Proze bucovinene: Spre ţărmul de lumină

George Antonescu

Sub lumina târzie a ultimului pătrar de lună, Radu îi adună pe toţi băieţii împrejurul său. Erau, acuma, împreună cu cei ce s-au adăugat pe drum, treizeci şi şase. De toate vârstele, de la copilandri de şcoală până la holtei buni de cătănie sau cu cătănia făcută, cum era Niculai a lui Cosma, Ionică a lui Toader, Dumitru Vasian şi Pricochi Sumanari.

*

Aceştia, după ce „instruiseră“ pe băieţi în mânuirea armelor, procurându-le unora pistoale, veniră ei înşişi înarmaţi cu carabine sprintene şi încinşi cu bogate chimire cu cartuşe.

*

Radu fusese de părere să nu-şi ia nimeni decât haina pe sine, sub care să poată ascunde un odor al credinţei, o cruce, o iconiţă ori un steguleţ tricolor. „Ne ajunge Sfânta Cruce“, spunea el. „Noi m-avem nevoie de nici o armă“.

*

Până la urmă, însă, trebui să cedeze insistenţei celor patru flăcăi, care se arătau mai îngrijoraţi în faţa nebănuitelor primejdii ce-i aşteptau la această îndrăzneaţă încercare de trecere a frontierei.

*

Admise, deci, ca băieţii să poartă arme, dar, înainte de a porni, îi mai reţinu, câteva clipe, în adăpostul tăinuit ca să le dea unele îndrumări. Le vorbi în şoaptă:

– Pornim cu Dumnezeu… Ieşiţi de-aici, ne vom împrăştia ca să ne putem strecura mai uşor… Ne aşteaptă, poate, clipe grele… Căutaţi să nu daţi greş cu nici un pas, cu nici o mişcare. Mergeţi cât se poate de liniştit, cu multă băgare de seamă… Adulmecaţi, întâi, ca dulăii, roată împrejur… Apoi vă repeziţi… Nici o vorbă, nici un gând fără rost… Dacă se întâmplă ceva, nu vă folosiţi de arme, decât de chibzuială… Să ne apărăm mai mult cu crucea, decât cu arma. E mai sigur!… Pe urmă, dacă nu s-o putea şi nu s-o putea, faceţi cum vă va lumina bunul Dumnezeu!… Orice greutăţi ni s-ar ivi în drum, noi trebuie să trecem! Vedeţi în depărtare, dincolo de apă şi luncă, plopul acela înălţându-se la marginea ogoarelor? Mâine, până la amiază, trebuie să fim acolo… Cine ajunge întâi urcă până în vârful copacului şi înfige tricolorul. Va fi un semn pe care îl vom înţelege numai noi… Fiecare va căuta să ajungă numaidecât, în timpul cel mai scurt. Cei sosiţi mai degrabă vor aştepta lângă plop până ce vor veni toţi camarazii… După trecerea primejdiei, trebuie să fim iarăşi la un loc, cum suntem acuma. Acolo, în pământul liber al ţării noastre, primul lucru ce-l vom face va fi un popas la biserica cea mai apropiată, ca să ne rugăm pentru noi şi pentru părinţii noştri, rămaşi în urmă…

*

Băieţii îl ascultară într-o tăcere adâncă. La cuvintele mai grele ale camaradului lor, aprobau doar cu hotărâte înclinări de cap. Atunci, ochii tuturora scânteiau ciudat în lumina ştearsă a lunii ce se sfârşea îngânată de pâlpâirea stelelor, iar mâinile se strângeau puternic pe puşti şi pe pistoale.

*

Împărţiţi în grupe de câte trei-patru, tineririi coborâră costişa, ocrotiţi de întunericul cuibărit în frunzişul bogat al capătului de pădure tânără, care, în partea asta, prin tufanii umbroşi, face legătura cu lunca deasă a Prutului.

*

Cei patru flăcăi primiră fiecare comanda unei grupe de băieţi. Tot aşa şi elevii de liceu mai răsăriţi, mai cu pricepere, aveau în grija lor câte trei-patru inşi din clasele inferioare.

*

Porniră răsfiraţi, ca în linie de bătaie, pe distanţă largă, depărtându-se o grupă de alta din ce în ce mai mult, toţi, însă, nelăsând din priviri coloana alburie a plopului bătut de lună, dincolo…

Radu avea în echipa lui pe Iliuţă Grâu şi pe Nichifor Zare.

*

Despărţit de grupurile celorlalţi camarazi, stătu câteva clipe în loc şi ascultă. Auzi, un timp, paşii celor care se îndepărtau, apoi liniştea cuprinse iarăşi întreg ţinutul.

– Haidem!

*

Mâine dimineaţă ori poate încă în zori, îi va vedea acolo… Doamne, de-ar avea norocul să-i vadă pe toţi!… Era convins că va merge bine. Băieţii erau toţi unul şi unul. Avea încredere în ei…

Potecile acestea – se spunea – erau, acuma, aproape neumblate… Locul ales pentru trecere nu era atât de păzit. Mersese vestea despre adâncimea râului în partea aceea. Iar văgăunile săpate de puhoaiele dezgheţurilor şi ale ploilor, oricât de întortochiate, erau socotite inaccesibile fugarilor, căci acestea, pe lângă că duceau către partea cea mai adâncă a Prutului, erau toate îngrădite cu câteva rânduri de sârmă ghimpată, la înălţimea de două-trei staturi de om.

*

Radu ştia că nu trebuie să deie acestor argumente prea multă crezare, totuşi, alese aici locul de trecere, după ce el însuşi se strecurase, cu o zi înainte, ca să-l cerceteze.

Cât de stranie îi părea, acum, toată regiunea!

*

Asta era pădurea copilăriei lui dragi? Asta era lunca hoinărelilor din vacanţele de vară?… Avea impresia că se află într-un ţinut cu totul nou, nemaivăzut, străin… Copacii aceştia ursuzi ca nişte arătări iscoditoare, râpile acestea căscate ameninţător… Nimic nu mai era ca înainte. Zadarnic s-ar fi amăgit că schimbarea asta nu era decât o stare de surescitare a nervilor… Îl stăpânea tot mai mult convingerea că aspectul de pustiu, pe care îl aveau împrejurimile atât de pline de viaţă odinioară, era pustiu aievea. Duhul rău, adus de stăpânirea străină, se întindea pretutindeni, stigmatizând lucrurile, locurile, oamenii cu pecetea morţii. O viziune de apocalips, de care nu scăpa decât visând la meleagurile cu soare ale copilăriei apropiate. Astfel, îi părea că se vede pe sine şi pe prietenii care îl însoţesc haiducind prin coclauri, cu sufletul fermecat de basmele vii ale codrului…

*

În bătaia gândurilor, Radu nici nu băgă de seamă cât au mers.

Vâzându-se, deodată, singur, chemă încet camarazii grupului, care îi răspunseră, unul din dreapta, altul din stânga. Erau pe aproape, în desiş.

*

Cornul lunii făcuse şi el o bună bucată de drum, înălţându-se, acum, deasupra copacilor bătrâni.

– Hai, Iliuţă, ce te-ai oprit? Hai încoa‘!…

*

Iliuţă îşi pipăia pieptul de jur împrejur: îi era grijă de steagul şcolii. Mult s-a rugat până ce Radu, comandantul, i l-a dat lui să-l ducă dincolo… Îl purta înfăşurat pe trup, pe sub cămaşă. În salturile peste pâraie, peste gropi, în frecuşul cu tufanii, se temea ca nu cumva să-i alunece din sân şi să-l piardă.

– „Steagul nostru drag!“, gândea el, de câte ori îl revedea, în amintire, fluturând frumos în bătaia vântului ca un curcubeu de mătase. Era o cinste pe care domnul director o hotărâse numai pentru cel mai bun elev din toată şcoala. Numai acela avea dreptul să ridice tricolorul în faţa şcolii, la zile mari. Până ce se ivea altul, care să-l întreacă şi să-i ia locul.

*

De doi ani, numai el l-a înălţat întruna. Îi era atât de drag, încât pe un coleg rău, care spusese, odată, nişte cuvinte urâte despre steagul şcolii, îl bătu până îi dădu sângele pe nas. Iar când directorul, căruia i se aduse aceasta la cunoştinţă, hotărî să-l pedepsească, luându-i onoarea de-a mai ridica drapelul, Iliuţă plânse cu atâta durere încât se îmbolnăvi grav, trebuind să rămână acasă mai bine de o săptămână. Slăbise ca un schelet… Dureri de cap şi dureri de cap. Şi plângea întruna… Noaptea, vorbea şi ţipa prin somn: „Lăsaţi-mi steagul! Nu dau tricolorul, fugiţi de aici, nu dau!…“. Până ce tatăl, neştiind ce să mai facă, lăsă drumul doctorilor şi se duse, foc de mânie, la şcoală.

