O carte autobiografică
*
Joi, 19 februarie 2015, începând cu ora 16, la Centrul Tradiţiilor Bucovinene din Suceava, ziaristul Mircea Sfichi îşi va lansa cartea “Prin vâltoarea timpului”, prefaţată de publicistul Cezar Straton.
*
O invitaţie pentru toţi sucevenii
Dragobete sau Drago beth El
*
Desenul acesta, reprodus de pe un vas, aflat, de la anul 1848, la Kunsthistoriches Museum din Viena, şi reprodus de Goblet D’Alviella, în cartea “The Migration of Symbols” ( London, 1894), vi-l înfăţişează pe Dragobete (Drago beth El – în culturile lumii, desemnând rolul fecund al Constelaţiei Dragonului, la „ieşirea şarpelui din pământ”, deci odată cu dezgheţul, sărbătoare dacică preluată de creştinism prim „lanţul lui Sfântul Gheorghe”).
*
Pe bandă, aveţi, în ambele capete, simbolul “Mamei Pământ” (Nun, la egipteni, cărei i se mai zicea Marea Nursă care-i hrăneşte pe toţi) şi simbolurile logodnei cosmice, întrerupte de simbolul “Mamei Pământ” (X), în timpul (orizontul) echinocţial (cercul), iar sus, cu semnul lunar pe piept (zvastica spre stânga), încadrat de cele două simboluri echinocţiale (cerc şi cerc), se află însuşi Dragobete, cu cele patru anotimpuri înhămate la caru-i ceresc al Timpului.
*
În vremurile vechi, existau, la populaţiile pelasge, două mari repere echinocţiale: “Intrarea Şarpelui (îngheţului) în Pământ – devenită, în creştinism, “Lanţul Sfântului Dumitru”, şi “Ieşirea Şarpelui (îngheţului) din Pământ” – devenită, în creştinism, “Lanţul Sfântului Gheorghe” (cel care ucide “balaurul”, adică frigul simbolizat de Constelaţia Dragonului).
*
Echinocţiile (cel din toamnă, închinat Lunii, Albei, Crăesei Zăpezii, Eftepir – la daci, şi cel din primăvară, închinat Soarelui “beat de dragoste”), în care „Soarele şi Luna (sau cercul), sărbătorite simbolic prin focuri, sunt foarte intim legate între ele; este dificil să le separăm” (Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900, p. 29), reprezentau modele religioase universale, ba chiar şi „Bisericile sunt construite având ca repere cele două echinocţii… Unele biserici sunt orientate spre punctul în care răsare soarele, în ziua sfântului căruia i-au fost închinate” (Murray, p. 32).
*
În folclorul românesc, datorită “dacismelor” forţate până la penibil, introduse de Gheorghe Asachi, totul se denaturează, prin creaţii culte, născocite de autori la fel de cunoscuţi, dar irosiţi prin vremuri de memoria uitătoare a românilor şi, deveniţi, astfel, “folclor”.
*
Aşa-zisul folclor, în care Dochia (Luna, deja „îmbătrânită” drept Iarnă) şi Dragomir (Soarele, dar ca „fiu” al Iernii), se substituie mitului ancestral, înseamnă, de fapt, creaţii culte, preluate aiurea de popor şi menţinute şi mai buimac, şi cu mai puţină iniţiere. Iată cum, pe fondul născocirilor lui Asachi, fabulează şi Sadoveanu:
*
„Spune povestea că Dochia era o bătrână vrăjitoare ce sălăşluia într-o casă de stâncă sus pe Ceahlău. Baba trăia singuratică, unde se târăsc jnepenii pe piatră şi unde înfloresc mărunţii trandafiri ai stâncilor. În nopţi de vară pluteau către ea duhurile prăpastiilor. Pe negre vijelii, când scăpărau fulgere rupte, suiau pe tancuri zvârcolindu-se făpturi de pe tărâmul de dedesupt, din împărăţia necuratului Tartar. Într-o colibă sfărâmată de puhoaie, Baba Dochia a găsit, odată, o copiliţă, pe care a crescut-o şi a îndrăgit-o. Fetiţa de suflet a vrăjitoarei crescu frumoasă şi mlădie acolo, aproape de nori. Într-un rând, în puterea primăverii, fata află că în văi sunt aşezările oamenilor. Atrasă de glasul buciumelor, ea coborî spre văi. Când văzu Dochia că fata nu se mai întoarce, porni, învăluită în cojoacele ei, să o găsească. Rătăci departe de lumea ei până când înţelese că fata nu se va mai întoarce. Îndurerată, reveni în sihăstria ei singuratică şi, acolo, fără dragostea din urmă a anilor ei târzii, spun bătrânii că s-a stins. Au prefăcut-o în sloi şi stâncă nopţile reci de mărţişor”.
