Ce a văzut Eminescu, la Putna, în 1871

Putna, 1871 – desen de Szatmary

Eminescu, personajul din stânga acestei litografii, cu faţa şi cu o mână în buzunarul pantalonilor deschişi la culoare, organizator, din postura de secund al lui Slavici, al Serbărilor de la Putna, din august 1871, a văzut o altă Putna, decât cea care ni se înfăţişează nouă, astăzi. Cum arăta? Ne “povestesc” iconografic Carol Pop de Szatmary, Franz Xaver Knapp, dar şi graficianul Iulius Bernt, precum şi fotografiile din 1880, care, ca şi desenele, înfăţişează Putna, mănăstirea şi satul, din perspectiva muntelui din vecinătate, pe care urcaseră Eminescu şi Slavici, în preziua serbării, pentru a se bucura de reuşită în doi, fiind suspectaţi de mulţime că ar fi fugit cu banii. Din pricina acestui zvon, după serbări. Slavici avea să rămână gaj, la Putna, până ce Eminescu, plecat la Iaşi, a adunat şi trimis banii care să achite în totalitate costurile.

*

Ce au văzut Eminescu şi Slavici la Putna, în 1871? În primul rând, portul de sărbătoare al ţăranilor români, care nu seamănă cu cel de astăzi, şi pe care l-a reprodus, într-o acuarelă, Szatmary, autenticitatea acelui port fiind confirmată de fotografiile de mai târziu, inclusiv de cea a părinţilor lui Iancu Nistor. Au văzut şi portul ţărănesc de fiecare zi, redat de Knapp în acuarela cu chilia, iar dincolo de oameni, vestigiile ciudate, şi măreţe, şi jalnice (bisericuţa fusese încropită, în stil moldovenesc, de Iacob Putneanul, jefuitorul mormintelor voievodale de la Putna, avansat, recent, la rangul de sfânt), ale celei mai importante ctitorii voievodale moldoveneşti, care supravieţuise vremurilor doar ca simbol, nu şi ca mărturie veche.

Putna, Chilia lui Daniil Sihastrul – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Putna, mănăstirea, în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Putna, 1850 – acuarelă de Franz Xaver Knapp

Altarul bisericii mănăstirii Putna –
Familia, 1871 august 15

Bucovineni, în 1871 – acuarelă de Szathmari

Putna, mănăstire – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

1880: Kloster Putna; fotografie de Julius Dutkiewicz

Putna, în Secrets of the Balkans

Chilia – în Kaindl

Putna, în Roumanie, de Kurt Hielscher

1880: Putna; fotografie de Julius Dutkiewicz

1880: Bauernhaus in Putna; fofografie de Julius Dutkiewicz

*

Catastrofa feroviară de la Cernăuţi

Gara din Cernăuţi, în 1868

Cum nu prea ştiu limbi străine (doar cu româna mă descurc oarecum), procedez şi eu, în ultima vreme, după exemplul lumii civilizate: citesc poze, intuind semnificaţia textelor. De pildă „Lemberg-Czernowitzer Eisenbahn: Einsturz der Pruth-Brücke bei Czernowitz, 4. März 1868. Samt Güterzugwagen” nu poate însemna decât „Calea ferată Lvov-Cernăuţi: Prăbuşirea podului de peste Prut, la Cernăuţi, 4 martie 1868. Distrugerea unui tren cu vagoane de marfă”, în vreme ce textul „Lemberg-Czernowitzer Eisenbahn: Pruthbrücke bei Czernowitz” nu poate însemna decât „Calea ferată Lvov-Cernăuţi: Podul de peste Prut, la Cernăuţi”, fotografiile făcute de Albertina fiind cât se poate de explicite, după cum vă puteţi convinge singuri.

