Proze bucovinene: Scadenţă prelungită

Traian Cantemir

*

Scrisoarea mi-a căzut în mână grea ca o pasăre moartă. Eram atât de tulburat în urma lecturii ei, încât nici nu mi-am dat seama când a alunecat în pluşul peluzei.

*

Ariadna iar îmi scria că mă aşteaptă cu braţe dornice şi buze însetate şi eu iar nu ştiam ce trebuie să cred. De câte ori am încercat să descifrez fiinţa aceasta zăvorâtă, de atâtea ori m-am întors din faţa ei năuc, fără răspuns. De aceea, acum, ca să nu-mi mai pun spre dezlegare eterna problemă încurcată, mi-am ridicat ochii din prundişul scrâşnitor al aleii şi i-am lăsat să hoinărească pe fusta cu volane a mării, până departe, în zare. Pentru că vroiam, cu orice preţ, să evit întrebarea ce mă chinuia din nou ca spinul intrat în carne, am urmărit, la orizont, alunecarea imaterială a unui vapor alb ca o nălucă, până ce distanţa dintre cei doi pini argintii a rămas iar goală.

*

Pe urmă, amintirile au curs multe, fără control.

*

Era toamnă. O toamnă galbenă, de tutun, cu tristeţi de muribund. Mă întorceam de la un curs indigest de chimie şi, cum în geamuri apunea soarele, sufletul mi-l simţeam gol ca o coajă de nucă. Pe străzi nu mai gâlgâia viaţa exuberantă de altădată, cu întreceri de cai lustruiţi şi mese întinse la capăt de trotuare. Trecătorii se strecurau, pe sub procesiunile dezlănţuite de castani gârbovi, ca sub povara unei greutăţi nevăzute. În aer, ciori negre şi multe chemau şi multe chemau, pe aripile-ntinse, noaptea, din pădurile de pe creste. Umbrele serii se lăsau tot mai grele şi opace, iar în îndolierea aceasta oraşul părea că regretă vremurile calde, cu cer azuriu şi pajiştea verde. În amintirea lor, vara îşi mai prelungise, o dată, râsul argintat în grupul unor tinere fete, care, din colţul Palatului Cultural, fluturau, festiv, mâini albe unei maşini în trecere.

*

Una m-a lovit uşor peste borul pălăriei şi mi-a cerut, zâmbind, scuze. Avea sâni ţepoşi şi ochi cu încondeieri de migdală. Mi-a plăcut. Eram, atunci, în doliu după mama, ultimul meu sprijin sufletesc şi, cum colegii nu-mi puteau înţelege durerea singurătăţii, braţul întins m-a ispitit. „Femeile au sensibilitatea mai pronunţată decât bărbaţii”, mi-am zis, gândindu-mă la alintări ulterioare. „Ele înţeleg durerea mai lesne şi-o împart întotdeauna“.

*

Ataşarea n-a fost uşoară. A rezistat îndârjit multă vreme, deşi ştia că preţuieşte pentru mine viaţa. Când, deznădăjduit, am vrut să-mi scot mrejele din valuri şi să mă arunc eu în locul lor, a deschis fereastra şi-a ieşit la geam. Apoi a râs de mine cu întreaga-i dantură sănătoasă şi albă ca mărgăritarul, iar eu, umilit de propriu-mi gest, m-am tras ruşinat în umbră, sub perete. De acolo, am căutat să-mi confirm constatarea, enunţată de experienţe străine, că cetăţile de acest fel, cu cât se cuceresc mai greu, cu atât sunt mai trainice şi mai devotate pe urmă.

*

N-aş putea spune că Ariadna a făcut abatere de la această regulă. Totuşi, în întreaga noastră căsnicie de mai târziu a fost ceva putred, ceva spart, care m-a nemulţumit tot timpul, căci, ori de câte ori vroiam să mă apropii de ea sufleteşte mai tare, se distanţa dintr-odată, lăsându-mă străin şi abătut afară, sub uşă.

