Uncategorized | Dragusanul.ro - Part 2

de câte ori treceau poeții

 

 

 

„iar vouă v-am durat cuvinte

și v-am ursit un câmp curat

spre templul libertății sfinte

să-nsămânțați cu-adevărat,

căci nu umilele spinări

în veșnicie se afundă

și n-am nevoie de-nchinări,

ci de o dragoste profundă,

 

 

iar voi sunteți numai iubire

și-ades vă-nfășurați în stele

vestind venirea unui mire

pe calea căilor rebele”…

 

 

era un glas ca o părere

ce-l auzeam pe calea vieții

ca pe-un îndemn la înviere

de câte ori treceau poeții

 


Reţetele lui Kogălniceau: Nr. 135. Babe

 

 

 

Să iei una ocă făină (o oca – un kg şi un sfert, respectiv un litru şi un sfert – n. n.), 50 dramuri unt proaspăt, freacă bine, pune patru ouă gălbenuşurile şi trei întregi, şi, frecându-se bine cu unt, să faci plămădeală; pune un polonic de drojdii, şi-l laşi de dospeşte, pe urmă le baţi cu lingura, amesteci făină cu untul, cu ouăle la un loc, le laşi dospind până se umple (există o tavă rotundă specială, cu gurgui la mijloc, în locul gol al gurguiului punându-se, după ce se răstoarnă tava, de Paşte, un ou roşu; “Babe” se mai fac în munţii judeţului Suceava) şi le dai în cuptor; cuptorul să fie ca de cozonaci, şi, rumenindu-se deasupra, le mai pui câte o hârtie, ca să nu se ardă.

 

 


Ţinutul Tecuciului: Satul Paraipan

 

 

Ţinutul Tecuciului: Satul Paraipan

 

26 iunie 1774

Ocolul Bilieştii

 

 

Paraipan

 

 

 

Toată suma caselor: 28. Scădere rufeturi, însă 5: 1 vătăman, 4 văduve. Rămân birnici 23.

 

 

Birnici:

 

 

Irimia, morar

Trifan, croitor

Nedelcu sin (fiu) Mane

Nistor

Chiriţă Grâuşor

Toader Popa

Crâstia, croitor

Ispir, cârciumar

Cernică

Mariş

Sandul sin Dan

Radul Tătar

Mănăilă

Gheorghiţă

Ştefan Papuc

Leca

Ion sin Călugărul

Vasile sin Antimii

Nistor, holtei

Costandin, văduvoi

Iordachi a Postolechioai

Ion a Donosoai

Radu, văduvoi

 

 

Rufeturi:

 

 

Tudor, vătăman

Maria, văduvă

Costanda, văduvă

Rucsanda, văduvă

Baba Dobra

 

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 540

 


Românește așa a fost: Regele lăutarilor, în mizerie

 

 

După o carieră glorioasă, Alexandru Ciolac zace în mizerie

 

Nu mă surprinde să văd că, în 1934, geniul viorii, cum îl numea George Enescu, nu mai era cunoscut sub numele de Cristache Ciolacu, faimos și reprezentativ pentru România în lumea largă. Nu mă surprinde să nu-l regăsesc nici astăzi pe Cristache Ciolacu așezat la locul cuvenit în patrimoniul spiritualității românești. Românește așa a fost și va fi întotdeauna: ne-a lipsit și ne va lipsi memoria. Ceea ce înseamnă că, de fapt, nici măcar nu existăm.

 

 

Din moși strămoși tot muzicanți cu faimă. Nu exista petrecere boierească fără ca vreun Ciolacu să nu-i tragă cu arcușul, fluturând peste suflete marama dulce a vrajei. Coborau melancolicele juânițe pleoapele înlăcrămate când romanța care dezvăluia o pornire sinceră de dor și durere era înviată pe strune. Un Ciolacu a cântat, cu taraful lui, la nunta unuia din Ghiculești și unde a prins deodată a ploua cu galbeni și flori deasupra viorii, că și-a cuibărit bătrânul lăutar capul la piept, iar când și-a înălțat chipul și-a început din nou să-i zică din strune, un zeu al cântecului părea că-i mânuiește arcusul. Jocul crud al sorții a năpăstuit, în zilele noastre, pe unul din acești mari lăutari ai vremurilor de altădată. Cel pe care bătrânii din protipendada noastră, în peregrinările prin centrele mari ale Europei, l-au intâlnit cântând în cele mai de frunte localuri, idol mulțimii, răsplătit cu aur mult, își târăște acum urcușul anilor într-o încăpere mizeră, chinuit de foame și frig.

