Detalii bucovinene, în opera lui Knapp (I)

Taraf evreiesc, la Scaldele din Storojineţ

*

În mai, 1860, când pictorul pictorul sudet Franz Xaver Knapp îi oferea „un album cu vederi din Bucovina, lucrate în acuarelă”, contelui Carol Rothkirch-Panthen, care părăsea postul de preşedinte al Ducatului Bucovinei, nimeni nu-şi putea închipui cât de valoroase vor fi acele mărturii peste timp, în ciuda faptului că, din fudulie daco-romană, noi, bucovinenii, nu prea ne sinchisim nici de „vederile” trecutului provinciei noastre, şi nici de muzica neamului românesc din vechime, încredinţată memoriei nu de români, ci de tot soiul de „venetici” germani, armeni, evrei, poloni, ba chiar şi niscaiva englezi care şi-au băgat nasul curios prin istoria noastră triumfală, în care potăile fără stăpân fac legea multimilenară.

*

„Institut idropatic la Storojineţ, foaie nesemnată de artistul litograf, reprezintă clădirile unui stabiliment de hidroterapie, de dimensiuni largi, instalat într-un parc, un fel de staţiune balneară pentru sezonul de vară, cu multă lume venită pentru recreaţie şi refacerea sănătăţii. Patru clădiri deosebite, ce stăteau în directă legătură cu stabilimentul băii, cu peste 50 de camere, serveau pentru adăpostirea confortabilă a publicului. Într-un pavilion deosebit era instalat, cu mult gust, un salon spaţios de petreceri. Domni, doamne şi copii, cucoanele şi fetiţele în frumoase crinoline, cu umbrele în miniatură, se plimbă pe jos şi în elegante landouri; bărbaţii, fumând din ciubuce lungi de trei sferturi de metru, unii îmbrăcaţi după moda veche, cu fes în cap; nelipsind, în faţa portalului de intrare, nici taraful de lăutari, cari cântă pentru plăcerea celor ce-şi aşteaptă rândul la baie sau se plimbă pe promenada din faţa clădirii. Un comerciant ambulant şi-a instalat raftul cu marfă de sezon, pe care o cercetează o fată de ţară şi un călugăr, venit de la cine ştie care mănăstire.

*

*

Cronica timpului spune că mulţi pacienţi, cari pierduseră speranţa de a-şi mai reface sănătatea, şi-au recăpătat-o prin băile de la Storojineţ. Proprietarul de atunci al moşiei Storojineţ, George cavaler de Flondor, tatăl lui Iancu Flondor, îşi câştigase deosebite merite pentru ridicarea orăşelului Storojineţ, dând concursul său oricărei acţiuni edilitare şi punând chiar la dispoziţia vizitatorilor băilor, pentru plimbări, o parte din pădurea de pe moşia sa.

*

*

Cine mai ştie, azi, că, odinioară, prin anii 1855, exista, la Storojineţ, un stabiliment renumit de băi, care atrăgea multă lume?” (Petre Luţa, în „Revista Bucovinei”, Anul II, Nr. 2, Februarie 1943, Cernăuţi, pp. 67-77, din care voi mai cita).

*

Taraful care cânta, vara, la Storojineţ, era unul evreiesc, dotat şi cu alămuri (personajul din stânga şi primul din spate, care are un bombardon nemţesc), altele asemănătoare urmând să cânte, ulterior, la Solca şi la Vatra Dornei. Doar la Lăpuşna cânta un taraf românesc, alcătuit, după cum spun memoriile lui Leon cav. de Goian, din sucevenii legendarului Nicolai Picu, primaş, care îl avea ca secund la vioară şi ca urmaş în stărostie pe nu mai puţin legendarul Grigori Vindereu.

*

*

Picu e vioristul din centrul tarafului, cu fes roşu, pe care Knapp îl portretizase şi separat, iar Vindereu, care era încă tânăr şi, deci, nu-i pozase, este cel care nu-şi arată chipul, din stânga. Şi despre imaginea de ansamblu, din care am extras detalii, care nu arată la fel de frumos şi de limpede precum în armonia întregului lucrării (detaliile de perspectivă sunt, firesc, difuze şi prin tehnica de lucru), Petru Luţa are câteva informaţii:

*

*

„Lopusina, institut de scalde, foaie fără indicaţia artistului litograf, reprezintă vederea băilor de altădată din satul Lăpuşna, judeţul Storojineţ, un peisaj cu dealuri împădurite, în valea cărora sunt înşiruite, sobre şi curăţele, case uniforme pentru adăpostirea vizitatorilor acestei băi, de mare renume pe vremea aceea.

