Vă rog să formulaţi morala întâmplării!

Monument realizat de Cezar Popescu

*

O polemică amicală, susţinută, în această seară, cu domnul Lincoln David, etnic german, mi-a amintit de o întâmplare cu Eroul Bucovinei, Ion Grămadă, pe care acesta i-o relata, într-o scrisoare, prietenului său Victor Morariu.

*

În august 1917, cu puţin înainte de a se jertfi pentru Neam şi Ţară, Grămadă plecase într-o patrulă, prin munţii Trotuşului, împreună cu doi bucovineni, care îl urmaseră în pribegie şi care, ca şi el, dacă ar fi căzut prizonieri, ar fi fost spânzuraţi, pentru că Austria îi privea pe românii bucovineni, voluntari în Armata Română, drept trădători. În drum, au întâlnit o patrulă germană şi, după un schimb violent de focuri, opt austrieci au murit pentru ţara lor, iar doi au fost luaţi prizonieri.

*

Îndreptându-se, pe căi ştiute, dar ocolitoare, spre tranşeele româneşti, Ion Grămadă, doctor în istorie al Universităţii din Viena, a intrat în vorbă cu prizonierii germani, şi ei băieţi cu carte, apoi, lângă un izvor, s-au aşezat în iarbă şi au vorbit vrute şi nevrute. În cele din urmă, Grămadă a decis să-i elibereze pe prizonieri, pentru că ar fi fost păcat să-i supună umilinţei prizonieratului pe nişte tineri atât de inteligenţi, şi s-a îndreptat, împreună cu cei doi bucovineni, spre poziţiile noastre.

*

– Deştepţi, nemţii ăştia, domnule locotenent!, a zis, în germană, unul dintre cei doi bucovineni.

– Da, a răspuns eroul. Numai că ei, spre deosebire de noi, nu mai ştiau şi altă limbă, decât germana…

*

Morala întâmplării vă rog s-o formulaţi singuri. Eu nu-mi permit să judec popoare, ci numai indivizi. Iar pe Grămadă aşa m-am priceput să-l judec, adică amplasându-i un monument “undeva în Bucovina”, dar la drumul mare. Şi nu m-au costat decât materialele (am vândut “Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean” şi le-am putut cumpăra), pentru că artistul plastic Cezar Popescu nici nu a vrut să audă de bani, mulţumindu-se cu cine ştie ce lăuntrică împăcare.

Traista şi Tricolorul

*

Pe treptele Palatului Administrativ al Sucevei sau în preajma lor nu mai era nimeni. Oficialii se retrăseseră, cum era şi firesc, în condiţiile în care aveau oaspeţi de rang înalt din Ucraina. Colindătorii, mânaţi de cine ştie ce alean intuitiv, salutau, totuşi, cu câteva gesturi, cu câţiva paşi, cu câte o privire, clădirea lăsată aleşilor voştri moştenire de către Franz Ritter Des Loges. Fotografiam aproape indiferent, fără să-mi pese de cadre. Şi văd, acasă, un detaliu sugestiv, o “logodnă cosmică” între… traistă şi Tricolor, care-mi sugerează că doar în îngrijorările de fiecare zi mai supravieţuieşte dragostea de Neam şi Ţară, pe care o concretizează Tricolorul.

*

Mascaţi, de la Ştefan cel Mare, la Gheorghe Flutur

*

Alegoriile astrale, cuprinse în Datină, au supravieţuit urgiilor vreme de vreo şase milenii, dar, gata, le-a sosit sorocul! Le vin de hac bravii bucovineni ai ceasului al treisprezecelea (al doisprezecelea era în 1920, când Sabin Drăgoi avertiza asupra pericolului pe care îl ascunde băşcălioasa hlizeală românească).