*

Din pricina aceasta, am suferit de insomnii amare nopţi de-a rândul şi, răscolit de gânduri negre, m-am întrebat ades: mâna ei trandafirie mi-a întins-o din sentimente devotate sau m-a remarcat, în fundul prăpastiei, dintr-un imperativ moral? La supoziţia răspunsului din urmă, eram gata să-mi fac bagajele în orice clipă, căci nu înţelegeam gesturi de asemenea talie pentru epave omeneşti ca mine. Dânsa, însă, m-a împiedicat să plec întotdeauna. De ce? N-aş putea spune. Poate pentru că mă credea dezarmat în faţa vieţii şi era sigură că voi cădea la prima lovitură a necunoscutului sau, poate, dintr-un orgoliu personal: ca să-mi arate că-i capabilă de gesturi mari şi nobile?

*

De aceea, ca să ajung odată în posesia adevărului şi să nu mai balansez între presupuneri chinuitoare, i-am cerut dovezi că nu-i sunt indiferent. Dacă mi le dădea, puteam rămâne, liniştit, mai departe. Dacă nu, ştiam ce trebuie să fac.Ea n-a refuzat niciodată să mi le ofere, dar le-a amânat mereu pentru vremuri viitoare, iar vremurile acelea au tot întârziat să vină, deşi nu-i pretindeam decât nevinovate plimbări pe sub cireşii ninşi de foare, seara, când luna-i roşie ca un gălbenuş de ou şi apele şuşotesc îngândurate. După munca extenuantă din laborator, simţeam nevoia să fiu, măcar o oră, în tovărăşia cuiva apropiat, să-i spun cel puţin un sfert din nimicurile înmagazinate în rostogolul clipelor insipide, să aud şi eu o vorbă alinătoare şi caldă, dar nu mi le îngăduia. Întrucât ieşeam de la cursuri târziu, seara, luam cina împreună şi apoi păşeam alături de dânsa numai de la cantină până la căminul studentelor, câteva sute de metri orizontali, iar acolo, în faţa porţii, mă detaşa de la braţul ei, dur ca pe mărul dat în pârgă, întinzându-mi grăbită degetele.

– Noapte bună.

– Mai stai puţin, o imploram cu tot sufletul adunat pe buze.

Se uita lung la mine şi, strângându-mă de mână, motiva:

– E târziu. Se-nchide poarta…

– Numai puţin, insistam, cerşindu-i clipele.

*

Pentru că mă răscolea cu pupilele-i fixe până-n adâncul sufletului, voind parcă să mă întrebe „De ce?“, îngânam:

– Aş vrea să-ţi spun atâtea…

– Spune-mi acum!

*

De vreme de nu puteam confecţiona fraze la comandă, plecam supărat, cu şlepurile din mine mai grele şi încărcate. Mă duceam să mă plimb singur pe unde ar fi trebuit să trec cu ea, pe unde se prelingeau atâtea alte umbre, contopite de la umăr până la şold. Serile erau senine, cerul pistruiat cu stele, iar aerul numai buchet de floare. Mă cuprindea, atunci, o sfedelitoare nostalgie după alte vremuri, după alţi oameni şi, ca să mi-o potolesc măcar în parte, îmi fugăream neastâmpărul până-n parcul „Dominic“. De acolo ascultam, în noapte, cum lumea zbârnâie în automobile onctuoase prin faţa gării, cum săgetau, în întuneric, trenuri lungi, cu nările roşii şi cum, colo-n depărtări, clipoceau boabe de lumină pentru oameni care se aşteptau dornici şi nerăbdători.

*

Acasă mă întorceam târziu, cu sufletul străin şi dezlânat, şi adormeam chinuit ca să visez că Ariadna are legături furişe cu alţii şi că-şi bate joc de mine în fel de fel de chipuri. A doua zi, o aşteptam din nou la cantină, gata să uit supărarea de ieri, numai s-o văd că mă lasă să trec până-n iatacurile din adânc ale sufletului ca să constat, odată, care-i adevărul. Pentru aceasta, dacă se întâmpla să vină puţin mai târziu, îi rezervam cel mai bun loc din sală, îi ştergeam tacâmurile cu miez de pâine proaspătă şi-i alegeam porţia cea mai grasă.

