Coperta pentru „Chronica Hungarorum”, ediţia din 1618
*
Tradiţionala noastră resemnare mioritică (“ne-am născut la răspântia istoriei”, obişnuim să spunem, despovărându-ne de responsabilitatea secularei noastre trândăvii), care conţine şi un dezinteres total faţă de cele două coordonate fundamentale ale unei naţiuni (memoria şi cultura), are drept consecinţă o pustietate informaţională, pe care nu o poţi traversa, decât apelând la memoria neamurilor megieşe, după cum remarca, printre primii, Grigore Ureche.
*
Ştiţi cumva, dacă tot veni vorba de Ureche, ce înseamnă “letopiseţ”? O să vă spun mai spre final.
*
A doua copertă, din 1618, a cărţii publicate în 1488
*
O naţiune adevărată (cea engleză, de pildă) va vedea în memoria şi cultura neamurilor din întreaga lume o esenţială sursă de informaţii (de asta, încă din secolul al XIX-lea, au tradus tot, începând cu cartea “Shu”, scrisă, începând cu anul 2767 înainte de Hristos, şi până prin anul 700 înainte de Hrisos, şi terminând cu cronicarii polonezi şi maghiari, care, în fond, nu scriu nimic şi despre Anglia).
*
Mânat de curiozitate, mi-am procurat “analele” (asta înseamnă şi “cronici”, şi “letopiseţe”, adică “scrierea anilor”), mărturisitorilor din ţările megieşe, înzestrate şi cu memorie, în variantele originare, în limba latină, deşi grafia tipografilor germani, în tranziţie spre alfabetul gotic, îmi creează mari probleme de lectură (de pildă, M era grafiat cu două triunghiuri alăturate, d şi s sunt deja litere gotice etc.). Nu am urmărit niciodată să traduc, ci să citesc şi să mă dumiresc. Am început, cum era şi firesc, cu Thuróczi János (1435-1489), cărturar vag cunoscut în mediul românesc, drept Ioan de Târnave (Küküllei János), care a publicat, în 1488, „Chronica Hungarorum”, scrisă în latina târzie, deci cu un alfabet pregotic, şi semnată cu numele lui latin: Joannes de Thurocz (Thwrocz, în unele ediţii). Am găsit doar ediţia din 1618 şi am rămas uimit de abundenţa de ilustraţii (portretele tuturor regilor, ilustrări fanteziste de mituri sau de întâmplări istorice), deşi mă interesau doar informaţiile despre noi. Am văzut că au apărut, pe vremea în care limbajul străbunilor noştri se limita, romano-dac, doar la vinus-brânza, şi ediţii cu prelucrări color ale ilustraţiilor originale, şi am să vă arăt un prim exemple:
*
*
Am mai văzut, deşi căutam doar referiri la istoria românească, o altfel de istorie, în care nu aştepţi, lângă darabul de brânză, cu ulcica de vin în mână, să vină alţii peste tine şi să-i miruieşti cu ciomagul. Am văzut istorie istorie, adică incursiuni împotriva unor forţe cu potenţial enorm, precum teutonii prusaci, italienii, dârzele popoare balcanice şi puternicele oşti turceşti, başca urdiile tătare, care, stăpânind, din 1241, Moldova, se adunau lesne pe acest cap de pod şi năvăleau, cu succes, la pradă în Ardeal, ajungând chiar şi în Ungaria.
*
*
Şi pentru că războinicii tătari făceau dese şi păguboase incursiuni în ţinuturile coroanei maghiare, Regele Ladislau a poruncit o expediţie împotriva lor, oştile maghiare fiind conduse de „Andreas filius Laczk waivoda” (Andrei Lacffy, în armata căruia lupta şi Dragoş din Bedeu, dar pe care cronicarul maghiar nu-l menţionează). Cum, pe pământul pe care se stabiliseră tătarii, aceştia s-au subordonat mârzacului Athalamos („regie maiestati”, deci „conducătorul lor”), iar bătălia a fost grea, tătarii fiind puşi pe fugă, abia după capturarea şi spânzurarea mârzacului lor (Thurocz, p. 87). Athalamos, de fapt Atlamîş, mârzacul dobrogenilor şi cumnatul lui Kutlu Buga (Bourul Norocos), mârzacul de Crimeea, cu reşedinţă la Orhei (Şehr al Cedid), care tocmai lupta cu lituanienii, la Silnie-Vody, purta trei tuiuri (“bourul cu trei stele în frunte”), iar odată cu capturarea lui şi cu pedepsirea la o moarte ruşinoasă pentru un viteaz (spânzurarea), tătarii au dat bir cu fugiţii, dar aveau să se răzbune, după întoarcerea lui Kutlu Buga, prin înscăunarea fratelui său de vitejie, voievodul maramureşean din Cuhea (Fierăria), Bogdan.
