1793: Câmpulungenii se plâng guvernului militar

*

Prea Înaltă Guvernare a Bucovinei,

*

O prea negândită schimbare a vremilor şi neaş­teptată întâmpinare, ce ne sileşte pe noi, pe toţi locuitorii munţilor din Câmpulungul Mol­dovenesc, această prea plecată jalobă a noastră, înaintea prea înaltelor locuri, cu prea adâncă sme­renie a o aduce! O prea nevăzută schimbare a vremilor ne sileşte, că, de s-ar fi putut vedea mai dinainte vreme una ca aceasta, de care suntem traşi acum la întrebare, cu bună seamă toată si­linţa noastră am fi pus, că nici odinioară la în­doială n-am fi încăput, şi de care am crezut că ne este de apărare, dar şi neaşteptata întâmpinare este pricina că nici odinioară frică ori grijă n-am avut, cum şi mila aceea ce am avut, până acuma, de la luminaţii domni şi împăraţi, întărită cu atâtea privilegii, ce le avem la mănă, oarecând poate răsuflată să rămână.

*

Toată pricina jalobei noastre într-aceste următore se cuprinde: De într-a treia sută de ani mai bine acum, după cum am înţeles de la moşii şi strămoşii noştri, de când s-au început aşeza bă­trânii şi rădăcina neamurilor noastre, într-aceşti munţi carpatici sau, precum zic nemţii, Alpi, pe la apa şi pe la izvoarele apelor: Dorna, Bis­triţa, şi Moldova, pe la locuri sălbatice, pe unde, mai înainte vreme,n-au putut străbate prin codrii cei deşi nici fiare, doară necum oamenii, şi lăzuind codrul verde, cu multă sudoare şi muncă, scoţând rădăcinile copacilor verzi, am lărgit loc, încet, încet, de s-au făcut satele: Câm­pulungul, Dorna, Fundul Moldovei şi, mai pe urmă, Pojorâta  şi Sadova, cum şi alte sate, în partea Moldovei, care acum peste cordunul îm­părătesc au căzut. Această silinţă a noastră văzând luminaţii domni ai Moldovei şi ştiind şi greutatea vieţii noastre, ce avem într-un loc săl­batic ca acesta, s-au milostivit şi nu ne-au în­cărcat cu altă cu nimica, fără numai cu sfer­turile, pocloane, după cum arată aceste aice ani­nate mărturii de la boierii care au fost vornici între noi, era şi fulărit, care toate erau dajdiile Domnitorului Ţării, precum astăzi este contribuţia împărătească, şi ca să ţinem străji, pe unde s-au făcut cărări sau plaiuri din ţara Ar­dealului, şi ţara ungurească, Iar cu alte cele, Domnii Moldovei, nici ca principi ai ţării, nici ca stăpâni ai locului acestuia, nu ne-au încărcat, şi aşa am trăit, nenumărată vreme, sub principii Moldovei, nefiind supăraţi, afară de aceste mai sus pomenite, cu nimica; căci schimbându-se prin­cipii Moldovei, unul după altul, care cum au venit privilegiile celui ce era mai înaintea lui n-au ridicat, ci mai vârtos le-au întărit, până când, din puternica orânduială a lui Dumnezeu, s-a schimbat vremea, de a căzut acest loc al locuinţei noastre sub stăpânirea prea luminatei Case a Austriei.

*

Domnii generali, ce erau, într-acea vreme, povăţuitori ţinutului Bucovinei, au cerce­tat, îndată după cuprinderea ţinutului, precum in ţară între apele: Nistrului, Prutului, Siretului şi Sucevii, până în munţii, aşa şi aice, în­tre munţi, toate dăjdiile, atât domneşti sau ale prinţului ţării, cât şi boiereşti sau ale stăpânului de loc, şi, după cum au aflat, făcându-se numai puţintea schimbare la dajdia ţării, adică la con­tribuţie, altele toate au lăsat într-aceea stare, în care era Bucovina atunce când au cuprins-o, şi, văzând şi privilegiile şi dreptăţile noastre, care, aici, în cinci sureturi cu prea adâncă plecăciune am aninat, afară din contribuţia dreaptă, până la o vreme, adică la anul 1782, cu altă cu nimica nu ne-au mai însărcinat, căci greutatea traiului nostru, aice, ceea ce era în vremea prin­cipilor Moldovei, a rămas la vremea Generă­rilor şi pană astăzi, din pricină că norodul din zi în zi se înmulţeşte, iară locul strâmt nu se mai întinde, nici piatra neroditoare nu se mai face mai bună.

