1908: Gospodărie turcească în Zahareşti

„Comitetul comunal este sufletul unui sat, căci de la comitet atârnă bunăstarea comunei. Membrii din comitet ar trebui să fie părinţi ai comunei, nu jupitori şi de nouă piei. Să începem, mai întâi, cu comitetul comunal. La noi, domnilor, de 12 ani, în care vreme s-au perindat patru vornici, nu s-a făcut răfuiala nici unui vornic, aşa că satul nu ştie cum stă cu banii grămezii. De câte ori a în­cercat vreunul dintre cei din comitet ca să-i în­demne şi pe ceilalţi să facă odată răfuiala, n-a izbutit deloc, pentru că atât Dumitru Băiţan, Constantin Frîncu şi Nicolai Vartepniuc, cât şi alţi deputaţi s-au înfruptat din banii comunei şi amână răfuiala pe mai târziu. Noi nu ştim ce să facem, vornicul de acum şi care, peste trei luni, iese şi el din vornicie, şi azi e tot nerăfuit. Am voit să facem o poftire la comitetul ţării şi n-are cine să ne-o facă, pentru că noi nu ştim carte, iar dascălul Malcinschi este sluga vornicului, ca şi a secrearul comunal Ştefaniuc, cine-i, ştie el, care poartă întreaga comună de nas. La şedinţele comitetului, Ştefaniuc vorbeşte nemţeşte cu vornicul, poate au chiar şi secrete, iar noi nu-i înţe­legem ce vorbesc. Cu dreptate este oare aceasta? L-am rugat pe superiorul Avram să ne scrie poftirea, dar el nu vrea să se strice nici cu unul, nici cu altul, aşa că averea comunei noastre se  isprăveşte şi, la urmă, datoriile făcute de comitetul co­munal pe nedrept ni le pun la leul birului.

Tot astfel stă treaba  şi  la  bancă. Lucrurile merg calea racului. Gospodari cinstiţi, ca Costan Fărtăiş a Răbuianului, Vasile Tomoiagă şi alţii, membri în comisia de control, au fost daţi afară, pentru că erau primejdioşi, deoarece începură acuma să priceapă bine cum merg şuruburile băncii. Cum am zis, directorul băncii ţine cu vornicul Băiţan şi nu-l sileşte să plătească nici carnetele la bancă, măcar că n-a plătit de doi ani nimic nici din capital, nici din dobândă. Afară de asta, Băiţan n-are nici o avere pe dânsul, măcar o codiţă de purcel, şi totuşi i-au dat bani ca împrumut. Asta se cheamă gospodărie?

I-aţi dat pe Costan Fărtăiş şi Vasile Tomoiagă afară din bancă şi aţi pus în loc pe nişte gospodari tineri, pe care îi purtaţi dumneavoastră cum vreţi. Ba, ce-i mai mult, Dumitru Vartepniuc, deşi îi om cinstit, nu-i membru în bancă, numai tatăl său, şi totuşi l-aţi băgat pe Dumitru în comisia de con­trol. Pe Marcu Fărtăiş, hargat la preotul, nu-l silesc să plătească carnetele, iar lui Ilie Grămadă nu vreau să-i deie părtăşia înapoi, măcar că a plătit toate datoriile şi a cerut-o de vreo 8 luni. / Deocamdată numai atâta, mai târziu însă vom povesti din fir în păr toate trebuşoarele săteşti, ca să ştie şi cei de sus cum îşi împlinesc cei chiemaţi datorinţele. / Vasile a Saftei”[1].