*

Când tata veni acasă, împreună cu directorul, care îl asigură că n-a pus pe nimeni în locul tău, că tot el rămâne la drapel, Iliuţă se însenină deodată, ca prin minune. Se ridică vioi din pat şi merse drept la domnul director, de-i sărută mâna, zâmbind printre lacrimi mari de bucurie.

Când au venit bolşevicii, era vacanţă… Directorul şi învăţătorii plecaseră. Primul gând al lui Iliuţă a fost: drapelul.

*

Într-o seară, se furişă la şcoală şi-l rugă pe bădiţa Vasile, îngrijitorul, să-i descuie cancelaria.

– Nu se poati!, îi strigă acela cu frică. Au pus aiştia peceţi pe tăti uşile… O‘ţ‘că pe care l-or prinde că le-o rupt îl puşcă…

– Lasă-mă numai să le văd!…

*

În gândul său îşi spunea Iliuţă: „Nu mă duc eu, fără steagul şcolii, de-aici“…

Cercetă de-aproape peceţile: fâşii de hârtie, late de două degete, lipite curmeziş peste închizătura uşilor, iar pe capetele hârtiilor câte un bumb de ceară roşie… Nu se putea intra, deci, fără să se rupă hârtia sau…

*

Iliuţă se oprin în uşa cancelariei:

– Bădiţă Vasile, stai colea, în prag, şi te uită să nu vină cineva… Îndată-s gata!

Vasile făcu ochii mari de frică. Dădu să-l împingă în lături, dar Iliuţă stărui:

– Vezi hârtia şi peceţile? Ai să le găseşti neatinse…

*

Îngrijitorul se opuse mai mult de formă. La stăruinţa băietanului istuia („Bată-l norocul să-l bată, că drag mi-i urâtu’ ista di stegari!”), se postă în prag, făcându-se că n-aude, n-a vede. Îi erau ochii şi urechile numai la drum…

*

Iliuţă udă puţin hârtia cu salivă, până se muie cleiul. Desprinse uşor un capăt al hârtiei, cu tot cu pecetea de ceară, şi descuie uşa. Intră ţintă la drapel, pe care îl zări în colţ. Cât a-i clipi, îl desprinse de pe lemn şi-l pături la sân. Apoi, o zbughi afară, lipind frumos sigiliul, cum a fost. Îl îmbrăţişă pe bădiţa Vasile şi „te duci, băiete!”.

*

Departe, în drum, i-a părut rău că n-a mai luat ceva din lucrurile scumpe ce erau acolo: icoana Domnului Hristos, chipul Regelui, o fotografie mărită cu copiii şcolii, în care e şi el, în mijloc, lângă domnul director… Dar nu avuse timp pentru toate… Inima îi era mai mult la steagul lui!…

– Sst, sst! Nichifor, Iliuţă! Haideţi pe-aici!

Gândurile încurcau paşii băieţilor. Însă Radu nu-i lăsa să se rătăcească.

*

La chemările şoptite ale comandanţilor, care îşi controlau, din când în când, „efectivul“ grupelor, băieţii îşi reveneau din visările lor, din gândurile plimbate, o clipă, prin meleagurile copilăriei, din planurile de viitor ce se făceau pe măsură ce coloana de lumină a plopului bătut de lună, dincolo, părea tot mai aproape“ (Revista Bucovinei, nr. 4/1943, pp. 192-196).

Proze bucovinene: Lut

Traian Chelariu

Săptămâna de veghe îi ascuţise peste măsură simţurile. Culcat cu faţa-n sus, stătea nemişcat şi răsufla aşa de încet că se îndoia că trăieşte. Gândul că s-ar putea înşela îl zguduia ca o mână ce vrea să te deştepte. Atunci se ascundea în sine însuşi şi-şi oprea plămânii. În aceste clipe tăcerea parcă era mai clară şi întunericul mai limpede. Putea să audă zgomotele de afară. Auzea până şi liniştea din sine şi auzea desluşit respiraţia nevestei şi a copiilor. Pe fiecare îndeosebi.

*

Ioana răsufla cu grijă şi suspina din când în când, Nicu, feciorul lui, se grăbea parcă să ajungă mai curând ziua, – numai Fetica sugea aerul printre buze, lin ca o apă de care nu te saturi. Trebuia să asculţi bine ca să ştii că e vie. Şi-i erau aşa de dragi fiinţele aceste, alea lui, cufundate-n liniştea somnului.

*

Ar fi vrut să se ridice, să le audă mai de aproape, să întindă ocrotitor mâna peste ele, ar fi vrut să îndepărteze odată pentru totdeauna pericolul ce le ameninţa şi de care nu voiau şi nu puteau să ştie. Ar fi vrut să rămâie nebun în ochii Ioanei şi ai copiilor, numai să se oprească năvala muntelui. Ar fi vrut – şi câte n-a încercat el. Dar te poţi măsura tu, om pitic, cu lutul nesfârşit?

*

Zidăria, ridicată, ani de-a rândul, în drumul lui, a rămas jucărie împinsă la vale, cu tot cu bârnele de care se răzima şi cu şanţurile ce o încunjurau. Livada, sădită în anii trecuţi, ca la nevoie, îşi înfipse prea târziu rădăcinile în pământul mişcător. Dealul, grămădit numai din lut galben şi fără urmă de piatră, se întindea ca un trup de uriaş fără oase.

*

Cinci ani se războise cu el, sperând că-l va opri sau îl va învinge cu vicleşug omenesc.

La început muncea voios, apoi îndârjit şi cu duşmănie, în cele din urmă cu desnădejdea omului ce trebuie să cedeze din drepturile, din avutul şi din viaţa sa.

Se sfătui, într-o seară, cu nevasta. Dar Ioana îl privi neîncrezătoare şi nu-i zise decât:

*

– Măi omule, cât ai săpat şi zidit tu, puteai să-ţi faci gospodărie nouă în loc neted şi bun. Şi n-ai vrut. Iar aici au trăit părinţii tăi şi nimic nu li s-a întâmplat. Las’ că nici ţie nu ţi-a fi nimic.

*

Nu i-a mai cerut nici un sfat. Ştia că n-o să iasă la capăt. Femeia nu-l înţelegea. Gospodărie şi-ar fi putut face cu munca şi priceperea sa. Dar n-a vrut să-şi lase pământul. Şi cum să-l lase. Era al lui de când se pomenise. Şi, câtă vreme putea stăvili muntele, ar fi fost ruşinoasă munca pe bani sau loc străin. Bogăţia nu-l chema, nici bunăstarea nu-l ţinea legat de brazda săracă ce o moştenise. Nevasta, însă, nu-l înţelegea.

*

De-ar fi crezut în izbândă, se nuta din loc nu el, ci muntele şi nu mai venea.Dar, pe cât de mult l-ar fi întărit cuvintele dânsei, ele nu-l îndepărtară de la cele ce şi le puse-n gând.

*

Că a fost învins în lupta cu puterile firii nu e vina lui. Acum trebuie numai să privegheze să nu-l surprindă duşmanul.

Şi, dacă va scăpa până-n primăvară şi la vreme uscată, îşi va încerca în altă parte norocul. Numai să înceteze ploaia. Căci, de ieri, dealul se apropiase mai mult ca oricând. Livada, strânsă din toate părţile, se unduise ca un iezer răsculat de furtună şi crăpase-n lung. Trei pruni din fund îşi făcură drum printre vecinii lor, căutând să fugă undeva. Dar zidul îi ţinea. Până când? Zidul îi ţinea fiindcă-l ridicase muncă de om, lutul, însă, nu se opreşte şi nime’ nu-l poate opri.

*

Îndrăzni să se ridice. Mai întâi, pe jumătate şi uşor, ca să nu troznească patul. Urechile, mereu în aşteptarea zgomotului vestitor, trupul, gata să nu se lase înghiţit, îl ţineau într-o încordare dureroasă.

*

Ploaia curgea mereu, mare şi deasă. Ca-n ajunul potopului. Ochii-i închiţi căutară asemănare acelui sfârşit. Nu văzuse potop decât în cărţi de şcoală, dar şi-l închipuia altfel. Înaintea apelor trebuia să vie o surpare a lutului. Surpare de sfârşit şi de nenumărate ori mai mare decât aceasta ce o să vie.

*

Vedea munţi uriaşi lunecând şi topindu-se în apă tulbure. Auzea bubuit de tunete rostogolind prăpădul peste valuri. Simţea ce trebuia să fi cuprins lumea în ceasul din urmă.

*

– Atunci fu altceva şi prea târziu. De astădată, dreptatea e a mea.

*

Se ridică şi ieşi. Nevasta, trezită de zgomotul uşii, gemu. băiatul vorbi prin somn, Fetica parcă-şi curmă respiraţia.