*

*

Pe coasta de deal din dreapta, cântă un taraf de lăutari, staroste, îmbrăcat în haină moldovenească, cu anteriu şi fes în cap, zicând din vioară, cobza, naerul şi basul ţinând hangul. Doi vizitatori ascultă, fumând în tihnă din ciubuce. Mai în fund, la dreapta, lângă un izvor ce curge dintr-un jgheab, la umbra unor arbori, un mic grup de vizitatori”.

*

Mă ard degetele să continuu, dar nu vreau să vă obosesc, aşa că o să închei cu „vederile” integrale ale Scaldelor de la Storojineţ şi Lăpuşna.

*

„Institut idropatic la Storojineţ”

„Lopusina, institut de scalde”

Bucovina, când o înzestra Dumnezeu cu fii vrednici

*

Constantin Morariu-Andrievici a fost fiu de gospodar (agricultor) din Mitocul Dragomirnei, din districtul Suceava, în Bucovina. S-a născut la 26 iulie st. v. 1835. La anul 1843, îl duse tată-său la şcola capitală normală (elementară) din Suceava, unde știm cum erau trataţi copiii de român. Aci îşî începu, dar, Constantin învăţământul şi pote tocmai acelei tratări neumane a străinilor e de a se mulţămi că el deveni, cu timpul, ceea ce deveni, adică român înflăcărat întru apărarea limbii şi a naţionalității. Aşa-i în lumea acesta: când cu forţa voim a face pe cineva să urască un lucru, prin aceea îl facem ca tocmai acel lucru să-l îndrăgescă mai tare! Cercau străinii răuvoitori ca să dezguste pe copiii de român de limba şi naţionalitatea lor, şi ei cu atâta o iubeau şi preţuiau mai mult. Aşa, în Bucovina, ca şi la noi!

*

După absolvirea școlii normale din Suceava, Constantin fu dus la gimnaziul de stat din Cernăuţi, unde făcu, la 1855, examenul de maturitate. După aceea, intră în seminarul clerical, unde absolvi teologia, la 1859. În acest seminar, se dedică cu totul studiului, cetind foarte multe din opurile cele mai valorose teologice şi profane.

*

Absolvind teologia, se căsători cu fiica parohului Teodor Cosovici din Mologhia, anume Veronica, şi fu aşezat ca administrator parohial la biserica Sfânta Paraschiva din Cernăuţi. Deschizându-se, la 1860, gimnasiul ortodox-oriental din Suceava, Constantin Andrievici fu numit acolo învăţător supleant de religiune şi limba română. Inaugurarea acestui gimnaziu s-a întâmplat la 4 septembrie 1860, cu care ocazie catihetul Constantin Andrievici ţinu o cuvântare, în limba română, despre scopul unui gimnasiu. Publicul român a rămas încântat şi edificat de o aşa cuvântare, dar nu aşa au rămas răuvoitorii neamului nostru şi duşmanii lui Constantin Andrievici, care îi făcură multe zile amare, din cauza acestei cuvântări. Așa, arhimandritul Bendela (mai târziu arhiepiscop și mitropolit, în 1974-1975), temându-se, bag de seamă, de popularitatea tânărului catihet, se pune și raportează Consistoriului român greco-ortodox din Cernăuți următoarele, referitoare la această întâmplare:

*

„După acest act, ținu nou numitul catihet Constantin Andrievici o cuvântare în limba română despre scopul unui gimnaziu. Deşi cuvântarea acesta a fost, în totalitatea ei, cu totul corespuzătore, totuşi unele pasaje sunt foarte de dojenit, pentru că-n ele se desfăşură, cu prea mare căldură, prospectul că, prin înfiinţarea acestui gimnaziu, se va ţine, ca şi în celelalte provincii, deosebit cont de cultivarea limbii române. În astă privinţă, eu i-am şi spus oratorului că sunt cu totul nemulţămit, provocându-l să-mi dea cuvântarea imediat, ca să o pot alătura la acest raport[1]. Dară Andrievici nu şi-a împlinit datoria asta nici până acuma”[2].