[1] Apărarea Neamului, Nr. 5, Anul I, Cernăuţi, Sâmbătă 30 mai 1908, pp. 59, 60

1908: Duminica Mare la Iordăneşti

Ţărani din Iordăneşti

„Luni, a doua zi de Duminica Mare, s-a ţinut în Iordăneşti adunarea generală a soc. „Arcaşul” din loc, care până atuncea dormise, căci nu avuse nici un căpitan. Dară am avut noi noroc de dl Nicu Sauciuc, jurist, care a ştiut să câştige gos­podarii pentru „Arcaşul” nostru. Însufleţit pentru binele ţăranului, ne dă îndrumări trebuincioase. Duminica şi sărbătorile, el e în mijlocul nostru şi ne vorbeşte despre tot ce e bun şi frumos. E de amintit că el a dăruit bibliotecii cabinetului de lectură „Arboroasa” 150 de cărţi trebuincionse, de care se foloseşte fiecare. Bunul Dumnezeu să-i ajute la toate cele bune. Multă laudă se cade şi domnului Andrii Carp, primarului nostru, care cu­noaşte rostul soc. „Arcaşul” şi lucră pentru mărirea ei. Pentru aceea a şi fost ales ca căpitan. E de amintit că din aşa numita inteligenţă n-a fost nimeni de faţă le adunarea generală, afară de dl nostru învăţător, aşa că-ţi făcea o plăcere deose­bită să vezi o adunare numai de gospodari, con­dusă de zelosul Nicu Sauciuc. În comitet s-au ales căpitan Andrei Carp, comand. Ilie Sărăcuţ, instruc­tor Ionică Cîrciu, casar George Mălaicu, toţi gos­podari, şi secretar Nicu Sauciuc, jurist, apoi conducătorii cetelor, şi anume pe gospodarii Maftei Melniciuc, Chirilă Halac, George Cîrciu, Savestru (Niţu) Bojescul. Ca trimbiţaşi au fost aleşi Dumi­tru a Pavel Bojescul şi Andrii Hîrlaia, ca subinstructori Savestru I. Bojescul şi Dumitru Opaiţ.

Între multe altele, s-a sfătuit, ca „Arcaşul” să înfiinţeze o prăvălie şi alte mijloace, ca să scăpăm de jidovimea satului, care ne sărăceşte. Cu ajutorul lui Dumnezeu, vom curăţi satul şi de litfa aceasta şi le vom trimite de-a rândul la Palestina. De St. Ilie se va sfinţi steagul „Arcaşului”. Ca nănaşă va funcţiona Societatea academică Junimea”[1].

[1] Apărarea Neamului, Nr. 9 şi 10, Anul I, Cernăuţi, joi 23 iulie 1908, p. 97

1940: Omagierea lui Mattias Friedwagner în Academia Română

„ŞEDINŢA PUBLICĂ DE LA 19 APRILIE 1940. / Preşedinţia dlui C. RĂDULESCU-MOTRU. / Dl I. NISTOR face o comunicare despre „Tudor Vladimirescu şi Sfânta Alianţă”. / Dl Dr. N. IONESCU-ŞIŞEŞTI, membru corespondent, citeşte o co­municare despre „Encefalite cu germeni vizibili”.

Şedinţa infimă

Dl Preşedinte C. RĂDULESCU-MOTRU zice: „La 5 Aprilie s-a stins din viaţă, la Dornwald, lângă Gallspach, aproape de Linz, profesorul Mathias Friedwagner, de la Universitatea din Frankfurt pe Main. Deşi în vârstă înaintată, de 80 ani, moartea l-a surprins în plină activitate. Titular al catedrei de romanistică, profesorul Friedwagner primise chemarea onorifică de la Universitatea din Cernăuţi, la 1911, când era rectorul acestei Universităţi. Trăind, între anii 1900-1911, în mijlocul românilor din Bucovina, se stabiliseră asemenea legături sufleteşti, încât romanistica lui M. Friedwagner avea ca punct de greu­tate preocupările de limba şi literatura română. Când, la 1906, în Ministerul Instrucţiei Publice din Viena se lua hotărârea să se dea o mare atenţiune folclorului diferitelor popoare din imperiul habsburgic, sarcina de a se ocupa cu adunarea cântecului popular românesc, text şi melodie, o ia asupra-şi Friedwagner. Patru ani de-a-rândul, a organizat şi îndrumat culegătorii acestor bogăţii spirituale.

În 1912, plecând la Frankfurt pe Main, Friedwagner ducea cu dânsul o comoară de aproximativ zece mii cântece populare din Bucovina, texte, şi două mii cinci sute arii populare româneşti, prinse pe note. Aci, la Frank­furt, pe cât de onorifică îi era chemarea, pe atât de grea sarcina de a organiza catedra la care fusese chemat. Friedwagner, pe atunci în plină maturitate, trebui să pregătească transformarea Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Sociale în Universitate. Friedwagner a creat imediat, cu ocazia acestei transformări, lectorate pentru limba franceză, italiană, spa­niolă şi pentru limba şi literatura românească. A înzestrat biblioteca seminariilor cu lucrări de specialitate, iar pe masa seminarului de limbă şi literatură română nu lipseau periodicele româneşti din acea vreme.