Trecu de prag şi ascultă bezna. Afară de şuierul necontenit al ploii şi plânsul prunilor nu se auzea nimic. Întunecată, umedă şi rece, noaptea de primăvară îl umplu de tristeţe şi părăsire. Se simţi neputincios ca o lighioaie izgonită din vizinie. Merse pe prispă, de la un unghi la altul al casei, şi o mângâie cu mâinile ca un locaş sfânt, de care trebuie să te desparţi. Varul, spălat de ploaie şi neted pe alocurea, se umflase cu tencuiala desprinsă de pe lemn şi ameninţa să cadă. Îl lovi cu palma ca o podoabă fără preţ, ce poate fi cojită. Îi păru rău de cele făcute. Pălmuită de stăpân, casa menită surpării parcă suspina.

*

Coborî scările, să meargă până la zid. Picioarele goale se cufundară peste glezne în noroi. Trecu nehotărât prin ogradă, cu mâinile întinse, până ce-l opriră bârnele şi zidul. Le cercetă cu vârful degetelor şi amănunţit. Două din proptelele de stejar nu mai erau la locul lor. Peste pietre, apa îşi făcuse drum, din livadă, şi cădea-n băltoaca din curte. Încolo, ploaie şi întuneric. Răzbit de umezeală, el nu-şi putu stăpâni izbucnirea de mânie împotriva vremii:

*

– Nu plec de aici, să ştiu că voi răzima cu pieptul meu zidul ce lunecă sub apăsarea pieptului de dincolo.

*

Dându-şi seama, însă, de zădărnicia spuselor, se întoarse amărât.

– Zidul şi aşa nu e tare îndeajuns. Mai bine stai lângă ai tăi, în casă.

Se avântă şi intră.

*

Năcăjită, Ioana încercă să-l mustre:

– Iar nu dormi? Măi omule, nu-i a bine ceea ce faci.

– Nu mai e mult, nevastă, aşteaptă, îndată…

*

Se îmbrăcă, se încălţă ca de plecare şi se întinse pe laviţă, atent la fiecare pic de ploaie căzut pe geam, la fiecare tresărire de vânt.

Ioana se încumetă să-i mai spună ceva, dar nu o auzi. Îi treceau prin cap fel de fel de gânduri. Se pregătea de fugă.

*

– De va veni într-astă noapte şi dintr-odată, îmi scap copiii cu nevasta, – dacă întârzie, mâine mă mut. Aici nu-i chip de stat. Ploaia a umplut de apă vinele pământului şi lutul se frământă ca un aluat.

– Şi dacă mă va surprinde? Fereastra-i prea îngustă ca să mă încapă. Trebuie să ies pe uşă. Zidul mă va păzi până fug. Stejaru-i gros şi tare.

*

Se sculă iar şi căută, după grindă, legătura cu bani şi hârtii. O ascunse bine-n sân. Merse până-n grajd. Vaca mugi. O deslegă şi lăsă deschisă uşa grajdului. Trecu pe lângă căţea. Mirată de vizita stăpânului, ea scânci şi i se gudură la picioare. O deslegă şi pe dânsa. Javra lătră de câteva ori şi scoase un urlet a pustiu şi jale.

*

– Eşti năzdrăvană, ai, ştii şi tu că m-a învins lutul. Du-te, fii slobodă să mergi unde-ţi place.

*

Căţeaua i se gudură iar la picioare şi-l petrecu până-n prag.

Când intră în casă, nevasta era sculată.

*

– Ai deslegat căţeaua?

– Da.

*

Nu îndrăzni să-l mai întrebe ceva. Un zgomot adânc, ca din măruntaiele pământului, umplu tăcerea. Ascultară amândoi. El ieşi iar şi merse, de-a dreptul, la zid. Încă nu se întâmplase nimic. Apa curgea de pretutindeni şi plângea prunii bătuţi de vânt.

Parcă se mai luminase. Prin perdeaua de ploaie ghiceai marginile zidului, ale grajdului şi pereţii umezi ai casei. În sus şi împrejur, numai ceaţa vremii urâte.

*

– De-ar veni mai degrabă ziua!, se îmbărbătă el şi-şi căută de lucru prin casă.

*

Neliniştită de purtarea soţului şi de zgomotul auzit, Ioana îngenunchiase într-un colţ şi şoptea rugăciuni. Se treziră şi copiii.

Nicuşor ascultă cântecul ploii şi zise trist:

*

– Afară plouă.

Fetica ceru de mâncare. Mama se ridică şi căută o strachină-n blidar. Scoase oala cu lapte.

*

– Nu vreu lapte rece, se împotrivi Fetica.

– Atunci, rabdă până se face zi.

– Fă foc, nevastă!, zise el.

*

Ea îl ascultă, fără vorbă de împotrivire. Ieşi să aducă un braţ de uscături.

Zgomotul din adânc se urni iar, prelung ca un îndemn. Aiurită, ea aruncă lemnele şi ascultă.

*

El ieşise în ogradă, să se încredinţeze de tăria zidului. Îl găsi crăpat în două locuri şi înclinat să se dărâme. Prin spărturi curgea puhoiul murdar. Livada se grămădise şi ea pentru năvală.

*

Le văzu toate cu sânge rece, se întoarse în casă şi-şi îmbrăcă băiatul şi fata.

– Tată, unde mergem?

– Fugim, puii mei, vine lutul.

*

Zgomotul se trezi din nou şi se apropia. Trecu o veşnicie de aşteptare.

– Ioană, unde eşti?

*

Ea nu răspunse. El îşi luă în braţe copiii şi ieşi. Mai era timp să fugă. Privin în grajd. Rujana umbla speriată de colo până colo. Căţeaua dispăruse.

*

Deodată, se clătinară şi trosniră toate. Zidul se risipi ca lovit de un ciocan uriaş. Bârnele se rupseră. Prunii se mişcară, duşi de valuri.

*

Nicuşor şi Fetica ţipară speriaţi. El îi strânse bine, fugi pe poartă şi strigă cât îl ţinu gura:

– Ioană, Ioană, fugi!

Lumea se învârti cu casă, cu grajd, cu el. Se clătină, dar nu se lăsă învins. Era tare-n picioare şi-şi purta copiii în braţe.

*

Zgomotul de dărămături, mugetul sălbatec al Rujanei şi un strigăt omenesc îl răsturnară-n genunchi. Iar pământul curgea sub el ca-n ziua de apoi. O putere nevăzută îl smunci şi-l aruncă înainte. Îşi ţinu, însă, bine copiii.

*

Dar totul se potoli ca prin farmec. Când se văzu scăpat, se întoarse cătră răsărit, îngenunchiat cum se afla:

– Tatăl nostru, carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, fie voia Ta…

Nicu şi Fetica plângeau speriaţi. El se ruga tare şi răspicat.

Lutul galben şi greu acoperise toate.

*

De sus curgea ploaia, deasă şi rece (Junimea literară, nr. 9-12/1930, pp. 412-416).

Proze bucovinene: Vacanţe

Mircea Streinul

Colegul meu, Dumitru Şperlea, era îndrăgostit. O ştia toată clasa, deoarece bunul meu prieten nu se sfiise să comunice faptul în mod oficial, adică de la catedră, în timpul unei pauze.

*

Numai că Dumitru era foarte nefericit în dragoste şi afecta în consecinţă tuberculoza, devorând cu o acidă pasiune zeci de lămâi.

*

Acest lucru n-o impresionase însă pe Liuş – şi Dumitru trebui să-şi schimbe tactica, adaptând maniera sportivă. Suferind însă un nou eşec, se hotărî să procedeze energic. Scrise o lungă scrisoare, înştiinţând-o pe Liuş că se sinucide, dacă nu va voi să-l salveze ea însăşi de la funestul gest.

*

În locul Liuşei apăru însă la „faţa locului” domnul Eustaţie Scorţea şi Grădina Publică înregistră un mic scandal, din fericire cu puţini martori, întrucât era ora mesei. Câţiva curioşi au văzut o umbrelă agitată, o pereche de ochelari căzuţi pe prundul aleei şi alte obiecte pitoreşti, cari protestaseră, pe rând, cu comprimată furie, împotriva neruşinării tineretului postbelic.

*

Dumitru nu se resemnă. O urmărea pe Liuş, îi trimitea scrisori copiate din romane epistolare, se inspira din corespondenţa oamenilor celebri şi adapta pentru uz propriu poezii din antologii cu copertă roză. De sărbători, îi trimitea Liuşei ilustrate cari înfăţişau o pereche îndrăgostită sub clar de lună. În vacanţe, se plimba înaintea ferestrelor de la casa domnului Eustaţie Scorţea şi, când o zărea pe Liuş, îşi scotea pălăria cu un gest larg de cavaler medieval… Însă nime nu-i arunca trandafiri de la fereastră…

*

Dumitru veni cu un aer foarte aferat. Schiţă un gest misterios, închise cu precauţie uşa şi, cu vocea scăzută, mă puse în curent cu proiectul său: voia să facă o serenadă Liuşei… El, Iosif Stareţu, Georgică Americanu şi Vlăduţă Făget. Mai lipseam eu…

*

– Ştii, trebuie să fim cât mai mulţi…

– Da’ eu cânt ca un cotoi călcat pe coadă!

