Ion Grămadă: Cum ne cunosc străinii

Monument realizat de Cezar Popescu

*

Niciodată nu am descoperit un material publicistic vechi mai actual decât acest “Cum ne cunosc străinii”, publicat de Ion Grămadă în “Românul”, în timpul experienţei lui arădene, din 1912. Nici o diferenţă faţă de acum, când doar analfabeţii şi slugoii politrucilor,  başca nişte jalnici folcloroşi, reprezintă identitatea românească în lume.

*

Se toacă miliarde pe tot felul de broşuri şi pliante, pe care le duc trepăduşii prin Europa drept “logistică” a suficienţei lor, şi ne mai mirăm că omenirea ne priveşte după chipul şi asemănarea derbedeilor care ne reprezintă, pentru că noi şi numai noi avem responsabilitatea de a-i fi ales şi îi vom alege mereu (cumplit masochism, din partea acestui neam, totuşi, inteligent!).

*

Cultura română, îmbrâncită spre statutul de asistat social, sufocată de festivismul electoral neîntrerupt, în care deciziile aparţin neghiobilor, nu mai are nici măcar viitor, pentru că politica analfabetizării de la cap se răspândeşte şi îmbolnăveşte, grav şi definitiv, un popor nostalgic, predispus spre introspecţii, deci şi spre tentative identitare.

*

Reproducând scrierea lui Ion Grămadă, tare mi-aş dori ca toţi cei care o citesc, inclusiv eu, să încerce evadări din adevărurile dureroase în care se vor regăsi, pentru că, dintotdeauna şi pentru totdeauna, adevărul e o chestiune care ne cuprinde pe toţi.

*

Dacă ne comparăm cu alte popoare, în privinţa aceasta, trebuie să constatăm că noi suntem prezentaţi de către străini într-o lumină foarte nefavorabilă, deoarece informa­ţiile lor despre neamul, cultura şi arta româ­nească sunt insuficiente sau, de cele mai multe ori, tendenţioase.

Străinii care vin să facă studii prin ţările noastre se opresc, pe o săptămână, în Bucureşti, petrec zilnic la „Capşa”, vizitează bibliotecile franţuzeşti ale boierilor şi, apoi, se întorc în ţara lor: francezii, încredinţaţi că România e a doua patrie a limbii şi culturii franceze, iar germanii convinşi că regatul de la Dunăre e un debuşeu excelent al industriei germane şi un satelit politic al Triplei Alianţe.

*

Capitaliştii străini privesc România ca un teren bun de exploatare şi tot astfel e prezentată şi de conferenţiarii străini din oraşele mari din lume, de câte ori vine vorba de statul românesc. E ca şi când ar vorbi de cutare stat african sau din America, bun numai de exploatat, de a face pe teritoriul lui lucrări industriale ori plantaţii – cu ajutorul sclavilor negri.

Că are poporul acesta o cultură deosebită a lui, o artă naţională, un suflet creator, care nu seamănă cu al altor neamuri, de asta nu se interesează decât foarte puţini.

*

Dar, dacă cei mai mulţi călători şi economişti străini ne cunosc aşa de unilateral şi aşa de insuficient, informaţiile ce le dă presa şi literatura străină despre noi, sunt în adevăr revoltătoare. Suntem priviţi printr-o prismă exclusiv iudaică, ştiind că aproape toată presa mondială e condusă de evrei, care grijesc ca la tot pasul să ne înnegrească şi să ne înjosească în faţa străinilor. Foiletoanele jurnalelor străine, cu pretenţia de a fi „literare”, mişună de români criminali şi beţivi, de oameni extravaganţi ca în romanele lui Sherlock Holmes – să ne aducem aminte de drama lui Brociner, „Nunta din Văleni” –, care trăiesc într-un desfrâu revoltător. Infamiile scrise pe socoteala noastră sunt nenumărate ca şi autorii lor.

Pe cât de temerari sunt, însă, detractorii noştri, pe atât de optimişti şi nesuferiţi sunt vânătorii de medalii şi distincţii, care ne descriu într-o lumină romantică, ne exagerează calităţile la extrem, ne ridică în slăvi, şi toate acestea numai pentru că au avut fericirea să stea de vorbă, câteva minute, cu Majestatea Sa Regina României, care-i de tot binevoitoare cu orişice străin care-i cere o audienţă. Nesuferiţi ne sunt, însă, şi cei care ne înjură, dar şi acei care ne omoară cu laudele lor nedrepte. Adevărul acesta voim să-l vedem şi să-l auzim din partea străinilor, iar dacă nu vor să-l spună, atunci să ne cruţe cu platitudinile lor!

*

Bineveniţi vor fi, însă, toţi acei străini, care se apropie cu dragoste de noi, cu înţelegere pentru cultura şi sufletul nostru şi, de aceea, sunt drepţi în judecata lor. Un studiu temeinic, în limba germană, despre scriitorul Sadoveanu, scris de fostul profesor universitar din Cernăuţi, Mathias Friedwagner, acum la Universitatea din Frankfurt, sau altul, de acelaşi autor, despre „Cântecul românesc”, conferinţele profesorului I. Urban-Jarnik, din Praga, sau novelele scriitorilor români, traduse în nemţeşte de către regretatul filo-român Kramerius – ceh de origine –, comunicările interesante ale dlui M. Montandon, în „Mercure de France”, despre literatura românească, ale dlui Benedetto de Luca, în ziarele şi revistele italiene etc., sunt contribuţii cu mult mai serioase la răspândirea literaturii româneşti şi a cunoştinţelor despre neamul nostru, decât toate articolele ocazionale, pline de laude searbăde la adresa noastră. În urma acestor lucrări conştiincioase, nu numai noi, ci şi străinii vor profita.