La al XV-lea congres internaţional de romanistică, din 1912, ţinut în Frankfurt pe Main, profesorul Friedwagner a încălzit inimile congresiştilor şi le-a deşteptat interesul pentru poporul românesc, vorbind despre opera prozatorului nostru Mihail Sadoveanu.

Paralel cu activitatea didactică, munca la trierea, traducerea şi inter­pretarea materialului folcloristic n-a încetat, până când s-a dezlănţuit războiul de la 1914, al cărui sfârşit părea că-i ia orice nădejde de a-şi vedea tipărit rodul muncii sale şi a unei generaţii de cărturari bucovineni. Cri­zele economice şi sociale din ultimii ani sporeau încă această temere. Între timp, viaţa se scurgea şi bătrânul profesor cu adâncă tristeţe urca spre optzeci de ani. În momentele acestea de un dramatism tragic pentru soarta averii lui spirituale, adunată în timpul unei vieţi întregi de muncă, se produce gestul mărinimos al Suveranului nostru, Majestatea Sa Regele Carol al II-lea, care dă fondurile trebuitoare pentru imprimarea primului volum de texte şi melodii din cântecele populare din Bucovina. Săptămâna trecută, a dat bătrânul bun de tipar la ultima pagină a volumului şi a închis ochii pentru vecie. „Ce trist este că lucrarea apare abia după moartea tatălui meu, cărui însă soarta i-a îngăduit s-o revadă la corecturi, până la ultima pagină”, scrie fiica profesorului Friedwagner, dna Irmingard von Frauendorfer.

Profesorul Friedwagner a făcut ţării noastre şi servicii de valoare istorică. A răspuns multor detractori, în ceea ce priveşte originea şi aşezările noastre străvechi, prin cartea „Zur Frage der Urheimat der Rumanen” (Cu privire la vatra originară a românilor – n. n.).

Academia Română, apreciindu-i, încă la 1911, meritele sale atât în domeniul romanisticii în general, cât şi în acel al intereselor noastre na­ţionale, l-a ales membru corespondent, în şedinţa din 18 Mai 1911.

Pentru memoria sa, vom păstra veşnic cele mai respectuoase senti­mente”.

Dl General R. ROSETTI face a 26-a dare de seamă despre „Învăţă­minte din războiul în curs”.

ŞEDINŢA DE LA 10 MAI 1940.

Dl Preşedinte C. RĂDULESCU-MOTRU, deschizând şedinţa, zice: „Domnilor Colegi, înainte de a deschide şedinţa, daţi-mi voie, ca, în câteva cuvinte, să asociez Academia Română la sărbătorirea de astăzi. Ziua de 10 Mai este, pentru noi, simbolul cel sfânt al legăturii pe care Dumnezeu a orânduit-o pe veci între dinastia Regelui Carol I şi soarta neamului nostru. Acestei legături datorăm întărirea şi înălţarea Statului român. Preşedintele, împreună cu mai mulţi dintre Domniile voastre, a asistat, astăzi, de dimineaţă, la serviciul divin, oficiat cu ocazia defilării trupelor, şi şi-au făcut datoria de a exprima omagii Suveranului, semnând în registrul Palatului.

Da, deodată cu sărbătorirea zilei de astăzi, veştile venite de pe teatrul de război din Apusul Europei ne-au zguduit sufletul. Suntem vestiţi că, în aceste clipe, se petrec evenimente de o importanţă covârşitoare pentru viitorul lumii întregi. Coincidenţa serbării noastre cu aceste evenimente nu poate fi trecută sub tăcere. Tradiţia instituţiei noastre impune că, în asemenea ocazii, preşedintele să-şi spună cuvântul. Voi spune, dar, dlor colegi, cuvântul care este în gândul nostru al tuturor Aici, între păreţii acestei zidiri, a rodit din belşug o muncă susţinută pe o neţărmurită în­credere în viitorul neamului românesc. Această neţărmurită încredere va susţine munca noastră şi de aci, înainte, oricât de zguduitoare vor fi eveni­mentele zilei, căci nimic nu îndreptăţeşte a o părăsi. Avem la conducerea Statului mintea luminată a M. S. Regelui Carol II şi, spre paza hotarelor, eroismul iubitei noastre armate. Ziua de astăzi dă un prilej mai mult să ne exprimăm încrederea neţărmurită în viitorul neamului nostru”.

