Proze bucovinene: Vremuri de bejenie

Ion Grămadă
Eroul Bucovinei

Cele dintâi ciocniri între Muscali şi Austrieci se dădură la hotarul de miază-noapte al Bucovinei, cam pe la Noua-Suliţă şi pe la Gogolina. Erau mici hărţuieli între patrulele de graniţă, în jurul unui dâmb, numit „Movilele“, dar pentru Cernăuţeni, care zi de zi aşteptau cu înfrigurare năvala Muscalilor, ele erau adevărate lupte, pe care le comentau cu aprindere pe străzi, prin cafenele, prin redacţiile ziarelor.

*

Din pricina fricii ce-i stăpânea pe toţi, cea mai mică întâmplare lua proporţii uriaşe în mintea bieţilor orăşeni, care se agitau ca biciuiţi de furtună. La hotare nu era deloc oaste, doar câţiva glotaşi de prin satele de la marginea ţării, încolo nimic; la Muscali, asemenea.

*

În sfârşit, se dăduse poruncă unor companii din Regimentul 22 de „Landwehr“ să treacă graniţa în Basarabia şi să scotocească ţinuturile din judeţul Hotinului. Erau toţi Români cătanele trimise. În Basarabia, trecură printre lanuri de secară şi de grâu, tot prin sate moldoveneşti părăsite şi pustii.

*

Numai câinii rămăseseră să urle a jale şi a pustiu pe cele prispe părăsite.

Locuitorii fugiseră care-încotro.

*

Au trecut şi dincolo de satele Mămăliga şi Larga. Într-un sat, casele erau părăsite, pustii. Uşile închise şi, la fiecare casă, câte o sapă sau câte o mătură răzimată de uşă, semn că stăpânul nu-i acasă.

*

Străbătură satul Mămăliga şi, la marginea lui, într-o râpă, ce să le vadă ochii: bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, claie peste grămadă. Se ascunseseră de groaza războiului.

*

– Da‘ voi ce faceţi pe aici?

– Ce să facem? Ia te miri ce şi mai nimic! Am fugit, dă! Să nu ne omorâţi! Că ne-au spus că voi prădaţi şi omorâţi…

– Îrrra! Hai înapoi, bre, că doar noi nu ne batem decât cu ostaşii! Nu vă fie frică!…

– Da, dacă ziceţi Dumneavoastră… noi ce ştim!?…

*

Şi, încetişor, la început mai cu neîncredere, se întoarseră în sat cu copii, cu muieri şi cu ce bruma putuseră lua în grabă.

*

În Larga, acelaşi lucru: nici un suflet de om nu rămăsese în sat. Fugiseră toţi, numai la o casă, o bătrână, neputând fugi, se aşezase pe prispă, afară şi torcea, aşteptându-şi resemnată soarta.

*

– Bună ziua, mătuşă!, zise ofiţerul, de fel profesor român din Rădăuţi.

– Mulţămesc, Domnitale, dragul mătuşii!

– Ceva Muscali sunt pe aici?

– Nu, încă n-au dat prin satul nostru.

– Dar norodul unde-i?

– S-a tot dus, ca să n-aibă sminteală…

*

Şi bătrâna rămase foarte mirată de „Nemţii“ care vorbeau moldoveneşte şi se purtau cu atâta omenie. Şi, cum feciorii noştri erau foarte fripţi de sete, căci era o zi caldă de August, scoaseră apă din fântână cu ciutura, băură cu poftă şi-şi răcoriră feţele arse de soare şi pline de praf. Apoi, aşezară puştile în piramidă şi se lăsaseră pe marginea şanţului. Ofiţerul zări, în grădiniţa bătrânei, nişte straturi cu o minune de busuioc şi măghiran verde, mare şi cu crengile stufoase.

*

– Mătuşă, ne dai voie să luăm câte o crenguţă de măghiran şi busuioc?

