încheiat cu „Cisla” lui Ciprian Porumbescu.

        1891, octombrie: turneu, la Suceava, al unei trupe armene, cu patru spectacole. 

        1892, 6 iulie: la Suceava, se joacă, sub egida „Doamnelor Române”, vodevilul „Rusaliile”, de Alecsandri, cu Aurelia Mandicevschi, Aglaia Creţu, Zenovia Mleşniţă, Ion Berhang, Vasile Tudan, Epaminonda Voronca şi Dimitrie Galin (Răzvrătescu).

        1893, 1 februarie: Sub egida „Doamnelor Române”, la Suceava se joacă lui Alecsandri, „Rămăşagul” şi „Cinel-cinel”, piese „lucrate în fuga condeiului, pentru un teatru în faşe”, între actorii diletanţi remarcându-se Aurelia Mandicevschi, Elena Lazăr, Ion Berhag, Ştefan Hnidei.

        1893, 6 iulie: Aceeaşi trupă suceveană joacă „Cinel-Cinel” şi „Nuntă ţărănească”, alt vodevil al lui Alecsandri.

        1893, 18 octombrie: la Suceava, cântă baritonului Traian Mureşanu, acompaniat tot de pianista Josefine Morwitzer.

        1894, 6 iulie: la Suceava, diletanţii joacă „Drumul de fier”, de Vasile Alecsandri.

        1896, 6 iulie: „Clubul Român” organizează, la Suceava, un „concert de promenadă”, la care sunt invitaţi violonistul Iancu Filip şi recitatorul Dionisie Zaharescu din Fălticeni.

        1897, octombrie: turneul trupei de operetă a lui Al. Bobescu, din Craiova, cu „Orfanul de la Dorna”, pe text de Miclescu şi pe pretinsă muzică de Ciprian Porumbescu.

        1898, 6 iulie: Suceava găzduieşte concertul Corului Mitropolitan, al lui Gavril Muzicescu.

        1899, 5 iulie: diletanţii suceveni, în frunte cu Aurelia Mandicevschi şi Filip Siretean, joacă în  comediile „Mademoiselle Mephistophele” şi ,,Cărăbuşul”, de Constantin de Stamati-Ciurea.

        1899, 6 iulie: concertul corului „Însoţirii orăşenilor români din Suceava”

        1902, 1 martie: concert al corului Clubului Român, cu piese de Muzicescu, Moszkovski, Timotei Cipariu, Karasz şi Vorobchievici.

        1902, 6 iulie: la Suceava are loc un concert al muzicii militare a Regimentului 16 Infanterie din Fălticeni, precum şi un concert al corului Societăţii „Doamnele Române”, cu piese de Gavril Muzicescu, Ion Vidu şi Constantin Şorban.

        1903, 12 aprilie: concert al corului „Clubului Român”, cu piese de Kiriac, Nelli de Cornea, Fr. Chopin, C. Dumitrescu, A. Rubinstein, Gavril Muzicescu şi G. Scorpan.

         1903, 16 iulie: în localul Clubului Român din Hotel Langer, se înfiinţează Reuniunea de cântare „Ciprian Porumbescu”

        1904, 24 martie: primul concert al Reuniunii „Ciprian Porumbescu”.

        1905, 7 iulie: S-a jucat „Baccilul amorului”, farsă de Constantin de Stamati-Ciurea.

        1906, 4 aprilie: S-a jucat „Suprema forţă”, de Haralambie G. Lecca, cu domnul Lecca însuşi, Aristiţa Romanescu şi Maria Filotti, şi cu diletanţi din trupa Reuniunii „Ciprian Porumbescu”.

        Istoria muzical-dramatică a Sucevei şi, indirect, a Bucovinei, a fost mărturisită de Ion alui Gheorghe Sbiera, de Rudolf Gassauer, de Leon cavaler de Goian, de Victor Morariu şi de Ştefan Pavelescu.

        O voi reda, în paginile care urmează, pentru că ea constituie o probă exhaustivă a degenerării fenomenului muzical-dramatic sucevean, în lunga noapte a comunismului şi a democraţiei sud-americane româneşti, Ansamblul Artistic „Ciprian Porumbescu” devenind, în ultimii ani, cei ai managementului anti-culturalului cântăcios Filip Sorin, mai curând o finanţare bugetară dubioasă a cântăcioşilor la nunţi şi la petreceri, decât o instituţie de cultură.