Dl Secretar General ALEX. LĂPEDATU comunică o scrisoare primită de la dl Mihai Măgureanu, fost Subsecretar de Stat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, prin care se aduce la cunoştinţa Academiei că defunctul profesor german Mathias Friedwagner, fost membru corespon­dent al Academiei Române, şi-a exprimat, printr-o scrisoare, adresată, la 26 octomvrie 1938, Patriarhului Miron Cristea, pe atunci Preşedintele Consi­liului de Miniştri, voinţa ca întreg materialul folcloristic adunat de dânsul, pentru lucrarea „Rumanische Volkslieder aus der Bukovina”, şi din care o parte se află sub tipar, la o editură din Wuizburg, să rămână Academiei Ro­mâne. Dl Măgureanu trimite, în anexă, scrisoarea în original a lui Friedwagner, cuprinzând această dispoziţiune a sa. Domnia sa ne trimite şi o scri­soare ce i-a fost adresată personal de Friedwagner, la 23 noiemvrie 1939”.

Dl General R. ROSETTI face a 27-a dare de seamă despre „Învăţăminte din războiul în curs”[1].

[1] Analele Academiei Române. Dezbaterile, Tomul LX 1939-1940, Bucureşti 1941, pp. 75-77

Încă un necrolog al lui Ciprian Porumbescu

„Ne împlinim o tristă datorinţă, pe care ne-ar fi plăcut să nu ni se dea ocaziune a o face. Ne împlinim o neplăcută datorinţă, anunţând trecerea din viaţă a neobositului cultivator al muzicii naţionale, Ciprian G. Porumbescu.

Noi, românii, am pierdut foarte mult prin moar­tea lui Porumbescu, urmată aşa pe neaşteptate, căci de la talentul şi diligenta lui aşteptam roade îmbel­şugate pe înţelinatul câmp al muzicii noastre na­ţionale. Ciprian Porumbescu după, absolvirea studiilor sale filosofice, la Universitatea din Viena, s-a aplicat ca profesor de muzică la gimnaziul nostru din Braşov, fiind totodată şi conducătorul corului vocal de la biserica sântului Nicolae din Braşov. Activitatea lui era nemărginită şi, după cum ne asi­gură foştii săi colegi, doară aceasta a fost cauza cea mai de aproape a trecerii lui aşa de timpurie.

Atacat  la piept, în iarna anului  scolastic curente, s-a dus în Italia nordică, spre a-şi repara să­nătatea, însă toate în zadar, căci în 25 Mai stil vechi şi-a dat nobilul suflet în mâinile creatorului, sub îngrijirile surorii sale şi a încărunţitului taică, în casa părintească, Stupca, în Bucovina.

În suferinţe mari şi la grele nevoi, ne cade bi­ne dacă vedem că se află oameni care împart cu noi durerea. Regretăm pierderea tânărului Porumbescu, o regretăm din inimă, şi mai tare o regretăm cei ce l-am cunoscut în persoană, căci ştim ce am pierdut. Primească părintele Iracliu Porumbescu şi sora răposatului sincera noastră condoleanţă pentru pier­derea ce au suferit, şi dacă condoleanţa noastră îi va putea în câtva mângâia, primească-o ca ultimul tribut pentru răposatul”[1].

[1] Telegraful Român, Nr. 64. Anul XXXI, Sibiu, sâmbătă 4/16 iunie 1883, p. 257

1924: Răscoale la împroprietărirea ţăranilor bucovineni

Claca, la români – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

„La Poiana Stampei, judeţul Câmpulung, 70 de ţărani s-au răsculat, pentru că autorităţile, considerându-i „revoluţionari”, nu-i trecuseră pe listele de împroprietărire. Numai după ce s-au răsculat şi au ameninţat cu moartea pe membrii comisiei agrare, ţăranii în cauză au fost înscrişi în tabelele de împroprietărire. Membrii comisiei agrare susţineau că, prin­tre aceşti ţăranii „revoluţionari”, era şi unul venit de la ţară, dintre „bol­şevici”[1].