– Eh! Asta nu importă… Trebuie să fim cel puţin cinci!

– Da’ dacă nu mă lasă ţaţa Lenţa?

– Dă-o dracului de babă!

*

De astă dată mă uitai eu dacă uşa e bine închisă. În salon era răcoare şi ştiam că ţaţa Lenţa putea să vină dintr-o clipă în alta ca să-şi facă somnuleţul de după-amiază, ferită de căldura obositoare din dormitorul ei.

*

– Dă-o naibei!, reluă Dumitru în şoaptă. Serenada o facem pe la miezul nopţii. Vii la gară, unde te aşteptăm. Încă una – era să uit! – facem chef mare pe urmă, la moara dracilor…

*

După cină, tata se retrase în odaia sa. Ţaţa Lenţa îi porunci Codolenei să strângă masa şi începu să citească o nouă fascicolă de roman. O muscă bâzâia somnolent, trezind atenţia pisicii, care se cuibărise pe un teanc de reviste ilustrate.

*

Ţaţa Lenţa nu era rea. Deşi avea înfăţişare bărbătească, totuşi ochii ei luceau blând şi cine ştie câtă poveste tristă nu ascundea în suflet, deşi căuta să pară energică şi – cum îi plăcea să spună – antisentimentală.

*

Odată – aveam vreo patrusprezece ani – a descoperit, între un manual de zoologie şi un atlas istoric, „Paul şi Virginia“.

Ţaţa Lenţa s-a-ncruntat şi mi-a dat sfatul:

*

– Să nu mai citeşti de astea! Ai timp. Eu am citit istoria asta neserioasă la treizeci de ani. Pentru tine sunt „Cuore“, „Păţaniile lui Ţăndărică“, „Robinson Crusoe“… Ai înţeles, Nicodime? Paul şi Virginia au fost doi desmăţaţi, de la cari nu trebuie să iei pildă!

*

Totuşi, a doua zi, ţaţa Lenţa era cu ochii plânşi; recitise “Paul şi Virginia”…

După moartea mamei, ţaţa Lenţa se stabili la noi. Tata era prea ocupat cu gospodăria ca să vadă şi de mine şi, de aceea, mă încredinţă în mâinile bătrânei mele mătuşe, care mă crescu cu dragoste, făcându-mă să iubesc atât de mult casa noastră…

*

Ţaţa Lenţa nu mai citi însă mult. Vedeam că o apucă somnul. Înainte de a se culca, voia să facă obişnuita inspecţie prin odăi. Trecurăm întâi prin salon, unde era totul în ordine, apoi ne duserăm în bucătărie – şi acolo era totul la locul său; în odaia mea, ţaţa Lenţa descoperi urme de scrum pe covor. Dădui vina pe tata şi ne continuarăm drumul: ţaţa Lenţa cu lumânarea în mână (îmi făcea impresia unei căpetenii de piei roşii în expediţie războinică), iar eu după dânsa.

*

Deschise brusc uşa de la cămăruţa Codolenei, care simula un somn greu, cu sforăituri prea exagerate ca să pară verosimile. Ţaţa Lenţa n-avea simţul nuanţelor, aşa că închise uşa.

*

Apoi ieşirăm în pridvor. Mătuşa mea aruncă o privire cercetătoare în întunericul ogrăzii. Îşi încordă auzul, însă nu prinse nici un sgomot suspect, aşa că îmi spuse noapte-bună şi se duse să se culce.

*

Erau orele zece. Mai aveam timp până să mă duc la gară. Deschisei fereastra şi stinsei lampa. Mă întinsei pe aşternut şi începui să gândesc lucruri absurde, imaginând întâmplări imposibile, unele de grandios eroism, pentru a înşela timpul până la miezul nopţii, când urma să-i întâlnesc pe trubaduri.

*

Noaptea era destul de întunecată, căci luna nu răsărise încă. Din cauza asta, puteam zări prin fereastră că stelele erau mai clare, luminând mai intens printre crengile teilor, pe cari le înghirlăndau.

*

Aerul proaspăt pătrundea în odaie, încărcat cu miresme de iarbă şi fructe coapte, puse ziua la soare ca să se usuce.

Auzeam, în răstimpuri, paşii câinelui în ogradă, sub fereastră. Un greieruş îşi concretiza melodia în cri-cri-ul său agonizant. Vuietul nelămurit al nopţii stăruia: lătrat de câini, din când în când o căruţă pe drum, nechezat de mânji lăsaţi în ţarcuri, câte un miau prelung de cotoi – totul se amesteca într-un fel de cântec straniu şi plin de nelinişti.

Şuierul trenului de douăsprezece fără un sfert mă grăbi la întâlnire.

*

Serenada decurse normal. Liuş aprinse trei chibrituri, în semn de mulţumire, şi ne-am cărat. Dumitru mă strângea fericit de braţ.

Luna răsărise, acuma, şi drumul curgea domol printre garduri, ireal de alb, poticnindu-se din când în când pe câte un podeţ.

Georgică Americanu, Iosif Stareţu şi Vlăduţă Făget o luară înainte, spe moara dracilor. Dumitru şi cu mine rămaserăm mai în urmă. Nu vorbeam: era noaptea aşa de frumoasă…

Ajunserăm în dreptul gospodăriei de lângă uliţa care duce la biserica unită.

*

– Se-ntorc „ştudinţii“ de la cântat, ţâşni un glas de la portiţă.

– Tu eşti, Malena?, zise Dumitru şi se apropie cu mine de fata pe care o interesau „studinţii“.

– Eu, domnişorule Dumitru. Am ascultat cântecul vostru. S-a auzit până aici. Da’ n-a fost tocmai frumos…

– Mda?, se oţărî prietenul meu. Nu l-ai auzit bine.

– Se poate, admise fata şi ieşi în drum, astfel că-i putui vedea faţa.

*

Malena zâmbea: se bucura de lumina lunii. Arcui un gest cu mâna şi cuprinse castanul de la poartă.

Şi am început s-o iubesc pe Malena.

*

Pe la orele două, ieşeam din cârciuma poreclită, prin nu ştiu ce capriciu, „moara dracilor“. Vlăduţă, Iosif şi Georgică o luară spre casele lor.

În dreptul bisericii unite, Dumitru mă opri:

*

– Uite: banca asta aşteaptă pe cineva.

Dumitru se apropie de banca de înaintea curţii bisericii, îşi scoase pălăria şi se închină:

– Bună seara, domnişoară… sau doamnă bancă…

*

Spuse cuvintele acestea cu atâta încredere şi seriozitate, de parcă s-ar fi aşteptat ca banca să răspundă salutului. Desiluzionat – banca se posomorâse (un nor acoperise pentru o clipă luna) – Dumitru îşi puse pălăria pe cap.

– Să ne aşezăm, îi zisei. Mă dor picioarele.

Îmi aprinsei o ţigară.

*

– Fumezi?

– Da, Dumitre… Îmi place luna şi o reproduc miniatural în vârful ţigării…

– Ţţţ! Mai du-te dracului cu comparaţiile astea! Vârf de ţigară: luna… Parcă ar fi un spirit englez… Râzi de-abia a treia zi după ce l-ai auzit?

Apoi, ca pentru sine:

– Tare-o iubesc pe Liuş…

– Şi eu iubesc…

Dumitru sări de pe bancă:

– Nu-ţi dau voie! Liuş e a mea. Asta-i trădare! Să-ţi fie ruşine! Te credeam prieten…

– Stai, bre! Că n-o iubesc pe Liuş. Am spus „şi eu iubesc“, nu „şi eu o iubesc“… Iubesc pe alta. Pe Malena…

*

Aveam vizită. Venise Mihnea, prietenul şi colegul meu Mihnea, poetul clasei. Fusese şi în vacanţele trecute la mine. Îi plăcea să doarmă în şură (mie nu-mi dădea voie ţaţa Lenţa) şi să citească mult.

*

Mihnea îmi aduse din Cernăuţi un întreg cufăr de cărţi şi prima zi o petrecurăm răsfoind reviste vechi, pe cari le pogorâi – spre indignarea ţaţei Lenţa, căci revistele erau pline de praf – din lada cea mare din pod.

Spre seară, făcurăm o mică plimbare în grădină şi stăturăm la taifas, aşezeţi turceşte lângă un strat de garoafe.

