Ţinutul Botoşanilor, altarul culturii române (I)

*

De când mă ştiu, eu am un adevărat cult pentru ţinutul Botoşanilor, mai ales că m-am tot întrebat adesea cum e posibil ca meleagul acesta cu adevărat mioritic (prin relieful vălurit aminteşte de podişul Transilvaniei) să fi dat culturii române şi nu doar culturii române, ci şi celei europene atâtea genii. Observasem că muntele, ca rai terestru dobândit prin naştere, nu mai are nevoie de adaosuri de imaginaţie şi, tocmai de aceea, nu a dat poeţi, pictori, muzicieni, filosofi, pe când zona de câmpie-deal, pe care o pârjoleşte soarele verilor până aproape de deşertificare, obligă imaginaţia să conserve şi să sporească frumuseţea dumnezeiască a primăverilor colinare. Aşa, îmi ziceam, se explică faptul că ţinutul Botoşanilor, superb altar al culturii române, se poate lăuda cu memoria unor zeităţi ale spiritului nostru naţional, precum Enescu, Eminescu, Iorga, Pillat, Tonitza, ba pare-mi-se că şi Octav Băncilă tot botoşenean a fost, ca să nu mai vorbesc de minunaţii actori Mihai Mereuţă sau Dionisie Vitcu.

*

Dimineaţă, am pornit, deci, prin Adâncata, spre satele lui Ianăş Viteazul de pe Siret, ştiind că primul Bucureşti atestat în istoria românilor, Zvoriştea (30 mai 1392, zi în care ar trebui sărbătorită şi prima atestare a Bucovinei geografice, nu a celei istorice), îmi deschide calea, prin bunicii paterni ai lui George Enescu, înveşniciţi întru odihnă aici, dar ignoraţi şi de memoria localnicilor, şi de cea a făloaselor autorităţi sucevene judeţene. Sunt flămând de natură nestricată de “relele civilizaţiei umane”, cum ar zice Collumella, sunt însetat de tipul ancestral de contemporaneitate, cum am zis eu, în nu mai ştiu care carte, şi nutresc ferma convingere că dincolo de graniţa Bucovinei istorice, a Herţei, şi iar a Bucovinei şi a Basarabiei, o pot găsi. Îmi iau aparatul de fotografiat, ca să narez fotografic despre natura constituită în altarul culturii române, iar pe drum îmi vin în minte persoanaje de odinioară şi personaje de astăzi, care încă mai trăiesc ademenite de nostalgia brazdelor natale, pentru că aşa a vrut Sfântul Cer, după cum relata nirvanicul Spitama Zarathustra, că i-ar fi vorbit Cerul, după ce eşuase în convenţii cu Marele Păstor Enlil al Muntelui din Carpaţi: „am făcut fiecare ţară dragă locuitorilor ei, chiar dacă aceasta era lipsită farmec. Dacă nu aş fi făcut fiecare ţară dragă locuitorilor ei, atunci întreaga lume ar fi invadat Airyana Vaego” (Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 4).

*

*

Dincolo de râul Siret şi de moşiile lui Ianăş Viteazul şi de străvechiul lui Bucureşti (legenda capitalei României este o aiureală, pentru că mai sunt atestate, înaintea ei, alte 13 localităţi Bucureşti prin largul ţării – chiar şi Rădăuţi, în formula veche slavonă, Radomir, tot Bucureşti înseamnă), se află uriaşa moşie a legendarului Mihail de Dorohoi, contemporan cu Ianăş Viteazul, dar atât de bogat, încât şi polonii îl recunoşteau drept nobil chiar şi al Coroanei lor. Podul de pe Siret, simplu şi tocmai de aceea elegant şi frumos, e mâncat cumplit de rugină, pentru că este tratat drept al nimănui şi de autorităţile sucevene, şi de cele botoşenene. Desparte şi uneşte două lumi şi, tocmai de aceea, Siretul se strecoară morocănos pe sub el, aidoma unui şarpe cosmic (dragonul cosmic rămâne, totuşi, Prutul, spre care mă îndrept).

*

*

Drumul spre altarul culturii române trece printr-o minunată pădure de foioase, care adăposteşte mănăstirea (schitul) Gorovei, în care schit au fost călugăriţe surorile mamei lui Eminescu, una dintre ele dobândind chiar ierarhia de stareţă, dacă îmi amintesc bine dintre amănuntele care chiar nu contează. Numele moşiei vine de la antecesorii cărturarului Arthur Gorovei, care s-a născut, inclusiv în tainele scrisului şi cititului, la Rădăuţi-Prut, şi ai istoricului de calibru de astăzi, Nicolae Grorovei. Din câte îmi amintesc, pădurea se cheamă şi Agaton, iar dacă nu se cheamă şi Agaton, tot aia e. Adică o splendoare de tip ancestral de contemporaneitate.