Este interesant de reţinut faptul că la Poiana Stampei, deşi comisia agrară a fost nevoită să înscrie pe ţărani în listele de împroprietărire, aceştia n-au putut intra în posesia pământurilor decât tot prin revoltă. Ţăranii au aşteptat câţiva ani şi, văzând că împroprietărirea nu are loc, sătui de târguielile oneroase cu autorităţile, la 19 iunie 1925, în frunte cu un oarecare Samuil Rusoi, din Vatra Dornei, care s-a dat drept agent agricol, au trecut, în mod revoluţionar, la împărţirea pământurilor expropriate şi darea lor în folosinţă „pe veci”, după nevoile fiecărei fa­milii, fără a mai ţine seamă de îndeplinirea vreunei formalităţi din cele prevăzute în legea pentru reforma agrară. Li s-a dat ţăranilor, cu această ocazie, şi o parte din pământul rezervat pentru sesia parohială, fapt ce a determinat pe preotul din localitate să ceară de urgenţă intervenţia Camerei agricole din Câmpulung, pentru anularea acestei împroprietă­riri, considerată de el drept „împărţeală nelegiuită[2].

Nemulţumirile ţărăneşti au fost provocate şi de faptul că „rezer­vele comunale” se făceau din pământurile expropriate, în paguba sătenilor, în comunele Negrileasa şi Ostra, ţăranii, cu toate represiunile jandarmilor, au refuzat să cedeze „rezervelor” pentru sesii parohiale şi personalul bisericesc terenurile expropriate. Când agronomul regional, la 30 iulie 1924, s-a prezentat pe teren, împreună cu reprezentanţii Fondului bisericesc (fostul proprietar expropriat), pentru a lua în primire, pe seama statului, aceste terenuri, ţăranii s-au răsculat. Întreaga populaţie a acelor două sate s-a ridicat şi a ocupat terenurile, declarând reprezentanţilor statului că nu cunosc altă împărţire a pământului, decât aceea pe care au făcut-o ei, că ,,n-au nevoie nici de sesii”, nici „de preot”, nici de „biserică”. Acţiuni asemănătoare au avut loc şi în comunele Frasin, Vama şi Sadova, iar agronomul şef regional, temându-se că aceste acţiuni să nu se transforme într-o adevărată răscoală, a cerut să se trimită armată „pentru a stăvili mişcările bolşevice, care se lăţesc într-un mod îngrijorător”[3]. La 15 august 1924, Consilieratul Agricol din Suceava, aflând că mulţi ţărani de pe teri­toriul judeţului Câmpulung, rămaşi neîmproprietăriţi, au ocupat cu forţa pământul expropriat şi trecut la rezerva statului, a cerut, de asemenea, prefectului să ia măsuri urgente împotriva lor[4].

Tot în august 1924, ţăranii săraci din Ciocăneşti, care nu primiseră pământ, scriau cu amărăciune într-un memoriu: „e lucru prost că s-a juruit oamenilor pământ, dar juruinţa a rămas deşartă şi legea nu li-a venit cu nimic în ajutor”. În anul următor, însă, văzând că pe cale legală nu pot obţine nimic, se răscoală împotriva admi­nistratorilor Fondului bisericesc, pentru că aceştia nu vroiau să le cedeze o suprafaţă de 130 ha, expropriată deja, pe muntele Suhard. Intervenţia jandarmilor şi încăierarea ce a avut loc, cu această ocazie, a mărit îndârjirea sătenilor din Ciocăneşti, determinând autorităţile să bată în retragere[5].

Alte frământări ţărăneşti au fost cauzate şi de exproprierea unor pământuri ale Fondului bisericesc, ţinute, din moşi strămoşi, de ţărani, cu embatic. Articolul 6 din legea reformei agrare prevedea ca pământul rural stăpânit prin embatic, ca şi cel ţinut de ţărani cu arendă de cel puţin 10 ani, să fie expropriat în folosul acelor care l-au stăpânit până atunci. Comisiile agrare n-au ţinut seama de acest lucru şi, prin reformă, au trecut la deposedarea ţăranilor embaticari. Aşa au fost deposedaţi mulţi ţărani din satele Frasin, Prisaca Dornei, Ostra, Negrileasa şi altele. Procedeul acesta a produs mari nemulţumiri. Ţăranilor din comuna Frasin, judeţul Câmpulung, li s-a luat păşunea alpină de pe muntele Merţuri, pe care o aveau în arendă, de la Fond, de peste 20 de ani[6]. Această păşune a fost trecută drept rezervă comunală la Vama.