*

Dacă, iubiţi cetitori, unul care se numea „al nostru” a purces astfel faţă de catihetul Andrievici, pentru o cuvântare „care a fost în totalitatea ei cu totul corespuzătore” (vorbele delegatului pârâş), atunci să nu ne mirăm că străinii au făcut din ţânțar armăsar? Consistoriul ceru, de la catihetul Andrievici, pe baza raportului lui Bendela, să-i supună, fără nici o amânare, cuvântarea în scris. Şi ce credeţi că conţinea acea cuvântare? Adevărurile cele mai mari! Dar bag de semă că şi în Bucovina, pe acele vremi, cine cuteza să vorbească adevărul putea lesne umbla „bătut ca mărul”, vorba proverbului.

*

Gimnaziul din Suceava s-a înfiinţat din Fondul religionar al bisericii române gr. ort. din Bucovina, şi limba „propunativă” trebuia să fie cea română, conform literelor fundaţionale, întărite de toate locurile cele mai înalt competente. Şi totuşi, acestui gimnaziu, la înfiinţarea lui, numai un unic profesor român i se dase[3] , pe Constantin Morariu-Andrievici, care era şi catihet totodată. Ceialalți toţi erau străini şi propuneau toate studiile în limba germană. Această stare de lucruri nu mulţumea nicidecât pe învăţătorul român Constantin Morariu-Andrievici. El striga, sus şi tare, la toate ocaziile, că gimnaziului acestuia i se face nedreptate; apela la Consistoriu, în acestă cauză, spunea, sus şi tare, că la gimnaziul din Suceava, în loc ca tote studiile să se predee în limba română[4], acestui studiu al limbii materne i se dau numai 2 ore pe săptămână, pe când celorlalte, studii câte 3-4 ore. Dar înveţătorul Constantin Morariu-Andrieviciu nu se lăsă, până nu obţinu limbii române 3 ore pe săptămână, pentru fiecare clasă, şi înfiinţă o frumosă bibliotecă din opuri române, cu ajutorul căreia elevii să se poată perfecţiona în limba lor maternă.

*

În 1865, fu numit ca învăţător ordinar al gimnaziului superior din Suceava, iar la 1869, ca profesor auxiliar la Institutul teologic din Cernăuţi, fiind pretutindenea la înălţimea chemării sale, iubit de elevi, stimat de colegi şi respectat de superiori. Rămas, la 1861, văduv, în floarea etăţii, când era numai de 26 ani, îşi consacră tot timpul numai studiului, astfel că deveni nu numai cel mai apt profesor, dar şi un harnic şi zelos autor, scriind 3 opuri valorose, care s-au tipărit pe spezele Fondului religionar al Bucovinei. Acele opuri sunt: „Manuariu pentru învăţătura religionară a bisericei drept-credincioase a răsăritului, compus spre folosul clasei întâia gimnasiale”, Viena, 1866; „Manuariu pentru învăţătura istoriei testamentului vechi, compus spre folosul clasei a II-a gimnasiale”, Viena, 1866; „Manuariu pentru învăţătura istoriei vieţii Mântuitorului lumii Isus Christos, compus pentru clasa a III-a gimnasiale”, Viena, 1867.

*

Afară de acestea, mai publica, în „Foaia Societăţii”, din 1865, interesantul tratat „Despre şcolile creştinești în evurile cele patru dintâi ale creştinismului”, pe lângă ce lăsă în manuscris: o colecţiune de cuvântări bisericești, compuse şi rostite de el în cei 16 ani ai preoţiei sale, la deosebite sărbători, duminici ori cu alte ocazii, tot predici instructive şi morale. Ca profesor al Facultăţii teologice din Cernăuţi, nu se odihni până îşi revendică vechiul şi adevăratul nume familial, „Morariu”, nume pe care l-a revendicat şi vărul său, mitropolitul Silvestru Morariu, şi pe care-l portă şi nepotul său, Constantin, cel mai valoros scriitor de azi în Bucovina, despre a cărui activitate sperăm a putea vorbi în revista noastră.

*

Constantin Morariu-Andrievici, când merse ca profesor la teologie, nu află acolo nici o carte de morală, adică o carte din care să înveţe pe seminarişti. S-a pus, deci, pe muncă şi, în cinci ani de zile, a compus întreagă partea primă şi jumătate din partea a doua a acestui op. Dar n-a avut fericirea să-l vadă gata, căci, în primăvara anului 1875, l-a ajuns o boală de plămâni, care i-a curmat zilele, în 29 martie (10 aprilie), spre nespusa întristare şi daună a bisericii şi naţiei române din Bucovina. S-a stins când era mai puternic, numai de 40 ani, şi chiar când se putea spera mai mult de la talentele și curajul lui; s-a stins acela care cuteza să spună, sus şi tare, că limba germană nu este materna noastră, pentru că noi suntem moldoveni şi avem limba nostră moldovenească, pe care trebuie să o iubim şi cultivăm mai presus decât ori pe care limbă din lume, fie aceea oricât de cultă pe lângă a noastră; s-a stins acela care nu voia să cedeze nimic din ceea ce se cuvine moldovenilor din Bucovina, iar dacă ar fi avut numai câţiva ortaci, care să pună umăr la umăr cu el, schimbau cu totul mersul lucrurilor din Bucovina, în favoarea moldovenilor şi a limbii lor.