*

La anul 1782, s-a aflat, din lu­minata poruncă împărătească, a fi de trebuinţă să se facă drum de care, peste munţii pustii, în ţara Ardealului, şi la aceasta, îndată am fost si­liţi a lucra cu trăsuri şi cu mâinile, dar ne-soco­tind cum că această datorie în veci se va întemeia, şi, văzând atât folosinţa şi trebuinţa drumului, nici cu un cuvânt nu ne-am împotrivit, dar acum vedem cum că, de acolo, datorie veşnică ni s-a născut. Au mai aflat aceşti domni generali, peste aceasta, împotriva privilegiilor noastre, şi aceea, să mai dăm cai de forşpont (cai de poştă – n. n.), şi purtăm o greutate a forşpontului ca aceea, care nici în Bucovina, nici într-alte ţări împărăteşti nu se pomeneşte, căci Câmpulungul Moldovenesc trebuia să poarte poşta, de la Câmpulung, până în Doma, peste muntele Mestecăneşti, 5 mile de loc, iară Dorna trebuia să dea forşpont la Bis­triţa, peste munţi, 13 mile şi jumătate. Am socotit noi cum că această greutate, care am primit-o peste dreptăţile noastre, fără de a ne jelui oareunde, a fi destulă încărcătură asupra noastră, dar cu cât îngăduitori ne-am făcut, cu atâta mai mult alte greutăţi s-au aflat, căci acum diregătorii boiereşti tot chipul de silinţă au pus ca să ne însarcine cu tot felul de datorii, cu care însărcinat este un ţăran, cel ce şede în ţară, pe loc neted şi roditor, care însuşi înaintea unei co­misii, ce s-a făcut într-aceste zile, din gura domnului Director de la Sf. Ilie însuşi ni s-a dat răspuns, cum că privilegiile noastre, ce le avem, nu ne învolnicesc nici de adetul casei, nici de dijmă, şi aşa, de va rămânea pe voia dregătorilor, Dumnezeu ştie cu câte greutăţi ne vor însărcina, precum şi pân-acum multe au făcut, care nu erau; aceşti dregători mai sus nu­miţi nu cumpănesc, aici, cum că noi puţintea pâinea noastră o facem departe, în ţară, şi mulţi o facem peste cordon, în Moldova, 10 şi 12 mile de loc de departe, ca să ne putem hrăni, aice, între munţi, ci ne caută numai aici că suntem sudiţi, căl­când peste privilegiile noastre; cele mai multe chiverniseli ale noastre sub numele veniturilor boiereşti ni le închid şi trag la dânşii; aşa ni s-au poprit cărşmele şi s-au dat în orânda străinilor, care, după vo­ia lor ridicând preţul băuturii, din munca noastră se îmbogăţesc; aşa s-au scornit taxele pădurii, care, până la vremea comisiei de îndreptare, nu s-au auzit nici odinioară, măcar că aice prea multă pădure se află şi îndemnare a o tăia, şi a deschide locuri, mai multă folosinţă va face decât popreala.

*

Aşa ni s-au închis văile şi păscăriile, care acum de la aceşti deregători cu bani le cum­părăm, aşa s-au închis şi vânătoarea, pentru care asemene siliţi suntem a plăti orânda; aşa vor să ne încarce şi morile cu osebit adet, după cum vor  socoti   dumnealor, nesocotind cum că aceste mori, cu morile cele ce se află în ţară pe loc neted, nici odinioară nu se vor putea întruchipa, căci acestea, fiind făcute pe nişte pâraie, ce izvorăsc dintre munţi şi nu ţin totdeauna matca lor, adeseori se schimbă pe alte locuri şi, uneori, din pricina îngheţului, alteori din schimbarea apei pe alt loc, rămânând morile pe loc uscat, nu umblă, nici atâtea venituri nu aduc, cât pe jumătate de una din cele ce sunt în ţară; toate acestea nu primesc la socoteală, ba nici acelea nu se caută, cum că un ţăran, ce şede în ţară, pe loc neted, găseşte chiverniseala vieţii sale în verdeţurile grădinilor şi din semănătura câmpului, fiindcă se fac: mazăre, fasole, linte, bob, hrişcă, păsat; se află şi roadele pomă­tului: cireşe, prune, perje, pere, mere, care toate acestea în locul locuinţei noastre nu sunt şi stânca nu le mai rodeşte, şi toată hrana noastră o zi ca alta în toată viaţa noastră; la vreme de post, mămăligă uscată (mulţi sunt care nici aceea n-au), iar în vreme de frupt, o zi ca alta, mă­măligă şi brânză, şi acei mai mulţi n-au nici aceea. Iar găini, gâşte şi raţe, cum şi râmă­tori de tăiat, la noi foarte rar se află, fiindcă nu este cu ce să le ţinem; toate acestea nu se primesc la socoteală de către numiţii dregători.

*

Dar cu aceea vor să ne apese, să ne dove­dească, cum că avem plodul vitelor prea mare, că la dânşii prea mare numărul oilor este la un gospodar, 200, şi acest fel de gospodari poate s-ar găsi 1 sau 5, în tot ocolul Câmpu­lungului, la dânşii prea mare număr este 10 sau 12 vaci, la un gospodar, şi de aceştia poate s-ar găsi unul sau doi, la Dorna. Acestea sunt cu care vor să ne dovedească, dar nu caută cum că, pe lângă unii ca aceştia, care au câte 100 şi 200 de oi ori câteva vaci, mai mulţi săraci se găsesc, şi cei mai mulţi sunt care cu totul nu au nimica şi trăiesc numai de la aceşti mai cu putere; iară ce se atinge de cei mai cu putere şi de ploada lor cea de vite, nu caută cum că această ploadă cu nenumărată greutate este, căci iarna se începe de la luna lui octombrie şi, după starea locului, până la jumătatea mai, şi adeseori până la sfârşit ţine, şi oamenii, cu ploada lor cea de vite, sunt siliţi a merge în ţară, la loc neted, şi caută fân pentru vitele lor, precum şi aceasta ştiut este şi dovedit, cum că cele mai multe vite, câmpulungenii le iernează în partea Moldovei, pe la Iaşi şi mai în jos de la Iaşi, pe apa Prutului şi Siretului.