 

Împing poarta, la numărul 12, pe strada Palade. De zăbrele e prinsă o tablă pe care stă scris: „Câine rău”.

 

– A fost odată, mă lămurește cineva. Puteți intra fără grijă.

 

În curtea lungă, de o parte și de alta, căsuțe mici, a căror temelie trebuie să numere un șirag leng de decenii. Locuința muzicantului Ciolacu e vârâtă în pământ ca un culcuș de cârtiță. Pe geamuri mâna meșteră a gerului a zugrăvit bogăție de flori în ghirlande. Un bărbat înalt, cu părul sur și pielița feței închisă, mă întâmpină în prag.

 

– Vedeți cum se poate prăbuși un om!, îmi spune el, cu un zâmbet trist, plin de sfială, în care citești o nemărginită durere. Atâția prinți, la „soarelele” (seratele, adică „soirées” – n. n.) cărora am cântat, mi-au strâns mâna și m-au plătit cu pumni de aur, iar astăzi, la vreme grea de bătrânețe, o duc mai greu ca cerșetorul care întinde mâna la colț de stradă.

 

Alexandru Ciolacu (este vorba de fapt, de vestitul Cristache Ciolacu – n. n.) mă pofti în casă. Mă oprisem în mijlocul încăperii și nici el nu știa ce loc îmi poate oferi, ca să pot sta. Un cufăr de tablă și un pat de lemn, fără așternut, constituiau singurul mobilier.

 

– Toate s-au dus, ca spulberate de crivăț, îngaimă el. Am rămas doar cu amintirile. Dar ele nu-ți pot încălzi oasele, nici astâmpăra foamea. Cinci sute de lei pe lună plătesc chirie aici și-s câteva luni de când n-am mai putut da un ban. Am fost la domnul Duca și i-am destăinuit chinurile în care mă zbat. Mi-a promis o pensie. Oh, dacă s-ar îndura Dumnezeu să se poată face ceva pentru mine.

 

– De ce nu încerci să faci un apel la Palat? Și-ar aminti, cred, de dumneata.

 

– Cum nu. Majestății Sale, Regina Maria, i-am cântat doar la nuntă, în 1892. Mi-amintesc bine, era un ger groaznic, ca acum. Treizeci și două de nunți țărănești s-au cununat în ziua aceea la biserica Sf. Spiridon. Și, într-o căruță cu boi, în fruntea nuntașilor, a mers taraful nostru, cântând până la Ateneu. Acolo, în sala cea mare, a venit Regele Carol, cu tinerii principi.

 

– Am plecat apoi prin orașele mari ale Europei, căci angajamente străluite ne chemau pretutindeni. Pe unde n-am cântat? La Berlin, la „Wintergarten”, apoi la Paris, la teatrul „Folies Bergerés”. De acolo, am coborât spre sud, mergând până la granița Spaniei. Ne-am oprit și-n orășelul unde a fost îngropat Gambetta și-am depus o coroană cu tricolorul român pe mormântul lui. La Vichy, am cântat zece ani, de-a rândul. În 1894, la expoziția de la Anvers, am întâmpinat pe regele Carol cu cântece românești. Bruxelles, Monte Carlo, Nisa, toate orasele Italiei au fost colindate de noi cu multă vâlvă. Am cântat și la palatul Țarului, la Petersburg…

 

Cristache Ciolacu, la 20 de ani, în presa franceză

 

 

Alexandru Ciolacu tăcu, înăbușindu-și un suspin.

 

– Ce „soarele” vestite mi-au văzut ochii, prin 1900, în palatul prințului Roland Bonaparte, pe Avenue Yena! Ni se plăteau, pentru două ore, două mii de franci în aur. Când prințul a venit la București, m-am dus să-l văd, la hotel „Bulevard”.

 

– Mâine, plec la Sinaia, mi-a spus el. Să vii, să-mi cânți acolo.

 

Dar programul era altfel aranjat, așa că a fost ultima noastră întâlnire.

 

– A venit războiul, mi-a năruit tot ce agonisisem. Ultimul angajament, la Atena, a fost reziliat, din cauza războiului cu turcii. De atunci, nenorocirile au început să se țină lanț. Au venit la modă jazz-urile, apoi radioul. Prin localuri cântă, astăzi, doar tineret. Bătrânețea e împinsă afară cu hulă. Am dus prin palate și prin cele mai elegante localuri cântecele noastre românești, horele și sârbele, făcând pe străini să se îndrăgostească de muzica noastră. Mulți întrebau dacă țara ni-i tot atât de frumoasă ca ci cântecele. Și ce fericiți ne simțeam cu toții! Dacă prevedeam viitorul, poate că aș fi preferat să mor atunci.