*

*

În somnorosul, dar pitorescul oraş Dorohoi, nu fotografiez nimic, deşi îmi trec prin faţa ochiului intuitiv Angela Zarojanu, Ioan Balan, Constantin Horbovanu şi alţi prieteni care, uneori, îmi înseninează sufletul. Horbovanu, ca umorist, mă însoţeşte cale mai lungă, urmând să predea ştafeta ziaristului Vichenti Cosma, pentru că are râsul acela dezarmant, leit macii din megieşia Livenilor “lui George Enescu”. Nu am văzut niciodată “casa lui George Enescu din Liveni” şi nici nu am de gând să o văd, pentru că este un fals. Părinţii lui Enescu au locuit mai mult la Dorohoi şi la alte moşii din apropiere (la Dragalina, de pildă), decât în căsuţa aceea, în care murise surioara cu talent de pictoriţă a genialului muzician, iar mama considera căsuţa în care au locuit pentru puţin timp “loc rău”, apărându-şi cu disperare noul vlăstar.

*

*

Jucându-mă cu aparatul de fotografiat, zăresc, în zare, două sate din ţinutul Herţei, pe care mi le apropii de obiectiv, deşi din experienţă ştiu că nu vor ieşi nişte poze grozave. Dar ce contează, dacă sufletul meu le pipăie casă cu casă, copac după copac, sub cupola tulburătoare a cerului, pe care nu ne-o poate fragmenta nimeni.

*

*

Multe iazuri şi heleşteie are ţinutul Botoşanilor, luciul apelor ademenind albastrul cerului prin cele văi, intrate în rezonanţă simetrică şi nu doar atât cu dealurile. Vegetaţie bogată, alternanţă de livezi şi de codri timizi, care se trag spre culmi şi spre depărtări. O lume de vis sau, cum însuşi îi mărturisea Sfântul Cer lui Spitama Zarathustra, o “varra” – ţinut şi timp al căldurii solare (Zend-Avesta, Vendîdâd, pp. 16, 17), în care „el a adus seminţele fiecărui soi de copac, din cele mai mari, şi cele mai bune tipuri pe acest pământ; acolo a adus seminţele fiecărui fel de fruct, plin de saţ şi dulce la miros. Toate aceste seminţe le-a adus, câte două din fiecare fel, ca să fie păstrate inepuizabile acolo, atât timp cât acei oameni trebuie să rămână în Varra” (Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 19).

*

Plăvanii, “democraţia inculturii” şi cultura

*

Un lider al spiritualităţii noastre naţionale supunea dezbaterii publice, zilele acestea, nu doar conceptul, ci şi trista realitate a “democraţiei inculturii”, o mâloşenie spirituală harnic şi insolent călcată în picioare de plăvanii decizionali, de plăvanii media şi, din păcate, de mulţimea plăvanilor mioritici, toţi deştepţi, agresivi şi intoleranţi.

*

Plăvanii decizionali brenduiesc cu frunze România, fără să aibă habar de conceptul “poporul lui frunză verde”, formulat de Hasdeu, cu oaia din Daia, fără să fi desluşit “spaţiul mioritic” al lui Vasile Blaga (de Lucian Blaga, cu siguranţă nu au auzit) şi îndeasă icoana zilei cu jeguri spirituale, unul mai degustător decât altul, conform principiului “democraţiei inculturii”, formulat, mai anţărţ, de o ţaţă parlamentară: “Acum noi suntem la putere; ceilalţi, ciocu’ mic!”.

*

Plăvanii media nu au promovat, niciodată, măcar printr-o fotografie, vreo săvârşire creatoare, dar scot zară obiectiv de toxică pe nas, ori de câte ori fetidul lăuntric le dă brânci să-i mai vină, încă o dată, de hac culturii. Ăştia, ca şi neghiobii de la SEAP, luptă sub sloganul “la mine, ori două barabule, ori doi artişti, tot una este”. E drept, neobrăzarea lor este cauzată şi favorizată de discreţionara “democraţie a inculturii”, pe care o exercită plăvanii decizionali cu un incredibil habarnism. În ţara orbilor, chiorul poate părea chiar clarvăzător.