*

Intra sprintenă ca iezii primăverii, se aşeza indiferentă la atenţiile mele dintotdeauna şi discuta cu vecinele de masă lucruri străine, încât rămâneam din nou în umbră, supus şi inoportun.

*

Cu mici variaţii de program, zilele se scurgeau aşa, monotone şi seci, fără străluciri de bucurii, fără speranţe de mai bine.

*

Apoi, soseau vacanţele în trenuri lungi şi grele. Ariadna era cea dintâi care părăsea Cernăuţii. De la fereastra compartimentului, îmi trimitea sărutări imaginare pe vârful degetelor trandafirii şi, apoi, rămânea la geam până o-nghiţeau depărtările. Îmi compensa, în felul acesta ieftin, întreaga-i atitudine bosumflată din ultimele luni şi-mi asigura, aşa, liniştea vacanţelor. Răscolit din adâncuri nebănuite, o sorbeam, fără vorbe, atât timp până când, în locul ochilor ei mari, cuîncondeieri de migdală, se aşezau cele două mamele ale ultimului vagon. Pe urmă, dădeam drumul gândului s-o urmărească pe coardele de ghitară ale şinelor, până-n orăşelul de provincie, unde presupuneam că-o aşteaptă părinţii, în trăsură largă, cu cai sirepi.

*

Reîntors în camera de la cămin, îmi cheltuiam, apoi, zilele cele mai frumoase ale studenţiei, aşteptând factorul poştal, ca să-mi întindă plicuri lungi cu hârtie pânzată. Când se întâmpla ca scrisorile să mă ocolească multă vreme şi răbdarea să-mi ajungă marginea deznădejdii, mă hotăram să mă fac şi eu canalie ca alţii, să profit şi eu de viaţă ca dânşii, să-mi înec şi eu amarul în paharul de vin al unui local de noapte. Însă, în clipele renunţării la ascetismul impus prin proprie voinţă, venea de dincolo, din depărtări, scrisoarea cu grafia cunoscută şi scrisul mărunt, şi atunci planurile făcute mai-nainte se destrămau toate cum se destramă-n vânt bereta păpădiei.

*

Locul lor îl luau, imediat, altele, cu conturări mai moi şi nuanţe mai deschise, căci Ariadnei, fiind singură în orăşelul din provincie, îi era urât fără mine. Lipsa mi-o simţea ca unei piese anatomice, demontată de propriul ei corp, şi nu dorea decât să mă vadă şi să mă sărute lung şi apăsat.

*

Asta, bineînţeles, atâta timp cât era departe de mine, pentru că, odată ce-o întâmpinam înfrigurat la aceeaşi uşă de vagon, se mulţumea cu aceeaşi strângere discretă de mână, lăsându-mă zăpăcit sub acelaşi portal de cămin.

*

Într-o seară, n-am mai putut suporta atâta enigmatism din partea adversă şi i-am zvârlit o jerbă de reproşuri aspre şi neîndurate. Eram pregătit mereu pentru deznodăminte din cele mai tragice, căci nu mai puteam suporta această orbecăire în necunoscut. Vroiam să fiu cla odată. Îmi trebuiau dovezi sigure, nu vorbe, pentru că vorbele zboară şi mint.

*

S-a uitat lung la mine şi a început a plânge cu lacrimi mari cât sâmburii de cireaşă. În faţa căminului nu ne-am mai oprit, ca-n alte dăţi, la ore fixe, ci ne-am continuat drumul prin locuri tainice şi depărtate, unde, de atâtea ori, îmi fugărisem nostalgia singur. Sub teii înfrunziţi din nou de primăvară, mi-a ştampilat, înfometată, gura, ca în scrisorile pânzate din provincie, şoptindu-mi vorbe dulci ca mierea.

*

Am înţeles din ele că sentimentele ei pentru mine au fost, întotdeauna, catifelate şi pure, dar că-a refuzat să le expună conţinutul în stradă, căci legătura noastră era sfântă şi nu trebuia murdărită de privirile indiscrete ale trecătorilor.