În Frasin exista un puternic curent revoluţionar printre muncitorii forestieri, întreţinut de comuniştii din sindicatele conduse de partid, curent care cuprinsese şi masele de ţărani. La intervenţia autorităţilor comunei Vama, ţăranii din Frasin au adoptat o poziţie revoluţionară, declarând că nu vor preda păşunea, iar dacă va fi nevoie, o vor apăra „cu ciomagul”. Când delegaţia autorităţilor din Vama a ameninţat cu legea şi cu puterea executivă, ţăranii frăsineni au strigat cu îndârjire: „ţineţi-vă voi de lege”, căci „noi ne facem legea singuri” şi „vom împuşca pe oricine ar îndrăzni să se apropie de acest loc”[7]. La 4 august, prefectul a cerut companiei de jandarmi din Câmpulung să ia măsuri urgente de pedep­sire. Împotriva ţăranilor din Frasin au fost trimişi şi jandarmii din Vama şi Bucşoaia[8]. Revolta a fost astfel înăbuşită.

Un caz oarecum asemănător a avut loc la Prisaca Dornei, unde ţăra­nilor li s-a luat păşunea de pe Poiana Tomnatic, pe care o primiseră la colonizare[9]. După mai multe memorii şi o delegaţie trimisă la Bucureşti, ţăranii din Prisaca, înfruntând represiunile jandarmilor, şi-au luat înapoi păşunea[10]. Lupta dintre ei şi autorităţile comunei Vama a continuat multă vreme. Şeful Serviciului agricol regional declara, mai târziu, că atitu­dinea sătenilor din Prisaca este identică cu a „comuniştilor din Rusia”[11]. În faţa rezistenţei ţăranilor din Prisaca, autorităţile judeţene au fost silite să bată în retragere, dispunând totuşi, pentru salvarea „presti­giului”, sancţionarea lor cu o arendă comercială dublă; în anul următor însă, s-a suspendat orice sancţiune şi urmărire a ţăranilor din Prisaca, până la noi dispoziţii.

În acelaşi timp, luptând pentru apărarea păşunii din Poiana Tomna­tic, ţăranii din Prisaca Dornei au sprijinit şi acţiunea a doi săteni din cătunul Zăvoi, care fuseseră deposedaţi de pământ. Lăsaţi fără posibilităţi de trai, cei doi ţărani au refuzat să execute decizia de expropriere a comi­siei agrare; au stricat semnele de defalcare şi muşuroaiele făcute de comisie, declarând autorităţilor că vor lupta cu ciomagul şi cuţitul împotriva oricui va încerca să-i scoată din pământurile de pe urma cărora se hrănesc de 30 de ani. Inginerul agronom, considerându-i „instigatori bolşevici”, a cerut prefectului din Câmpulung să trimită jandarmi pentru a-i pedepsi şi a pune astfel stavilă unei „purtări bolşevice care dă prilej de perturbări[12].

Datorită silniciilor la care erau supuşi, cu prilejul reformei agrare şi al aplicării unor măsuri administrative, ţăranii s-au răsculat, în unele sate, şi împotriva autorităţilor…

O răscoală violentă a avut loc, în septembrie 1925, în comuna Stupca, judeţul Suceava[13]. Aici lucrurile au evoluat treptat. Prin diferite manevre şi coruperea comitetului agrar, cei doi proprietari ai moşiei Stupca, Dimitrie-Niculiţă Popovici[14] şi Ghedeon Krismanici, au primit împuternicirea să sustragă 212 ha din partea de moşie expropriată. Această suprafaţă fusese, de mai mulţi ani, dată în folosinţa ţăranilor din Stupca. Decizia de restituire a Comitetului agrar din 1924 a zdruncinat, în mod deosebit, încrederea ţăranilor în autoritatea de stat şi în legile burghezo-moşiereşti şi a întărit ura lor împotriva moşierilor. Ţăranii, văzând că li se răpeşte pământul ce le fusese dat prin legile agrare, concludeau că legile sunt numai în folosul moşierilor, că cei puşi să le păzească le calcă şi, în consecinţă, nici ei nu mai sunt obligaţi să le respecte. În toamna anului 1924, ei au refuzat să execute decizia Comitetului agrar. Având şi pământurile însămânţate, au silit pe moşieri să renunţe la această parte de moşie, până în anul următor, după strângerea recoltei. Sperau că, până atunci, vor obţine o decizie dreaptă. Pentru anularea actului arbitrar al Comitetului agrar, ţăranii au făcut şi un memoriu la Ministerul Agriculturii, la care, bineîn­ţeles, n-au primit nici un răspuns.