*

N-a existat şi nici azi nu mai există, în Bucovina, un preot mai vrednic, un profesor mai zelos şi mai inteligent, un fruntaş mai energic, mai curajos şi mai frumos de cum era acest bărbat în adevăr providenţial. El era înalt de statură, avea faţa rumenă, frunte lată şi albă ca neaua, ochi mari căprii, în care vedeai ca într-o oglindă mintea lui cea frumosă şi bunătatea inimii lui; apoi, avea un glas dulce la vorbire şi plăcut la cântare, dară era forte riguros întru împlinirea detoriilor şi întru apărarea drepturilor bisericii şi a naţiunii sale în contra nedreptăţilor străine. Văzând, în 1873, ministrul Stromayer din Viena pe profesorul Morariu şi vorbind cu el despre felurite lucruri din Bucovina, i-a pus ambe mâinile pe umeri şi i-a accentuat memorabilele cuvinte: „Ferice de Bucovina, dacă are mulţi bărbaţi de aceştia!”. Iar despre destoinicia lui de profesor învăţat erau siguri şi superiorii lui dela Consistoriu, căci, scriind cel mai vechi profesor de teologie, Ioan Calinciuc, opul de teologie dogmatică, i l-a dat lui spre cenzurare, deşi era cel mai tânăr dintre profesori, având abia 40 de ani! Ferice va fi Bucovina, când o va înzestra Dumnezeu cu mulţi fii vrednici, după cum era fericitul Constantin Andrievici-Morariu! (Revista Ilustrată, Anul I, Broșura 9, septembrie 1898, pp. 162, 163).

1812: Cartea legilor pârgăreşti (III)

*

După definirea proprietăţii, legiuitorul austriac stabilea, pentru toate provinciile imperiale, inclusiv pentru Bucovina, „dreptatea averii”, stabilind că „toate acele ce sunt a cuiva (dezacordul ţinea de gramatica românească a vremii – n. n.), toate lucrurile sale cu trup sau fără trup se cheamă averea sa” (§ 353) şi că „toate lucrurile sunt de obşte obiecturi a dreptăţii de avere şi fieştecine, pe care nu-l scot pravilele (legile – n. n.) lămurit afară, este volnic a-şi agonisi dreptate însuşi prin sine” (§ 355), cu precizarea că „numai din plătirea unei îndelungate arenzi sau a venitului pe an de pe un loc încă nu se poate naşte împărţirea averii”, pentru că „la toate întâmplările la care nu se arată curat despărţirea dreptăţii asupra substanţei despre dreptatea asupra folosului, este fieştecare stăpânitor adevărat să se socotească de stăpân deplin” (§ 360). Iar „când un lucru, ce încă nu este împărţit, este a mai multor persoane, atunci se naşte o avere de obşte” (§ 361), cu prerogative se stăpânire clare şi, desigur, cu garantarea proprietăţii („dreptate de avere”).

*

Un capitol distinct, al treilea, „despre agonisirea averii prin proprietate”, stabileşte, mai întâi, „trebuinţe legiuite spre agonisire”, cea dintâi „trebuinţă” postulând că, „fără titlu şi fără un chip drept de agonisire, nu se poate căpăta nici o avere” (§ 380), şi că doar „la lucruri slobode se află titlul în slobozenia născută a le lua la stăpânire” (§ 381), printr-un plus social, desigur, pentru că „lucrurile slobode se pot agonisi de fieştecare mădular (organism – n. n.) al statului, prin proprietate, nefiind strâmtorată această volnicie prin pravilele politiceşti sau neavând o seamă de protimisiri (atingeri) proprietăţii” (§ 382), iar ca exemple se dau „dreptatea vânatului sau a păscării (pescuitului – n. n.)”, atunci când „se împiedică creşterea fără măsură a vânatului”, „răpirea mierii ce se face prin albini streine” etc., dar cu pedepsirea „tâlharilor de vânat” (§ 383), cum îi numea traducătorii legii, în română, pe braconieri. Şi în cazul acestor agoniseli întâmplătoare existau limite, pentru că, de pildă, orice „roi de albini domestice şi alte fiare blânde sau îmblânzite nu sunt lucru de a se prinde slobod” (§ 384). Iar pentru posibile erori, cum ar fi confundarea unor roiuri de albine îmblânzite cu cele sălbatice, acestea pot fi îndreptate, potrivit legii, cu despăgubiri „după cuviinţă”, adică în raport de ce se va negocia cu proprietarul roiului respectiv. Toate amănuntele referitoare la posibile agonisiri legale de „lucruri slobode” sunt prezente în lege, şi ca să prevină abuzurile, şi ca să desluşească drepturile, apoi se trece la capitolul „despre agonisirea averii prin creştere”.