În raport cu fraţii lor din regat, ardelenii şi bucovinenii sunt descrişi într-un mod şi mai nedrept şi înjositor, de către duşmanii lor etnici, ungurii şi rutenii, care nu se sfiiesc, cu toate acestea, să prezinte, la toate expoziţiile internaţionale de artă casnică, lucruri româneşti, dându-le drept ale lor.

*

Într-o privinţă, suntem şi noi de vină, ba încă într-un grad foarte mare: prea ne lăsăm ca străinii să scrie despre noi, fără ca să lucrăm înşine. N-avem reviste şi ziare româneşti, scrise în limbi străine, ca să ne apărăm cauza şi cultura noastră cu mai mult succes. Dispunem noi, de exemplu, de reviste ca „Revue d’Hongrie” a ungurilor, ca „Ukrainische Rundschau” a rutenilor etc.? Revistele noastre de acest fel, de exemplu „Rumänische Revue” a dlui Diaconovich şi „Revue de Roumanie” a dlui V. Arion, au dispărut, ca să facă loc unei publicaţii slabe, scrisă de Macedonsky şi Caion în limba franceză. Până nu de mult, chiar şi istoria noastră naţională era un fel de „terra incognita” pentru străini, azi, însă, după ce avem o istorie a românilor de dl Xenopol, în limba franceză, una de dl Iorga, în limba germană, şi alta, tot de domnia sa, în cea italiană, putem zice că stăm chiar foarte bine în privinţa aceasta. Un pas spre mai bine sunt, desigur, şi seminarele de limba şi literatura noastră, pe care le susţine statul românesc, la universităţile din Viena, din Lipsca, din Berlin şi, înainte de câteva luni, la Paris.

*

În timpul din urmă, e o tendinţă tot mai vădită de a repara greşelile din trecut, de a ieşi din apatia în care zăcuseră antecesorii noştri. Azi, un savant de talia lui Xenopol ţine cursuri la Sorbona, doamna Bacaloglu ţine conferinţe despre români prin oraşele Italiei, părintele Lucaciu rosteşte, la congresul raselor din Londra, o importantă conferinţă despre neamul şi trecutul nostru, domnişoarei Văcărescu, membră a Institutului Franţei, i se joacă, la opera din Paris, o operă românească, „Cobzarul”, iar în Viena, la toate balurile elitei, costumul şi jocul românesc e căutat, dându-i-se întâietate faţă de ale străinilor.

*

De aceea, n-am putut decât să ne bucurăm, când am cetit, în jurnalele străine, că zilele acestea, la Viena, cu ocazia unui concurs de cântece poporale ale tuturor popoarelor din monarhia noastră – un fel de „Musikwoche” – va fi reprezentat, cu demnitate, şi cântecul românesc, printr-o compoziţie a dlui Gheorghe Dima, „Mândruliţă de demult”. Sperăm că, alături de stridentele sunete ale ceardaşului unguresc şi alături de jalnicele cântece ale slavilor, cântecul românesc, cu toate particularităţile sale distinse, va fi un testimoniu ales şi nobil al artei noastre româneşti, o bucată ruptă din sufletul nostru (Românul, Anul II, nr. 126 din 9/22 iunie 1912).

Ion Grămadă: Chestiunea ruteană

*

Obstrucţia rutenilor din parlamentul austriac şi în special oraţiunea de 13 ceasuri a deputatului Baczinsky aduce, din nou, chestiunea ruteană în discuţie.

Acum, când reformele militare au fost votate, într-un mod aşa de violent, în camera ungară, şi când se credea, aproape cu siguranţă, că acest e reforme vor trece foarte lesne prin parlamentul austriac, iată că vin „loialii” ruteni, „tirolezii” din estul monarhiei, cum le place lor să se numească, şi încep obstrucţia tehnică împotriva unor reforme de cea mai mare însemnătate pentru monarhia întreagă.

E bine ca, în aceste momente, să le controlăm puţin loialitatea noilor ,,tirolezi” şi să o reducem la adevărata ei valoare . Din anii 1848 şi 49, când deputatul rutean din Bucovina Cobiliţă se răsculă împotriva împăratului, ca să sfârşească, apoi, prin spânzurătoare, şi până în zilele noastre, când un criminal celebru, de talia lui Siczinsky, îl împuşcă pe contele Potocky, reprezentantul împăratului în Galiţia, nelegiuirile rutenilor, dar şi dovezile de făţarnică credinţă faţă de tronul habsburgic, se ţin lanţ. Înainte cu câţiva ani, studenţii ruteni din Lemberg, închişi pentru demonstraţiile lor nedrepte, proclamă un nou fel de grevă, greva foamei, punând, cu eroismul lor, în uimire lumea străină, care nu ştia că rutenii sunt… adevăraţi maeştri în… răbdarea de foame, deoarece-s deprinşi cu acest fel de cură chiar din frageda lor copilărie. În 1910, cu prilejul altei demonstraţii, studenţii ruteni din Lemberg ucid, din greşeală, pe colegul lor, Kócko, şi pun vina în cârca studenţilor poloni, pe care îi prezintă în faţa lumii ca pe nişte sălbateci.

*

Când liceanul rutean Czerny cutează, anul acesta, să vândă colegilor săi ilustrate cu chipul criminalului Siczinsky şi-i dat afară din toate şcolile, el se sinucide, într-o pădure, iar poporul rutean ţine doliu naţional şi deputaţii săi ţin oraţii, la mormântul unui patolog, pe care-l glorifică întocmai ca pe un erou.

Atâta perversitate n-am întâlnit la nici un popor, care să ridice crima la cinstea unei fapte eroice!

