Asta-i viața!
Asta-i viața!
Dintotdeauna și pentru totdeauna, ale neamului
*
Fremătând de dorul clipei când îi voi asculta „Zicălașii” cântând, la prima lectură (întotdeauna, ascult primul), vechile colinde și vifleimuri, care se cântau prin Bucovina anilor 1900, tot frunzăresc partiturile, încercând să înțeleg de ce textul unor melodii diferite de odinioară nu prea diferă, tema „Sculați, sculați, boieri mari”, cu variante lirice nesemnificative (Sculați, sculați, mari boieri!, Ia-n sculați, boieri, sculați!, Bună vreme, boieri mari! sau Sculați, gazde, nu dormiți!) figurează în 13 melodii diferite, cântate majoritar în 2/4, dar și în 3/8, mai ales Allegretto sau Moderato și mai rar Andante (o singură dată, Andante pastorale – care cred eu că ar ține de specificul colindei). Prințul cărturarilor, Dimitrie Cantemir, mărturisise că românii din Moldova își ziceau, între ei, boieri, fiecare răzeș, chiar și cel cu doar o sfoară de pământ, fiind considerat „boier mare”, adică român cu rădăcini în epoca descălecării de țară. Și e de presupus că ei, „boierii mari”, și nu țăranii, care, tot de la Cantemir citire, în Moldova se numeau „vecini”, fiind aduși din țările vecine, care aveau instituția iobăgiei, păstraseră fondul mitologic al ritualicelor cântece solare și lunare, din moment ce cântecul mamei lui I. G. Sbiera, răzeșiță din Horodnic, O, sărmana lozioară, chiar este, ca text, o colindă autentică, interpretată Moderato, în 2/4.
*
Abundența de melodii diferite pe aproximativ același text creștin (expresia „fiu de împărat”, din orațiile de nuntă și din unele colinde, se referă la creștini, adică la „fiii Împăratului Ceresc) sugerează păstrarea unor melodii ancestrale, dar cu modificarea discursului liric, iar în alte cazuri, precum cel al Colindei mărului măr, pe care Alexandru Voevidca o nota drept „veche”, cântată Andante moderato, sugestia inițială coincide cu cea creștină, dovadă că George Coșbuc a avut dreptate, atunci când susținea că „poporul nostru, sărbătorind, deodată, naşterea eroului păgân (Soarele – n. n.) cu a Dumnezeului creştin, a substituit numirile cântecului păgân. În loc de Soare a zis Christos, în loc de Lună, Cer sau Lumină, a zis Sfânta Maria, în loc de Jupiter a zis Sfântul Ilie etc. Faptele, însă, au rămas neatinse, cântecul e păgân”[1]. Doar asupra simbolisticii dedublate s-a pronunțat cu vagi erori George Coșbuc, Sfânta Maria fiind și Mama Glie, și Natura, și Primăvara, dar și Lumina, dar nicidecum Luna sau Cerul.
*
În manuscrisele lui Alexandru Voevidca, întâlnim majoritar doar teme creștine, grefate pe fondul mitologic ancestral al misterelor primăverii (care stau la temelia Misterelor Eleusine), practicate de populațiile civilizației boreale, începând cu cele pelasgine (totemice), după cum o confirmă mărturiile străvechi. Cântecul de stea Trei crai de la răsărit pare să aibă rădăcini în colinde, interpretate 2 Andante, 3 Moderato și 2 Allegretto. Sculați, gazde, nu dormiți! și Acum vremea a sosit, notate drept melodii sau colinde vechi, cântante Andante, ca și Sculați, sculați, mari boieri!, tot „melodie veche”, interpretată Moderato sau Allegretto, funcție de satul din care a fost culeasă, Sculați, sculați, boieri mari!, în 3 variante Moderato, 6 Alleggretto, dar și un Andante pastorale, Ia-n sculați, boieri, sculați!, „colindă veche”, cântată sau Andante, sau Moderato, Bună vreme, boieri mari!, sigura colindă interpretată Andante pastorale, par să însemne, dar ne vom convinge la lecturarea cu… arcușurile, „degenerescențe ale limbajului iluminării”, cum inspirat formula Guenon. Și ar mai exista, cu încărcături apreciabile de autentic, Boierașii din Efrim, „colindă veche”, Andante, și menționata Colinda mărului măr, „veche”, Andante moderato și, cu siguranță, multimilenară ca discurs liric și probabil că și melodic – asta vom auzi.
*
Au existat, în Bucovina, și vifleimuri primitive, precum Steaua de sus răsărind, Cana Galilei, Trei crai de la răsărit, Gana Ganele (Andante), În Vifliem s-a născut, Steaua, Pe dealul cel mare, mare – care este chiar o „colindă veche” (Andante moderato), David cel mare – „cântec foarte vechi”, cu text definitiv pierdut (Andante cantabile), Trei crai de la răsărit, Gana Ganele, În orașul Vifliem, Colindă de anul nou, Colinda lui Adam, Douăsprezece întrebări, La portița raiului – pe care le suspectez de contrafaceri primitive (Moderato) și așa mai departe, toate aceste colinde și vifleimuri fiind cântate, în largul celor trei statalități care ne divizau… solidarizându-ne, pe la 1900, de către toți românii. Pentru că nu există colinde sau vifleimuri bucovinene, ardelenești, muntenești sau moldovenești, ci doar colindele pelasgilor și, drept memorie subconștientă, ale flacilor și vifleimuri ale ortodoxiei românești. Dintotdeauna și pentru totdeauna, ale neamului.
