Ţinutul Botoşanilor, altarul culturii române (I)
*
De când mă ştiu, eu am un adevărat cult pentru ţinutul Botoşanilor, mai ales că m-am tot întrebat adesea cum e posibil ca meleagul acesta cu adevărat mioritic (prin relieful vălurit aminteşte de podişul Transilvaniei) să fi dat culturii române şi nu doar culturii române, ci şi celei europene atâtea genii. Observasem că muntele, ca rai terestru dobândit prin naştere, nu mai are nevoie de adaosuri de imaginaţie şi, tocmai de aceea, nu a dat poeţi, pictori, muzicieni, filosofi, pe când zona de câmpie-deal, pe care o pârjoleşte soarele verilor până aproape de deşertificare, obligă imaginaţia să conserve şi să sporească frumuseţea dumnezeiască a primăverilor colinare. Aşa, îmi ziceam, se explică faptul că ţinutul Botoşanilor, superb altar al culturii române, se poate lăuda cu memoria unor zeităţi ale spiritului nostru naţional, precum Enescu, Eminescu, Iorga, Pillat, Tonitza, ba pare-mi-se că şi Octav Băncilă tot botoşenean a fost, ca să nu mai vorbesc de minunaţii actori Mihai Mereuţă sau Dionisie Vitcu.
*
Dimineaţă, am pornit, deci, prin Adâncata, spre satele lui Ianăş Viteazul de pe Siret, ştiind că primul Bucureşti atestat în istoria românilor, Zvoriştea (30 mai 1392, zi în care ar trebui sărbătorită şi prima atestare a Bucovinei geografice, nu a celei istorice), îmi deschide calea, prin bunicii paterni ai lui George Enescu, înveşniciţi întru odihnă aici, dar ignoraţi şi de memoria localnicilor, şi de cea a făloaselor autorităţi sucevene judeţene. Sunt flămând de natură nestricată de “relele civilizaţiei umane”, cum ar zice Collumella, sunt însetat de tipul ancestral de contemporaneitate, cum am zis eu, în nu mai ştiu care carte, şi nutresc ferma convingere că dincolo de graniţa Bucovinei istorice, a Herţei, şi iar a Bucovinei şi a Basarabiei, o pot găsi. Îmi iau aparatul de fotografiat, ca să narez fotografic despre natura constituită în altarul culturii române, iar pe drum îmi vin în minte persoanaje de odinioară şi personaje de astăzi, care încă mai trăiesc ademenite de nostalgia brazdelor natale, pentru că aşa a vrut Sfântul Cer, după cum relata nirvanicul Spitama Zarathustra, că i-ar fi vorbit Cerul, după ce eşuase în convenţii cu Marele Păstor Enlil al Muntelui din Carpaţi: „am făcut fiecare ţară dragă locuitorilor ei, chiar dacă aceasta era lipsită farmec. Dacă nu aş fi făcut fiecare ţară dragă locuitorilor ei, atunci întreaga lume ar fi invadat Airyana Vaego” (Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 4).
*
*
Dincolo de râul Siret şi de moşiile lui Ianăş Viteazul şi de străvechiul lui Bucureşti (legenda capitalei României este o aiureală, pentru că mai sunt atestate, înaintea ei, alte 13 localităţi Bucureşti prin largul ţării – chiar şi Rădăuţi, în formula veche slavonă, Radomir, tot Bucureşti înseamnă), se află uriaşa moşie a legendarului Mihail de Dorohoi, contemporan cu Ianăş Viteazul, dar atât de bogat, încât şi polonii îl recunoşteau drept nobil chiar şi al Coroanei lor. Podul de pe Siret, simplu şi tocmai de aceea elegant şi frumos, e mâncat cumplit de rugină, pentru că este tratat drept al nimănui şi de autorităţile sucevene, şi de cele botoşenene. Desparte şi uneşte două lumi şi, tocmai de aceea, Siretul se strecoară morocănos pe sub el, aidoma unui şarpe cosmic (dragonul cosmic rămâne, totuşi, Prutul, spre care mă îndrept).
*
*
Drumul spre altarul culturii române trece printr-o minunată pădure de foioase, care adăposteşte mănăstirea (schitul) Gorovei, în care schit au fost călugăriţe surorile mamei lui Eminescu, una dintre ele dobândind chiar ierarhia de stareţă, dacă îmi amintesc bine dintre amănuntele care chiar nu contează. Numele moşiei vine de la antecesorii cărturarului Arthur Gorovei, care s-a născut, inclusiv în tainele scrisului şi cititului, la Rădăuţi-Prut, şi ai istoricului de calibru de astăzi, Nicolae Grorovei. Din câte îmi amintesc, pădurea se cheamă şi Agaton, iar dacă nu se cheamă şi Agaton, tot aia e. Adică o splendoare de tip ancestral de contemporaneitate.
*
*
În somnorosul, dar pitorescul oraş Dorohoi, nu fotografiez nimic, deşi îmi trec prin faţa ochiului intuitiv Angela Zarojanu, Ioan Balan, Constantin Horbovanu şi alţi prieteni care, uneori, îmi înseninează sufletul. Horbovanu, ca umorist, mă însoţeşte cale mai lungă, urmând să predea ştafeta ziaristului Vichenti Cosma, pentru că are râsul acela dezarmant, leit macii din megieşia Livenilor “lui George Enescu”. Nu am văzut niciodată “casa lui George Enescu din Liveni” şi nici nu am de gând să o văd, pentru că este un fals. Părinţii lui Enescu au locuit mai mult la Dorohoi şi la alte moşii din apropiere (la Dragalina, de pildă), decât în căsuţa aceea, în care murise surioara cu talent de pictoriţă a genialului muzician, iar mama considera căsuţa în care au locuit pentru puţin timp “loc rău”, apărându-şi cu disperare noul vlăstar.
*
*
Jucându-mă cu aparatul de fotografiat, zăresc, în zare, două sate din ţinutul Herţei, pe care mi le apropii de obiectiv, deşi din experienţă ştiu că nu vor ieşi nişte poze grozave. Dar ce contează, dacă sufletul meu le pipăie casă cu casă, copac după copac, sub cupola tulburătoare a cerului, pe care nu ne-o poate fragmenta nimeni.
*
*
Multe iazuri şi heleşteie are ţinutul Botoşanilor, luciul apelor ademenind albastrul cerului prin cele văi, intrate în rezonanţă simetrică şi nu doar atât cu dealurile. Vegetaţie bogată, alternanţă de livezi şi de codri timizi, care se trag spre culmi şi spre depărtări. O lume de vis sau, cum însuşi îi mărturisea Sfântul Cer lui Spitama Zarathustra, o “varra” – ţinut şi timp al căldurii solare (Zend-Avesta, Vendîdâd, pp. 16, 17), în care „el a adus seminţele fiecărui soi de copac, din cele mai mari, şi cele mai bune tipuri pe acest pământ; acolo a adus seminţele fiecărui fel de fruct, plin de saţ şi dulce la miros. Toate aceste seminţe le-a adus, câte două din fiecare fel, ca să fie păstrate inepuizabile acolo, atât timp cât acei oameni trebuie să rămână în Varra” (Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 19).
*