– Cum să nu! Poftim, poftim, luaţi cât vă trebuie, că, slavă Domnului, este el destul magheran!…

*

Şi feciorii îşi împodobiră chipiile cu verdeaţă, mulţumiră bătrânii pentru apa rece şi pentru florile de pe strat, şi o porniră la drum.

*

Spre seară, intrară în Cernăuţi, negri de praf, dar veseli şi cu măghiran de Basarabia la chipie…

*

Nopţile, însă, patrulele de Cazaci, pe cai iuţi ca vântul, străbăteau, de-a lungul, ţarinile Basarabiei şi se furişau în Bucovina, unde omorau patrulele nemţeşti, dădeau foc la conacurile boiereşti, băgând groaza în locuitori. În fiecare noapte, cerul se roşea de vâlvoarea focului ca de nişte uriaşe torţe ce te umpleau de fiori.

Erau semnele războiului.

*

Oastea de la Cernăuţi însă nu se mişca. Trenurile soseau zilnic, cu ţărani de-ai noştri trişti, amărâţi şi întunecaţi la faţă. Unii rămâneau la Cernăuţi, alţii erau trimişi în Galiţia.

*

Dar, într-o zi de lucru, li se dădu ordin la vreo două companii din Regimentul 41 ca să meargă la biserică, la Catedrală, să se roage şi să-şi grijească de suflet.

*

În altar, preotul se pregătea să-şi ia odăjdiile. În strană, doi-trei cântăreţi, încolo – doar câteva băbuţe, care se închinau cu adâncă smerenie.

*

Deodată, biserica prinse a răsuna de tropot de cizme şi cătanele începură a roi în cuprinsul lăcaşului de închinare. Erau foarte gravi, foarte tăcuţi, pătrunşi de sfinţenia locului şi a clipei ce-i aştepta: aveau să se cuminece cu Sfânta Euharistie, pregătindu-şi sufletele pentru moarte!

Ofiţerii le dădură, îndată, toată libertatea, să facă ce vor vrea.

Preotul slujea în altar, în strane murmurau cântăreţii.

*

La început, soldaţii îşi făcură, cu multă smerenie, cruce, închinându-se şi sărutând crucea şi icoana de pe tetrapod, apoi, încet, îşi scoase fiecare, de sub bluza cenuşie, câte o lumânare de ceară albă.

*

Tăceau, buzele le ţineau strânse, cu câte o brazdă adâncă şi întunecată printre sprâncene. Rând pe rând, aprinseră lumânările, luând foc de la cele din sfeşnice, apoi, călcând pe vârful picioarelor, cu mare băgare de seamă, se îndreptă fiecare, cu lumânarea în mână, spre câte o icoană ca să se roage.

*

Fiecare îşi alesese câte o icoană, câte un sfânt căruia să-şi destăinuiască sufletul. Îngenunchiaţi şi cu lumânările de ceară albă în stânga, începură să se roage încet, pe şoptite numai.

*

Prin biserică, rugăciunile lor trecuseră ca un zvon de ape îndepărtate. Preotul îşi scoborî şi el glasul, cântăreţii din strană asemenea, ca să nu-i tulbure pe cei ce-şi pregăteau sufletele pentru eterna cale fără de întoarcere…

*

Stăteam cu sufletul rănit şi cu ochii scăldaţi în lacrimi, privind cu nespusă durere la aceste tinere vlăstare ce mergeau să moară în ţări străine, fără să ştie pentru ce, apărând pajurile împăratului…

*

Ei, însă, nu priveau la noi. Erau aşa de cufundaţi în simplele lor rugăciuni de ţărani nevinovaţi ca nişte miei duşi la junghiere, se simţeau aşa de aproape de Dumnezeu, cu care stăteau de vorbă în clipele acelea sfinte, încât altă lume nu mai fiinţa pentru ei.