*
Mai există o legendă, care aminteşte de Nedei, o legendă deja contaminată de tradiţiile păgân-creştine ale creştinismului instituţionalizat:
*
„Povestesc unii despre Baba Dochia că era aşa de rea încât şi copiii ei, care cum creşteau, fugeau de ea, pentru a scăpa de răutăţile ei. Numai unul singur, un băiat, cel mai răbdător, dar şi cel mai puţin la minte, i-a fost rămas dintre toţi copiii ei în preajmă. Dragomir, c-aşa îl chema pe fecior, era mereu dus cu oile şi numai biata nevastă-sa, harnică şi bună la suflet, răbda şi suferea toate hachiţele soacrei sale, care îi pusese gând rău, să scape de ea. Astfel, într-o bună zi, o trimise la râu pe noră-sa să spele lâna cea albă până s-o înnegri. Se munci săraca fată cât se munci, dar, după trei zile de trudă, lâna tot albă era. Necăjită că nu reuşeşte să îndeplinească porunca soacrei, fata începu să plângă. Şi, pe când plângea ea, numai ce se trezi cu doi bătrâni în preajmă, Dumnezeu şi Sf. Petru. Auzindu-i necazul şi făcându-li-se milă de ea, îi înnegriră lâna.
*
Văzând una ca asta, baba o trimite iar la râu, de data asta să spele lâna până s-o albi. Pe când se chinuia biata fată, iaca apar şi cei doi bătrâni. Dar, în loc să-i albească lâna, cei doi îi dete fetei o grămadă de flori şi fragi, spunându-i fetei să le ducă babei. Când văzu hârca florile şi fragii, uită de lână, îl chemă repede pe Dragomir şi-i spuse: „Măi Dragomire, dac-au înflorit fragii, înseamnă c-a venit vremea să mergem la munte, la stână, să măsurăm oile”. Şi, răpezită cum era, baba îl luă pe Dragomir şi plecă, îmbrăcată aşa cum o prinse vremea, cu nouă cojoace pe ea şi cu oile în urmă.
*
Afară se încălzise binişor şi, cum mergea urcând la deal, baba grăbită se încinse şi începu a lepăda cojoc după cojoc, încât, până în vârful muntelui, nu mai rămăsese decât în cămeşoi. Atunci porni, însă, cel de sus o viforniţă cu zloată de au îngheţat şi baba, şi oile, cu Dragomir alături”.
*
În alte variante, precum în cele bucovinene, tradiţiile se împletesc, păstoriţa, fiică de împărat fugită din faţa năvălitorilor, lepădând cojoacele şi, din pricina frigului, transformându-se în stâncă.
*
În realitate, de “Drago beth El”, omul metafizic (omul universal, cum îl numesc alţii) celebra “lumina şi căldura, care sunt considerate a fi cele mai mari binecuvântări” (Murray, p. 33), şi pentru că omul universal conştientiza “faptul că de la soare au venit lumina, căldura şi fertilitatea şi că, în fiecare zi, sufletul omului primeşte o nouă naştere” (Murray, p. 32), au transformat atributele Soarelui într-o puzderie de zei, unul dintre aceste atribute fiind dragostea, pe care, mai dihai decât toţi, o sărbătoresc, de Dragobete, românii de pretutindeni.