*

Aceasta este starea locului nostru şi aceasta cea adevărată închipuirea lui, la care, de nu vom avea apărare de către prea înălţata împărăţie şi pe înalte locuri, nu-i cu putinţă ca să putem trăi. Şi aceste pricini şi greutăţi ne silesc prea plecată jaloba noastră aceasta înaintea înaltei Guvernări, cu prea adâncă smerenie, a o aduce şi a ne ruga ca să se milostivească înalta Guvernare, după mai sus arătatele privilegiile noastre, împotriva însărcinării boiereşti a ne apăra şi a porunci ca cele ce ni s-ar fi luat şi ni s-au poprit de către dregători să ni se sloboadă şi înapoi să ni se dea.

Câmpulung Moldovenesc, 1793, Iulie 1.

*

Simion Păpuţă, vornic,

Simion Şandru, giurat

Ioniţă Crăciunescul,

Ioniţă Sabie,

Gheorghe Pitacariul

Iosif Gligore a popii

Costandin Sabie.

*

Şi noi, împreună cu toate satele Câmpulungului, adeverim şi, pentru credinţă, s-a pus şi pecetea vetrei Câmpulungului, ce se numeşte târg, şi noi suntem sub ascultarea lor (Uricariul / cuprinzător de hrisoave, ispisoace,urice,  anaforale, proclamaţiuni, hatişerife şi alte / acte ale Moldovei şi Ţării Româneşti, / de pe la anul 1461, şi până la 1854 / sub direcţiunea dlui Theodor Codrescu, Tomul al VI, Iaşi, Tipografia Buciumului Român, 1875, pp. 164-170).

Proclamaţia austriacă, la ocuparea Principatelor

*

Tipărită pe afişe, în franceză şi în română, şi răspândită odată cu intrarea trupelor austriece în Iaşi, Proclamaţia de mai jos, care figurează în „Uricariul” lui Codrescu, e o filă discretă din povestea unirii Principatelor, în condiţiile asigurate de Europa, pe fondul îndelungatului conflict ruso-turc pentru teritorii, pe parcursul secolului al XIX-lea. Deşi lapidar, textul transmite o mulţime de informaţii – descrise pe larg în presa vremii, cum se va vedea din alte documente – despre conlucrarea europeano-turcă, în tentativa de a bloca expansiunea rusească spre Europa Răsăriteană:

* 

Locuitori ai Ţării Româneşti şi ai Moldovei

* 

În puterea unei Convenţii, încheiată în­tre Majestatea Sa Împăratul, Augustul meu Suveran, şi între Sublima Poartă Otomană, trupele austriece întră în Principate. Ele sunt menite de a înlătura bântuirile războiului şi de a aduce, în mijlocul vostru binecuvântările păcii. Primiţi, deci, cu încredere pe aceşti chezaşi ai siguranţei voastre şi ai liniştii tutor: ei vor şti să o merite, prin conduita lor cea regulată, prin ordinea şi disciplina perfectă ce ei vor observa.

*

Privilegiile ce vă sunt asigurate de Subli­nia Poată rămân în deplină lucrare. De aceea şi aştept, din partea autorităţilor ţării, toată ajutorinţa trebuitoare, în privirea încartiruirii şi a merindării trupelor, care se va face prin despăgubire regulată; totoda­tă, pretind stricta menţinere a ordinii şi a liniştii din chiar partea populaţiunii, pen­tru că, în caz contrar, se va păşi cu toată asprimea legii către orişice încercare de răsculare sau de ameninţare a ordinii publice.

*

Toate autorităţile sunt îndemnate, tot acum, de a se adresa, de astăzi, înainte, Locotenentului General Contele Coronini, numit, de M. S. Împăratul, Comandant al tuturor tru­pelor, în ambele Principate, sau organelor mi­litare pe care el le va autoriza în privirea asta.

în 18 August 1854

*

Comandantul Şef al Armatelor a III şi a IV

Baron de Hess

General de Artilerie.

*

(Uricariul / cuprinzător de hrisoave, ispisoace,urice,  anaforale, proclamaţiuni, hatişerife şi alte / acte ale Moldovei şi Ţării Româneşti, / de pe la anul 1461, şi până la 1854 / sub direcţiunea dlui Theodor Codrescu, Tomul al VI, Iaşi, Tipografia Buciumului Român, 1875, pp. 79, 80)

Relatări despre unirea Principatelor Române (I)

*

Presa lunii ianuarie 1859, cu depeşe telegrafice care făceau 10 zile, de la Iaşi, la Braşov, şi doar câteva ore, de la Iaşi, la Paris sau Viena, o presă plină de “faime”, cum se numeau, pe atunci, zvonurile, mă atrage ca un magnet, pentru că, după ce am citit cele două volume ale lui Xenopol despre Alexandru Ioan Cuza şi familia sa, încă pot descoperi, în presa vremii, şi detalii care au scăpat istoriografiei sau au fost cu bună ştiinţă tăinuite – ceea ce nu era cazul şi al lui A. D. Xenopol.

*

În zvonistica lunii ianuarie 1859, am găsit şi dovada dezinteresului total al lui Cuza pentru statutul lui de Domnitor, el semnând în alb şi punând la dispoziţia Divanului ad-hoc de la Iaşi, abdicarea, în cazul în care se va găsi un principe străin, dispus să ocupe tronul Principatelor. Propunerea abdicării în alb venea de la Kogălniceanu, iar ea explică de ce, din exil, de la Paris, Cuza devenise cel mai înfocat susţinător al lui Carol I.

*

Până să citesc materialele care urmează (şi mai sunt, pentru că presa românească începea să se dezvolte), nu prea înţelegeam ce se întâmplase cu Cuza din exil, pe care îl vedeam, spre surprinderea mea, moale şi înmuiat, în condiţiile în care nu ştiam că el se lăsase ales, doar ca să se poată face unirea Principatelor (contextul european ne era totat favorabil) şi doar până la aflarea unui principe străin care să ocupe tronul viitoarei România (circula o glumă, printre ţăranii de atunci, care se împăunau, mucalit, drept principi, că doar erau din… Principate).