– Când vom fi la cuibul nostru, vei avea dovezi zilnice că sunt numai a ta, mi-a zis cu vocea alterată de lacrimi. Acolo mă voi manifesta aşa cum mi-o cere întreaga mea fiinţă. Aici, însă, de câte ori simt nevoia să fiu altfel faţă de tine, o frână automată îmi înăbuşe elanul, amânându-mi-l mereu pentru mai târziu. Crezi că au n-aş vrea să fiu altfel? Crezi că-mi place să ne despărţim în faţa uşii ca doi străini? Dar, dacă momentan nu se poate altfel…

*

Avea dreptate. Cât de îngustă îmi fusese judecata şi ce ingrat mă purtasem cu dânsa! Când am ajuns iar la poarta căminului, uşa era, acum, încuiată. Ne spovediserăm mai bine de două ore şi mie mi se părea că abia am început. Deşi regretam că am făcut-o să sufere şi că i s-ar putea obiecta, din partea directoarei, venirea după ora legală, sufletul mi-era uşor ca un fulg. Până acasă n-am mai mers îngândurat şi abătut ca mai-nainte, ci am zburat ca mânjii cu panglici în coadă şi zurgălăi la gât.

*

Pe urmă, am aşteptat cuminte timpurile promiţătoare de legendă, când Ariadna îmi va deschide larg braţele ca să intru definitiv în împărăţia fericirii. Căsnicia era, după mine, ultimul refugiu al acestei vieţi ticăloase şi, deci, trebuia parcursă în armonii siderale. De aceea, ultima vacanţă, înainte de căsătorie, când, în sârşit, mi-a fost dat să trec pragul Ariadnei, să calc pe covoare moi ca muşchiul de pădure şi să simt parfumul fetei la fiecare pas, îmi părea că visez. Mă pipăiam zilnic, în plină lumină, să mă conving că trăiesc realitatea, căci nu-mi venea a crede că mi-au fost accesibile asemenea culmi.

*

S-a întâmplat, în plus, că, tot pe atunci, unul din demnitarii ţării a poposit sub acelaşi acoperiş cu mine şi, cum părinţii Ariadnei erau cam stângaci în faţa şefului ierarhic, l-am întreţinut eu cu vorbe ajustate şi tămâieri de ocazie. Aveam, din întâmplare, stofă de discuţie în ziua aceea, încât, la plecare, înaltul personaj s-a înclinat de-a sărutat chiar mâna doamnei Condrea, iar domnului i-a făcut, prieteneşte, „pa“ până la colţul străzii. Părinţii Ariadnei nu mai puteau de bucurie. Fata mi-a sărit de gât ca o leoaică scăpată din cuşcă, m-a răsturnat pe divan, între pernele cu canafuri, şi m-a sărutat apăsat lângă ureche, de-am tresărit ca înţepat cu ace.

– De n-ar fi nimeni acasă, ce-aş mai face cu tine!, s-a căinat cu înţelesuri şi-a închis ochii ca să vadă, după ei, scene de tandreţi străine.

– Ce-ai face?, am întrebat-o curios.

– Ai să vezi altădată, mi-a promis, cu obrajii roşii ca bujorul, şi-a ieşit din odaie, să nu bănuiască părinţii că-ar pofti bucurii nepermise.

*

Pe urmă, ne-am căsătorit şi ne-am apucat să înjghebăm cuib cald, numai din pene şi puf. Lucrul a fost cam greu, căci, cu comandarea mobilei şi aranjarea apartamentului, săptămânile s-au multiplicat plictisitor pe nevrute. În tot acest răstimp, Ariadna a umblat, suflecată, dintr-o cameră în alta, a dat mereu ordine la bucătărie şi-a alergat în oraş să se convingă, în persoană, de trăinicia obiectelor comandate.

– Dacă nu te duci singur să vezi, îţi lucrează în batjocură, îmi spunea, venind obosită.