Podul de peste Prut, înainte de catastrofă

Iar ca să aflu mai multe, dau o fugă până în martie 1868, ca să răsfoiesc paginile gazetei „Albina” (III, nr. 35, Viena, miercuri 27 martie / 8 aprilie 1868) şi mă pun pe translatat, din greoaia ortografie etimologistă, articolul „Calea ferată Lvov-Cernăuţi”, publicat în pagina 3, pentru că şi pe atunci politica şi propaganda religioasă însemnau totul, o catastrofă feroviară folosind tot politicii şi, mai ales, cuvioşilor slujitori ai altarelor, care profeţiseră mari nenorociri, dacă se va folosi satanica maşinărie, care scoate fum pe nări şi scântei din creştet. Nu înţeleg mare lucru, pentru că tragedia era doar un pretext, insinuând spre cei care urmau să folosească „un milion de florini anticipare (investiţie – n. n.) de la stat”, câştigătorul licitaţiei fiind consorţiul principelui Leon Sapieha, drept concesionar, şi Thomas Brassey, drept constructor, ambii urmând să facă, în curând, şi calea ferată Cernăuţi-Suceava, iar în Moldova, Paşcani-Burdujeni. Tocmai de aceea, „frângerea punţii la Cernăuţi… durere!, tare în grabă adeveriră profeţia noastră”, slujea propagandistic clasei politico-popeşti a „românimii austriece”, care, în cele din urmă, concluziona că dezastrul feroviar cernăuţean s-ar fi datorat materialelor ieftine pentru „punţile de fier după sistemul lui Schifkorn”, procurate de „sub-întreprinzătorii Poretti şi Kozaliewicz”.

Podul de la Cernăuţi şi constructorul Thomas Brassey

Ştirea neprelucrată propagandistic a fost publicată de „Gazeta de Transilvania” (XXXI, nr. 19, Braşov 18/6 martie 1868): „Bucovina. Cernăuţi, 11 Martie (vechi, deci în 29 aprilie nou s-a produs dezastrul – n. n.). Trenul de aicea, care porni, de dimineaţă, spre a merge la Lemberg (Lvov – n. n.), îndată după pornire, când locomotiva ajunse pe cel din urmă stâlp al podului de peste Prut, se rupseră fiarele podului şi locomotiva, dimpreună cu vagoanele, căzură şi se înecară în Prutul cel crescut în unde. Numai providenţa dumnezeiască fieri de nu căzu şi trenul cu persoane în Prut. Personalul locomotivei şi conductorul dispărură sub unda apei, un alt servitor abia se eliberă ca vai de el, iar vitele din vagoane, căzute în apă, unele fură zdrobite, prăpădite, altele înotau printre sloiuri de gheaţă. Priveliştea era tristă, după ce alergară şi din oraş oameni spre ajutor”.

Dezastrul, fotografiat de Albertina

Prăbuşirea podului în prut, într-un desen de presă

Amintiri răzleţe din Timpul Unirii

Dimitrie Marmeliuc

„Pentru refugiaţii ardeleni şi bucovineni, mulţi dintre ei proaspăt demobilizaţi de guvernul Marghiloman, Basarabia deveni o a doua patrie, în slujba căreia aceştia îşi puseseră toate forţele spirituale, ajutând la consolidarea noii vieţi româneşti în provincia dintre Prut şi Nistru. Cu ospitalitate adevărat frăţească, moldovenii din Basarabia ne primiră pe toţi.

În septembrie 1918, ajunsei şi eu profesor la Seminarul Eparhial. Dar mult nu era să rămânem aici…

*

La 6 octombrie, refugiaţii şi voluntarii bucovineni se întruniră la Chişinău şi aleseseră un comitet, în frunte cu Ion I. Nistor, hotărând trimiterea unei telegrame M.S. Regelui Ferdinand I, la Iaşi, prin care îşi exprimau voinţa ca Bucovina întreagă să fie unită cu trupul Moldovei, din care fusese detrunchiată.

În Parlamentul din Budapesta, dl. dr. Al. Vaida Voievod ceru, la 18 octombrie, în numele neamului românesc din Ardeal, pentru naţiunea română, „dreptul de a hotărî, în deplină libertate şi fără nici o influenţă străină, forma de stat şi raportul ei cu naţiunile libere”.