*

Antidinasticismul şi antimilitarismul rutenilor au ieşit însă la iveală, mai ales în şedinţa din 15 martie a. c. a parlamentului austriac, când deputatul lor, Petrycky, a spus, în plină şedinţă, că în mijlocul poporului rutean începe o mişcare antidinastică şi antimilitaristă, iar în caz de război, soldaţii ruteni îi vor împuşca mai degrabă pe superiorii lor, decât pe duşmani. Pre a târziu, abia după o lună, a venit protestul celorlalţi deputaţi, şi anume când au văzut că francheţa involuntară a lui Petrycky era cât pe ce să-i facă să piardă universitatea ruteană la care aspiră.

În Bucovina, deputaţii ruteni au declarat, în timpul din urmă, război guvernului bucovinean, iar în parlamentul din Viena, încep obstrucţia tehnică împotriva reformelor militare, într-un timp aşa de critic, când toată lume a se pregăteşte de război, neştiind ce poate să aducă ziua de mâine. Şi aceasta să se cheme loialitate? Aceştia-s „tirolezii” din estul monarhiei? U n Jacyiszyn şi Götz din Galiţia, care au făcut spionaj pentru Rusia împotriva Austriei?

Ei nu se dau îndărăt nici în faţa celor mai drastice mijloace, numai ca să facă senzaţie şi să alarmeze lumea. Înainte de Paşti, un deputat rutean, fost vagmistru la jandarmerie, ştiind că suferă de inimă şi că-i cu un picior în groapă şi cu unul afară, a început să obstrueze, în parlamentul austriac, sperând că-l va lovi damblaua în decursul vorbirii sale şi prin senzaţia ce va stârni acest caz, că guvernul va fi silit să le creeze universitate la Lemberg.

*

Dar Austria merită să-i aibă aşa cum sunt; ea i-a crescut în felul acesta. Chestiunea ruteană, ba chiar poporul rutean, e o creaţiune a politicii externe austriece, la care au contribuit, în primul rând, polonii, iar în al doilea, despotismul moscovit. În jumătatea întâia a secolului trecut, se ivi, în Rusia sudică, în Ucraina propriu-zisă, o mişcare literară frumoasă, din care a răsărit – ca şi din cercul literar al „Junimii” de la Iaşi – o mişcare politică, dar cu tendinţe prea democratice pentru Rusia ţarismului despotic. Urmarea a fost că întreaga mişcare a fost oprimată de guvernul moscovit: poetul Taras Şevcenko a fost închis într-o fortăreaţă din Ural, filosoful Dragomanow a trecut în Galiţia, iar ceilalţi aderenţi ai noului curent s-au împrăştiat în alte părţi.

Polonii ştiură să profite de nemulţămirea ce începuse să crească în Rusia sudică, din pricina acestei opresiuni samavolnice. După răscoala neizbutită din 1863, cei din Galiţia se alipiră mai strâns de Austria, iar cei din Rusia, văzând că nu-i pot învinge pe moscali, încercară să-i submineze pe aceştia, să-i slăbească, şi, din mişcarea politică a rutenilor sau maloruşilor, ei formară, pe nesimţite, o sciziune etnică, susţinând că maloruşii nu sunt moscali, ci un popor nou, aparte.

*

Pe de altă parte Austria, îndată după anexarea Galiţiei, văzu că a păţit ca şi cocostârcul din fabulă, care, deodată cu friptura aflată, mai luă şi nişte cărbuni, aşa că cuibul era cât pe ce să-i ia foc. Terenul Galiţiei e politiceşte un teren vulcanic. Ruşii de acolo sunt fraţi buni cu moscovi­ţii din Rusia şi aceasta putea să se amestece, în orice moment, în chestiunile interne ale Austriei, pe motiv că-şi apără conaţionalii. Şi atunci, Austria, ajutată de poloni, fu nevoită să inventeze un popor nou, să-i boteze pe ruşii din Galiţia şi Bucovina cu numele de ruteni, voind, pe de o parte, să abată de la graniţele ei, poftele Rusiei, iar pe de alta, să-i creeze acesteia, la dânsa, acasă, o chestiune de naţionalităţi, o rană internă, de care să sufere veşnic, ca şi Austria. Minunată trăsătură de şah, în adevăr genială! Şi lucrul nu era aşa de greu de realizat.

Ruşii mici (maloruşii sau rutenii) din sudul imperiului moscovit, ca şi cei din Galiţia, vorbesc o limbă care-i numai un dialect al celei moscovite, mult mai asemănător cu aceasta decât, bunăoară, dialectul germanilor din Pomerania cu cel al bavarezilor, decât jargonul şvabilor din Banat cu cel al saşilor din Ardeal, care formează, cu toate acestea, un singur popor.

Afară de aceasta, deosebirile între ruteni şi ruşi erau uşor de aflat: cei dintâi au stat, sute de ani, sub dominaţiunea polonă, limba lor, venind în contact cu o limbă înrudită, a suferit schimbări, ei au acceptat ritul greco-catolic – şi religia, înainte vreme, era aproape identică cu naţionalitatea – posedau deci întrucâtva o mentalitate deosebită de a moscoviţilor greco-ortodocşi, aşa că, după împreunarea lor cu aceştia din urmă, ei se simţeau aproape străini faţă de aceştia, religia şi separatismul de veacuri formau o prăpastie. Aromânii din Turcia vorbesc alt dialect decât noi, unii sunt chiar de confesiune mohamedană, dar, cu toate acestea, ei se simt fraţi cu noi, deşi au avut o istorie deosebită de a noastră.