*
[1] G. Coşbuc, Colindele noastre, în Albina / Revistă Enciclopedică Populară, Anul VI, nr. 51 din 21 septembrie 1903, pp. 1317-1320
Vernisajul expoziţiei lui Radu Bercea
*
Ieri, la Gura Humorului, se vernisa prima expoziţie integral de lucrări în ulei pe pânză a lui Radu Bercea, aşa că un comando al Centrului Cultural “Bucovina”, singurul care obişnuieşte să se transforme şi în spectatori ai marilor manifestări culturale din judeţ, s-a deplasat în urbea primarului primar Marius Ursaciuc. Gabriela Teişanu, Tiberiu Cosovan, Cornel Boicu şi sub(ne)semnatul ne-am dus să facem concurenţă afectivă comandoului dornean al Violetei Codorean, directorul Casei de Cultură din urbea de sub Ouşor. Lume peste lume, tablouri reţinute ad-hoc, atmosferă aristocratică în care elitele Humorului, cu rare excepţii, obişnuiesc să-şi lumineze viaţa.
*
Despre Radu Bercea şi opera lui a vorbit, în deschidere, Mihai Camilar – discurs complet, excelent documentat, apoi, cu amărăciune poetică, dar şi cu o bună cunoaştere a fenomenului plastic bucovinean, s-a pronunţat poetul sucevean Mihai Sultana Vicol – splendidă prezentare a unei opere inconfundabile. Pentru că sunt complicele lui Radu Bercea de o fărâmă de timp (în curând se va face doar o jumătate de veac), mi s-a dat şi mie cuvântul, dar, după ce am înspăimântat publicul cu un teanc de foi, scos din buzunar, rugându-l să plece, să ia cina şi să revină după vreo două ceasuri, când voi termina eu discursul şi va vorbi Radu Bercea, am spus cele cinci epigrame, scrise şi publicate ieri, cu “ţinte” alese dintre prietenii mei humoreni: Marius Ursaciuc, doamna doctor Angela – care a sponsorizat pânzele şi ramele, veşnic tânăra Vera Romaniuc, savurosul Constantin Logigan şi, desigur, Radu Bercea. În teancul de foi, aveam, de fapt, copii ale setului de epigrame, pe care le-am dăruit celor cinci prieteni “ţintă”, dar şi ziariştilor Dorin Moldovan şi Tiberiu Cosovan.
*
Radu Bercea, cu setul de epigrame în mână şi scufundat într-o emoţie copleşitoare, a folosit doar câteva propoziţii pentru a le mulţumi celor care-i sunt, ca întotdeauna, alături, iar primarul Marius Ursaciuc, şi el economicos la vorbă, dar risipitor de afectivitate, a spus că dacă economia românească ar funcţiona precum penelul lui Radu Bercea, America şi China ar privi, de undeva, de jos, spre mândrii urmaşi ai daco-geţilor.
*
Atmosferă caldă, luminoasă, confortabilă pentru suflet, şi un eveniment cultural, închinat zilei Unirii Bucovinei cu Ţara, cinstit şi curat. Un eveniment cu adevărat închinat.
*
Expoziţia dedicată de Radu Bercea Unirii Bucovinei
*
Radu Bercea, victimă a decăderii României Mari în România comunistă, cu stagii interminabile prin închisorile şi lagărele de muncă forţată ale patriei, pentru că, licean fiind la “Octav Băncilă”, liceu de arte plastice din Iaşi, încerca să adune provizii pentru luptătorii din munţii Bucovinei, care se ridicaseră împotriva ocupaţiei bolşevice, iată că este primul artist care se închină cu evlavie, printr-o expoziţie de lucrări în ulei pe pânză, şi Bucovinei, şi întregirii sale. Prin lucrările lui Radu Bercea, aşa cum sublinia poetul Mihai Sultana Vicol, Bucovina se rosteşte, vibrează, cântă şi devine, fără voia noastră, un etalon al îndumnezeirii acestui biet neam românesc, printr-un interesant dialog al expresivităţii cu lumea largă. Tocmai de asta am să reproduc, fotografiate în înghesuiala vernisajului (nici un pictor bucovinean nu va aduna, vreodată, atâţia oameni şi niciunuia dintre ei nu i se vor reţine, încă de la vernisaj, atâtea opere!), lucrările din expoziţie, mai puţin una, pe care nu am putut-o salva. Dar nu-i bai, în 31 ianuarie 2017, la Gura Humorului, se va sărbători Ziua Artelor Plastice Bucovinene, sărbătoare a memoriei care nu-l va premia şi pe Radu Bercea, dar în cadrul căreia va fi lansat albumul “Confesiuni cromatice”, care va cuprinde şi lucrările din actuala expoziţie.
*
L-am reîntâlnit pe George Gavrilean!
*
Plecase. Habar nu aveam unde şi de ce plecase – poate că zugrăvea încă o biserică sau poate că îşi vernisa o nouă expoziţie de caricatură sau de pictură, pentru că era un artist desăvârşit şi în plastică, şi în poezie. Îi rămăseseră doar poemele, frumos stivuite, volum cu volum, pe masă, de parcă ar fi uitat să le încredinţeze memoriei, şi atunci le-am luat şi le-am aşternut în paginile unei antologii de autor, pe care o am şi eu în bibliotecă şi pe care o mai răsfoiesc uneori, mai ales atunci când mi se face dor de prietenul tinereţii mele, împreună cu care desfăceam în dinţi nişte vodci glazurate, în vreme ce scriam, umăr lângă umăr, poeme care să şi vizualizeze, să şi cânte.
*
Plecase, dar iată că, astăzi, l-am reîntâlnit în Gura Humorului şi tare m-am mai bucurat. Ne-am salutat discret, sânge cu sânge, scrâşnet cu scrâşnet, şi ne-am bucurat de revedere:
*