*

La 21 octombrie, ziua în care, cu un an înainte, s-a proclamat autonomia Basarabiei, Consiliul Naţional al refugiaţilor şi voluntarilor ardeleni şi bucovineni a ţinut, la Chişinău, prezenţi fiind ambasadorul Statelor Unite ale Americii şi consulul Franţei, acel impozant meeting, în care s-a luat, cu însufleţire nesfârşită, rezoluţia ca „întreg teritoriul din monarhia habsburgică, revendicat de statul român, recunoscut şi garantat prin tratatele de alianţă încheiate de România cu puterile Înţelegerii (Antantei), să fie liberat şi unit cu patria mamă”.

La 27 octombrie, se întruni, în Cernăuţi, Adunarea constituantă a românilor bucovineni şi hotărî „unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent”, alegând, în scopul înfăptuirii acestei hotărâri, un Consiliu Naţional de 50 membri.

*

Când generalul Berthelot trecu Dunărea, în fruntea trupelor aliate de la sud, marele rege Ferdinand I decretă a doua mobilizare a armatei române (9 noiembrie 1918).

Primind ordin de mobilizare, plecai, în ziua de 14 noiembrie, la Iaşi. În drumul spre Cartierul General, dl. general Artur Văitoianu, ministrul de interne de atunci, care mă cunoştea de la Oneşti, opri automobilul în strada Lăpuşneanu şi mă invită la Preşedinţia Consiliului de Miniştri.

Găsirăm pe dl. general C. Coandă, preşedintele Consiliului de Miniştri, cu ochii umbriţi de lacrimi. Dl. general Văitoianu mă prezentă, spunându-i că sunt voluntar bucovinean şi potrivit pentru misiunea pentru care m-au căutat.

*

„Pe dumneata generalul Văitoianu te-a ales pentru o misiune importantă în Bucovina dumitale. Vei pleca imediat, cu avionul, rugând, acolo, pe dl. Iancu Flondor, căruia-i vei preda acest plic, să vină cât de curând la Iaşi, tot cu avionul”.

În Piaţa Unirii, întâlnii, atunci, pe George Tofan, care, auzind că plec la Cernăuţi, se hotărî să plece şi el. Era bolnav. De-abia-şi mişca picioarele. Numai sufletul lui de jăratec îi rămase neatins şi se comunica în văpaia ochilor săi mari, căprui, care se aprinseră ca două lumini la ştirea ce i-o adusei.

Drumul spre Cernăuţi îl făcurăm numai amândoi, George Tofan şi eu, făurind planuri şi povestindu-ne amintirile anilor de război.

*

La 15 noiembrie, orele 7, am vizitat, împreună cu George Tofan, pe bunul nostru prieten Sextil Puşcariu, care era secretarul de stat al externelor în guvernul bucovinean de sub preşedinţia lui Iancu Flondor.

Revederea noastră, după atâta timp de despărţire, a fost extrem de călduroasă. Două ceasuri întregi, am povestit, la o ceaşcă de cafea gustoasă, tot ce putea să ne intereseze reciproc, în acele clipe de hotărâre pentru destinul românesc. Dl. Sextil Puşcariu istorisi despre toate evenimentele ce s-au petrecut la Cernăuţi, în ultimele două luni, iar noi îi înfăţişarăm scene din epopeea românească şi din viaţa pribegilor bucovineni, aşa cum le-am trăit amândoi. La despărţire, dl. Sextil Puşcariu ne-a invitat să luăm parte la şedinţa Consiliului secretariatului de stat, care avea să se ţină în aceeaşi zi, pe 15 noiembrie, la orele 11.

*

La orele 9, m-am prezentat d-lui Iancu Flondor, care ocupa o cameră mare în hotelul „Pajura Neagră”. Era încă în pat. Suferea de o răceală. De aceea, m-a primit de-abia la orele 10.