*

Această răceală, apoi momentele induse mai sus, favorizară şi mai mult propaganda austriacă pentru înfiinţarea artificială a unu i popor nou, pentru separatismul etnic al rutenilor de ruşi, şi, de aceea, cu drept cuvânt, putem afirma că poporul rutean a fost zămislit în cancelaria ministerului de externe austriac, într-o vreme când chestiunea naţională nici nu exista în Europa.

În seminariile teologice greco-catolice din Galiţia, guvernul pregătea, în mod sistematic, preoţi care să dezvolte mai departe, în popor, propaganda ruteană împotriva ruşilor mari, a moscoviţilor. În scriere, fu acceptată o ortografie nouă, cea fonetică, spre deosebire de cea etimologică a ruşilor; se tipăriră gramatici şi alte cărţi în dialectul rutean, cu această ortografie, arătându-le rutenilor, în tot momentul, că ei se deosebesc de ruşi.

O parte din ruteni rămaseră, şi mai departe, credincioşi naţiei lor vechi, ruseşti, şi aceştia sunt ruşii bătrâni sau rusofilii, pe care guvernul austriac îi persecută, de o bucată de vreme, mai ales de când rutenii îi denunţă necontenit.

O dovadă că rutenii nu sunt un popor nou, ci ruşi, e şi faptul că ei niciodată n-au fost admişi ca naţiune deosebită, la congresele panslaviste ale celorlalţi slavi, iar cel mai mare slavist din ziua de azi, Jagici, susţine că limba ruteană e un dialect al celei ruseşti şi nu o limbă de sine stătătoare.

Politica Austriei este, din motive de ordin superior, foarte rezonabilă. Scopul ei este bine definit: pe de o parte, persecuţia ruşilor bătrâni, ca să stârpească această buruiană rea din imperiu, pe de altă parte, însă, menajarea, cu orice preţ a rutenilor, deoarece aşa-i dictează raţiunea de stat. Ea voieşte să slăbească Rusia, creând, în Austria, şi pentru poloni, şi pentru ruteni, puncte de gravitaţie şi centre culturale la Lemberg şi la Krakovia, scăzând, prin aceasta, în mod simţitor, însemnătate a celorlalte centre, ca Varşovia şi Kievul.

*

Austria ştie că, în cazul unei mari conflagraţii europene, simpatiile polonilor şi ale rutenilor din Rusia vor fi pe partea Austriei, ceea ce-i de mare însemnătate pentru politica ei în estul Europei. Iar în caz că s-ar înfiinţa, cândva, un stat naţional rutean – ei numără, în Rusia, Galiţia, Bucovina şi Ungaria vreo 30 de milioane de suflete – Rusia ar primi, prin aceasta, o lovitură de moarte şi peste trupul ucrainenilor ea n-ar putea trece niciodată, la Constantinopolul atât de mult visat. Austria loveşte, deci, cu rutenii sau, mai bine zis, cu ruşii în ruşi.

Cine a ştiut să tragă mai multe foloase din hermafroditismul acesta au fost rutenii, care, ştiindu-se ca naţie balansând între cer şi pământ ca şi sicriul lui Mohamed , au creat necontenit încurcături guvernului austriac, fără teamă de urmări, căci, în cazul acesta, ameninţau că se vor arunca în braţele Rusiei. O dovadă de acest pericol e numita oraţiune a lui Petrycky, în parlamentul austriac.

Acordarea de drepturi rutenilor, în Galiţia, se poate face însă numai în dauna polonilor, care sunt copii alintaţi ai guvernului austriac şi, de aceea, a trebuit să se caute un „modus vivendi” pentru ambele părţi, şi atunci li s-a deschis aspiraţiunilor rutene o portiţă în Bucovina, nedreptăţindu-i pe români şi inventând, pentru motivarea acestui procedeu, fantoma daco-romanismului.

Or, cum însă interesele Austriei în Bucovina se lovesc cap în cap cu cele ale României, a aliatei ei credincioase, care doar atâta doreşte de la Austria, în schimbul unei alianţe ofensive şi defensive, ca conaţionalii ei din Bucovina să aibă depline libertăţi politice şi culturale şi să nu fie jertfiţi pentru avantajele utopice ce le aşteaptă Austria „ad calendas graecas” de la simpatiile rutenilor din Rusia.

*

Acest joc diplomatic al guvernului austriac e, deci, deosebit de greu, căci, în cazul acesta, diplomaţii din Viena nu se mai pot scuza, ca în Ungaria, zicând că în chestiile interne ale acesteia ei nu se amestecă. Şi atunci, ca să împace şi opinia publică românească, guvernul bucovinean le acordă românilor drepturi numai cu ţârâita, le ia îndărăt drepturile ce le au şi, în urmă, le dă iarăşi; un guvernator închide şcolile particulare româneşti din nordul Bucovinei, ca urmaşul său să le deschidă, din nou, şi să-i împace pe români. Aceştia-s deci victima raţiunii de stat!

Ce măsuri ia însă Rusia împotriva politicii austriece? Spionajul rusesc din Galiţia, rublele date rusofililor din Austria şi propaganda moscovită între rutenii din nordul Ungariei, pentru trecerea la biserica greco-ortodoxă, iar de câtăva vreme, agitaţia prin presă pentru o apropiere între români şi moscali, între miei şi lupi, şi aceasta mai ales de câte ori se află monarhia noastră într-o încurcătură externă sau internă, sau când românii sunt nedreptăţiţi, fie cu legea şcolară a lui Apponyi, fie cu proiectul votului plural al lui Andrássy, cu chestiunea episcopiei greco-catolice sau cu ocuparea postului de vicar în Bucovina.