*

Astăzi, am fost să văd mascarada, adicătelea parada cu măşti, şi, cum nu mă pot hlizi, deşi uneori îmi arăt colţii, am scrâşnit din dinţi şi m-am resemnat, amintindu-mi ce scria Ciprian Porumbescu, în 1881: “În Bucovina, acolo nu mai e nici o speranţă”. Prea multă trufie şi prostie, başca o foame nebună de hlizeală. Aşa că, abţinându-mă de la comentarii, dar jurând să nu mai merg vreodată la astfel de parascovenii, vă prezint o scurtă cronică fotografică a mascaţilor, de la Ştefan cel Mare, la Gheorghe Flutur. Cine miştocăreşte, festivalistic, memoria lui Ştefan cel Mare şi Sfânt al Moldovei nu mai contează.

*

*

Nu pot să trec grăbit peste tradiţia mediei sucevene, care stă faţă în faţă cu politicul, în bătălia pentru culturalizarea pe cele mai înalte culmi a poporului bucovinean. Cinste ei, cinste lor!

*

*

Revenim la mascaţii din popor:

*

„Dacă ne vom guverna singuri…”

*

Exista, prin secolul al XIX-lea, un boier moldovean, Nicolae Istrati, cu notorietate europeană, pentru că era un om instruit și tocmai devenise Marele Maestru al Lojei vieneze „Cele trei acvile”. La Rotopănești, lângă Fălticeni, unde își avea castelul, durase o universitate, angajând profesori de prin Elveția și Austria, printre studenți numărându-se și Matei Millo, viitorul mare actor și dramaturg. Când descoperea copii de țăran inteligenți, elibera din iobăgie întreaga familie, pe care o și înzestra cu animale și pământ, numai ca să-și lase băiețelul la școală. Părinții se resemnau, de parcă și-ar fi sacrificat odrasla, pentru că din vremuri vechi, după cum mărturisea și Dimitrie Cantemir, românii urau cartea, „care e pentru popi” și care unui om normal i-ar putea cauza „bolunzirea”. Cu profesorii europeni ai lui Nicolae Istrati aveau să se facă, apoi și pe bune, Universitatea din Iași și liceul lui Bașotă, de la Pomârla.

*

Marele păcat patriotic al boierului de la Rotopănești era antiunionismul, pentru că nu pricepea și pace de ce ar avea nevoie moldovenii de unirea „cu țiganii de la București”.

– Ca să ne eliberăm de sub turci!, i-au explicat, cu unison patriotic, în vara anului 1858, Cuza și Kogălniceanu, în vreme ce Kogălniceanu trăgea pofticios cu ochii la tânăra nevastă a gazdei, pe care, de altfel, curând avea s-o ia de nevastă.

– Vreți să scăpați de turci? De ce nu ați spus așa, de la început! Uite, plec la Viena și, în două luni, vă obțin independența… Dar voi îmi promiteți că, după aceea, mergeți cu mine la Londra?

– Ce să facem la Londra?!, s-au nedumerit galactic și Cuza, și Kogălniceanu.

– Să cerem să devenim colonie britanică; pentru că, dacă ne vom guverna singuri, ne ia mama dracului!…

*

Mi-am amintit de profeția antiunionistului Nicolae Istrati, ieri, înainte de concertul de colinde (nu de cântece de stea, vifleimuri și pricesne) al Zicălașilor, când Tiberiu Cosovan ne-a adus vestea că vom avea ca premier o turcoaică. Mișto: președinte – un neamț protestant, premier – o turcoaică mahomedană! Se putea cu niscaiva englezi, cum propunea Nicolae Istrati, dar se vede treaba că pentru Dragnea Londra e Istanbulul. Poate că va fi bine. Sperăm că va fi bine. Dar, până una-alta, haideți să învățăm, împreună, măcar formulele de salut: „Sabah hair olsun!” – „Alah run olsun!”. Fie-vă senină dimineața! – Dumnezeu să vegheze și diminețile tale!

*

Dar, oare, bunul Dumnezeu se mai uită la de milenii pângăritul rai pământesc, numit, încă, România?