*
*
„Bogdan voievod, românul din Maramureş, şi-a adunat românii săi şi s-a făcut rege peste pământul Moldovei, care aparţinea Ungariei”, unde „i s-au alătura şi românii care trăiau pe acel pământ”, regele maghiar confiscându-i satele din Maramureş (Thurocz, p. 95). O relatare mai largă poate fi găsită în “Rerum Hungaricarum Decades“, de Anton Bonfini, care a fost contemporan cu Thurocz. Mi-am făcut fişe, desigur, şi din „Gesta Hungarorum” a Notarului Anonim al Regelui Béla, dar şi din “The Chronicle of Novgorod“, 1016-1471 ( London, 1914 – iar englezii, care nu prea au treabă cu memoria Estului!), decis fiind să evadez din captivitatea ideologismului istoricos, cu care mult prea mulţi ne tot manipulează. Nu îmi propun o carte pe tema asta, doar că vreau să ştiu şi să înţeleg.
*
„Armata regelui Sigismund, în Moldova” a intervenit pentru că moldovenii munteni umiliseră sceptrul maghiar, ignorând toate poruncile regale, iar Ştefan, voievodul moldovenilor, îşi conducea singur locuitorii. Poruncile regelui, prin care toate naţiunile sale se subordonau autorităţii lui, nu au fost respectate. Atacaţi de oştile regale, moldovenii s-au retras din calea lor, ca să nu fie ucişi, iar maghiarii au intrat adânc în teritoriul Moldovei. Regele s-a proclamat stăpânul valahilor şi al ţării lor, dar nobilii băştinaşi nu au venit să se supună clemenţei lui. Răspunsul voievodului Ştefan a fost că regele se poate baza pe fidelitatea sa, doar dacă-şi retrage oştile din ţară, iar Sigismund, care avea de respins un atac turcesc, şi-a retras oştile peste munţi (Thurocz, p. 107).
*
Textele despre adoratul Iancu de Hunedoara (maghiarizat în totalitate, vrăjmaş de moarte a “feudelor” lui româneşti, Moldova şi Muntenia) şi despre răsfăţatul lui fiu, Mathias, nu am avut timp să le amănunţesc, deşi mă interesează mult inaxplicabila ură faţă de Drakul (tatăl lui Ţepeş, care câştigase, la turnirul din Viena, Ordinul Dragonului, ceea ce Iancu nu izbutise), aşa cum mă interesează şi mărturiile despre Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare, în epocă – suficient de echilibrate, după cum am văzut la o primă privire, dar cu minciuni sfruntate despre “victoria” lui Mathias Corvin, la Baia.
*
*
Fără îndoială, datorită partizanatului firesc, multe realităţi sunt oarecum denaturate (de pildă, Bonfini vorbeşte despre triumful lui Mathias Rex în Moldova, în care a intrat adânc, dar şi despre isprava “tâlhărească” a lui Ştefan, la Baia, care n-ar ştirbi cu nimic victoria maghiară).
*
Heraldica maghiarizaţilor Corvinus, după un document german
*
Surprinzător, în toate mărturiile cronicarilor maghiari şi poloni se vorbeşte elogios despre români, deşi, între graniţele Ardealului, chiar şi “românii Iancu şi Matei Corvin” au călcat în picioare românismul. Vorba proverbului: Românul, când a ajuns împărat, / întâi pe taică-său l-a spânzurat!”.