*

În aceste momente critice pentru noi, se aude, de la Petersburg, glasul de sirenă al fostului ministru Durnowo, care propune o împărţire a Austriei. În zadar, însă, căci românii de sub sceptrul habsburgic îşi astupă urechile ca şi marinarii legendarului Ulysse şi nu vreau să audă, ci aşteaptă, cu răbdare şi cu credinţă către tron, că li-se vor recunoaşte, şi în Austro-Ungaria, în deplină măsură, toate drepturile politice şi culturale care li-se cuvin.

*

Ion Grămadă

(Românul, Anul II, nr. 121 din 3/16 iunie 1912)

I. Grămadă: Societatea arheologică română din Cernăuţi

Jurământul Bucovinei, la 1777 – Viaţa Românească, X, 7/1908

*

Călătorind în timp, îl tot întâlnesc, la răscruci, pe Ion Grămadă, doctor în istorie al Universităţii din Viena, formidabil prozator român şi, desigur, Eroul Bucovinei, cel care s-a prăbuşit, la Cireşoaia, în 27 august 1917. Lui Ion Grămadă i-am mai lucrat o carte, cu titlul pe care el îl premeditase, “Cartea sângelui”, dar se pare că mai am datorii de împlinit, pentru că gazetăria lui din primele două decenii ale veacului trecut înseamnă şi mărturie, dar şi vocaţie de istoric şi de prozator de primă mână.

Ion Grămadă

*

În “Viaţa Românească”, am întâlnit şi o naraţiune istorică ştiută, cuprinsă şi în “Cartea sângelui”, „Jurământul Ţării la 1777”, naraţiune datată „Cernăuţi, în Februarie 1908” şi  scrisă, conform notei de subsol, prin folosirea următoarelor izvoare: „1) Wienerisches Diarium, No. 91, anul 1777; 2) Copia raportului căpitanului de cavalerie de Linken către generalul conte de Siskowics, comandantul armatei din Galiţia, cu data din Zalesczyki, 15 Octombrie 1777. Acest act, scris într-un stil militar scurt şi sec, a fost publicat de Dr. Daniil Verenca, în „Romänische Revue” (anul V, 1889, p. 690). Cel mai însemnat şi mai detailat act e Rapotul Baronului Gabriel de Spleny către comanda generală c. r. din Galiţia, respectiv Consiliului de Război i. r. din Viena, datat 31 Octombrie 1777. Originalul se află în Archiva i. r. de război (Sign. X, 19-11) şi a fost publicat de Dr. I. Polek, în „Jahrb. d. Landesmuseums” (Cernăuţi, 1902” (Viaţa Românească, Anul III, Iaşi, vol. 10, nr. 7, 1908, pp. 60-70).

*

Informaţiile acestea sunt importante şi voi vedea spre ce anume conduc. Dar, deocambată, folosind fotografii cu începuturile Muzeului de Artă Naţională din Bucureşti, preluate din “Viaţa Românească”, adaog în arhivele bucovinene ale sufletului, cu gândul la o viitoare carte cu ineditele lui Ion Grămadă, studiul publicat în rubrica “Viaţa românească în Bucovina”:

*

*

Societatea arheologică română din Cernăuţi

*

Cu prilejul Expoziţiei generale române din anul 1906, apăru în Cernăuţi o carte, cu titlul „Românii din Bucovina”, care a fost, la timpul său, aspru, dar pe drept criticată în „Viaţa Românească”, anul I, No. 6, de către un tânăr profesor bucovinean, sub pseudonimul Văleanu.

*

În această carte sunt înşirate toate societăţile culturale şi economice din Bucovina românească, fără să se amintească, cât de cât, şi despre rodnica activitate a Societăţii arheologice române din Cernăuţi, care a contribuit mult la cunoaşterea istoriei românilor din Bucovina. Cauza uitării vom istorisi-o mai pe urmă.

Societatea arheologică română din Cernăuţi s-a înfiinţat în iunie 1886, de vreo câţiva români cu interes şi dragoste pentru istoria ţării lor. Sufletul acestei societăţi erau prezidentul Dionisie O. Olinescu, concepist la finanţe, şi secretarul Constantin Morariu, actualul paroh din Pătrăuţi pe Suceava, un preot vrednic şi român ales. Toţi membrii erau profani în ale arheologiei, dar, cu toate acestea, au răspândit numele societăţii lor şi printre străinii din Apus.

*

Societatea arheologică română din Cernăuţi avea de gând, în sensul paragrafului 2 din statute: 1) să lucreze printre români la deşteptarea interesului pentru antichităţile lor naţionale, bisericeşti şi seculare în genere, precum şi a contribui, pe cât va fi cu putinţă, la răspândirea ştiinţelor arheologice printre ei; 2) a aduna, a descrie şi a conserva orişice antichităţi bisericeşti sau seculare, aflate în Bucovina sau pe aiurea; 3) a stărui pentru conservarea zidirilor, monumentelor şi ruinelor istorice; 4) a face cercetări (explorări) arheologice[1].

Colecţia de antichităţi era, la început, mică, dar, prin intervenţia dlui Dionisie O. Olinescu, soţia decedatului conservator din Siret, Iosif cavaler de Gutter, a dăruit societăţii o colecţie însemnată de antichităţi din diferite timpuri. Colecţia spori prin mai multe daruri, făcute de unele persoane binevoitoare societăţii, mai ales domnii Dimitrie Bucevschi, Vasile Morariu, Zaharia Voronca, părintele paroh Sbiera, din Siret, V. Vasiloschi, Diomed Nosievici, Onofrei Mironovici, W. Wikenhauser, Emanuel Ciuntuleac, Emil Cozub, Mihail Dracinschi, Dionisie O. Olinescu şi alţii[2].