Ceti scrisoarea cu atenţie şi o umbră îi alunecă parcă pe faţa bronzată. Nu-mi dădu nici un răspuns. Era supărat de ceva, de vreo legătură a frazei din scrisoare, al cărei conţinut nu-l cunoşteam, dar pe care l-am aflat mai târziu: generalul Coandă îl invită să vină personal la Iaşi, pentru a hotărî împreună unirea Bucovinei.

Mă concedie, invitându-mă să fiu, la orele 11, la Palatul Dietei Ţării şi să iau dejunul împreună cu domnia sa. La orele 11, m-am prezentat, împreună cu George Tofan, la Palatul Dietei Ţării. Revederea cu vechii noştri prieteni a fost înduioşătoare.

După scurte tratative între d-nii Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu, am fost admişi să luăm parte amândoi la şedinţa Consiliului secretarilor de stat.

*

Aci, după îndeplinirea formalităţilor de deschidere, între care preşedintele Consiliului, Iancu Flondor, ne-a salutat în termeni foarte călduroşi, s-a discutat, pe lângă chestiuni de administraţie locală, şi chestiunea Unirii. Era în consiliu o minoritate, care o dorea cu anumite condiţiuni şi garanţii.

Ni s-a dat cuvântul şi nouă. George Tofan se ridică, sprijinindu-se în baston, şi, cu glasul său limpede şi armonios, pe care-l înduioşară lacrimile izvorâte în ochii săi frumoşi, pledă convingător pentru ştergerea oricărei condiţii din actul istoric ce se va plini în zilele următoare. După cuvântarea lui, consiliul rămase profund impresionat.

Eu vorbeam întâiaşi dată într-un astfel de sfat. Mă sculai de pe scaun emoţionat…

*

Când terminai, văzui lacrimi în multe priviri. Dr. Octavian Gheorghian sări de pe scaunul de lângă mine şi mă sărută pe amândoi obrajii. Majoritatea celor de faţă, în frunte cu Iancu Flondor, ai cărui ochi sfărâmau o lacrimă între gene, mă felicitară… Dar chestiunea rămase să se hotărască mai târziu, după întoarcerea de la Iaşi a d-lui Sextil Puşcariu, care a fost delegat să plece în capitala Moldovei în locul lui Iancu Flondor, şi a refugiaţilor, conduşi de dl Ion I. Nistor.

În aceeaşi şedinţă, Iancu Flondor mă numi, la propunerea d-lui Sextil Puşcariu, secretar de stat al apărării naţionale, al cărui interimat îl ţinuse, până atunci, dl Nicu Flondor.

În după-amiaza aceleiaşi zile, am luat în primire serviciul Secretariatului de stat al apărării naţionale, având ca secretar general pe dl George Dorofteiu, căpitan de rezervă, care, mai târziu, s-a dovedit a fi atât de bun gospodar ca primar al oraşului Suceava.

*

După două zile, la 17 noiembrie, am plecat la Iaşi, unde am prezentat un raport amănunţit despre situaţia din Bucovina d-lui preşedinte al Consiliului de Miniştri şi d-lui ministru de interne, care, în urma raportului acestuia, m-a însărcinat să plec la Chişinău şi să comunic refugiaţilor bucovineni, în frunte cu dl Ion I. Nistor, că s-au pus la dispoziţia lor trei vagoane de persoane şi unul de bagaje, pentru a se repatria, iar d-lui Ion I. Nistor, special, să-i spun că este invitat să vină la Iaşi cât se poate de curând.

La Chişinău, am pus pe dl Ion I. Nistor, preşedintele Comitetului refugiaţilor bucovineni, în cunoştinţă despre toate înfăptuirile din Cernăuţi, arătându-i şi eventualele obstacole în privinţa unificării necondiţionate. Domnia sa a plecat, la 19 noiembrie, la Iaşi, unde a luat contact cu guvernul român, s-a întâlnit însă şi cu dl Sextil Puşcariu, cu care s-au înţeles în privinţa acţiunii viitoare în Bucovina.