*

I-am confiat iubirea ce-o nutream pentru Malena, aducându-i la cunoştinţă că nu pot trăi fără ea. Mihnea mă supuse unui sever interogatoriu. Lipsea numai procesul-verbal, căci aş fi avut deplina impresie că mă aflu în faţa unui comisar poliţienesc sau a unui judecător de instrucţie.

– Vom vedea ce vom face, îşi încheie, la pluralul majestăţii, Mihnea interogatoriul.

Seara cobora, acuma, de pe coline, insinuantă şi înstelată, ceea ce îl determină pe prietenul meu să exclame cât putu mai tare, deşi cred că grădina nu ştia franţuzeşte:

– Tu reclamais le Soir; il descend; le voici…

*

Apoi, Mihnea schimbă vorba şi-mi spuse că o revistă din Cernăuţi i-a publicat o poezie. L-am felicitat şi ne-am continuat plimbarea printre straturi, urmaţi de Dulău, câinele tatii, în timp ce se aprindeau tot mai multe stele în sat.

După ce am cinat, am ieşit din nou în grădină. Cerul se înnorase şi mi se părea atât de jos, că l-aş fi putut atinge cu mâna. Nu era vânt şi văzduhul părea un lac liniştit.

Vorbirăm multe Mihnea şi cu mine; nădejdi de oameni tineri, cărora le plăcea o carte frumoasă, o vorbă bună şi entusiasmul pentru muncă.

*

Prietenul meu îmi recită poezii (cine nu ştie cât de frumos e să asculţi versuri sau poveşti prin întuneric) şi de-abia puturăm băga de seamă că începuse să plouă molcum – ca o revărsare de binecuvântări.

Ieşirăm din grădină şi ne refugiarăm în podul şurii, unde Codoleana pregătise, de cu zi, culcuşul lui Mihnea. Stropii de ploaie băteau în şindrila acoperişului. Fânul răspândea miresme campestre. Ne lungirăm pe cergă şi ascultam cântecul pământului fericit de ploaia mănoasă.

*

Poate era s-adorm când mă chemă Mihnea. Tresării. Mă bucuram că venise la fereastră. Mă întrebă:

– Vrei să mergi cu mine?

*

Nu l-am întrebat încotro, ci i-am răspuns că da. Mă îmbrăcai repede, sării prin fereastra deschisă şi ne-am făcut vânt peste gard, căci portiţa scâţâia îngrozitor când o deschideai.

Trecurăm tăpşanul şi o luai după Mihnea, spre podul covaciului. Podul acesta îşi avea povestea. O ascultasem de multe ori: se aţinea pe acolo diavolul; venea pe la miezul nopţii şi-şi fuma în tihnă luleaua. Ca să nu sperie prea mult pe trecătorii nocturni, îşi lua înfăţişarea unui neamţ scund şi durduliu, având grijă să-şi transforme coada într-un elegant baston de bambus. Caii îl simţeau însă şi făceau zâmbre până să treacă podul…

*

– Mihnea, tu nu te temi să treci singur podul covaciului?

– Am optsprezece ani!, îmi replică tăios prietenul, deşi ştiam precis că n-are decât şaptesprezece.

*

În apropierea podului, o luarăm prin porumbişte. Luna răsărea. Pe vale se aşternea încet pâclă. Câteodată mă împiedicam de bostani şi răcoarea lor îmi săgeta plăcut picioarele goale. Sărirăm peste părăoaş şi, după puţin, ajunserăm iarăşi la drum, dincolo de podul covaciului.

*

– În definitiv, îl întrebai pe Mihnea, încotro mergem adică?

– La Malena.

– La Malena?

– Da, la Malena… Părinţii ei au plecat la Rădăuţi cu de vânzare… Malena e singură acasă sau aproape singură, căci mătuşa ei nu contează, deoarece desigur că doarme dusă… Ori poate nu vrei să mergem la Malena?

– Cum să nu vreau, Mihnea? Cum să nu vreau? Dac-ai şti cât de fericit sunt! Mergem doar la Malena…

*

Drumul până la poarta cu castan îl făcurăm cât ai fuma un sfert de ţigară.

– Du-te, Nicodime…

– Un moment, Mihnea… De unde ştii că e singură acasă?

– Las’ că m-am interesat eu!

Şi prietenul meu dispăru după încârnitura drumului.

*

Intrai în ogradă şi-mi veni să mă închin în biserica vegetală (nucii se bolteau larg). Câinii lătrau. Lumina din casă se stinse.

Scările văzduhului erau coborâte de razele stelelor risipite cu dărnicie pe mările cerului părut aproape. Nucii tămâiau cu mirozna lor tare şi jilavă. Pământul fremăta de viaţa nopţii, uriaşă, calmă totuşi. Azurul scufunda uneori câte o fărâmă lucitoare. Nori alburii se alintau deasupra colinelor domoale ca un gest de om bătrân. Casa era albă în bătaia lunii; pridvorul adăpostea viţă sălbatică. Paşii mi se afundau în iarba ogrăzii, grea de rouă şi lucioasă.

*

După un timp, ieşi Malena. Se duse lângă fântână. Privi cerul şi îşi coborî, apoi, privirea, urmărind căderea unei stele.

Mă apropiai. Mă zări fără să tresară şi zâmbi:

– Ai venit?

– Da, Malena… Malena”.

*

***

 *

– Asta a fost povestea mea, prietene.

Nicodim tăcu. Îşi netezi părul de la tâmple şi îşi aprinse o ţigară.

Se întunecase acuma. Focul din sobă zugrăvea peretele cu înflorări luminoase.

*

Aveam impresia că fereastra ademenea fluturi enormi, cenuşii, cari ar fi vrut să pătrundă în odaie. Desluşii, totuşi, că nu erau decât frunze, pe cari vântul le smulge din cireşul de la poartă.

Ploua mărunt; ploaie de toamnă…

*

– Şi, totuşi, – reluă Nicodim – dragostea mea n-a fost profundă, tumultoasă. Îmi aduc aminte cu seninătate de această iubire a mea, aşa cum îmi aduc aminte de lanurile de grâu, de teii de lângă fântână sau de norii de odinioară… Spun „norii de odinioară“ pentru că numai pe acei ai tinereţii mele îi cunosc. De câte ori nu priveam norii alburii de seară! Acuma n-am timp să-mi ridic ochii spre cer… Dosarele clienţilor mei şi, mai ales, ale clientelor mele – sunt doar specialist în divorţuri! – nu mă lasă în pace…

*

Nicodim goli păhărelul de vin chilimbariu şi mai spuse:

– Păcat că oamenii nu vreau să mai privească norii şi stelele… Poate că ar fi mai buni…

*

Nicodim îşi aprinse altă ţigară şi oftă uşor, aşa de uşor încât de-abia auzii.

Afară ploua mereu, parcă de veacuri, ploaie nesfârşită.

Era toamnă cu flori de apă pe geamuri, înroşite de jarul din sobă.

*

Şi noi ascultam plânsul prelung al toamnei… (Junimea literară, nr. 1-6/1932, pp. 85-91).

Proze bucovinene: Scadenţă prelungită

Traian Cantemir

*

Scrisoarea mi-a căzut în mână grea ca o pasăre moartă. Eram atât de tulburat în urma lecturii ei, încât nici nu mi-am dat seama când a alunecat în pluşul peluzei.

*

Ariadna iar îmi scria că mă aşteaptă cu braţe dornice şi buze însetate şi eu iar nu ştiam ce trebuie să cred. De câte ori am încercat să descifrez fiinţa aceasta zăvorâtă, de atâtea ori m-am întors din faţa ei năuc, fără răspuns. De aceea, acum, ca să nu-mi mai pun spre dezlegare eterna problemă încurcată, mi-am ridicat ochii din prundişul scrâşnitor al aleii şi i-am lăsat să hoinărească pe fusta cu volane a mării, până departe, în zare. Pentru că vroiam, cu orice preţ, să evit întrebarea ce mă chinuia din nou ca spinul intrat în carne, am urmărit, la orizont, alunecarea imaterială a unui vapor alb ca o nălucă, până ce distanţa dintre cei doi pini argintii a rămas iar goală.

*

Pe urmă, amintirile au curs multe, fără control.

*

Era toamnă. O toamnă galbenă, de tutun, cu tristeţi de muribund. Mă întorceam de la un curs indigest de chimie şi, cum în geamuri apunea soarele, sufletul mi-l simţeam gol ca o coajă de nucă. Pe străzi nu mai gâlgâia viaţa exuberantă de altădată, cu întreceri de cai lustruiţi şi mese întinse la capăt de trotuare. Trecătorii se strecurau, pe sub procesiunile dezlănţuite de castani gârbovi, ca sub povara unei greutăţi nevăzute. În aer, ciori negre şi multe chemau şi multe chemau, pe aripile-ntinse, noaptea, din pădurile de pe creste. Umbrele serii se lăsau tot mai grele şi opace, iar în îndolierea aceasta oraşul părea că regretă vremurile calde, cu cer azuriu şi pajiştea verde. În amintirea lor, vara îşi mai prelungise, o dată, râsul argintat în grupul unor tinere fete, care, din colţul Palatului Cultural, fluturau, festiv, mâini albe unei maşini în trecere.