*

În ţara oilor cu frunza-n limbă, nu s-a înţeles, vreodată, că rostul culturii nu este acela de a produce bani sau capital politic, ci identitate şi nobleţe neamului. Câtă vreme creaţia nu va fi sprijinită pentru un autentic prozelitism spiritual, ba dimpotrivă, va fi strivită sub tălpoaiele plăvanilor în primuri de dihor, vom rătăci prin ceţuri cenuşii, prin care ne vom pierde definitiv cioburi din suflet, rătăcind fără nici un rost. În ţara oilor cu frunza-n limbă, plăvanii mediatici, pupături de funduri politice, îşi varsă zara balelor pesticid pe cultură, apoi triumfă de-a-mboulea: “Mamăăă, ce le-am tras-o!”.

*

Nu mă refer, în acest text, la penibila poveste a concertului anulat al Filarmonicii din Bacău, chiar dacă am un respect total faţă de artiştii din târgul lui Bacovia, care, ca toţi artiştii români, poartă blestemul sărăciei de asistaţi sociali, fără să cânte la nunţi, dar dispuşi să-şi sacrifice sărbătorile pentru a-şi face datoria faţă de scândura scenei. Atât mai există la noi, plăvani cu oi şi frunze-n brend, miracolul şi spovedania scenei, dar fără posibilităţi de închinare, pentru că dau buluc analfabeţii mardeiaşi de presă şi “haida-hăi şi trei bătăi / ca-n Iţcani şi Putna, măi!”. Dar mă revoltă teribil când aud că, la fel de aiuristic precum scoaterea la… licitaţie a unei prestaţii artistice (prost concepută şi fără cunoaşterea legilor organizată), se năpustesc şi asupra artiştilor pigmeii spirituali dinu zară şi neculai roşca, un fel de căpuşe pe actul cultural contemporan.

*

Şi am să dau un exemplu, şi pentru plăvanii administrativi, şi pentru cei mediatici: un român român, pe nume Calistrat Şotropa, a încredinţat memoriei 120 cântece din repertoriul bandelor de lăutari Nicolai Picu, Grigori Vindereu şi Ionică Batalan, inclusiv o horă pe care Batalan o învăţase de la “micuţul Ciprian Porumbescu”, pe atunci gimnazist în Suceava. De un secol şi mai bine, cântecele neamului nostru zac în mormântul celei mai nesimţite ignoranţe. Am găsit partiturile după 11 ani de căutări şi le-am cumpărat pentru menirea “Zicălaşilor”. Nimeni, în afară de noi, nu mai are cele 120 de partituri. Şi ce-i de făcut? Scoatem pe SEAP ceea ce s-a pierdut şi acceptăm statutul de “două barabule sau doi artişti tot una este” sau ne apucăm, pur şi simplu, de cântat şi răspândit acest patrimoniu sacru, provocându-le toxiinfecţii intelectuale plăvanilor dinu zară şi neculai roşca?

Clasa profesorului pictor Viorica-Ana Moruz

*

Expoziţia “învăţăceilor penelului”, vernisată astăzi, la ora 17, în incinta Centrului pentru Păstrarea Tradiţiilor Bucovinene din Suceava, probează clasa pictorului şi profesorului Viorica-Ana Moruz. Îmiplinită ca artist, aidoma colegului ei de catedră şi de creaţie, Dumitru Rusu, profesorul de pictură, de la Şcoala de Arte “Ion Irimescu” din Suceava, Viorica-Ana Moruz nu “face” pictori, ci identifică potenţialul creator al unor copii şi tineri, de care se îngrijeşte ca de răsaduri, fără altoiuri, ci doar cu călăuziri spre verticalitate şi lumină. Asta admir şi descopăr eu, în primul rând, an de an, în lucrările ucenicilor pictorului Moruz (dar şi la ucenicii lui Dumitru Rusu): înnăscutul, sămânţa aleasă, măiestru îngrijită pentru împlinire prin flori, fructe şi seminţe, adică, în final, prin continuităţi iniţiatice.

*

Fără îndoială, nu toţi “învăţăceii penelului” vor oficia în altarul miraculos al culturii, pentru că unii dintre ei nu au şi ursirea, ci numai zvâcnetul vremelnic al nevoii de a se rosti, la începuturile temeinice ale căutării de sine. Şi nu noi, şi nu nici mărat Viorica-Ana Moruz stabileşte cine anume, din mănunchiul acesta de penele măiestre, va fi sclipătul viitorului, pentru că arta nu e decât finalitatea unei nevoi zilnice, de-a lungul întregii vieţi, de a te afla în faţa şevaletului, a hârtiei de scris, a clapelor sau a strunelor. Dar, cu certitudine, pictorul şi profesorul Viorica-Ana Moruz a slobozit spre lumină minunate şi pline de vitalitate răsaduri, care dau frâu liber imaginaţiei şi încrederii noastre, privitori de o zi, tânjitori de o veşnicie.