*

Toţi erau îngenunchiaţi, băteau mătănii, lipindu-şi frunţile de lespedea rece, şi plângeau amar, cu şiroaie de lacrimi pe obraji. Printre rugăciunile lor abia şoptite, se ridicau suspine grele şi izbucniră hohote de plâns înăbuşit. Unii nu ştiau decât „Tatăl nostru“ şi „Crezul“, pe care mereu le repetau, iarăşi şi iarăşi, de la început. Îl rugau pe Dumnezeu, îi rugau şi pe sfinţii dinaintea cărora îngenunchiaseră ca să-i apere.

*

De pe lespezile de piatră, pe care le sărutau cu frenezie, de sub icoanele şi crucile afumate, se ridica spre bolta bisericii, împreună cu fumul lumânărilor de ceară, un sfâşietor murmur de suspine, de rugăciuni şoptite cu buzele tremurânde, de oftări îndurerate, de plânsete înăbuşite.

Şi de nicăieri nu venea nici o uşurare, nici un pic de mângâiere.

*

La urmă, primiră sfintele taine cu sufletul plin de atâta resemnare, dar cu ochii strălucitori încă de durerea ce-şi înfipse ghiarele în sărmanele lor inimi de ţărani neştiutori; îşi mai făcură vreo câteva cruci, luară iarăşi icoanele pe rând, bătând mătănii înaintea fiecăreia, îşi ascunseră, din nou şi cu frică parcă, lumânările de deară în bluzele lor cenuşii, şi ieşiră afară.

*

Erau parcă mai împăcaţi, mai uşuraţi la suflet; se împreunaseră cu Dumnezeu, Ziditorul lumii, Cel în veci A-tot-bun!…

*

Peste câteva zile, trebuiră să plece!

La hotare se arătaseră numeroase trupe ruseşti.

*

Din cer cădea o bură subţire, încât abia îi mai puteai distinge în lumina becurilor electrice. Erau împodobiţi cu garoafe roşii şi cu verdeaţă la chipiuri.

Lumea de pe trotuare le făcea ovaţii…

Iar neştiutorii de ei cântau la comandă:

*

– Hai cu Domnul sfântul,

Haidem peste Prut,

Să luăm pământul

Care l-am avut!…“ (Junimea literară, nr. 1-3/1923).

Proze bucovinene: Răzbunarea

Liviu Marian

Pentru paşnicii locuitori din tăcuta ulicioară a Salcâmilor, copistul Ghiţă Gheorghiu ţine locul orologiului de pe turnul primăriei, pe care nu-l poate vedea şi nici auzi cineva de pe aici, din fundul mahalalei. Când se iveşte, dimineaţa, în capătul uliţei, poţi jura, fără teamă de păcat, că e şapte şi jumătate. Mamele-gospodine de la cele câteva căsuţe de funcţionari, trezite de cu dimineaţă, cum îl zăreac pe „nenea Ghiţă“ trecând gânditor în veşnic domolu-i mers, îşi trimit copiii la şcoală şi trezesc definitiv pe bărbaţii lor din somn.

*

Şi copistul Ghiţă Gheorghiu nici nu-şi dă seama de marea binefacere ce-o aduce locuitorilor tăcutei ulicioare cu punctualitatea cu care îşi urmează, zilnic, drumul la cancelarie şi îndărăt. Nu-i, deci, lucru de mirare dacă, în unele case, nu se simte deloc lipsa orologiului sau că cel stricat, din casele altora, este veşnic îndreptat după ivirea copistului. Şi, totuşi, puţini îşi dau seama de binefacerea aceasta mare, ce le vine degeaba de un cârd lung de vreme!

*

Lucru curios, însă, că nimeni nu şi-a pus întrebarea, pe cât de naturală, pe atât de ciudată, de ce trece copistul tocmai prin uliţa Salcâmilor, când drumul drept la tribunal duce prin altă stradă, că face un mare înconjur. Iar cel ce-ar reuşi să pătrundă această taină ar vedea că binefacerea ce-o primeşte o uliţă întreagă nu vine aşa, din senin şi cu voia lui, ci este de mulţumit unei suferinţi tainice a bietului copist.