*

Una m-a lovit uşor peste borul pălăriei şi mi-a cerut, zâmbind, scuze. Avea sâni ţepoşi şi ochi cu încondeieri de migdală. Mi-a plăcut. Eram, atunci, în doliu după mama, ultimul meu sprijin sufletesc şi, cum colegii nu-mi puteau înţelege durerea singurătăţii, braţul întins m-a ispitit. „Femeile au sensibilitatea mai pronunţată decât bărbaţii”, mi-am zis, gândindu-mă la alintări ulterioare. „Ele înţeleg durerea mai lesne şi-o împart întotdeauna“.

*

Ataşarea n-a fost uşoară. A rezistat îndârjit multă vreme, deşi ştia că preţuieşte pentru mine viaţa. Când, deznădăjduit, am vrut să-mi scot mrejele din valuri şi să mă arunc eu în locul lor, a deschis fereastra şi-a ieşit la geam. Apoi a râs de mine cu întreaga-i dantură sănătoasă şi albă ca mărgăritarul, iar eu, umilit de propriu-mi gest, m-am tras ruşinat în umbră, sub perete. De acolo, am căutat să-mi confirm constatarea, enunţată de experienţe străine, că cetăţile de acest fel, cu cât se cuceresc mai greu, cu atât sunt mai trainice şi mai devotate pe urmă.

*

N-aş putea spune că Ariadna a făcut abatere de la această regulă. Totuşi, în întreaga noastră căsnicie de mai târziu a fost ceva putred, ceva spart, care m-a nemulţumit tot timpul, căci, ori de câte ori vroiam să mă apropii de ea sufleteşte mai tare, se distanţa dintr-odată, lăsându-mă străin şi abătut afară, sub uşă.

*

Din pricina aceasta, am suferit de insomnii amare nopţi de-a rândul şi, răscolit de gânduri negre, m-am întrebat ades: mâna ei trandafirie mi-a întins-o din sentimente devotate sau m-a remarcat, în fundul prăpastiei, dintr-un imperativ moral? La supoziţia răspunsului din urmă, eram gata să-mi fac bagajele în orice clipă, căci nu înţelegeam gesturi de asemenea talie pentru epave omeneşti ca mine. Dânsa, însă, m-a împiedicat să plec întotdeauna. De ce? N-aş putea spune. Poate pentru că mă credea dezarmat în faţa vieţii şi era sigură că voi cădea la prima lovitură a necunoscutului sau, poate, dintr-un orgoliu personal: ca să-mi arate că-i capabilă de gesturi mari şi nobile?

*

De aceea, ca să ajung odată în posesia adevărului şi să nu mai balansez între presupuneri chinuitoare, i-am cerut dovezi că nu-i sunt indiferent. Dacă mi le dădea, puteam rămâne, liniştit, mai departe. Dacă nu, ştiam ce trebuie să fac.Ea n-a refuzat niciodată să mi le ofere, dar le-a amânat mereu pentru vremuri viitoare, iar vremurile acelea au tot întârziat să vină, deşi nu-i pretindeam decât nevinovate plimbări pe sub cireşii ninşi de foare, seara, când luna-i roşie ca un gălbenuş de ou şi apele şuşotesc îngândurate. După munca extenuantă din laborator, simţeam nevoia să fiu, măcar o oră, în tovărăşia cuiva apropiat, să-i spun cel puţin un sfert din nimicurile înmagazinate în rostogolul clipelor insipide, să aud şi eu o vorbă alinătoare şi caldă, dar nu mi le îngăduia. Întrucât ieşeam de la cursuri târziu, seara, luam cina împreună şi apoi păşeam alături de dânsa numai de la cantină până la căminul studentelor, câteva sute de metri orizontali, iar acolo, în faţa porţii, mă detaşa de la braţul ei, dur ca pe mărul dat în pârgă, întinzându-mi grăbită degetele.

– Noapte bună.

– Mai stai puţin, o imploram cu tot sufletul adunat pe buze.

Se uita lung la mine şi, strângându-mă de mână, motiva:

– E târziu. Se-nchide poarta…

– Numai puţin, insistam, cerşindu-i clipele.

*

Pentru că mă răscolea cu pupilele-i fixe până-n adâncul sufletului, voind parcă să mă întrebe „De ce?“, îngânam:

– Aş vrea să-ţi spun atâtea…

– Spune-mi acum!

*

De vreme de nu puteam confecţiona fraze la comandă, plecam supărat, cu şlepurile din mine mai grele şi încărcate. Mă duceam să mă plimb singur pe unde ar fi trebuit să trec cu ea, pe unde se prelingeau atâtea alte umbre, contopite de la umăr până la şold. Serile erau senine, cerul pistruiat cu stele, iar aerul numai buchet de floare. Mă cuprindea, atunci, o sfedelitoare nostalgie după alte vremuri, după alţi oameni şi, ca să mi-o potolesc măcar în parte, îmi fugăream neastâmpărul până-n parcul „Dominic“. De acolo ascultam, în noapte, cum lumea zbârnâie în automobile onctuoase prin faţa gării, cum săgetau, în întuneric, trenuri lungi, cu nările roşii şi cum, colo-n depărtări, clipoceau boabe de lumină pentru oameni care se aşteptau dornici şi nerăbdători.

*

Acasă mă întorceam târziu, cu sufletul străin şi dezlânat, şi adormeam chinuit ca să visez că Ariadna are legături furişe cu alţii şi că-şi bate joc de mine în fel de fel de chipuri. A doua zi, o aşteptam din nou la cantină, gata să uit supărarea de ieri, numai s-o văd că mă lasă să trec până-n iatacurile din adânc ale sufletului ca să constat, odată, care-i adevărul. Pentru aceasta, dacă se întâmpla să vină puţin mai târziu, îi rezervam cel mai bun loc din sală, îi ştergeam tacâmurile cu miez de pâine proaspătă şi-i alegeam porţia cea mai grasă.

*

Intra sprintenă ca iezii primăverii, se aşeza indiferentă la atenţiile mele dintotdeauna şi discuta cu vecinele de masă lucruri străine, încât rămâneam din nou în umbră, supus şi inoportun.

*

Cu mici variaţii de program, zilele se scurgeau aşa, monotone şi seci, fără străluciri de bucurii, fără speranţe de mai bine.

*

Apoi, soseau vacanţele în trenuri lungi şi grele. Ariadna era cea dintâi care părăsea Cernăuţii. De la fereastra compartimentului, îmi trimitea sărutări imaginare pe vârful degetelor trandafirii şi, apoi, rămânea la geam până o-nghiţeau depărtările. Îmi compensa, în felul acesta ieftin, întreaga-i atitudine bosumflată din ultimele luni şi-mi asigura, aşa, liniştea vacanţelor. Răscolit din adâncuri nebănuite, o sorbeam, fără vorbe, atât timp până când, în locul ochilor ei mari, cuîncondeieri de migdală, se aşezau cele două mamele ale ultimului vagon. Pe urmă, dădeam drumul gândului s-o urmărească pe coardele de ghitară ale şinelor, până-n orăşelul de provincie, unde presupuneam că-o aşteaptă părinţii, în trăsură largă, cu cai sirepi.

*

Reîntors în camera de la cămin, îmi cheltuiam, apoi, zilele cele mai frumoase ale studenţiei, aşteptând factorul poştal, ca să-mi întindă plicuri lungi cu hârtie pânzată. Când se întâmpla ca scrisorile să mă ocolească multă vreme şi răbdarea să-mi ajungă marginea deznădejdii, mă hotăram să mă fac şi eu canalie ca alţii, să profit şi eu de viaţă ca dânşii, să-mi înec şi eu amarul în paharul de vin al unui local de noapte. Însă, în clipele renunţării la ascetismul impus prin proprie voinţă, venea de dincolo, din depărtări, scrisoarea cu grafia cunoscută şi scrisul mărunt, şi atunci planurile făcute mai-nainte se destrămau toate cum se destramă-n vânt bereta păpădiei.

*

Locul lor îl luau, imediat, altele, cu conturări mai moi şi nuanţe mai deschise, căci Ariadnei, fiind singură în orăşelul din provincie, îi era urât fără mine. Lipsa mi-o simţea ca unei piese anatomice, demontată de propriul ei corp, şi nu dorea decât să mă vadă şi să mă sărute lung şi apăsat.

*

Asta, bineînţeles, atâta timp cât era departe de mine, pentru că, odată ce-o întâmpinam înfrigurat la aceeaşi uşă de vagon, se mulţumea cu aceeaşi strângere discretă de mână, lăsându-mă zăpăcit sub acelaşi portal de cămin.