*

Eu am o dragoste aparte pentru Alexandru Ioan Cuza, vărul de-al patrulea al lui Mihai Eminescu, şi, pentru că îl socot singurul lider al neamului nostru care ne-a şi iubit, mă voi abţine de la alte comentarii, ca să nu influenţez pe nimeni. E suficient să recuperez texte ale vremii, din care să puteţi desluşi, în primul rând, vremurile şi, apoi, şi istoria. E atât de aproape în timp, până atunci, încât mă şi înspăimânt de negurile care încă ni se mai zvârcolesc sub paşi, deşi ne strălucesc tâmplele în lumina civilizaţiei definitive, cea în care omul, în aparentă libertate, doar schimbă mânuitorii de bice.

*

Moldova. „Ost d. Post” A fost cea dintâi gazetă din Viena, care a publicat alegerea lui Alexandru Cuza de Domn al Moldovei. Ştirea telegrafică, repezită, din Iaşi, la Viena, şi publicată în numitul jurnal, sosi la noi (în Braşov) dintr-odată cu scrisori din Galaţi, care cuprindeau aceeaşi ştire; iar scrisori din Iaşi nu ne sosiră, nici până astăzi, în 25 (13) ianuarie, din cauză că acelea vin numai a zecea zi.

*

Persoana şi calităţile nou alesului Domn al Moldovei sau, adică, biografia Maiestăţii Sale o vor descrie alţii, care o cunosc pe deplin. Aici fie destul a însemna numai atâta, că Alexabdru Cuza e de viţă curată română, că răposaţii tată-său şi unchiu-său au îmbrăcat posturi însemnate în ţară, Grigorie Cuza fu ministru bisericesc, în guvernul trecut; iar, apoi, toţi Cuzeştii au fost patrioţi buni şi iubitori de ştiinţe. Domnul Cuza este bărbat în vârstă cam de 40 de ani, văduv, soldat din creştet până în tălpi, totodată încă trecut prin un curs sistematic de ştiinţe. Maiestatea Sa, sub domnia răposatului Grigorie Ghika, ajunsese la rang de colonel, iar pe cât a stătut Vogoride caimacam turcesc, Alexandru Cuza era pârcălab, adică administratorul civil şi militar (după semnificaţia veche a cuvântului pârcălab) la Galaţi, din care post însă a fost constrâns a-şi da, o dată, demisia, pe când cu intrigile alegerilor divanului ad-hoc, casate, apoi, de către puteri. Din 66 de alegători, s-au înfăţişat, pe 5 ianuarie (vechi), numai 49; din 49 voturi, a câştigat Alexandru Cuza 48, a lipsit, adică, numai votul său propriu. Descrierea mai pe larg a alegerilor şi a ceremoniei de instalare o vom reproduce după izvoare oficiale (Gazeta Transilvaniei, nr. 2, 5 ianuarie 1859, p. 7).

*

Moldova. Iaşi. După ce, în Moldova, atât alegerile deputaţilor pentru noua dietă a ţării, cât şi chiar alegerea Domnului au decurs în cea mai bună linişte, ar fi crezut oricine că, acum, situaţia politică, cum am zice, se va lumina şi că, totodată, ştirile şi faimele contrazicătoare deocamdată vor înceta cu totul, iar ţara va intra pe calea propăşirii şi a reoganizării practice liniştite. Este prea adevărat cum că „Monitorul” oficial din Franţa, în urma rapoartelor trimise, de la Iaşi, de către consulatul franţuzesc, se arătă îndestulat cu decursul cel păciuit şi regulat al tuturor tuturor alegerilor şi cu persoana Domnului ales; precum şi că jurnalele Vienei încă recunosc unanimitatea şi liniştea întru care se alese Domnul, de faţă fiind, la alegere, mai toţi consulii puterilor străine. Celelalte jurnale nu au publicat, până acum, nici atâtea ştiri autentice, câte s-au văzut în cele sus atinse.

*

De altă parte, încă numeroasele procese-verbale sau dispute ale caimacamilor au dat ocazie, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească, ca mulţi din public să judece lucrurile cu totul altminterea şi să-şi închipuiască oareşcare mari intrigi şi nelegiuiri, între care ar fi decurs alegerile în ambele ţări. Lasă, că nimeni nu poate fi judecător competent şi drept al noilor evenimente, care nu va cunoaşte, cum se zice, pe de rost, pe dinafară Convenţia de la Paris, din 19 august 1858 (vezi Foaia nr. 2 şi 3 din anul curent), împreună cu adaosele aceleiaşi, apoi încă nici atâta nu e de ajuns, ci trebuie să se afle cineva la faţa locului, lăsând acasă toate patimele sau interesele în parte, cunoscând bine tot jocul ascuns al partidelor din lăuntru şi străine, pentru ca să se informeze despre starea de faţă cu acurateţe. Numai aşa va putea cineva judeca drept; iar la din contra, toate ştirile jurnalelor le citim numai pentru ca să ameţim capetele şi să nu mai ştim ce avem să credem.