 

Cristache Ciolacu

 

Am privit odaia mohorâtă, cu soba rece ș patul ca un culcuș de cerșetor. Cântărețul continuă:

 

– M-am îmbolnăvit. N-am mai găsit angajament și tot, chiar cele mai necesare lucruri, am fost silit să le vând. Am dat ultimul pat de bronz, iar acum opt luni, smokingul. Priviți pantalonii roși. Peste câtva timp n-am să mai am nici cu ce ieși din casă. Nu mai știu ce cale să apuc. Am cerut la Primărie un bon de lemne. Mi-au spus că n-au.

 

Un băiat de vreo paisprezece ani apăru în ușă.

 

– Băiatul meu. Îi pusesem și lui vioara în mână, așa era obișnuința în neam, dar m-am răzgândit. Îl dau să învețe o meserie, ca să n-ajungă vreodată să moară de foame.

 

Ascultam, negăsind cuvinte cu care să-i potolesc durerea. Într-un colț se odihnea vioara, cu tocul ros de mulțimea anilor. Coardele ei au vrăjit valuri de mulțime. În țara în care s-a născut Ciolacu a fost silită să amuțească. E din cale-afară de rușinos și trist. / Margareta NICOLAU[1].

 

 

[1] Realitatea ilustrată, nr. 362, Anul VIII, 4 ianuarie 1934, p. 14


Bucovina în uricele lui Codrescu: 1461, Buda Mare şi Buda Mică

 

Ștefan cel Mare, în LUCEAFĂRUL, nr 12-13 din 1904

 

 

Pentru că în Uricariile lui Theodor Codrescu sunt greu de găsit mărturiile despre satele din Bucovina şi din celelalte sate ale judeţului Suceava, am hotărât să fac, doar în acest spaţiu, o colecţie a documentelor din Uricarii care ne interesează pe noi, moldovenii din nordul Ţării româneşti a Moldovei. Şi am să încep cu primul pe care l-am găsit:

 

 

1461, Buda Mare şi Buda Mică: „Ispisocul[1] Domnului Ştefan Voievod cel Mare[2]. Cu mila lui Dumnezeu, noi Ştefan Voievod, Domnitor ţării Moldovei. Facem ştire cu această carte a noastră tu­turor ce vor căuta pe dânsa sau, citind-o, vor auzi că iată, credincios boierul nostru pan Crasnăş, şi pan Jurja Necorescu au venit înaintea noastră şi înaintea tuturor boierilor noştri şi au pârât pe sluga noastră Husin şi pe soţia lui, Maruşca, fata lui Ioan Munteanu, pentru satul Urvicoleasa (Buda Mică – n. n.) şi Stroinţii (Buda Mare – n. n.) şi Molniţa, şi au arătat şi un Ispisoc ce l-a avut Dima Negru de la moşii noştri Ilieş şi Ştefan Voievozi[3]. Iar Husin şi soţia lui, Maruşca, au zis: şi noi avem ispisoc vechi, de la Alexandru Voievod cel Bătrân, dat părintelui nostru, lui Ioan Munteanu, nepot lui Onufrei, şi se află la mâna preotului rusesc[4], ce este în mahalaua târgului. Deci, venind şi preotul acesta rusesc, a zis cum că drept este că a fost acel ispisoc de la Alexandru Voievod cel Bătrân în mâna mea, şi era scris de mâna lui Brătei pe-acele trei sate, ce erau date lui Ioan Munteanu; dar acel ispisoc a ars, atuncea când a ars biserica cea din înaintea târgului Sucevei, ce s-a aprins de tunet, mai la vale de Sf. Atanasie. Deci, cerce­tând noi, împreună cu boierii noştri, adevărul, am poruncit preotului rusesc ca să aducă martori şase preoţi şi el al şaptelea, împreu­nă cu dânşii să jure cum că acel ispisoc a fost adevărat; şi aducând preotul rus ,într-aceiaşi zi, alţi şase preoţi şi el al şapte­lea, au jurat pe preoţia lor precum că acel ispisoc a lui Ioan Munteanu, ce era de la Alexandru Voievod, pe trei sate, anume pe Molniţa, Stroinţii şi Urvicoleasa, a fost adevărat şi era scris de mâna lui Brătei, şi a ars împreună cu biserica, de s-a prefăcut în ce­nuşă. Şi aşa Husin şi soţia sa, Maruşca, au câştigat toată dreptatea. Iar pan postelnic Crasnăş, şi pan Jurja Necorescu au pierdut ju­decata înaintea tuturor boierilor noştri. Şi văzând noi această izbândă cu cale, am dat lui Husin şi soţiei sale, Maruşcăi, fetei lui Ioan Munteanu, pe acele trei sate, Molniţa, Stroinţii şi Urvicoleasa, ca să le fie lor uric de stăpânire cu tot venitul, după uricul cel vechi al lor; copiilor şi strănepoţilor ce se va alege mai aproape, neclătit niciodată în veci. Iar hotarul acestor trei sate să fie din toate părţile după hotarele vechi, pe unde din veac au stăpânit. Şi la aceasta am pus le­gătură vecinică 60 de ruble în argint, ca vrând cândva cineva din neamul lui Dima Negru a se scula cu acel ispisoc asupra neamului lui Ioan Munteanu ori în care zile şi vreme, să aibă a răspunde acei bani de legătură. Şi la acesta este mărturia a însuşi domniei mele mai sus scris, lui Ştefan Voevod, şi a preosfinţitului Mitropolitului nostru kir Teoctist, şi a boierilor  noştri a panului Dima, pan Manoil Stanciu, pan Goian Vornic (…) a panului Zbera Stolnic, a panului Boureanu comis, şi a altor boieri ai noştri. Iar pentru mai mare întăritură tuturor celor scrise mai sus, poruncit-am credinciosului boierului nostru panului Dobrea, logofătul, a scrie şi a lega pecetea noastră, şi-a boierilor noştri către această carte. / Srisu-sa în Suceava la velet 6969 (1461) August 12”[5] / „Acest ispisoc este publicat în Foaia de minte din 1840 de căminarul Iordaki Mălinescu – Th. C”[6].