*

La alintările ei încă nu îndrăzneam să râvnesc pe faţă,  pentru că ea ar fi considerat pierderea aceasta de timp o pură impietate. În consecinţă, m-am resemnat să aştept vremuri mai bune, cu cer mai senin. Dar zilele depănate între casă şi birou se scurgeau anevoie, cum se scurg picurii de lichior prin filtrul de pânză. De eram la datorie, îmi părea un secol până suna ora unu. De stăteam acasă şi Ariadna trecea pe lângă mine preocupată de alte griji şi alte treburi, abia aşteptam să ies iar în oraş. Totuşi, mă întorceam, din nou, cu regularitate matematică, pentru că nu voiam să întârzii în altă parte un singur minut. Poate Ariadna va găsi timpul necesar să-şi treacă mâna peste obrazul meu, cum şi-o trece, mulţumită, pe mobilă…

*

Dar Ariadna rămase, mai departe, vechea Ariadnă!

La masă, mă servea cu tot ce-avea mai bun şi mai cald în bucătărie, hainele mi le călca, întotdeauna, cu cea mai mare grijă, batistele mi le împrospăta, de fiecare dată, în colonie discretă, dar, în schimb, nu ieşea în prag să mă conducă ataşată, nu mă săruta, ritualic, pe liziera frunţii, nu-mi spunea nume dezmierdătoare ca să mă simt aproape, şi asta mă durea. Mă simţeam, în faţa ei, străin, ca un copil cules de pe drumuri, pe care-l îngrijeşti distant, din simplă datorie. Şi nu vroiam aşa. Doream să fiu liber de povara semnelor de întrebare, să ştiu şi eu că am un sprijin solid, de care să mă reazăm în vreme de furtună, să fiu şi eu părtaş la aceleaşi dureri şi aceleaşi bucurii, odată cu dânsa.

*

Pentru că socoteam că e timpul suprem ca să ajung, odată, în posesia acelor calităţi, m-am hotărât, din nou, să-mi cer drepturile lipsă.

*

Ariadna a prevenit furtuna, căci m-a întâmpinat, într-o seară, în halat de mătase, cu părul ondulat şi ochii mari. Înflorită de surâs, m-a condus prin toate odăile îmbălsămate de miresme, mi-a arăta nimicurile achiziţionate în ultima vreme, m-a consultat asupra recentelor schimbări de tablouri şi şi-a plecat capul pe umărul meu, ca să-mi asculte cuvântul. Am aprobat-o în toate, căci peste tot era numai gust şi fantezie. Lumina se filtra discret prin cristaluri mate, luciul oglinzilor reflecta colţuri nebănuite de încăperi, plante exotice străjuiau pereţii în culori palide, iar colo, în fund, din cutia de radio se auzea muzică stinsă din nu ştiu ce operă de Weber.

*

Am prins-o-n braţe şi-am învârtit-o de-a ameţit.

– Ada, eşti un înger!

Mi-a luat capul în mâini şi m-a sărutat lung, să-mi curme răsuflarea. Apoi şi-a încolăcit braţele în jurul gâtului meu subţire ca vrejul şi m-a tras după dânsa.

– De acum sunt a ta, toată a ta, oricum şi oricând. Vino mai aproape, să te simt întreg, din cap până-n picioare. De atâta timp aştept clipele astea…

– Dar eu!…

Mai aproape n-am putut veni, pentru că tocmai atunci s-a deschis uşa de la bucătărie şi-a intrat servitoarea.

– Cuconiţî, Vasîli o gatit di crapat liemnili. De-amu s-a poati duci acasî?

– Fire-ai tu al dracului de proastă şi necioplită!, am izbucnit cu toată revolta. Acum te-ai găsit să intri?! N-ai mai putut aştepta?

– Ce-i de vină dânsa?, a sărit, împăciuitoare, Ariadna şi-a ieşit să-i plătească ziua lui Vasile.

*

La reîntoarcere, n-am mai putut restabili aceleaşi punţi de mai înainte. Lipsea fluidul care să ne apropie iarăşi, iar la artificialităţi n-am vrut să recurg. E drept, supărarea îmi trecuse dintr-odată, dar o senzaţie stranie de neîmplinire a stăruit în mine multă vreme. Ca să mi-o satisfac, am hotărât să iau o lună de concediu şi, stând acasă, lângă Ariadna, să mă îmbib de întreaga-i fiinţă până la refuz. Mă gândeam că poate în felul acesta voi deveni şi eu om în toată firea, cu gândul scuturat de obsesie. Ariadna, însă, nu mi-a aprobat intenţiile. M-a trimis la poştă să telegrafiez celor din oraşul de provincie să vină să ne vadă instalaţi.