Astfel înavuţită, a expus Societatea arheologică română colecţia sa de antichităţi la Expoziţia oraşului Cernăuţi, în septembrie 1886, în localul Şcolii c. r. de meserii de acolo.

*

Casa lui Antonie Mogoş din Gorj

*

După lista din catalogul expoziţiei[3], Societatea arheologică română avea, în anul 1886, un total de 47 obiecte felurite.

Societatea arheologică română a fost premiată la această expoziţie cu Medalia de argint pentru merite şi i s-a făcut elogii meritate în foi române şi străine, precum în „Tribuna”, „Voinţa naţională”, „Revista politică” din Suceava, „Neue Freie Presse” etc. Încurajată, chiar la început, într-un mod atât de măgulitor, tânăra societate dezvoltă o activitate febrilă, sub conducerea neobositului ei preşedinte, care nu cruţa nici timp, nici bani, ci necontenit năzuia să răspândească, printre românii din Bucovina, cunoştinţe arheologice, prin publicaţii diferite şi conferinţe publice, spre a stârni un interes mai viu pentru scopurile societăţii[4].

Părintele Constantin Morariu, autorul opului „Culturhistorische und etnographische Skizzen uber die Romänen der Bukowina”, spune că societatea ar fi stârnit interes pentru arheologie prin publicaţii. Poate Sfinţia Sa se gândeşte la rapoartele anuale ale societăţii, din „Gazeta Bucovinei”, anul I, 1891, No. 64, şi anul II, 1892, No. 3, precum şi la cel din „Romänische Revue”, căci alte publicaţii de ale dlui Dionisie O. Olinescu nu-mi sunt cunoscute, afară de studiul dumisale „Tezaurul de la Pietroasa”, despre care nu mai ţin minte unde a fost publicat.

*

Societatea arheologică română poseda şi un registru cronologic despre toate descoperirile arheologice din ţară şi străinătate. În No. 3 din „Gazeta Bucovinei”, anul 1892, se mai vorbeşte că „Darea de seamă despre mersul general al ştiinţei arheologice la Români, care se cere în înţelesul paragrafului 18 al statutelor, va urma mai târziu”. Această dare de seamă n-am aflat-o nicăieri; probabil că nu s-a făcut nici una.

Comitetul societăţii n-a lăsat să treacă nici o ocazie, când a aflat despre vreo descoperire arheologică, fără să se fi adresat persoanei de încredere, de la care spera să capete descrierea obiectelor, precum şi obiectele înseşi. La ce vază a ajuns Societatea arheologică română în ochii lumii străine, pe baza descrierii obiectelor ei, în feluritele foi, aceasta o dovedesc unele corespondenţe ce le-a primit de la alte societăţi arheologice. Aşa, de pildă, a cerut renumitul Muzeu central germano-roman din Mainz ca Societatea arheologică română să-i trimită obiectele ei de bronz, spre copiere; şi Societatea arheologică din Spalatto s-a adresat Ministeriului de culte să-i mijlocească publicaţiile arheologice ale societăţii româneşti. Mai amintim că Societatea arheologică română e citată şi în cartea „Handbuch der archäologischen-und Kunstvereine in Österreich”, editată sub egida Ministeriului de culte.

*

Ceramică românească

*

Părintele Morariu, secretarul societăţii, mi-a comunicat personal că şi Muzeul din Turin avea legături cu Societatea arheologică română din Cernăuţi.

Nu poate fi trecută cu vederea şi o altă împrejurare, care face onoare Societăţii arheologice române: În anul 1888, fu delegat căpitanul c. r. Heinrich Himmel, de către Societatea antropologică din Viena, de a face studii etnografice asupra feluritelor poporaţiuni ale Bucovinei şi, spre acest scop, el fu strămutat la Regimentul 41 de Infanterie din Cernăuţi. Domnul Himmel îşi compusese nişte chestionare, într-o mulţime de exemplare, şi le trimisese pe la toate societăţile, ba chiar pe la persoane particulare, rugindu-le să răspundă la întrebările etnografice formulate în ele[5].

*

Atunci se puse pe muncă straşnică părintele Constantin Morariu, secretarul societăţii, care era, pe atunci, administrator la biserica Sf. Paraschiva din Cernăuţi, cerceta şi studia toate teancurile de acte, ce zăceau, colbuite, prin arhivele capitalei bucovinene, şi dădu, în scurt timp, la iveală valorosul său op în limba germană, retipărit din „Romänische Revue”, „Culturhistorische und etnographische Skizzen Ober die Romänen der Bukowina”. Această carte e prima istorie temeinică a românilor bucovineni; ea făcu mult zgomot, pe vremea aceea, căci i se făcură recenzii chiar în reviste din Londra. În Bucovina, bântuia, atunci, o nemaipomenită prigoană în contra a tot ce-i românesc şi, de aceea, cartea Sfinţiei Sale, care a zvârlit în faţa asupritorilor adevărurile cele mai crude, a făcut mult sânge rău prin cercurile înalte din Bucovina şi imperiu. Cartea aceasta e şi un product al Societăţii arheologice române; păcat numai că Sfinţia Sa n-a publicat şi partea a doua, etnografică, ce-o are în manuscript, şi care conţine preţioase date despre obiceiurile românilor din Bucovina.

Cercetările şi dezgropările arheologice, întreprinse de Societatea arheologică română din Cernăuţi, pe moşiile Fondului religionar greco-ortodox., precum şi de conservatorul Iosif cav. de Gutter, pe la Hatna şi Dănila, atraseră atenţia Comisiunii centrale c. r. din Viena pentru artă şi monumente istorice asupra descoperirilor arheologice din Bucovina şi, de aceea, îl trimise Comisiunea pe exploratorul Szombathy în ţara noastră. Acesta povesteşte că dl Olinescu proiectase o hartă arheologică a tuturor locurilor din Bucovina, cu rămăşiţe preistorice şi romane, de pe care hartă a luat Societatea antropologică din Viena o copie. Această hartă îi înlesni foarte mult lui Szombathy cercetările sale[6].