*

Ca să ajungă de-a dreptul la tribunal, copistul ar trebui să treacă pe strada în care locuieşte preşedintele tribunalului, om fără suflet, care nu o dată l-a făcut să simtă atotputernicia sa. Ştie el prea bine – îi spuseră şi nevasta, şi copiii, din chiar ziua în care luase preşedintele acea locuinţă – că deja la şapte, dimineaţa, stă cu jurnalul la geam şi urmăreşte cu privirile-i de Cerber pe toţi trecătorii, în special pe copiştii tribunalului. Şi, de-atunci, nu s-a mai văzut chipul blajin al domnului Gheorghiu trecând spre tribunal prin frumoasa Cale a Libertăţii, ci ocolind prin uliţa tăcută şi prozaică a Salcâmilor, lungind calea cu un întreg sfert de ceas!

*

Ochii! Ochii aceia mici şi răi, ce te ţintuiesc în loc şi-ţi amuţesc pe buze toate cuvintele de desluşire şi dezvinovăţire, care să te poată scoate din încurcătura în care te aduce, oricând, temutul om al legii, ochii aceia nu i-ar putea privi din stradă fără să încremenească în loc, neputând să-şi scoată pălăria de pe capul albit! Şi, de aceea, ocoleşte calea dreaptă, pavată şi curată, preferând a înghiţi, pe uliţele îndosite, praful verii, a-şi mânji şi uda ghetele în glodul toamnei şi în zăpada înaltă a iernii, în care lasă, totdeauna, primele urme.

*

– Mamă, mamă! Uite, nenea Ghiţă! Oare de ce se întoarce, astăzi, aşa de curând?

Într-adevăr, era abia ora cinci şi copistul se înapoia, deja, acasă. Din mersul grăbit, din privirea ridicată din pământ, puteai înţelege că s-a întâmplat ceva.

*

Şi-a fost destul să-l vadă, din întâmplare, o femeie pentru ca uliţa întreagă să vorbească, în acea seară, numai de el şi de întâmplarea neînţeleasă. Numai Antonescu, copist şi el la tribunal, zâmbi şiret la toate întrebările zadarnice ale soţiei sale şi ale vorbăreţei cumetre Casandra, de peste drum, de-a afla ce se întâmplase cu „nenea Ghiţă“ în acea zi.

Ce se întâmplase?…

*

Un tânăr copist aflase, nu se ştie cum, de ocolul puţin curajos al colegului său Gheorghiu şi de cauza lui şi hotărî să-i joace o festă. Puse la cale pe toţi funcţionarii departamentului în care lucra Gheorghiu să-l facă pe acesta a crede că preşedintele tribunalului a fost trecut la pensie. Totul fusese pregătit aşa de bine, rolurile fură jucate aşa de natural, încât bietul Gheorghiu, cuprins, întâi, de mirare şi îndoială, crezu, mai pe urmă, totul şi, răsuflând uşurat, parcă i s-ar fi luat un bolovan de pe inimă, se grăbi să ducă această veste îmbucurătoare chiar proaspătă nevestei sale. Din cauza aceasta porni din cancelarie – lucru nemaipomenit până în acea zi – cu o oră întreagă mai devreme ca deobicei.

*

Se-nţelege că cea dintâi hotărâre a sufletului său oropsit, după trecerea clipelor de bucurie, nu putea fi decât răzbunarea contra tiranului de preşedinte. Şi cum putea, oare, să se răzbune mai demn, decât mergând, chiar a doua zi, dimineaţă, pe Calea Libertăţii, pe dinaintea fereştii atotputernicului de ieri?

*

– O să-l privesc numai o dată, cu dispreţ, în faţă şi-o să trec uite-aşa, fără nici o frică, înainte, cu ţigarea în dinţi, ca pe lângă oricare om de rând, fără să-mi scot pălăria!