Cezar Straton – foto Ion Drăguşanul
*
După o cronică a celei mai frumoase manifestări expoziţionale din întreaga istorie a Bucovinei, respectiv vernisajul JAZZ-PHOTO, de Victor T. Rusu, vernisaj în care şi Cezar Straton a avut un cuvânt de spus (a creat o atmosferă splendidă prin umorul lui mucalit), Straton revine la statutul de “condeier din Iţcani”, uitând că-i un publicist de valoare naţională, şi comentează:
*
“Ai dreptate, bătrâne, vechi prieten… colţos, colţuros, cum eşti… Ion Drăguşanul! M-ai “prins” corect… şi de data asta. Ca şi atunci când m-ai tot “bătut la cap” să-mi adun-public prima mea carte… Eu am vrut să le spun – prin micile, simbolicele mele “daruri” – prietenilor noştri că trebuie să ne bucurăm că suntem vii, că nu trebuie să uităm jocul, joaca, zâmbetul… Carpe Diem!”.
*
În ce constă colţoşenia/colţuroşenia mea? În faptul că nu doar pe Cezar Straton, ci pe zeci şi zeci de oameni înnăscuţi i-am tot ajutat, de-a lungul anilor, ba să-şi scoată o carte, ba să-şi facă o expoziţie?
*
Prin ce sunt eu colţos şi colţuros? Că nu pot minţi? Că n-o să spun niciodată despre prost că e deştept şi viceversa – vorba regretatului nostru Ioan Nemeş? Prin faptul că nu-mi pasă ce vor crede unii, alţii, dacă spun, fără dram de prefăcătorie, tot ce simt sau cred?
*
Cezare, Cezare!… Ai grijă ce spui!
Andrei Avram şi “unchiul Sorin“, pe care îl ştie şi de la televizor
*
Pe Andrei, feciorul lui Florin Avram, îl ştiu încă din vara trecută şi mi-i tare drag băieţelul acesta frumos, inteligent şi cuminte chiar şi în “poznele” pe care le pune în scenă cu un umor înnăscut (astă vară, argintul ăsta viu a dispărut de lângă taică-său şi de lângă mine, dar l-au dat de gol hohotele cu care ne stigmatiza… panica).
*
La şedinţa de vorbărie foto (de parcă nişte instantanee ar fi axa cosmică!), şi Andrei, ca şi mine, nu mai putea de plictiseală, iar cum eu m-am dus să-l salut pe Florin Avram, fratele lui Sorin, puştiului i-a venit o idee:
– Tati, pot să merg să-l salut pe unchiul Sorin, că m-am plictisit să-l văd numai la televizor!?
Primind acceptul patern (mama lui veghea la uşă), Andrei s-a năpustit asupra “unchiului”. Ştiam că Sorin Avram iubeşte copiii, dar când nepotul lui, Andrei, i s-a furişat în preajmă, unduia ca o lumină lină de atâta fericire. Fain, iar Andrei, la rândul lui, strălucea într-atât, încât, fotografiindu-i, trăiam senzaţia unui salt în viitor.
*
Cei doi Avram, Andrei şi Sorin, s-au bucurat unul de celălalt, dar cum Sorin avea obligaţia să pară atent la ce se zicea prin prezidiu, puştiul s-a întors la mine şi, cerându-mi să-i mai fac o poză, a improvizat o mască haioasă din feţişoara lui îngerească, primăvăratecă:
*
Andrei Avram, improvizând o “mutră”
*
Nu trebuie să mă creadă nimeni, dar eu, ori de câte ori văd oameni fericiţi, chiar sunt fericit.
În Prezidiu: Cornel Cârdei, Victor T. Rusu, Oana Slemco şi Mihai Pânzaru-PIM
*
După ce am văzut o expoziţie frumoasă, plină de haz, de viu şi de atitudine, am participat la un fel de şedinţă de sindicat al fotografilor, ţinută, într-o sală alăturată, departe, foarte departe de spiritul “Jupânu’“. Spuneri plate, vag afectate, monotonie, plictis de moarte. Au vorbit toţi, dar nu prea i-a auzit nimeni, pentru că muzica săltăreaţă care îl învăluie, precum o mantie de mag bătrân, pe jupânul Julius Mall, ne năucea auzurile. Nu mi-a plăcut şi nu pot minţi, chiar dacă o să-mi supăr prietenii. Dar, dacă mi-s prieteni, înseamnă că mă cunosc şi nu o să se supere.
*
Prezidiu: Victor T. Rusu, Oana Şlemco şi Mihai Pânzaru-PIM
Prezidiu: Ştefan Toth, Cornel Cârdei şi Victor T. Rusu
Prezidiul şedinţei sindicatului fotografilor