*

„Creştere se cheamă toate ce se nasc dintr-un lucru sau se adaugă noi spre lucru, nefiind date stăpânului de altul cineva. Creşterea se sporeşte prin natură, prin meşterşug sau prin amândouă odată” (§ 404), „roadele fireşti”, nominalizate de legiuitor, în acest capitol, fiind „buruienile, bureţii”, dar şi „toate foloasele care i se nasc dintr-un dobitoc stăpânului dobitocului” (§ 405). Se reglementează, în afară de creşterea animalelor, şi creşterea averii prin construcţii noi, condiţionându-se onestitatea procurării de materiale, dar şi a amplasamentului, şi stabilindu-se măsurile administrative în cazul unor încălcări de proprietate.

*

Nu stă în intenţia mea enumerarea tuturor prevederilor legii proprietăţii, valabilă în imperiul austriac şi, implicit, în Bucovina – caz în care aş recurge la transcrierea legii respective, ci doar ţin să argumentez că, prin anexarea nordului moldav, locuitorii beneficiau de o legislaţie modernă, valabilă în toată Europa Centrală. Implementarea acestor legi, care presupunea existenţa unui aparat administrativ experimentat, justifică înglobarea „cercului” bucovinean în Galiţia, iar nemulţumirile publice care se vor isca, ulterior, nu ţineau de problemele laice de administraţie, ci de cele confesionale, în condiţiile în care ortodoxia devenea, inclusiv în cadrul decizional privind averile mănăstireşti, administrate de Kamara (fisc), vocea a doua, după catolicism. Ortodoxia, în Bucovina, adora noua stăpânire până la slugărnicie, fiind ademenită cu bunăstare, dar nu se împăca şi pace cu autoritatea catolică asupra vanelor bunuri pământeşti, de care slujitorii dreptei credinţe (ortodoxiei) aveau nesăţioasă pohtire. Exista, ce-i drept, şi un capitol al legii, care vorbea „despre agonisirea averii prin danie”, dar daniile străvechi fuseseră smulse din „mâna moartă” a proprietarului ecleziast, pentru a fi transformate într-un bun folositor neamului românesc din Bucovina.

*

Daniile însemnau „agonisire prin mijlocire”, adică „lucrurile care au un stăpân se agonisesc prin mijlocire, trecând ele, într-un chip legiuit, de la un stăpân la altul” (§ 423), mijlocirea fiind efectul „unui contract”, testament sau hotărâre judecătorească, prin care lucrurile „le capătă primitorii” laici sau clericali, în condiţiile în care ele nu sunt împovărate de vânzări anterioare tăinuite, de datorii sau de zălogiri, circumstanţe bine analizate în lege, începând cu zălogirile, stabilindu-se că „dreptatea zălogului este dreptate de avere, care este pozvolită creditorului” (§ 447), iar „dreptatea zălogului se atinge drept tot de o pretenţie ţiitoare în seamă” (§ 449).