*

Într-o seară, n-am mai putut suporta atâta enigmatism din partea adversă şi i-am zvârlit o jerbă de reproşuri aspre şi neîndurate. Eram pregătit mereu pentru deznodăminte din cele mai tragice, căci nu mai puteam suporta această orbecăire în necunoscut. Vroiam să fiu cla odată. Îmi trebuiau dovezi sigure, nu vorbe, pentru că vorbele zboară şi mint.

*

S-a uitat lung la mine şi a început a plânge cu lacrimi mari cât sâmburii de cireaşă. În faţa căminului nu ne-am mai oprit, ca-n alte dăţi, la ore fixe, ci ne-am continuat drumul prin locuri tainice şi depărtate, unde, de atâtea ori, îmi fugărisem nostalgia singur. Sub teii înfrunziţi din nou de primăvară, mi-a ştampilat, înfometată, gura, ca în scrisorile pânzate din provincie, şoptindu-mi vorbe dulci ca mierea.

*

Am înţeles din ele că sentimentele ei pentru mine au fost, întotdeauna, catifelate şi pure, dar că-a refuzat să le expună conţinutul în stradă, căci legătura noastră era sfântă şi nu trebuia murdărită de privirile indiscrete ale trecătorilor.

– Când vom fi la cuibul nostru, vei avea dovezi zilnice că sunt numai a ta, mi-a zis cu vocea alterată de lacrimi. Acolo mă voi manifesta aşa cum mi-o cere întreaga mea fiinţă. Aici, însă, de câte ori simt nevoia să fiu altfel faţă de tine, o frână automată îmi înăbuşe elanul, amânându-mi-l mereu pentru mai târziu. Crezi că au n-aş vrea să fiu altfel? Crezi că-mi place să ne despărţim în faţa uşii ca doi străini? Dar, dacă momentan nu se poate altfel…

*

Avea dreptate. Cât de îngustă îmi fusese judecata şi ce ingrat mă purtasem cu dânsa! Când am ajuns iar la poarta căminului, uşa era, acum, încuiată. Ne spovediserăm mai bine de două ore şi mie mi se părea că abia am început. Deşi regretam că am făcut-o să sufere şi că i s-ar putea obiecta, din partea directoarei, venirea după ora legală, sufletul mi-era uşor ca un fulg. Până acasă n-am mai mers îngândurat şi abătut ca mai-nainte, ci am zburat ca mânjii cu panglici în coadă şi zurgălăi la gât.

*

Pe urmă, am aşteptat cuminte timpurile promiţătoare de legendă, când Ariadna îmi va deschide larg braţele ca să intru definitiv în împărăţia fericirii. Căsnicia era, după mine, ultimul refugiu al acestei vieţi ticăloase şi, deci, trebuia parcursă în armonii siderale. De aceea, ultima vacanţă, înainte de căsătorie, când, în sârşit, mi-a fost dat să trec pragul Ariadnei, să calc pe covoare moi ca muşchiul de pădure şi să simt parfumul fetei la fiecare pas, îmi părea că visez. Mă pipăiam zilnic, în plină lumină, să mă conving că trăiesc realitatea, căci nu-mi venea a crede că mi-au fost accesibile asemenea culmi.

*

S-a întâmplat, în plus, că, tot pe atunci, unul din demnitarii ţării a poposit sub acelaşi acoperiş cu mine şi, cum părinţii Ariadnei erau cam stângaci în faţa şefului ierarhic, l-am întreţinut eu cu vorbe ajustate şi tămâieri de ocazie. Aveam, din întâmplare, stofă de discuţie în ziua aceea, încât, la plecare, înaltul personaj s-a înclinat de-a sărutat chiar mâna doamnei Condrea, iar domnului i-a făcut, prieteneşte, „pa“ până la colţul străzii. Părinţii Ariadnei nu mai puteau de bucurie. Fata mi-a sărit de gât ca o leoaică scăpată din cuşcă, m-a răsturnat pe divan, între pernele cu canafuri, şi m-a sărutat apăsat lângă ureche, de-am tresărit ca înţepat cu ace.

– De n-ar fi nimeni acasă, ce-aş mai face cu tine!, s-a căinat cu înţelesuri şi-a închis ochii ca să vadă, după ei, scene de tandreţi străine.

– Ce-ai face?, am întrebat-o curios.

– Ai să vezi altădată, mi-a promis, cu obrajii roşii ca bujorul, şi-a ieşit din odaie, să nu bănuiască părinţii că-ar pofti bucurii nepermise.

*

Pe urmă, ne-am căsătorit şi ne-am apucat să înjghebăm cuib cald, numai din pene şi puf. Lucrul a fost cam greu, căci, cu comandarea mobilei şi aranjarea apartamentului, săptămânile s-au multiplicat plictisitor pe nevrute. În tot acest răstimp, Ariadna a umblat, suflecată, dintr-o cameră în alta, a dat mereu ordine la bucătărie şi-a alergat în oraş să se convingă, în persoană, de trăinicia obiectelor comandate.

– Dacă nu te duci singur să vezi, îţi lucrează în batjocură, îmi spunea, venind obosită.

*

La alintările ei încă nu îndrăzneam să râvnesc pe faţă,  pentru că ea ar fi considerat pierderea aceasta de timp o pură impietate. În consecinţă, m-am resemnat să aştept vremuri mai bune, cu cer mai senin. Dar zilele depănate între casă şi birou se scurgeau anevoie, cum se scurg picurii de lichior prin filtrul de pânză. De eram la datorie, îmi părea un secol până suna ora unu. De stăteam acasă şi Ariadna trecea pe lângă mine preocupată de alte griji şi alte treburi, abia aşteptam să ies iar în oraş. Totuşi, mă întorceam, din nou, cu regularitate matematică, pentru că nu voiam să întârzii în altă parte un singur minut. Poate Ariadna va găsi timpul necesar să-şi treacă mâna peste obrazul meu, cum şi-o trece, mulţumită, pe mobilă…

*

Dar Ariadna rămase, mai departe, vechea Ariadnă!

La masă, mă servea cu tot ce-avea mai bun şi mai cald în bucătărie, hainele mi le călca, întotdeauna, cu cea mai mare grijă, batistele mi le împrospăta, de fiecare dată, în colonie discretă, dar, în schimb, nu ieşea în prag să mă conducă ataşată, nu mă săruta, ritualic, pe liziera frunţii, nu-mi spunea nume dezmierdătoare ca să mă simt aproape, şi asta mă durea. Mă simţeam, în faţa ei, străin, ca un copil cules de pe drumuri, pe care-l îngrijeşti distant, din simplă datorie. Şi nu vroiam aşa. Doream să fiu liber de povara semnelor de întrebare, să ştiu şi eu că am un sprijin solid, de care să mă reazăm în vreme de furtună, să fiu şi eu părtaş la aceleaşi dureri şi aceleaşi bucurii, odată cu dânsa.

*

Pentru că socoteam că e timpul suprem ca să ajung, odată, în posesia acelor calităţi, m-am hotărât, din nou, să-mi cer drepturile lipsă.

*

Ariadna a prevenit furtuna, căci m-a întâmpinat, într-o seară, în halat de mătase, cu părul ondulat şi ochii mari. Înflorită de surâs, m-a condus prin toate odăile îmbălsămate de miresme, mi-a arăta nimicurile achiziţionate în ultima vreme, m-a consultat asupra recentelor schimbări de tablouri şi şi-a plecat capul pe umărul meu, ca să-mi asculte cuvântul. Am aprobat-o în toate, căci peste tot era numai gust şi fantezie. Lumina se filtra discret prin cristaluri mate, luciul oglinzilor reflecta colţuri nebănuite de încăperi, plante exotice străjuiau pereţii în culori palide, iar colo, în fund, din cutia de radio se auzea muzică stinsă din nu ştiu ce operă de Weber.

*

Am prins-o-n braţe şi-am învârtit-o de-a ameţit.

– Ada, eşti un înger!

Mi-a luat capul în mâini şi m-a sărutat lung, să-mi curme răsuflarea. Apoi şi-a încolăcit braţele în jurul gâtului meu subţire ca vrejul şi m-a tras după dânsa.

– De acum sunt a ta, toată a ta, oricum şi oricând. Vino mai aproape, să te simt întreg, din cap până-n picioare. De atâta timp aştept clipele astea…

– Dar eu!…

Mai aproape n-am putut veni, pentru că tocmai atunci s-a deschis uşa de la bucătărie şi-a intrat servitoarea.

– Cuconiţî, Vasîli o gatit di crapat liemnili. De-amu s-a poati duci acasî?

– Fire-ai tu al dracului de proastă şi necioplită!, am izbucnit cu toată revolta. Acum te-ai găsit să intri?! N-ai mai putut aştepta?