*

Au răspuns, la comandă, milităreşte, şi sărutările au curs gârlă pe nas şi pe gură. Cu toată piramida de cadouri depozitate la intrare, eu am rămas indispus şi amărât. Siguranţa după care râvnisem atâta o vedeam, iar, amânată fără termen. Din pricina aceasta, devenisem indiferent, de parcă nu eram la mine acasă, mâncam din simplă obligaţie, iar datoriile mi le făceam mecanic, ca o maşină de rechiziţie.

– Ce ai? Ce-i cu tine?, m-a întrebat, intrigată, soacra, observându-mi rezerva. Eşti bolnav? Vă lipseşte ceva? Eşti nemulţumit?

– Nemulţumit? De ce? Dimpotrivă!

*

Adevărul l-am ascuns. Mi-era teamă să nu mă râdă cumva, căci nu toţi oamenii preţuiesc ceea ce se cheamă suflet. Totuşi, între mamă şi fiică au avut loc oarecari discuţii, referitoare la mutra-mi plouată, căci Ariadna veni să mă întrebe:

– Ce te doare de eşti supărat?

– Nu mă doare nimic, Ada!

– Atunci, de ce-i bosumflarea asta?

*

Cuvintele din urmă m-au distanţat, dintr-odată, de parcă m-ar fi aruncat un resort înapoi la zece metri. Dacă spunea „indispoziţie“, poate i-aş fi mărturisit şi acum eternul vierme ce mă rodea la rădăcină. Dar, aşa, mi-am dat seama că e străină faţă de mine şi că poate nu mă va pricepe niciodată. De aceea, am rămas cu porţile sufletului închise şi-am ridicat din umeri:

– Nu ştiu de ce-i bosumflarea asta! Desigur, fără motiv.

– Hai, spune-mi!, m-a rugat cu voce domoală, de cadână. Suferi de ceva şi nu vrei să-mi spui…

– Cum îţi închipui una ca asta!, am râs ironic şi-am lovit-o pe coapse în semn de reproş.

– Va să zică nu vrei?!…

– …?!

*

A plecat supărată, am rămas supărat. Ore întregi, zile de-a rândul. De atunci, mă purtam cu ea cavalereşte, dar fără apropierea comunicativă şi prietenească de altădată. Mi-am zis că, în definitiv, de ce să-i aştern la picioare numai eu fiinţa-mi devotată şi ea să calce pe lângă mine dârză şi ţanţoşă ca pe lângă un sclav cumpărat. Ia să-i plătesc cu aceeaşi monedă, să vadă ce nedreaptă e!

*

Mi-a observat atitudinea şi m-a dojenit.

– Tare eşti copil, Sandule! Vezi că, acum, sunt părinţii la noi şi nu se poate să fiu altfel cu tine. Lasă, mai pe urmă…

– De ce mi le spui astea?, m-am prefăcut că nu-i pricep tânguirea.

– Pentru că te văd schimbat faţă de mine, a lăsat ochii în jos, cu o uşoară umbră de durere.

– Schimbat? Eu?

– Da, tu! Nu mă mai acoperi cu pledul, înainte de stinsul luminii nu mă mai opeşti din lucru, când fac exces de hărnicie, nu-mi mai comunici nimic de la birou, iar când pleci în oraş mă săruţi scurt, cu buzele strânse, de parcă aş fi o mătuşă cu obraz pământiu şi pielea zbârcită.

– Tare eşti copil, Ada! Vezi că, acum, sunt părinţii tăi la noi şi nu se poate să fiu altfel cu tine. Lasă, mai pe urmă…

A făcut ochii mari şi, dezarmată, a-nceput a plânge:

– Eşti rău, Sandule! Nu vrei să mă-nţelegi.