*

Prevederile care ţin de urbanism poartă un titlu ciudat în traducerea lui Ion Budai-Deleanu, „Despre slujbe”, adică despre obligaţii şi interdicţii edilitare comunitare, cu postularea faptului că „prin dreptatea slujbei se îndatoreşte un stăpân a suferi sau a lăsa ceva spre folosul altuia, în privinţa lucrului său. Este o dreptate moştinească, care lucrează asupra fieştecărui stăpânitor a lucrului spre slujbă” (§ 472). După o delimitare a tipurilor de slujbe, în „slujbe de moşie şi de persoană”, în „slujbe de câmp şi de casă”, se stabilesc interdicţiile în construcţia unei case, respectiv „1. Dreptatea de a pune o greutate a zidirii sale pe o zidire străină; 2. A înfiinţa o bârnă sau o grindă înspre străin; 3. A deschide o fereastră înspre străin, ori pentru lumină, ori pentru priveală; 4. A face un acoperământ sau un cerdac asupra locului vecinului; 5. A duce fumul prin hornul vecinului; 6. A îndrepta picurii streşinii pe loc străin; 7. A vărsa sau a îndrepta curături spre locul vecinului” (§ 475), apoi, în paragraf aparte, sunt prevăzute obligaţiile: „8. A nu-şi înălţa casa sa; 9. A nu o coborî; 10. A nu lua lumina şi aerul; 11. Sau prăvala casei stăpânitoare; 12. A nu duce picurii din streaşina casei sale după locul vecinului, căruia pot fi folositori spre udarea grădinii sau spre împlerea groapei sale sau într-alt chip” (§ 476).

*

Interdicţii şi mai importante („slujbele mai alese de cămin”) în raport cu proprietăţile vecinilor vizează: „1. A ţine pe loc străin cărare, drum de vite sau de care; 2. A scoate apă, a adăpa vite, a duce şi a îndrepta apa încoace; 3. A paşte vite (pe pământul vecinului – n. n.); 4. A tăia lemne, a strânge crengi uscate şi dezbinate, a culege ghindă şi a strânge (grebla) frunză; 5. A vâna, a pescui şi a prinde păsări; 6. A săpa piatră şi nisip, a arde var” (§ 477). Paragrafele următoare stabilesc şi excepţii, de pildă referitoare la „cel care are dreptate a aduce apă dintr-un loc străin”, stabilind şi condiţiile legale în care o poate face, „dreptatea păşunii” („întrebuinţarea dreptăţii de păşune”), „întrebuinţarea rodului” etc. Apoi sunt reglementate „dreptatea clironomiei”, dreptul moştenirii („Despre voia cea mai de pe urmă peste tot şi despre testamenturi osebit”), dreptatea „clironomilor următori”, „micşorarea şi stricarea testamentului”, „averea de obşte şi alte dreptăţi de lucruri” etc., adică toate aspectele şi caracteristicile proprietăţii care îi oferă şi îi garantează acesteia un parcurs dinamic, flexibil, evolutiv.

*

Un capitol voit individualizat al legii proprietăţii (XVII) se referea la „dreptăţile lucrurilor persoanei” şi la „temeiul prin care o persoană alteia este îndatorită spre o dare”, prin contract (§ 859), inclusiv despre „contractul dării sub pază”, al „dării împrumut”, „de schimbare”, „de cumpărătură”, „de stăpânire de obşte a moşiilor”. „contractul căsătoriei” etc., contracte bine analizate, calculate şi încheiate fără nici echivoc, un pentru că „omul îşi poate arăta voia sa numai lămurit, prin cuvinte şi semne de obşte primite” (§ 863), contractul înlesnind şi determinând parcursul economic evolutiv, despre care vorbeam mai sus. Desele trimiteri ale legii contractului la alte capitole ale legii proprietăţii, care sunt obligatorii şi în dinamica contractuală, probează acurateţea legislaţiei care tocmai se încetăţenea, la 1812, şi în Bucovina, o acurateţe care se reflectă şi în evidenţele administrative ale statului, indiferent de categoria pe care o gestionau acele evidenţe.

*

„Despre plenipotenţie şi despre alte chipuri a purtării de grija trebilor”, chestiune contractuală mult mai complexă, care vizează obligaţiile „persoanelor care sunt aşezate de obşte spre purtarea de grijă a trebilor hotărâte” (§ 1003), chiar dacă, în baza legii, „contractul de plenipotenţie se poate face din gură sau în scris” (§ 1005), tot se soldau cu un document sau uric, după cum adăuga în paranteză traducătorul, pentru că şi împuternicirile obşteşti erau diverse şi limitate sau extinse la unele sau la toate problemele obştii, dar rezolvarea acelor probleme se făcea de către împuternicit în baza unui contract, prin care, în fond, îşi asuma şi responsabilităţile împuternicirii, îndatoririle lui fiind clar precizate de lege. În Bucovina, unde doar preotul satului ştia să scrie şi să citească, recursul la legile lumeşti tot el le făcea, în baza împuternicirii, pe care o putea delega unui al doilea împuternicit (dascălul, de pildă, sau un avocat), dar fără ca al doilea împuternicit să poată ceda împuternicirea unui al treilea.