*

*

“Învăţăceii penelului” Vioricăi Moruz expun!

*

Mâine, 25 mai 2017, începând cu ora 17, ucenicii pictorului Viorica Moruz, de la Şcoala de Arte “Ion Irimescu”, îşi vor vernisa expoziţia lor colectivă în holul mare al Centrului pentru Păstrarea Tradiţiilor Bucovinene. Cum, exact la aceeaşi oră, “Zicălaşii” vor începe a doua serie de fonotecări ale cântecelor bucovinene din perioada 1852-1880 (acestea, da, sunt bucovinene, născocite, în principal de Nicolai Picu, Grigori Vindereu şi Ion Batalan, dar şi de Iancu Paranici din Tişăuţi, Traian Bidirel din Stupca şi aşa mai departe) şi nimic nu m-ar putea smulge dintr-o astfel de recuperare (în fond, sunt primul care le aude, după vreun secol şi jumătate, Petrică şi Răzvan fiind ocupaţi cu cântatul, nu cu ascultatul), am fost, azi, să văd panotarea parţială, la care trudea specialistul numărul unu în astfel de expuneri, colegul meu Gheorghe Senciuc.

*

Ceea ce admir eu, an de an, la ucenicii pictorului Viorica Moruz este originalitatea, profesoara învăţându-i tehnici şi repetându-le, mereu, că nu vrea epigoni nici ai ei, nici ai unor ucenici cu stagii mai vechi de iniţiere, ci schiţe de viitoare personalităţi artistice româneşti. Astăzi, nu am avut când şi nici condiţii să fotografiez tablou cu tablou (o voi face mâine, pe la prânz, pentru că tinerii artişti din clasa profesorului Viorica Moruz merită atenţia noastră, a tuturor, prin pasiunea cu care se exprimă) şi am şi pierdut şi momentul când un banal desenator de loggo-uri, care se crede şi artist, şi profesor, îi înjura, în spaţiul expoziţional, pe bucovineni şi Bucovina, nu se ştie din ce pricină, tănăul fiind târgău sucevean. Încă evit să vă vorbesc despre acest ghiolban, care, mai anţărţ, reclama vicepreşedintelui Rădulescu Alexandru cum că, datorită “dinozaurilor Dumitru Rusu şi Viorica Moruz”, geniul lui în puturoşenie nu se poate afirma (care părinte e atât de iresposabil, încât să-şi înscrie copilul în clasa acestui pigmeu?).

*

Deci, în cele ce urmează, o să vă arăt cam cum o să fie mâine, la vernisaj, cu promisiunea revenirii, tablou cu tablou, asupra evenimentului. Pentru că vernisajul expoziţiei cu opere ale “Învăţăceilor penelului” pictorului Viorica Moruz înseamnă, în fiecare an, câte un eveniment.

*

*

Am fonotecat. Şi am avut ce învăţa

*

Dimineaţă, când colecţiile de partituri urgente se aliniaseră pe biroul meu, aşteptând sosirea zicălaşilor Petrică Oloieru şi Răzvan Mitoceanu, convenită pentru ora 13, nu ştiam, dar intuiam, în bună parte, ce o să aud. În fond, respiraţia străbunilor nu-mi mai este, de multă vreme, străină. Iar încrâncenarea cu care urmăresc firul dintr-un veac într-altul, dintr-o generaţie într-alta ţine de un fel de arheologie a spiritului, de care am prins să mă ocup, pentru că nimeni nu a făcut-o până acum.  Îmi făceam, speranţe, dimineaţă, că o să aruncăm o privire şi un arcuş şi prin cântecele de pe la 1600-1700, pe care le copertasem cu un dans turcesc, luat din antologia engleză din 1804, care prelua trei dansuri valahe, publicate, tot la Londra, în 1714, dar nu a fost chip, pentru că muzica din colecţia “Muza Română”, publicată la Cernăuţi de Calistrat Şotropa, conţine o muzică splendidă, care oricând şi-ar face loc într-o nouă “Rapsodie Română”, dacă nu figurează, deja, stilizate, în Rapsodiile lui Enescu sau în opereta “Crai nou” a lui Ciprian Porumbescu.