*

Porturi româneşti

*

Societatea era în toiul activităţii sale, când căpătă fatalul act de la Curatorul pentru înfiinţarea unui Muzeu al Ţării, prin care act se cerea, cu împrumut, colecţia de antichităţi a Societăţii arheologice române. Iată, în traducere românească, actul care, nevrând, a pus capăt Societăţii, şi pe care l-am copiat din arhiva Muzeului c. r. al Ţării:

*

„Onorabile Comitet al Societăţii,

Subsemnatul, Curator al Muzeului Ţării din Bucovina, roagă pe onorabilul comitet al Societăţii arheologice române din Cernăuţi să-i împrumute Muzeului Ţării din Bucovina colecţiunea sa arheologică, spre a lăţi şi propaga interesul pentru istoria ţării. Aceasta (colecţiunea) va fi expusă în localul Muzeului; iar mai ales faptul că actualul director al Societăţii arheologice române, dl Dionisie O. Olinschi-Olinescu, a fost ales, în şedinţa Curatorului din 6 Mart a. c., custode pentru secţia arheologică a Muzeului Ţării, garantează că obiectele vor fi expuse într-un mod sigur şi corespunzător.

Secretar. N. N.

Cernăuţi, în 12 Mart 1892.

Pentru Curatorul Muzeului Ţării din Bucovina.

Preşedinte, N. N”.

 *

În arhivele Muzeului c. r. al Ţării, am aflat următorul act, din partea Societăţii arheologice române, prin care răspunde Curatorului:

*

„Onorabile Curator,

Subsemnatul Comitet are onoarea să răspundă preţiosului act, cu data de 12 Mart 1892, No. 80, că colecţiunea Societăţii arheologice române se va împrumuta Muzeului Ţării din Bucovina numai cu învoirea adunării generale, care se va ţine cât de curând.

Cernăuţi, în 26 Iunie 1892.

Preşedinte. N. N.”.

*

Întreaga colecţie, care-i o avere naţională nepreţuită, se află şi acuma, de 14 ani, în Muzeul c. r. al Ţării, fără să-i fi trăsnit cuiva prin cap să o reclame.

Fiindcă guvernul Bucovinei persecuta, pe atunci, pe cei mai înverşunaţi luptători ai românilor şi deoarece Societatea arheologică română nu era privită cu ochi buni de către cei de la putere, s-au împrăştiat mai toţi membrii societăţii prin diferitele colturi ale ţării, unde nu le prea venea să facă arheologie. Stâlpii societăţii, Dionisie O. Olinescu, a părăsit ţara, din cauza vântului pustiirii, ce bătea, atunci, în Bucovina, şi a trecut în regat, şi acuma se află, pare-mi-se, în Caracal; iar pe părintele Constantin Morariu, cel mai cerbicos dintre aşa-zişii „iredentişti”, l-au trimis în satul Pătrăuţi, lângă Suceava, ca să-i treacă pofta de arheologie şi de a scrie cărţi ca „Schiţele” şi altele.

Societatea există numai pe hârtie.

*

Sculptură românească în lemn

*

Dl Dr. Polek, bibliotecar al Universităţii din Cernăuţi şi membru în Curatoriu, precum şi dl Stupnicki, secretar la Muzeul c. r. al Ţării, mi-au comunicat, personal, că o adunare generală nu s-a ţinut, iar colecţia s-a împrumutat aşa, de la mână, la mână (kurzer Hand), fără formalităţi. Părintele Constantin Morariu, însă, ne spune: „Ca să poată vedea fiecare lucrurile Societăţii arheologice româneşti, societatea a hotărât şi a dat (prin urmare trebuie să fi fost o adunare generală a societăţii), aceste lucruri, în 14 Mai 1893, ca să se păstreze, cu totul deosebit, în Muzeul Ţării din Bucovina[7]. Dl profrsor universitar dr. R. Fr. Kaindl, care a descris obiectele societăţii, după rapoartele Comisiunii centrale c.r. din Viena pentru artă şi monumente istorice şi după scrierile părintelui C. Morariu, zice că colecţiunea s-a predat încă înainte de deschiderea Muzeului[8]. Dar asta puţin ne interesează.

Societatea nu mai există, averea societăţii nu se ştie pe ale cui mâini a ajuns, iar actele sunt pierdute, afară de vreo trei, care se află încă în posesiunea fostului ei secretar, părintele C. Morariu, dimpreună cu sigilul societăţii. În statute se spunea apriat că, în cazul dizolvării societăţii, trece toată averea, dimpreună cu colecţiunea de antichităţi, în mâna Mitropoliei gr. or. din Bucovina, care singură are un Muzeu de antichităţi bisericeşti, ce stă veşnic închis pentru orişicine. Dar să nu se uite că mitropolia este greco-orientală, adică a românilor şi a ruşilor, şi, în caz când ar face pretenţii la colecţia de antichităţi, ar trebui să vedem, iarăşi, cum, din cauza cuvântului „greco-ortodox”, atât de fatal pentru românii din Bucovina, vor pune ruşii mâna pe averea noastră, strânsă cu atâta cheltuială. În cazul unei reactivări a societăţii, va fi de lipsă, deci, să se schimbe acest punct din statute.