– Ce-i de vină dânsa?, a sărit, împăciuitoare, Ariadna şi-a ieşit să-i plătească ziua lui Vasile.

*

La reîntoarcere, n-am mai putut restabili aceleaşi punţi de mai înainte. Lipsea fluidul care să ne apropie iarăşi, iar la artificialităţi n-am vrut să recurg. E drept, supărarea îmi trecuse dintr-odată, dar o senzaţie stranie de neîmplinire a stăruit în mine multă vreme. Ca să mi-o satisfac, am hotărât să iau o lună de concediu şi, stând acasă, lângă Ariadna, să mă îmbib de întreaga-i fiinţă până la refuz. Mă gândeam că poate în felul acesta voi deveni şi eu om în toată firea, cu gândul scuturat de obsesie. Ariadna, însă, nu mi-a aprobat intenţiile. M-a trimis la poştă să telegrafiez celor din oraşul de provincie să vină să ne vadă instalaţi.

*

Au răspuns, la comandă, milităreşte, şi sărutările au curs gârlă pe nas şi pe gură. Cu toată piramida de cadouri depozitate la intrare, eu am rămas indispus şi amărât. Siguranţa după care râvnisem atâta o vedeam, iar, amânată fără termen. Din pricina aceasta, devenisem indiferent, de parcă nu eram la mine acasă, mâncam din simplă obligaţie, iar datoriile mi le făceam mecanic, ca o maşină de rechiziţie.

– Ce ai? Ce-i cu tine?, m-a întrebat, intrigată, soacra, observându-mi rezerva. Eşti bolnav? Vă lipseşte ceva? Eşti nemulţumit?

– Nemulţumit? De ce? Dimpotrivă!

*

Adevărul l-am ascuns. Mi-era teamă să nu mă râdă cumva, căci nu toţi oamenii preţuiesc ceea ce se cheamă suflet. Totuşi, între mamă şi fiică au avut loc oarecari discuţii, referitoare la mutra-mi plouată, căci Ariadna veni să mă întrebe:

– Ce te doare de eşti supărat?

– Nu mă doare nimic, Ada!

– Atunci, de ce-i bosumflarea asta?

*

Cuvintele din urmă m-au distanţat, dintr-odată, de parcă m-ar fi aruncat un resort înapoi la zece metri. Dacă spunea „indispoziţie“, poate i-aş fi mărturisit şi acum eternul vierme ce mă rodea la rădăcină. Dar, aşa, mi-am dat seama că e străină faţă de mine şi că poate nu mă va pricepe niciodată. De aceea, am rămas cu porţile sufletului închise şi-am ridicat din umeri:

– Nu ştiu de ce-i bosumflarea asta! Desigur, fără motiv.

– Hai, spune-mi!, m-a rugat cu voce domoală, de cadână. Suferi de ceva şi nu vrei să-mi spui…

– Cum îţi închipui una ca asta!, am râs ironic şi-am lovit-o pe coapse în semn de reproş.

– Va să zică nu vrei?!…

– …?!

*

A plecat supărată, am rămas supărat. Ore întregi, zile de-a rândul. De atunci, mă purtam cu ea cavalereşte, dar fără apropierea comunicativă şi prietenească de altădată. Mi-am zis că, în definitiv, de ce să-i aştern la picioare numai eu fiinţa-mi devotată şi ea să calce pe lângă mine dârză şi ţanţoşă ca pe lângă un sclav cumpărat. Ia să-i plătesc cu aceeaşi monedă, să vadă ce nedreaptă e!

*

Mi-a observat atitudinea şi m-a dojenit.

– Tare eşti copil, Sandule! Vezi că, acum, sunt părinţii la noi şi nu se poate să fiu altfel cu tine. Lasă, mai pe urmă…

– De ce mi le spui astea?, m-am prefăcut că nu-i pricep tânguirea.

– Pentru că te văd schimbat faţă de mine, a lăsat ochii în jos, cu o uşoară umbră de durere.

– Schimbat? Eu?

– Da, tu! Nu mă mai acoperi cu pledul, înainte de stinsul luminii nu mă mai opeşti din lucru, când fac exces de hărnicie, nu-mi mai comunici nimic de la birou, iar când pleci în oraş mă săruţi scurt, cu buzele strânse, de parcă aş fi o mătuşă cu obraz pământiu şi pielea zbârcită.

– Tare eşti copil, Ada! Vezi că, acum, sunt părinţii tăi la noi şi nu se poate să fiu altfel cu tine. Lasă, mai pe urmă…

A făcut ochii mari şi, dezarmată, a-nceput a plânge:

– Eşti rău, Sandule! Nu vrei să mă-nţelegi.

– Ba te-nţeleg prea bine, am răspuns cu toată sinceritatea. Te-nţeleg atât de bine încât încep să regret ce-am făcut…

*

Mă gândeam gândeam că poate la braţul altuia ar fi urcat cărarea vieţii mai uşor, cu pasul mai liber. Nu odată am văzut-o, în societatea prietenilor, zglobie şi sprinţară ca o libelulă. Cu mine, însă, e întotdeauna posomorâtă şi tăcută ca un delicvent când îl escortează jandarmii. Se vede că prea îi cad povară grea, căci prea am multe pretenţii. De aceea, ca să nu-i mai adumbresc şi restul zilelor însorite, m-am hotărât să-mi menţin propunerea şi să ne desfacem firele.

– Cât mă va costa despărţirea nu interesează. Lucrul principal e să te simţi tu bine.

– Vai, ce gânduri urâte ai, Sandule!, s-a căinat Ariadna, cu lacrimile prelinse pe epidermă. Cu ele îmi jigneşti tot ce am mai sfânt şi mai curat în întreaga mea fiinţă. Fii cuminte, te rog. Să nu te mai aud aşa, că mă doare.

*

I-am şters plânsul cu batista şi-am căutat să fiu iar „cuminte“. N-aveam dreptul să mă port astfel cu ea, căci ea doar îmi dăruise situaţie, leafă, adăpost şi mobilier. În schimbul lor, eu n-am depus decât o simplă hârtie ştampilată violet şi iscălită de trei ori indescifrabil. Prin urmare, trebuia să tac şi să aştept. Să aştept până la capătul răbdării.

*

Şi am aşteptat cu întreaga mea putere de voinţă, până când în mijlocul nostru a răsărit o momâie mică şi neagră, cu nasul mare cât un bob de soia. Când a venit fiinţa aceea scurtă, cu ochi albaştri ca marea tireniană şi părul blond ca nisipul plajelor fierbinţi, eram în inspecţie. Reîntorcându-mă acasă, am găsit-o instalată pe perina Ariadnei, în broderii albe şi panglici, şi-am rămas înmărmurit. Ariadna o privea cu ochii mari, numai devotament şi admiraţie, cum îşi privesc sculptorii operele lor de artă.

– Moştenitorul!, mi-a şoptit palidă şi obosită. Îţi place?

*

Am înţeles din zâmbetul ei că o bună parte din ceea ce mi se cuvenea mie a luat, definitiv, alt drum şi că persoanei mele nu i se va rezerva, de acum înainte, decât un rest neglijabil, pe care cine ştie când îmi va fi dat să-l mai văd. Cu toate acestea, n-am abandonat nici mai târziu speranţa. Nici chiar atunci când, din cealaltă parte a perinei de suferinţă şi triumf, a apărut o altă momâie, de aceeaşi factură. Credincios promisiunilor date, am aşteptat, mai departe, vremurile bune, cu cerul adânc şi senin.

*

Dar distanţa dintre mine şi Ariadna a rămas aceeaşi şi mai târziu, când copiii au crescut şi-au căpătat aripi de joacă. Faptul nu m-a putut lăsa indiferent, ci m-a consumat mereu, până am ajuns, la un moment dat, într-un hal de nervi de eram de nerecunoscut. Ca să mi-i destind în voie şi să uit de necazul ce-mi caria sufletul în fărâme, am luat calea spre mare şi m-am instalat pe ţărm.

*

Aici, însă, s-a repetat aceeaşi poveste de acasă, căci, imediat ce-am început să respir mai liber şi să mă debarasez de obsesia cunoscută, am primit plic lung cu hârtie pânzată. Ariadna îmi scria că mă aşteaptă cu braţe dornice şi buze însetate şi eu iar nu mai ştiam ce trebuie să cred. Şi, atunci, ca să-mi mai pun, din nou, spre dezlegare eterna problemă încurcată, mi-am ridicat ochii din prundişul scrâşnitor al aleii şi i-am lăsat să hoinărească pe fusta cu volane a mării, până departe, în zare, unde mă chemau glasuri ademenitoare de sirenă în unduirea ritmică a talazurilor înspumate…“ (Revista Bucovinei, nr. 8/1942, pp. 323-331).