La 5 septembrie 1925, au venit însă în comună cei 2 moşieri, însoţiţi de agronomi şi de mai mulţi jandarmi din Câmpulung, în frunte cu un căpitan, pentru a deposeda pe ţărani de cele 212 ha aflate în litigiu. Ţăranii n-au cedat în faţa moşierilor, care veneau cu forţă armată. Spiritul de revoltă împotriva celor doi moşieri era înrădăcinat. Aflând de sosirea acestora la pri­mărie, ţăranii au dat alarma, prin clopote şi sunete de goarnă. S-a adunat tot satul, bărbaţi, femei şi copii, în număr de 500-600 oameni. La somaţia consilierului agricol şi a căpitanului de jandarmi, de a se deplasa pe moşie, pentru defalcarea terenurilor, ţăranii au strigat „în cor” că nu vor să ţină seama de dispoziţia Comitetului agrar. Învăţătorul din comună, care fusese şi delegatul lor în comisia agrară, a arătat şi el că, întrucât s-a făcut o cerere, la Bucureşti, pentru trimiterea unei anchete, va refuza, împreună cu sătenii, să recunoască vreo hotărâre de defalcare, până la sosirea comisiei de anchetă. Nesocotind voinţa masei de ţărani, proprietarii au silit comisia de defalcare să plece pe moşie. Ţăranii erau foarte îndârjiţi. Consilierul agricol din Suceava, timorat de rezistenţa sătenilor, a atras atenţia celor doi moşieri şi i-a sfătuit să amâne execuţia defalcării. Nici comandantul companiei de jandarmi nu era de părere să se întindă prea mult coarda, totuşi s-a supus.

Văzându-se jefuiţi, provocaţi şi de atitudinea agresivă a proprieta­rilor – cum declara chiar comandantul companiei de jandarmi – ţăranii s-au năpustit asupra lor cu pietre şi ciomege. Din mulţime, unii ţărani strigau că pământul este al lor, stropit cu sângele şi sudoarea muncii lor. Unul dintre moşieri, D. N. Popovici, a fost trântit în şanţ, cu o ploaie de bolovani asupra lui. Din mâinile ţăranilor revoltaţi a scăpat numai cu aju­torul jandarmilor. Urmărit, moşierul a scos revolverul, să tragă în ţărani, dar s-a temut de furia dezlănţuită a maselor. S-a refugiat, apoi, în localul primăriei, de unde, la adăpostul jandarmilor, a plecat din comună, alungat mai departe de ţărani cu pietre. Krismanici, cel de-al doilea proprietar, lovit şi el, a scăpat de furia maselor cu ajutorul jandarmilor, care au oprit mulţimea revoltată[15]. Căpitanul de jandarmi a fost lovit, de asemenea, cu pietre. Starea de revoltă a ţăranilor, îndreptată împotriva celor doi moşieri, s-a prelungit până în seara acelei zile, liniştindu-se abia după ce comisia de defalcare a părăsit comuna.

Deşi comandantul companiei de jandarmi declara, la 7 septembrie, că nu se făcuseră arestări, deoarece, dacă ar trebui să se facă, ar urma să se aresteze în masă, totuşi postul de jandarmi din Stupca a procedat la arestarea aşa zişilor „capi de răscoală”[16]. Împotriva celor consideraţi „vinovaţi”, Cabinetul de Instrucţie Suceava a emis mandate de arestare şi de trimitere în judecată pentru crimă de rebeliune, conform codului penal. Tribunalul Suceava, temându-se ca „inculpaţii” să nu ridice întreaga populaţie la o nouă revoltă, confirmă mandatele de arestare şi mai târziu îi achită, punându-i în libertate[17].