*

Legislaţia muncii era reglementată de „contracturile răsplătirii pentru faceri de slujbe”, adică „un contract de leafă”, care rezulta „când a făcut cineva tocmeală pentru o treabă sau pentru un lucru” şi când se „socoteşte că s-a primit de o leafă potrivită” (§ 1152), iar „regulile ce s-au aşezat aice se ţin în seamă şi despre avocaţi, doctori şi chirurgi, despre doctori provizorii, meşteri”, deci pentru acele „persoane care a tocmit pentru ostenelile sale o leafă, o plată sau alt bacşiş anume” (§ 1163). Legislaţia muncii, în 1812, nu însemna decât un început promiţător pentru un domeniu şi fenomen social fundamental, cel al interactivităţii civilizaţiei umane.

*

Amuzant mi se pare mie „contractul de noroc”, prin care „se făgăduieşte şi se primeşte nădejdea unui folos neştiut” – fiţi fără grijă, nu se referă la… promisiuni electorale, deşi „cuprinde, după cum s-a făgăduit ceva sau nu s-a făgăduit” (§ 1267), contracte de noroc fiind „rămăşagurile, jocul şi soarta” (§ 1269), şi acestea reglementate prin lege. La fel de amuzant mi se pare să descopăr în îngrădirile limbii române, la 1812, pentru traducerea unei legislaţii germane moderne şi cu o terminologie juridică deja consacrată, confirmări ale unor etimologii româneşti străvechi, precum sinonimele „fund” şi „moşie”, „fund” definind o proprietate obştească mărginaşă, iar „moşie”, o proprietate de intravilan consacrată după ieşirea unui „moş” sau „stâlp” din indiviziunea proprietăţii obşteşti şi recunoscută drept averea cuvenită după un moş îndepărtat (moşie), nu după un bun sau străbun, care şi-a stâlpit hotarul pământului său şi al urmaşilor săi, fiind recunoscut de „stâlp”. Dar cine să-şi mai aducă aminte sau să-şi mai pună mintea la contribuţie…

1812: Cartea legilor pârgăreşti (II)

Claca, la români – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

*

Averile Bucovinei se împărţeau, în administraţia austriacă, „după osebirile fiinţei lor: în lucruri (averi – n. n.) cu trup şi fără de trup; în mişcătoare şi nemişcătoare; în lucruri preţăluitoare şi nepreţăluitoare” (§ 291), în paragraful următor precizându-se că „lucruri cu trup sunt acelea care cad aminte; amintrile se cheamă fără trup, de pildă: a vâna, a prinde dreptate şi toate celelalte drepturi” (§ 292). Stufoşenia şi nicidecum echivocul se datora sărăciei limbii „culte” româneşti de după anul 1800, cu consecinţa că, după doar două veacuri de la traducerea legilor austriece în română, orice cititor are probleme cu dumirirea, pentru că termenii inventaţi de Ion Budai-Deleanu în română (nu putea prelua, pur şi simplu termeni germani, pe care să-i românizeze în neologisme şi nici nu cunoştea expresiile de cancelarie moldovenească). Existau, în uricele medievale moldoveneşti, formulări mult mai fericite şi mai explicite, deja îndătinate, dar ardeleanul nu le cunoştea şi, în loc de „trupuri de moşie”, de pildă, cum se numeau bunurile corporale anterior, a scris „lucruri cu trup”. Iar „lucrurile fără trup”, adică bunurile necorporale, „a vâna, a prinde dreptate şi toate celelalte drepturi”, însemnau, de fapt, vechile privilegii domneşti („lucrurile nemişcătoare sunt supuse pravilelor ţinutului” – § 300), de care beneficiau locuitorii din ţinuturile de margine, în contul „străjii” pe care o făceau la hotarele ţării. Câmpulungenii, de pildă, deşi aveau drepturi aparent răzeşeşti, nu erau răzeşi, pentru că nu erau proprietari ai „lucrurilor cu trup” (moşiilor), dar aveau privilegii de folosinţă asupra lor („dreptăţile se numesc la lucruri mişcătoare, nefiind ele împreună cu un lucru nemişcător” – § 298), drepturi de care au profitat pentru revendicarea pădurilor şi a munţilor, Eudoxiu Hurmuzachi obţinând, pe la 1860, un compromis cu statul austriac, prin care câmpulungenilor li s-a acordat ceva mai mult decât pădurea obştească, îndreptăţită prin legile noi austriece, dar nu şi proprietatea asupra moşiilor încredinţate lor spre folosinţă, de-a lungul veacurilor, prin privilegiile voievodale. În cadrul acesta al stabilirii şi garantării proprietăţii („Dreptăţile lucrurilor sunt dreptăţile stăpânirii, a arendării, a zălogului, a slujbei şi a dreptului clironomiei” – § 308) austriecii introduceau şi un termen nou, referitor la patrimoniu („nepreţăluitoare”), care nu ţinea de averile voievodale, considerate proprietate privată.