*

Întâiul transport, cu 100 refugiaţi, plecă din Chişinău la 22 noiembrie. La Iaşi, se urcă în vagoanele noastre dl Ion I. Nistor. În gara Iţcani, ne întâmpină, în numele Consiliului Naţional din Cernăuţi, dl dr. Vasile Marcu, la ale cărui calde cuvinte de bună sosire răspunse George Tofan. În gara Cernăuţi, frumos împodobită cu steaguri şi scoarţe româneşti, ne întâmpină mulţime mare de români şi de românce, în frunte cu muzica militară.

Chiar în seara aceleiaşi zile, fruntaşii refugiaţilor se întruniră cu întemeietorii „Glasului Bucovinei”, în localul Societăţii studenţeşti „Junimea”, şi, împreună, hotărâră editarea numitei gazete ca ziar cotidian, având director de dl Sextil Puşcariu. Ziarul a apărut, în acest nou format, duminică, 24 noiembrie.

A urmat, apoi, în ziua de 25 noiembrie, cooptarea a 12 reprezentanţi ai refugiaţilor şi voluntarilor în Consiliul Naţional. În aceeaşi şedinţă, Iancu Flondor, în urma înţelegerii stabilite între guvernul bucovinean şi preşedintele refugiaţilor şi voluntarilor, făcu propunerea, primită cu entuziasm unanim, ca pe ziua de 28 noiembrie, orele 11, să se convoace Congresul General al Bucovinei, „pentru a stabili raportul politic al Bucovinei faţă de Regatul român”.

*

Ce frumoasă a fost acea zi de 28 noiembrie 1918! Se bucura parcă şi cerul de fericirea noastră, trimiţându-ne, în acel început de iarnă, raze calde de soare.

Veniseră soli din toate părţile locuite de români: din Moldova, din Muntenia, din Oltenia, din Ardeal şi din Basarabia, iar din Bucovina sosiră, la Cernăuţi, tot ce intectualitatea şi ţărănimea românească aveau mai curat şi mai bun. Şi, pe când mulţimea, încă dis-dimineaţă, se îndrepta, pâlcuri-pâlcuri, spre reşedinţa metropolitană, în sala de marmură a căreia era convocat Congresul, într-o cameră a hotelului „Pajura Neagră”, dl Ion I. Nistor redacta, împreună cu mine, moţiunea unirii necondiţionate a Bucovinei cu Regatul român.

*

Când am intrat în sala istorică a reşedinţei, o privelişte impunătoare ni se prezentă înaintea ochilor. Sala, ticsită de lume, avea aspectul unei alese adunări, chemată să întoarcă destinul unui neam. Primele rânduri erau ocupate de membrii Consiliului Naţional şi de reprezentanţii minorităţilor etnice. La dreapta mesei prezidenţiale, era masat corpul ofiţeresc, la stânga – autorităţile şi magistratura.

La masa de la mijloc, luară loc Dionisie Bejan, venerabilul preşedinte al Consiliului Naţional, şi Iancu Flondor, preşedintele guvernului bucovinean. Masa din dreapta o ocupă dl Ion I. Nistor, cu fruntaşii refugiaţilor, iar masa din stânga – generalul I. Zadik, ca şef al statului major al Diviziei a 8-a.

*

În aclamaţiile puternice, Iancu Flondor a fost ales, la propunerea lui Dionisie Bejan, preşedinte al Congresului. Lui i-a fost dat să pronunţe verdictul reparaţiei istorice a nelegiuirii din 1774, cetind moţiunea de unire necondiţionată şi veşnică a Bucovinei cu România.