Cazul de la Stupca, unde cei însărcinaţi cu aplicarea reformei agrare au revenit asupra hotărârilor iniţiale, părtinind pe moşieri, nu a fost sin­gurul în Bucovina. Membrii comisiilor agrare fiind, în majoritate, oamenii stăpânirii, nu aveau nici un interes să ia apărarea ţăranilor şi să supere pe marii proprietari. Contestaţii privitoare la modul arbitrar de interpretare a legilor agrare au fost foarte multe. De pildă, numai la Vama s-au făcut 173 de contestaţii. Justiţia fiind însă o justiţie de clasă, cu oameni ce se lăsau mituiţi de moşieri, nu făcea dreptate sătenilor. Ţăranii săraci, neavând cu ce plăti procesele şi neavând nici încredere în judecători, încercau să-şi facă dreptate singuri”[18].

[1] Arh. St. Câmpulung Moldovenesc, fond Camera Agricolă, dos. Împroprietărirea sătenilor din Poiana Stampei, Reforma agrară, 1920-1923, neinventariat.

[2] Ibidem.

[3] Arh. St. Câmpulung Moldovenesc, fond. Prefectura, dos. Agricultură, 1925.

[4] Ibidem, fond. Camera Agricolă, 1920-1923, neinventariat.

[5] Ibidem, fond. Prefectura, dos. Agricultură, 1925, nepaginat. Scrisoarea Direcţiei generale a Fondului bisericesc din 23 iunie 1925. Vezi şi Dezbaterile Adunării Deputaţilor din 6 noiembrie 1924, p. 52.

[6] Arh. St. Câmpulung Moldovenesc, fond Prefectura, dos. Reforma Agrară, 1924, nepaginat.

[7] Arh. St. Câmpulung Moldovenesc, fond. Prefectura, dos. Reforma Agrară, 1924, nepaginat.

[8] Ibidem, fond. Camera Agricolă, dos. 1920-1927, neinventariat.

[9] Ibidem, fond. Prefectura, dos. Agricultură, 1925, nepaginat. Ţăranii din Prisaca erau colonişti germani, veniţi din timpul stăpânirii austriece. Pe considerentul că au primit pământ la colonizare. Comisia de ocol, în şedinţa din 17 septembrie 1923, le-a stabilit un lot de împro­prietărire tip, de 0,75 ha, în loc de 2 ha, cum era lotul tip pentru Vama, din care făcea parte şi satul Prisaca (Arh. St. Câmpulung Moldovenesc, fond. Camera Agricolă, dos. Reforma agrară, 1920-1923, neinventariat).

[10] Arh. St. Câmpulung Moldovenesc, fond. Prefectura, dos. Agricultură, 1925, nepaginat. Vezi Procesul-verbal din 1 august 1924 şi Raportul comunei Vama nr. 1267 din 15 iunie 1924.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem, fond. Prefectura, dos. Agricultură, 1925, nepaginat.

[13] Arh. St. Suceava, fond. Tribunal, dos. 1108/1925, Răscoala ţăranilor din Stupca.

[14] Acest moşier îşi avea reşedinţa în Costâna, unde deţinea o proprietate de 575 ha, din care, în mod arbitrar, a izbutit să-şi păstreze, la expropriere, mai mult de jumătate (Srh. St. Buc., Min. Agriculturii (Vânzări), dos. 188/1930).

[15] Arh. St. Suceava, fond. Tribunalul, dos. 1108/1925, f. 13, 67-69, 130-137. Căpitanul de jandarmi, în buletinul de informaţie, pe care îl dă la Tribunalul Suceava, la 7 septembrie, relatează : „La un moment dat, femeile şi copiii au început a arunca cu pietre în proprietari şi numai cu mare greutate i-am putut salva din mâinile mulţimii şi i-am adăpostit” (ibidem, f. 13).

[16] Ibidem, f. 12, Raportul postului de jandarmi din Stupca, de la 11 septembrie 1925.

[17] Ibidem, f. 55-56

[18] Adăniloaie, N.; Dîrdală, I., Acţiuni ţărăneşti în Bucovina în perioada aplicării reformei agrare din 1921, în Studii, Nr. 4, Anul XVI, 1963, pp. 869 şi urm.