*

E şapte jumătate… opt fără un sfert… ora opt! Şi copiii din uliţa Salcâmilor stau nerăbdători pe la geamuri, aşteptând zadarnic trecerea lui „nenea Ghiţă. Unii mai neastâmpăraţi nu mai pot aştepta: ţipă şi voiesc să plece cu orice preţ la şcoală, dar mamele îi întorc de urechi de la uşă, pe motivul vajnic că „încă n-a trecut nenea Ghiţă“. În alte case, cu orologiu, mamele îşi trimit copii la şcoală, chibzuind că „nenea Ghiţă o fi întârziat azi sau e bolnav săracul“. Dar copiii îndărătnici nu se lasă înduplecaţi şi duşi de la geam, unde aşteaptă zadarnic ivirea chipului blajin al copistului.

*

E trecut de ora opt. Copistul Gheorghiu păşeşte agale, cu capul ridicat şi cu ţigarea în dinţi, pe Calea Libertăţii. Cine l-a cunoscut numai cu o zi mai înainte trebuie să se mire de schimbarea ce-a urmat în toată firea lui. Câteva arătări somnoroase, dindărătul geamurilor, îşi freacă ochii şi nu pot crede că trecătorul ţanţoş să fie chiar copistul Gheorghiu. Nu se pot dumiri ce afaceri îl silesc să treacă, în sfârşit, pe strada lor. Iar el? Nepăsător şi fericit, îşi cată de drum, ferm hotărât să îndeplinească fapta cea mare, care să-l răzbune şi să-l despăgubească pentru toate suferinţele şi umilinţele îndurate pe nedrept atât amar de vreme.

*

Cu ce voluptate de nedescris îşi zugăveşte, în toate amănuntele, turbarea neputincioasă a preşedintelui, pe care îl va privi „fix“ în ochi, fără să-l salute!…

Un pas, încă unul… şi, înaintea copistului hotărât şi inimos, răsare geamul cu chipul sever şi liniştit al preşedintelui. Încă un pas, doi… ajunge în dreptul lui, îi întâlneşte privirile de stăpân aspru şi nemilos. A fost o clipă numai. Săgeţile lor îi pătrund adânc în inimă, simte cum i se moaie picioarele de la încheieturi, în vreme ce bătăile inimii îl îneacă, privirile i se împăienjenesc… Şi-n vâjâitul urechilor uită de toată hotărârea. Preşedintele, în puterea obişnuirii cu el, rămâne tot stăpânul temut… îşi scoate, umilit, cu-un gest ridicol, pălăria… ţigarea îi alunecă din gură, iar preşedintele, pătruns, se vede, de toată păcătoşenia lui, îi răspunde, zâmbindu-i pentru întâia oară.

*

Nu-şi dă seama dacă a mai trecut, înainte, şi când. E deja pe treptele tribunalului şi cu cutează să-şi întoarcă capul, iar în spate simte parcă şi acum văpaia privirilor preşedintelui.

Uluit, cu privirile rătăcite, pune mecanic mâna pe clanţă, fără a bate discret la uşa cancelariei, ca-n alte dăţi, cu toate că ştie bine că nimeni nu poate să fi sosit înaintea lui.

*

Un hohot puternic, ieşit din piepturile colegilor săi, îl trezeşte din toropeală ca un duş puternic şi neaşteptat de apă rece.

Şi-n vreme ce aceştia îi explică, în râsete fără sfârşit, păcăleala, un gând neaşteptat, chinuitor îi fulgeră creierul, lăsându-l pradă unei frici de nedescris:

*

– Ce va zice preşedintele de îndrăzneala mea?

Dar nici nu are timp să-şi dea un răspuns lămurit la întrebarea aceasta mare, pusă de conştiinţa sa înfricată, când o altă întrebare, mai mare, mai straşnică, îi răsună ca un trăsnet năprasnic din gura unui coleg răutăcios, care, se vede, nu era mulţumit numai cu păcăleala:

*

– Dar dacă nu-l salutai, nene?… (Junimea literară, nr. 3/1907, pp. 69-70).