*

Între asemenea ştiri, enumerăm şi următoarea, reprodusă, nu ştim de unde, în „Konstädter Zeitung”, din 29 ianuarie:

*

„Situaţiunea generală, astăzi, iarăşi este încordată. Alegerea Domnilot în Moldova şi în Țara Românească va da Franţei ocazie de a face, iarăşi, pe mentorul (conducătorul) Europei. Se spune cum că Poarta ar avea de scop de a disputa legalitatea alegerii Domnului în Moldova. Cuza fu ales pentru ca dânsul, cu cea dintâi ocazie, să abdice de a sa demnitate, în favoarea unirii Moldovei cu Țara Românească. Poarta este prea bine informată despre faptele despotice şi falsificările (?) caimacamiei din Iaşi, în cauza alegerilor, iar apoi aceeaşi (Poarta) se adresă, în această privinţă, la Paris, pentru ca să câştige învoirea puterilor ca dânsa să-şi poată susţine drepturile sale pe cale executorie (a armelor?). Ci cabinetul din Paris este bun către Moldova, iară consulul franţuzesc în Iaşi luptă în cea mai strânsă coînţelegere cu kaimacamia, şi „Monitorul” salută pe nou alesul Domn cu cele lai amicale cuvinte.

*

În Bucureşti, iau lucrurile aceeaşi direcţiune ca şi în Iaşi. Ceea ce va face guvernul turcesc este încă necunoscut. Iară Austria va rămâne pasivă. La caz când Poarta nu va recunoaşte alegerea, va trebui să convoace un congres (din cauză că Principatele stau sub garanţie europeană), unde, apoi, turcilor le va fi foarte cu greu a reuşi. Cum s-ar părea, scopul Franţei este a degrada şi a bucăţi pe Turcia. La toată întâmplarea este materie pentru parizieni”.

*

Priceapă acst articol cine cum îl taie capul; noi ne mărginim întru aşteptarea faptelor împlinite. Într-aceea, pe când scriem acestea, iată că unul din toate jurnalele Vienei, adică „Ost d. Post”, ne aduce o descriere, pe larg şi cu totul interesantă, a decursului alegerilor din Moldova, până în momentul întru care Domnul Alexandru Cuza ocupă scaunul străbun al naţiei sale. După aici numitul jurnal, toate au decurs în cea mai bună orânduială, cu atât mai vârtos căci partida Sturzească (a fostului Domn Mihail Sturza şi a fiului său celui mai mare, Grigorie Sturza, alias Muhlis Paşa), văzându-se şi în minoritate, şi dezbinaţi între sine, a dat mâna şi s-a sărutat cu partida naţională cea mare; numai vreo cinci membri au părăsit adunarea înadins. Între altele, tot ce s-a întâmplat mai extraodinar a fost cum că, la propunerea domnului Mihail Kogălniceanu, s-a decretat, prin adunare, ca noul Domn să subscrie un înscris, prin care să se îndatoreze că, la caz când Principatele s-ar uni sub vreun Domn străin, Măria Sa va abdica de bună voie. Din toate, deci, această întâmplare, poate fi că va produce vreun protest din partea Porţii otomane.

*

Oricare alte faime, răspândite prin alte jurnale, rămân, deocamdată, lipsite de adevăr, iar între acestea, se numără şi aceea, împrăştiată după „Gazeta univ.”, Nr. 29, ca şi cum adunării i s-ar fi făcut vreo silă, prin concentrarea de grupe, după care mitropolitul şi alţii ar fi protestat (Gazeta Transilvaniei, nr. 3, 22 ianuarie 1859, pp. 10, 11).

1858: Naşterea nefericitului arhiduce Rudolf

*

În 14 august vechi 1858, ziarele din întregul imperiu austriac, inclusiv cele din Transilvania, anunţau, cu netrucată bucurie, naşterea, în „21 august, pe la orele 10 şi 15 minute seara”, iar în „23 august, după prânz, se efeptuă botezarea Serenisimului Principe de coroană, care a primit numele Rudolf, Franz, Carl, Josef”, cel care va sfârşi, atât de tragic şi de enigmatic, la Mayerling, în noaptea de 29 spre 30 ianuarie 1889. Prinţul care avea să fie iubit în toate ţările imperiului austriac şi, mai ales, în Bucovina (la Suceviţa se ridicase un monument, în onoarea vizitei lui, din vara anului 1885, când a cumpărat şi două tablouri de Eugen Maximovici, mobilier, covoare şi ţesături ţărăneşti), s-a ivit pe lume sub aparente ospicii favorabile, iar bucuria viitorilor supuşi (chiar şi vrednicul român Iacob Mureşan, vorbea, în acele zile, despre… „fericirea noastră, a tuturor austriecilor”) se explică şi prin actele nu doar de binefacere, ci şi de progres real, care marcau, simbolic, naşterea unei noi ere, odată cu acea a unui moştenitor de coroană.

*

Veţi vedea, dacă veţi citi scurtul editorial al lui Iacob Mureşan, o altă faţă a identităţii româneşti de atunci, inclusiv în proaspătul Principat al Transilvaniei, care, prin primirea titlului, chiar în acel an, devenea un principat al Europei Centrale, adică al unui avans de civilizaţie, de care doar bucovinenii şi ardelenii aveau, deocamdată, parte. Românii iubeau nu atât Austria, cât noul mod de viaţă, cu care-i binecuvântase şi bunul Dumnezeu, dar şi „drăguţul de Împărat”. Aveau parte de acces la o cultură superioară, dar care, mai ales în cazul ardelenilor, nu prea i-a luat pe nepregătite.