*

Dovadă că, totuşi, se mai păstrează măcar amintirea despre Societatea arheologică română este că, la toate adunările generate ale Curatorului Muzeului c. r. al Ţării, se invită şi consilierul de la Curtea de Casaţie din Viena, dl Vasile Morariu, ca reprezentant al Societăţii arheologice române. Însă domnia sa nu apare nicicând şi, de aceea, nemţii noştri dispun de colecţie după plac, bunăoară cazul cu Expoziţia din 1906, când obiectele Societăţii arheologice române n-au fost expuse sub o etichetă proprie, ca să ştie şi ceilalţi români că muncim şi noi, ci au fost orânduite sub eticheta Muzeului.

Un fapt caracteristic pentru indiferenţa românilor bucovineni este că, la predarea colecţiunii, nu s-a scris nici un act, din partea Muzeului, că a primit sau nu colecţia; ba, ce-i mai mult, nu s-a făcut nici măcar o listă completă şi o descriere amănunţită a obiectelor predate, ci s-a luat totul la hurtă: „100 de numere, 450 de bucăţi şi 300 de monete”! Ce fel de bucăţi ş monete sunt acelea, habar n-au.

*

De aceea, m-am decis să compun eu o listă completă, după indicările din scrierile părintelui C. Morariu, din „Romänische Revue” (1890, an VI, pp. 362, 363) şi după „Părţi din Istoria Românilor bucovineni” (Cernăuţi, 1894, pp. 307 şi 308); rapoartele anuale din „Gazeta Bucovinei” (1891, No. 64; anul 1892, No. 3); Catalogul Expoziţiei din Cernăuţi (1886, p. 80) şi cartea dlui Dr. R. Fr. Kaindl, „Der rumänische archäologische Verein in der Bukowina” (Czernowitz, 1894). Acesta din urmă a întrebuinţat şi descrierea obiectelor, după rapoartele Comisiunii centrale c. r. din Viena pentru artă şi monumente istorice. Definiţia obiectelor nu-i totdeauna adevărată.

*

Iată, deci, din ce constă colecţia de antichităţi a Societătii arheologice române din Cernăuţi:

1) Patru urice de la Constantin Mihai Racoviţă Vodă, dtto 14 Mai 1756, şi celelalte, de la Voievodul Grigore Ioan, dtto 14 Iunie 1763.

2) O Evanghelie armenească, cu 9 icoane, şi o psaltire română, ambele cărţi în manuscript.

3) 12 copii de pe pietre mormântale.

4) 9 bucăţi de felurite unelte, anume cuţite, topoare, ciocane etc., doi idoli de lut din epoca de piatră.

5) 43 obiecte de lut din epoca preistorică.

6) O garnitură de obiecte pentru cusut; constau din oase de peşti, coarne de animale, ciocuri de păsări etc.

7) 3 obiecte fosile.

8) Un inel de argint de construcţie foarte primitivă.

9) 39 obiecte paleontologice.

10) 16 obiecte din epoca de bronz, anume lanţuri, lăncii, vârfuri de săgeţi, inele etc.

11) O urnă pentru cenuşă, două cărămizi, 6 monete de argint, una de alamă, 11 de aramă (la Kaindl, No. XI, mi se pare că-i o greşeală de tipar, căci, în loc de 11, se află 1 monetă de aramă), toate din timpul Romanilor şi aflate pe pământul Bucovinei.

12) 101 obiecte din epoca de fier, între care se află încuietori din secolul al XI-lea sau al X1I-lea, apoi vârfuri de săgeţi, săbii, lăncii, bucăţi de zale, cuţite, aparate pentru signaluri, furculiţe, zăbale de la cai, ancore, cuie, pinteni etc.

13) Un inel antic de argint.

14) O cheie de aramă.

15) O cersală (perie de cai) împietrită, de lemn, de pe timpul mongolilor.

16) O cruce de piept, care, după cum se pare, aparţinea unui prelat.

17) 15 obiecte din timpul mai nou: anume săbii, vârfuri de săgeţi, arcuri, straturi ornamentate de puşcă, gloanţe de piatră de felurite mărimi, pistoale, cuţite, furculiţe etc.

18) Două obiecte de argint şi două de aramă, anume pinteni sigilii.

19) 12 monete româneşti de aramă şi 8 de argint, din timpul ocupaţiunii ruseşti; altele de ale lui Petru Muşat (1375) şi ale voievozilor Ilie (1433-1434), Alexandru, Ştefan, Bogdan, cele mai multe cu inscripţii latine.

20) 18 monete polone de argint şi 29 de aramă.

21) 21 monete germane de diferite tipuri.

22) 15 monete austriece de argint şi 54 de aramă.

23) 15 monete turceşti.

24) 9 monete ruseşti.

25) 1 monetă grecească, una spaniolă, una italiană şi una suedeză.

26) 5 monete de origine necunoscută.

27) 10 medalii.

28) 10 bucăţi bani de hârtie din diferite timpuri[9].

*

Dacă comparăm articolul părintelui Constantin Morariu, din „Romänische Revue” (1890, anul VI, pp. 362 şi 363) cu acel al dlui dr. Kaindl, din 1894, vedem că colecţiunea de antichităţi a Societăţii arheologice române s-a înmulţit, în decurs de 3 ani, cu 8 obiecte de lut. Ar fi foarte bine dacă Societatea pentru cultura şi literatura poporului român din Bucovina ar pune mâna, cât mai degrabă, pe această bogată colecţie şi ar aşeza-o în una din sălile Palatului Naţional din Cernăuţi, ca să o poată cerceta şi studia oricine, sau să o dăruiască Muzeului Naţional din Bucureşti.

*

Ion Gramadă

(Viaţa Românească, Anul III, Iaşi, vol. 8, nr. 1, 1908, pp. 125-131)