*

*

Pentru că nu avem un loc decent de video-fonotecare, în care să nu murim de frig (în sala de clasă a profesorului Petru Oloieru îţi cresc, instantaneu, ţurţuri!), am profitat de ziua liberă a orchestrei Ansamblului “Ciprian Porumbescu” şi ne-am pus pe improvizat un studiou. Cât mutam noi ţambalul orchestrei, scaunele, cablăraia, le-am zis băieţilor, ca să-i mai înveselesc (erau albi la faţă de oboseală), o întâmplare reală. Umblam, cândva, prin Bucureşti, împreună cu regretatul fotograf al Televiziunii Române, Vasile Blendea (cel cu expoziţia “Marin Preda” şi cu cele mai frumoase fotografii de artişti), când am dat noi nas în nas cu o îndrăgită interpretă de folclor bucovinean, care i-a reproşat genialului pozar: “Vai, maestre, mi-aţi făcut poze de atâta timp, şi încă nu mi le-aţi dat!”. Vasea, care uitase cu totul de ciocârlia bucovineană, s-a scuzat cu aţă albă: “Ştiţi, sunt tare ocupat, mereu se iveşte câte ceva… Dar de ce nu treceţi, într-o zi, pe la mine, pe la studiou, ca să vi le fac pe loc?”. Impresionată, diva suceveană a exclamat, cu mare atenţie la ruj: “Ooo! Aveţi şi studio?”. Replica lui Blendea merită antologată: “Asta-i bună, dar eu pe ce dorm?!”.

*

*

 După ce toate chestiunile tehnice au fost rezolvate de sunetistul Dănuţ Lungu, de operatorul Lucian Căluşeriu şi de informaticianul Nicolae Gabriel Sandu, care a avut grijă să-mi tot ocolească obiectivul aparatului de pozat (mâine-poimâine, mă vedeţi “artist fotograf”, aidoma altor trântori ai târgului!), a început fonotecarea, cu o conevenire vocală a liniei melodice, urmată de câte o scurtă interpretare a partiturii şi, imediat după aceea, de filmare şi înregistrare. Răzvan citeşte şi titlul partiturilor din colecţie, iar când dăm de câte un cântec vechi, pe care îl ştim sub un alt titlu, pe la 1907-1914, schimbăm priviri complice. Doar Petrică, alb ca neaua de oboseală, e total concentrat pe partitură, refuzând asocieri cu alte piese. În fond, din jumătate în jumătate de veac şi de la lăutar la lăutar s-au tot produs discrete modificări sau măcar floricele în plus sau în minus pentru fiecare cântec. Pe Grigori Vindereu, de pildă, şi după floricele de final de refren îl poţi recunoaşte drept născocitor de cântece. Fără voia noastră, pe măsură ce fonotecăm, desluşim destinul anterior (uneori şi autorul) unora dintre cântecele noastre vechi. De pildă “Hora Storojineţului”, culeasă de Alexandru Voievidca de la învăţătorul Petrea Dolinschi, este, de fapt, “Hora Aurora”, născocită de legendarul Grigori Vindireu:

*

p21

*

*

Găsim, sub titluri iniţiale, multe melodii, pe care le ştim după titlurile adaptate ulterior. De pildă, “Hora lui Ionică” (Batalan), ştiută astăzi, drept “Hora Câmpulungului”, deşi Câmpulungul, spre deosebire de Rădăuţi, Dorna şi Suceava, nu a avut o horă, născocită special de Vindereu sau de Batalan pentru acest târg. Un alt cântec al lui Grigori Vindereu, “Hora Lenuţa”, avea să ajungă, sub arcuşul lui Ion Bidirel, din Stupca, “Hora mare”, iar sub cel al nepotului lui Ionică, Alexandru Bidirel, “Hora Bucovinei” sau, cum e cunoscută printre folclorişti, “Hora lui Bidirel”. Şi nu e născocită de Bidirel, ci de Vindereu:

*

p7

*

Şi “Hora Lelia”, tot a lui Vindereu, avea să se prelingă sub un alt titlu, aşa cum “Hora în d moll” a lui Nicolai Picu, pe care Leon cav. de Goian o cânta, adesea, împreună cu Grigori Vindereu, în memoria lui Picu, avea să se numească “Hora lui Goian”.

*

Fonotecând, aflăm detalii importante ale spiritualităţii româneşti din Bucovina, deşi ne doream doar să triem materialul pentru spectacolul din 7 iulie, de la Vatra Dornei.