*

*

Dacă m-aş baza doar pe articolul de mai jos, nu m-aş aventura împotriva pâclelor naţionaliste la modă; din nefericire, pe măsură ce aflu tot mai mult din contrafăcutul nostru trecut apropiat, mi se face milă de noi, şi mai ales de noi, cei din viitorime, victime târzii ale bulucelilor turmatice de odinioară şi de astăzi. Poate că şi de mâine, deşi ar fi mare păcat.

*

„O nouă mană cerească peste Casa domnitoare austriacă avem a saluta, în fericita naştere a noului succesor împărătesc. Toate popoarele au cuvânt a se bucura şi, în adevăr, se şi bucură, căci familia cea plină de darul blândeţei şi al îndurării a aflat binecuvântare cerească întru un clironom de tron, spre fericirea noastră, a tuturor austriecilor, care glorificăm zeitatea şi providenţa ei, revărsându-ne simţămintele de bucurie şi laudă către tronul tronurilor, pentru acest dar fericitor de viitorul marii monarhii şi al popoarelor lor, şi, urându-i fericiri peste fericiri, spre fericirea popoarelor!!!

*

Evenimentul acesta, ca un luceafăr nou pe orizontul familiei domnitoare, se anunţă, aici (în Braşov – n. n.), prin 101 de puşcături din pive, care fură urmate de sunetul clopotelor cetăţii şi incantate cu muzica capelelor milităreşti, între săltări de bucurie, care, prin deosebitele beserici, se alăturară lângă rugăciuni pioase, ridicate în semn de mulţumire către cer, pentru fericirea noului clironom de tron. Pe la 11 ore, se ţinu TE DEUM cu misa mare şi în biserica romano-catolică, unde erau de faţă toate autorităţile, de tot soiul, şi popor îndesuit, paradând, afară, miliţia împărătescă.

*

O zi de binefaceri fu ziua acesta, căci, din partea cetăţii, se săturară la 200 săraci, înaintea promenadei. Comunitatea cetăţii a hotărât a întemeia o casă de lucru generală în Braşov, pentru cei ce fug şi cei ce se lipsesc de lucru, spre care scop a hotărât a da, pe an, din casa alodială, un venit de 500 franci imperiali. Se fundară stipendii, din partea reuniunii industriale.

*

Din partea Reuniunii Femeile Române, se dete, spre împărţire, o sumă bunicică, de 160 franci, cu acea rugare, îndreptată către generosul Domn prefect, ca să binevoiască a mijloci împărţirea lor la 16 orfane române, fără osebire confesională. După prânz, se ţinu adunarea, de către Domnul prefect, spre înfiinţarea unui institut de prunci schilavi, spre bună creştere. Scopul acestui institut îl desfăşură Domnul prefect, care dete tot impulsul la acesta, într-o cuvântare pătrunzătoare, care av efectul de a se aduna, din subscrieri, vreo 300 franci, pe lângă alţi 600 franci, ce se aflau spre scopul acesta. Un comitet, ales dintre membri, s-a însărcinat cu punerea în lucrare ulterioră spre înfiinţarea acestui institut.

*

Seara, cetatea fu iluminată şi răsuna de melodiile capelei militare, lucind focul bengalic. La acestea, se mai adaugă, de la comunităţile cercuale, fundarea a 3 stipendii, de căte 80 franci, dintre care 2 se vor da la studenţi pauperi, însă morali şi diligenţi la gimnaziul evanghelic, şi unul la gimnaziul românesc greco-unit de aici, şi aceasta ca pe răstimp de 10 ani. Acum, pregăteşte magistratul Braşovului o adresă fericitoare şi gratulatoare către Maiestate” (Gazeta Transilvaniei, nr. 56, 14 august 1858, pp. 221 şi 223).

1857: Înmormântarea lui Doxache Hurmuzachi

*

Cernăuţi, 6 aprilie nou 1857. Trecerea din viaţă a boierului mare vornic Doxache Hurmuzachi. Paharul durerii şi al amărăciunii încă nu se deşertă cu totul pentru noi, românii. Soarta fatală ne dete, acum, lovitura cea mai dureroasă şi mai simţită, răpindu-ne pe cel mai credincios fiu, pe cel mai zelos patriot, pe cel mai fierbinte, mai neadormit şi pe cel mai dezinteresat apărător puternic al intereselor vieţii noastre, pe marele vornic Doxache Hurmuzachi, care şi-a consacrat (jertfit) toată viaţa numai spre apărarea drepturilor şi spre înflorirea naţiei, bisericii şi viţei române.

*

Acest mare şi de nepreţuit bărbat, aflându-se încă într-o putere de viaţă, cu care mai putea trăi încă 20 de ani, se mută la viaţa eternă, în etate de 78 de ani, la 11 aprilie calendar nou 1857, sâmbătă, la 3 ore după prânz, după o boală lină de vreo patru săptămâni, cauzată din răceală, lăsând în urmă-şi, în cea mai adâncă tristăciune şi jale, pe prea demna şi prea nobila sa soţie, pe cinci fii şi două fiice, pe care îi înzestră cu cultura cea mai înaltă şi mai aleasă din timpurile noastre şi le insuflă, totodată, şi toate însuşirile şi virtuţile sale, şi aşa îi dărui românilor, ca pe cei dintâi şi cei mai fierbinţi apărători ai fericirii lor; mai mulţi nepoţi şi nepoate, rudenii şi amici, care cu toţii plâng cu amar trista despărţire şi marea pierdere a unui aşa de preţios bărbat.