– Ba te-nţeleg prea bine, am răspuns cu toată sinceritatea. Te-nţeleg atât de bine încât încep să regret ce-am făcut…

*

Mă gândeam gândeam că poate la braţul altuia ar fi urcat cărarea vieţii mai uşor, cu pasul mai liber. Nu odată am văzut-o, în societatea prietenilor, zglobie şi sprinţară ca o libelulă. Cu mine, însă, e întotdeauna posomorâtă şi tăcută ca un delicvent când îl escortează jandarmii. Se vede că prea îi cad povară grea, căci prea am multe pretenţii. De aceea, ca să nu-i mai adumbresc şi restul zilelor însorite, m-am hotărât să-mi menţin propunerea şi să ne desfacem firele.

– Cât mă va costa despărţirea nu interesează. Lucrul principal e să te simţi tu bine.

– Vai, ce gânduri urâte ai, Sandule!, s-a căinat Ariadna, cu lacrimile prelinse pe epidermă. Cu ele îmi jigneşti tot ce am mai sfânt şi mai curat în întreaga mea fiinţă. Fii cuminte, te rog. Să nu te mai aud aşa, că mă doare.

*

I-am şters plânsul cu batista şi-am căutat să fiu iar „cuminte“. N-aveam dreptul să mă port astfel cu ea, căci ea doar îmi dăruise situaţie, leafă, adăpost şi mobilier. În schimbul lor, eu n-am depus decât o simplă hârtie ştampilată violet şi iscălită de trei ori indescifrabil. Prin urmare, trebuia să tac şi să aştept. Să aştept până la capătul răbdării.

*

Şi am aşteptat cu întreaga mea putere de voinţă, până când în mijlocul nostru a răsărit o momâie mică şi neagră, cu nasul mare cât un bob de soia. Când a venit fiinţa aceea scurtă, cu ochi albaştri ca marea tireniană şi părul blond ca nisipul plajelor fierbinţi, eram în inspecţie. Reîntorcându-mă acasă, am găsit-o instalată pe perina Ariadnei, în broderii albe şi panglici, şi-am rămas înmărmurit. Ariadna o privea cu ochii mari, numai devotament şi admiraţie, cum îşi privesc sculptorii operele lor de artă.

– Moştenitorul!, mi-a şoptit palidă şi obosită. Îţi place?

*

Am înţeles din zâmbetul ei că o bună parte din ceea ce mi se cuvenea mie a luat, definitiv, alt drum şi că persoanei mele nu i se va rezerva, de acum înainte, decât un rest neglijabil, pe care cine ştie când îmi va fi dat să-l mai văd. Cu toate acestea, n-am abandonat nici mai târziu speranţa. Nici chiar atunci când, din cealaltă parte a perinei de suferinţă şi triumf, a apărut o altă momâie, de aceeaşi factură. Credincios promisiunilor date, am aşteptat, mai departe, vremurile bune, cu cerul adânc şi senin.

*

Dar distanţa dintre mine şi Ariadna a rămas aceeaşi şi mai târziu, când copiii au crescut şi-au căpătat aripi de joacă. Faptul nu m-a putut lăsa indiferent, ci m-a consumat mereu, până am ajuns, la un moment dat, într-un hal de nervi de eram de nerecunoscut. Ca să mi-i destind în voie şi să uit de necazul ce-mi caria sufletul în fărâme, am luat calea spre mare şi m-am instalat pe ţărm.

*

Aici, însă, s-a repetat aceeaşi poveste de acasă, căci, imediat ce-am început să respir mai liber şi să mă debarasez de obsesia cunoscută, am primit plic lung cu hârtie pânzată. Ariadna îmi scria că mă aşteaptă cu braţe dornice şi buze însetate şi eu iar nu mai ştiam ce trebuie să cred. Şi, atunci, ca să-mi mai pun, din nou, spre dezlegare eterna problemă încurcată, mi-am ridicat ochii din prundişul scrâşnitor al aleii şi i-am lăsat să hoinărească pe fusta cu volane a mării, până departe, în zare, unde mă chemau glasuri ademenitoare de sirenă în unduirea ritmică a talazurilor înspumate…“ (Revista Bucovinei, nr. 8/1942, pp. 323-331).