*

Ca să evite orice echivoc, legislaţia austriacă asupra proprietăţii, care se aplică şi în Bucovina, după 1812, odată cu apariţia legislaţiei franciscane, care o preia şi modernizează pe cea iosefină, ia în discuţie fiecare aspect, începând cu „împărtăşirea întâia a dreptăţii lucrurilor” (proprietăţilor – n. n.), stabilind criteriile care se referă la „stăpânire”, precizându-se că „cel ce are un lucru (avere, proprietate – n. n.) sub puterea sau sub paza sa se cheamă stăpânul ei. De vrea stăpânul unui lucru a-l ţine de un lucru al său atunci este el stăpânitorul lui” (§ 309), cu precizarea imediată că „persoanele care sunt zălude de minte nu sunt destoinice a căpăta o stăpânire”, dar că, dacă sunt îndreptăţite, „în locul lor poate a fi un epitrop sau curator” (§ 310). „Stăpânirea unuia se cheamă legiuită, când reazemă asupra unui titlu ţiitor în seamă, adică asupra unui temei a dreptăţii ce este vrednic spre agonisire. Altmintrele se cheamă nelegiuită” (§ 316), precizează legea, cu trimitere directă, în cazul Bucovinei la îndreptăţirile din neam în neam, adică la urice şi ispisoace moldoveneşti de odinioară, dar „titlul la lucruri slobode este în slobozenia născută spre urmaşi (deci îndreptăţirea veche, din neam în neam – n. n.), prin care nu se vatămă dreptăţile altora” (§ 317), zice legiuitorul, ştiind că, în feudalismul românesc, nu doar în cel moldovenesc, se confiscau averile, uneori, abuziv pentru „hăinire”, iar legislaţia austriacă permitea, deci, readucerea cauzelor în faţa instanţelor, pentru probarea drepturilor reale de proprietate. Iar din capitolele anterioare am înţeles că un „lucru legiuit”, deci o avere legală, trebuia să fie, în statul austriac, din care Bucovina făcea parte, declarat, măsurat, înregistrat şi probat ca îndreptăţire. Austria nu confisca averile băştinaşilor, deşi solicita „legiuirea” proprietăţilor în faţa instanţelor („Prin un titlu legiuit capătă omul numai dreptate spre stăpânirea unui lucru, iar nu însăşi stăpânirea moştenitoare. Cel ce are dreptate numai spre stăpânire, la neprimirea lui nu se poate pune în stăpânire, din puterea sa, ci trebuie să o ceară de la judecătorul rânduit cu arătarea titlului său, pe calea judecăţii” – § 320), Austria, deci, nu a fost complice la înstrăinarea moşiilor româneşti, ci boierii moldoveni, cu proprietăţi în Bucovina, au fost cei care au vândut moşii şi oameni străinilor. E drept, oamenii, adică robii şi iobagii, proveneau din ţările vecine: robii ţigani, cumpăraţi mai ales din Ţara Românească, dar şi din Ardeal – ceea ce mă face să cred că ţiganii sunt, de fapt, „resturile cumanice”, care dispar din istorie fără urmă, după ce întemeiaseră şi voievodate, iar iobagii, din sudul Poloniei, din Rusia şi din Ardeal, fiind numiţi, datorită provenienţei, „vecini”. Culmea este că, în timp, robii şi iobagii aveau să dea o bună parte din substanţa identitară a neamului românesc, românii autentici, răzeşii – de la Cantemir citire, sau chiaburii – de la bolşevici citire, fiind exterminaţi prin temniţele şi prin lagărele de muncă forţată ale comunismului agresiv şi intolerant al anilor 1948-1965.

*

Vechile privilegii grănicereşti găsesc o exprimare clară, deşi vag amuzantă în traducere ardelenească pentru bucovineni: „lucrurile trupeşti mişcătoare (vânatul şi peştele din pădurile şi apele unor moşii – n. n.) se iau în stăpânire prin prinderea firească, prin ducere din loc sau prin punerea la pază” (§ 312).