*

În decursul bolii, îşi păstră, în toată împrejurarea, conştiinţa, chiar până la ora cea mai de pe urmă. Zelul cel fierbinte, îngrijirea cea neadormită pentru binele şi fericirea viţei şi bisericii române, care-i zăcură la inimă în tot decursul vieţii sale, le manifestă, chiar şi pe patul morţii, tot cu aceeaşi vioiciune şi ardoare, ca şi când se afla în floarea vieţii şi a sănătăţii. Era un lucru pătrunzător să audă cineva, cum am auzit noi, pe acest bărbat, vorbind către boierii şi către preoţii români, care veniră să-l cerceteze, jurându-i ca să-şi apere, cu toată virtutea şi energia, drepturile naţiei, ale bisericii şi ale viţei sale, zicând:

*

– Prieteni şi scumpi compatrioţi! Vă mulţumesc de cercetare. Eu poate nu voi mai trăi mult. Dumneavoastră veţi trăi şi trebuie să trăiţi, dar nu uitaţi că aveţi trei îndatoriri mari şi sfinte, pentru care aveţi să răspundeţi înaintea lui Dumnezeu, înaintea omenirii şi a urmaşilor voştri; acestea trei sunt: naţia, limba şi biserica… Limba română, sufletul poporului nostru, pe care ne-au păstrat-o străbunii noştri, în timpii barbariei, chiar şi cu răpunerea vieţii, a fost, totodată, şi este adevărata limbă a acestei ţări; nici un drept nu s-a aflat în putere ca s-o desfiinţeze… Deci, vă jur pe Dumnezeu, pe fericirea voastră şi pe tot ce aveţi mai preţios şi mai sfânt, ca să fiţi urmaşi demni de străbunii şi părinţii voştri! Ca să vă nevoiţi cu toată virtutea nu numai să apăraţi drepturile şi limba naţiei voastre, ci să le lăsaţi urmaşilor voştri într-o stare mai înflorită decât le-aţi primit!…

*

Era un lucru plin de înfiorări sfinte de a-l vedea, în tot decursul bolii, cu mâinile şi cu privirile îndreptate către cer, rugându-se, cu glas răspicat, „pentru binele şi fericirea poporului român, ca să depărteze Dumnezeu din mijlocul românilor sămânţa intrigii şi a discordiei, spiritul de partid, egoismul, pofta de a domni cu stricăciunea binelui public, şi să le insufle spiritul dragostei şi al frăţiei între ei”…

*

Osemintele răposatului rămaseră în Cernăuţi, de sâmbătă, până luni, dimineaţa la 10 ore, puse într-un sicriu pompos, îmbrăcat cu catifea albastră închis şi aşezat pe un catafalc ornat cu covoarele cele mai alese. În răstimpul acesta, se cercetară rămăşiţele răposatului de către guvernul ţării, de către boieri şi de către toţi cetăţenii, fără osebire de naţionalitate, şi pe faţa fiecăruia din aceştia se vedea adânc întipărită părerea de rău şi mâhnirea ce o simţeau pentru că au pierdut pe fala compatrioţilor lor.

*

Luni, pe la 10 ore dimineaţa, se porni, cu mare pompă, procesiunea înmormântării, de la Cernăuţi, la moşia familiei răposatului, Cernauca, care este depărtată două mile de la Cernăuţi, peste Prut, sub miazănoapte-răsărit. Era înfiorător, peste toată închipuirea, minutul pornirii acestei petreceri funebre, şi ar fi peste putinţă a descrie, măcar pe departe, trista înfăţişare a naturii de primprejur, dureroasele şi sfâşietoarele simţăminte ce se petreceau în inimile tuturor prea numeroşilor petrecători. Arama răsunătoare din turnurile tuturor bisericilor răspândea în natură, cu sunet jalnic, trista înştiinţare că acest bărbat preţios şi adevărat, fiu al naţiunii române, a purces la lăcaşul eternităţii; venerabila familie plângea cu cele mai crunte lacrimi pe prea preţiosul său soţ şi părinte; amicii plângeau pe generosul şi adevăratul lor amic; patrioţii, pe patriotul lor cel mai fierbinte; naţionaliştii, pe cel mai înfocat conaţional; clerul, pe cel mai neadormit apărător în faptă al bisericii şi îndemnător spre apărarea drepturilor şi înfloririi ei; asupriţii jeleau pe apărătorul şi scutitorul dreptăţii lor; mizerii (săracii), fără alegere de naţionalitate, suspinau din adâncul inimii, căci pierdură pe alintătorul şi îndulcitorul soartei lor celei nefericite; cu un cuvânt, toată natura şi toată suflarea de primprejur înfăţişau privitorului numai o întristare profundă, pentru pierderea acestui rar bărbat!

*

Cu aceste dureroase simţăminte se întinse procesiunea către locul înmormântării, prin piaţa cea mare, pe strada Leopolitană. Procesiunea a fost una din cele mai strălucite şi mai măreţe, asemenea căreia nu s-a mai văzut în Bucovina. Prea Sfinţia Sa Episcopul Bucovinei, şaptezeci de preoţi, invitaţi anume din depărtatele părţi ale Bucovinei, toţi îmbrăcaţi în ornate bisericeşti, şi corul celor cincizeci de clerici ai seminarului diecezan formau două şire, înaintea carului mortuar, tras de patru cai albi ai răposatului; înaintea clerului mergeau toate corporaţiile cernăuţene, cu flamurile lor, şi toate comunităţile bisericilor din Cernăuţi, cu flamurile lor; după carul mortuar, urma nemijlocit duioasa familie a răposatului, însoţită de guvernatorul Bucovinei, de boierimea bucovineană şi de mai mulţi diregători din toate rangurile, începând de la cel dintâi, iar în urma acestora mergea o mulţime nenumărată de cetăţeni de toate stările.