 

Ştefan cel Mare, portret fantezist de Karoly Pap de Szathmari

 

[1] Aşa numim noi, moldovenii, hotărârile domnitorilor, date până pe la jumătatea sutei  XVIII, căci cele de la  domnitorii greci şi până astăzi le numim hrisoave, iar documentelor vechi, îndeobşte, le zicem urice – notă Theodor Codrescu.

[2] Traducerea acestui ispisoc o am luat de la Dl spătar Mihalachi Holban, proprietarul moşiilor cuprin­se printr-însul; am văzut şi originalul, scris pe pergament, în limba cea veche bulgărească, şi cu o pecete mare, legată într-un găitan de mătase roşie şi vânătă (albastru închis – n. n.); însă mărturisesc adevărul că nu mi-a în­căput vremea a observa cu de amăruntul traducerea cu originalul – notă Theodor Codrescu.

[3] De aici se adevereşte că Ştefan cel Mare, fiul lui Bogdan Vodă, a fost cu adevărat nepot fraţilor Ilieş şi Ştefan Voievozi, fiii lui Alexandru cel Mare, iar nu precum au scris unii din istorici. Cronicarii moldoveni, prin titlu de Bun, dat unora din domnitorii acestei ţări, înţelegeau Mare – notă Theodor Codrescu.

[4] Acest preot rusesc m-a îndemnat mai mult a da la lumină ispisocul de faţă. Bine, din istoria Moldovei să culegi că încă pe la înfiinţarea acestui stat se aflau ruşi (moldovenii, şi până astăzi, numai pe slavonii din Galiţia şi cei ce locuiesc în Bucovina îi numesc ruşi, iar celor din Rusia le zic moscali) pe lângă Suceava, prin urmare, dar, şi pe vremea lui Ştefan cel Mare putea fi locuită de dânşii vreo ma­hala din acest oraş; dar apoi, oare din preoţii moldo­veni, care se ştie că, pe atunci, ţineau slujbă prin bisericile lor numai în limba slavonă şi că şi acum cel ce înţe­lege această limbă a curţilor vechi se poate explica în toate cu slovenul galiţian sau bucovinean, nu putea săvârşi o asemene treabă şi în biserica rusească? Urmează că preoţii moldoveni, deşi citeau slavoneşte, dar chiar slavoneşte, adecă nu o înţelegeau. Pentru aceea, numiţii de sus ruşi aveau trebuinţă, la mărturisire du­hovnicească, de un preot de naţia lor – notă Theodor Codrescu.

[5] Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. I, pp 314-315

[6] Codrescu, Theodor, Uricariul, Tom VI, Iassi 1875, pp. 81-84


Pagina 2 din 2212345...1020...Ultima »