Ropote de aplauze acoperiră ultimele cuvinte ale moţiunii, rostite, cu glas emoţionat, de Iancu Flondor, în ochii căruia se iviră două lacrimi mari, prinos al nesfârşitei sale iubiri de neam. Iar când dl Ion I. Nistor se ridică, cu faţa transfigurată, şi, cu glas în care răsunau suferinţele unui veac şi jumătate, rosti motivarea istorică a reparaţiei, care trebuia să se facă în acea zi, în toate sufletele se furişă fiorul mândriei noastre de neam, care, ca şi stânca viforită de atâtea furtuni, a rămas neatinsă, înfiptă în soclul ce i l-a hărăzit destinul”[1]

[1] MARMELIUC, DIMITRIE, Amintiri răzleţe din Timpul Unirii, Cernăuţi, 1938, broşură

Iconarismul modern

George Damian, iniţiatorul nostru în iconarism

Despre mişcarea „Iconar” aflasem câte ceva, pe când eram foarte tânăr, de la Arcadie Arbore, care, sub numele său real, Mihai Bândea, publicase poeme în revistele conduse de Mircea Streinul şi de Constantin Loghin, dar de o adevărată iniţiere în acest fenomen literar bucovinean aveam să beneficiez datorită lui George Damian şi lui Mihail Iordache. Damian avea relaţii strânse de prietenie şi o corespondenţă săptămânală cu legendarul Iulian Vesper, care locuia în Bucureşti, iar cu Teofil Lianu se vedea adesea şi, pe măsură ce el însuşi se iniţia în relaţionările iconariste, mi le desluşea răbdător şi mie, care simţeam o adevărată fascinaţie faţă de relaţionarea cu strămoşii, cu sinele universal şi cu viaţa. Aveam un fel propriu de a percepe aceste relaţionări, dar şi un clocot metaforic surprinzător, care îmi permitea orice.

*

În timp, observasem că iconarismul modern prinsese contur, la Suceava, prin scrisul lui Dimitrie Loghin, pictorul şi profesorul nostru de desen, care ucenicise liric sub aura lui Mircea Streinul, al lui George Damian, al lui Constantin Ştefuriuc, al lui Roman Istrati şi al meu. Exista încă, în paralel, şi iconarismul clasic, prin Teofil Lianu, Arcadie Arbore, Vasile Pânzaru, Dumitru Oniga şi George Damian, dar Ştefuriuc, Istrati şi eu încercam, în aceleaşi coordonate, altceva. Cândva i-am zis lui Ştefuriuc despre iconarismul practicat de noi, iar udeşteanul s-a speriat, implorându-mă panicat să nu mai spun vreodată chestia asta: „Tu nu ai văzut cum au fost condamnaţi la temniţă Lianu şi Pânzaru, în ’75, pentru iconarism?”. Nu văzusem, pentru că nu participasem la procesul public, susţinut în Casa de Cultură, şi nici nu aflasem nimic. Nu înţelegeam cu ce ar putea dăuna iconarismul ordinii publice şi societăţii româneşti în general, aşa că m-am tot străduit să scriu cât mai iconarist cu putinţă, dar fără a mai aduce vreodată subiectul în discuţie. Ştiam că şi colegul meu de an, Roman Istrati, a abordat iconarismul, iar poemele pe care le publica în revista liceului m-au obligat spre lecturi filosofice, pe care, instinctual, le-am început cu eseurile lui Ralph Waldo Emerson, care trăgeau discret perdelele înspre „Fenomenologia spiritului”, astfel încât lumina Hegel să nu te orbească dintr-odată.

*

Când a venit vremea să lucrez cărţile de poezie ale lui Roman Istrati, culegându-i manuscrisele sau dactilogramele îngălbenite de vreme, am conştientizat pe deplin că un iconarism modern încă se mai practică în Bucovina, inclusiv de către poeţii de dincolo de sârma ghimpată. Şi am decis să atenţionez asupra lui, asumându-mi o practică iconaristă a apariţiilor editoriale simultane, gândindu-mi cartea proprie în consens de fârtate cu Roman Istrati, inclusiv prin titlul comun, ceea ce nu s-a mai făcut, deşi ar fi trebuit. Nici eu, nici Istrati şi nici poezia de după noi nu au nimic de câştigat din constatarea existenţei unei mişcări iconariste moderne, câtă vreme spiritul lui Mihai Iordache nu mai locuieşte în nimeni, dar consider că este o datorie să atenţionez asupra ei.