*

Toţi aceştia însoţiră, pe jos, pe răposat, cu cea mai mare durere şi tristeţe, până la bariera Cernăuţilor, adică până la podul de peste Prut, până unde se citiră cele zece Evanghelii sau se făcură zece „stâlpi”. De aici, se întoarseră guvernatorul şi cea mai mare parte a cernăuţenilor. La pod, ieşiră, întru întâmpinare, comunele de primprejur, cu procesiunile bisericilor lor. De la pod, se puseră atât preoţimea, îmbrăcată în ornate cum era, cât şi toţi petrecătorii în trăsuri, care formau un şir foarte lung şi măreţ, de la pod şi până la orăşelul Sadagura, unde se deteră petrecătorii iarăşi pe jos. În dreptul bisericii române se ţinu stare, urmând apoi procesiunea, tot pe jos, până la aproapele sat Slobitka, unde se ţinu iarăşi stare. De aici, se puseră cu toţii iarăşi în trăsuri şi urmară, în acest chip, până în hotarul moşiei Cernauca. Aici fu întâmpinată dureroasa procesiune de tot poporul Cernaucei, cu preotul său în frunte, şi cu mai mulţi preoţi de primprejur, cu comunele şi procesiunile bisericilor lor.

*

Profunda tristeţe de care era pătruns întregul popor al Cernaucei, de la mic, până la mare, şi pătrunzătoarea durere, cu care aştepta sosirea carului mortuar, ce aducea rămăşiţele răposatului fost lor nu întru atâta proprietar, pe cât părinte şi adevărat îngrijitor de soarta lor, era un ce străbătător, era încă, totodată, şi demonstraţia cea mai vie că poporul ştie să fie recunoscător binefăcătorului său şi-i pare rău, până la durere de inimă, de acela care i-a tratat ca pe oameni şi ca pe nişte fii ai săi, iar nu ca pe nişte mijloace şi mai rău decât pe vite. Poporul acesta, recunoscător de binefacerile primite de la acest generos bărbat, înconjură carul mortuar cu cea mai mare reverenţă, îndată ce ajunse pe hotarul Cernaucei, şi după ce se finiră Evanghelia şi Ectenia, ce i se citiră şi aici, îl petrecură aşa, strânşi împrejurul carului mortuar, până la mormânt, cu ochii scăldaţi în lacrimi, prin care arătară învederat că ar dori, de s-ar putea, să nu se mai despartă de el.

*

Dar de aste simţăminte triste şi dureroase nu erau pătrunşi numai petrecătorii, ci chiar şi natura de primprejur, ce părea a lua parte la ele, mai ales încântătoarele şi pitoreştile locuri ale Cernaucei. Pădurea, care forma un parc firesc, ce întrece pe multe parcuri maiestoase şi care, oricând, altădată, a încântat şi a împlut de bucurie pe orice călător, care a avut fericirea de a trece prin ea, se părea a fi acum asemenea cuprinsă de jale: nici ramuri verzi, nici un mugur îmbobocit, nici o dezvoltare din milioanele de flori, care prefac, altădată, parcul într-un tapet măreţ de mii de culori, nici un cântec de paseri, care prefăceau, altădată, pădurea într-un concert melodios; toate păreau a fi pătrunse dureros de această jalnică procesiune funerară, ca şi cum ar fi simţit că, de acum, se lipsesc pentru totdeauna de norocirea de a mai saluta, în mijlocul lor, pe vechiul şi credinciosul lor amic, visător şi proprietar.

*

Ajungând la Cernauca, unde porţile prin care trecu procesiunea erau acoperite cu postav negru, se aşeză sicriul în mijlocul bisericii celei zidite de răposat, care era ornată foarte frumos, cu flori din florăria familiei. Ceremonia înmormântării se celebră, cu toată devotaţiunea, de către Prea Sfinţia Sa Episcopul şi de tot numerosul cler numit mai sus, în faţa întristatei şi duioasei familii, a boierimii şi a unui public foarte numeros. Se ţinu şi cuvântare, după datină, de către Domnul asesor consistorial şi spiritual al seminarului diecezan, după care apoi urmă trista sărutare mai de pe urmă din partea clerului, a familiei şi a întregului public. Acum sosi minutul cel mai amar dintre toate, minute în care noi înşine trebuiră să aşezăm în mormânt osemintele acelui bărbat, pe care biserica, patria, naţiunea şi omenimea ar fi dorit să-l aibă pururi aici, pe pământ. Dar fatala lege a naturii e neînduplecabilă, ea n-ascultă nici de lacrimi, nici de dorinţe fierbinţi, nu vrea să recunoască nici merite, nici ranguri, nici virtuţi; nu vrea să ştie nici de suspine, nici de neapărata trebuinţă a vieţuirii mai îndelungate a unei persoane pentru folosul umanităţii; ea rosteşte sentinţa şi noi trebuie să ne supunem!

*

Deci, se luă sicriul din biserică, de către patru locuitori din Cernauca, şi, premers de cler, se opriră la mormântul ce era zidit din piatră, în drept cu altarul de către miazăzi, unde se puse spre eternul repaus. Cu mâinile tremurânde, cu ochii plini de lacrimi, încredinţarăm sânului pământului sacrele rămăşiţe şi, cu inima sfâşiată, îi rostirăm cu toţii ultimele cuvinte / Nichifor Iliescul / teolog (Gazeta Transilvaniei, nr. 32, 25 aprilie 1857, pp. 122, 123).