Suceava, în martie 1876

*

În anul 1860, la 30 iunie, s-a creat, în Suceava, prin decizia prea înaltă a Majestății Sale Împăratului, un gimnaziu superior, cu caracter gr. or., și, mai întâi, pentru trebuințele de cultură ale poporațiunii gr. or. La acestu gimnaziu, susținut din Fondul gr. or., s-a hotărât a contribui, cu o parte, și comunitatea, anume românii și cu armenii, mai ales din motivul că li se juruia limba română ca limbă de învățământ, îndată ce vor fi învățători români, care, pe atunci, lipseau cu totul. Astfel, s-au destinat, spre acest scop, veniturile Tătărașului, un câmp de aproape 800 ha, dăruit de principele Mihai Sturza locuitorilor creștini ai orașului Sucevei.

*

Sub cele mai vii speranțe ale locuitorilor români, ce erau pe atunci încă în majoritate, își începu gimnaziul activitatea sa, însă, pe încetul, se convinseră românii cum că acest institut nu este spre binele, ci spre scăderea lor, deoarece copiii români rămâneau înapoi, pentru că cei mai mulţi nu puteau aduce la cele cerute în limba germană, limba de învățământ la acest gimnaziu (gimnaziul fusese aprobat din 1848, dar pentru că Mitropolia Bucovinei întâzia să trimită tineri la Viena, pentru a studia în Universitate și a deveni profesor, împăratul Franz Iosif a dispus deschiderea gimnaziului cu profesori germani și predare în limba română, știind că astfel va provoca orgoliul local, iar Mitropolia va trimite, în sfârșit, tineri la studiu; nici comisia de traducere în limba română a manualelor școlare nu-și începuse activitatea, după cum confirmă, cercetând atent arhivele mitropolitane, Constantin Morariu, în două studii dedicate învățământului românesc în Bucovina, care datorită elitelor noastre a eșuat; I. G. Sbiera consemna, în „Amintiri”, că preoții români nu știau românește și că își înscriau copiii doar la „despărțitura” germană, la cea românească nimerind doar câțiva feciori de țăran – n. n.). Dar cugetau toți cum că, venind candidaţii, trimiși la Viena anume spre a-și câştiga calificarea de învățători la acest gimnaziu (printre ei, și Vasile Bumbac, poetul care avea să recunoască onest parvenitismul german al elitelor românești – n. n.), va fi mai bine.

*

În fine, pe rând, veniră candidaţii și înainte cu 3 ani (deci, în 1973 – n. n.), au fost ajuns deja majoritatea precumpănitoare în corpul profesoral. Și totuşi, așteptările orășenilor gr. or. nu se împliniră. Ba, în loc de acestea, adică de introducerea limbii române ca limbă de învățământ, începu aci a se restrânge încă chiar și valoarea limbii române ca obiect obligatoriu pentru toți, precum s-a fost așezat la început; dispensarea de limba română venea pentru cine voia numai, ba chiar, pe la finea semestrului, se cerea dispensarea și se căpăta; până și studenții români pot cere dispensarea de limba română la gimnaziul gr. or. din Suceava, și vor să-și capete, după cum respiră în public, că s-a exprimat domnul director gimnazial în corpul profesoral. Stând lucrurile astfel, încă în urmă cu un an (1875 – n. n.), se vorbea, pintre orășenii gr. or. din Suceava, de trimiterea unei adrese la Dieta țării, prin care să se ceară introdecerea limbii române ca limbă de învățământ la gimnaziul sucevean; asta fu nu mult după memorabila vizită a Arhiducelui Rainer în Suceava, la care ocaziune se miră mult înaltul oaspe că încă nu se învață românește la acest gimnaziu, măcar în parte. Dar lucrul rămase, atunci, numai vorbă. Abia acuma deveni acea vorbă faptă; la 15 martie 1876, se compuse, într-adevăr, o astfel de adresă către Dietă și, subscriindu-se de cetățenii gr. or. și de armeni, se trimise la Cernăuţi.

*

Iaca, deci, aici, adresa cetățenilor greco-orientali din Suceva către Dieta Bucovinei pentru intruducerea limbii române ca limbă a învățământului în gimnaziulu gr. or. din Suceva.

*

„Înaltă Dietă a țării! Prin legile fundamentale de stat din 21 decembrie 1867, Articolul XIX, s-a garantat tuturor națiilor, locuitoare în împărăția Austriei, îndreptăţirea deopotrivă a limbilor lor, atât în diregătorie, cât și în școală, prevăzându-se anume că în țările cu poporațiune amestecată să aibă statul de grijă a da fiecărei naţionalităţi mijloacele trebuincioase spre cultivare în limba lor națională, fără de a fi silite a-și câş­tiga în altă limbă învățătura și cultura. După hotărârile acelui articol, s-a și înființat, prin alte provincii, cu populațiune amestecată ale Majestății Sale, înainte de toate școlile mijlocii ale statului, netrecându-se cu vederea nici o naţionalitate de oarecare însemnătate numerică, ci dându-se fiecăreia școli mijlocii în limba lor. Numai în Bucovina nu s-au aplicat încă acele hotărâri lămurite ale Constituțiunii, căci numai singură naţiunea germană este, în țara noastră, înzestrată din partea statului cu toate mijloacele de cultură, pe când, mai ales naţiunea română, în țară cea mai întâia, atât după istoria, cât și după majoritatea relativă, nu se bucură nici de o școală mijlocie cu limba didactică română.

*

Având credință tare cum că scopul statului țintește la mulțămirea și fericirea tuturor cetățenilor, fără deosebire de naţie; având, mai departe, și încredințarea cum că Înalta Dietă este veghetoarea cea mai credincioasă a legilor și a dreptului, precum și organul cel mai puternic al năzuințelor îndreptățite, și-au luat îndrăzneala subsemnaţii, pe temeiul legii și în numele poporului gr. or. al orașului Sucevei, de a aduce următoarea rugăminte: Ca Înalta Dietă să binevoiască a îndruma la locurile mai înalte ca, la gimnaziulu gr. or. din Suceava, să se hotărască și să se introducă, în locul limbii germane, limba română ca limbă de propunere și de învățământ.

*

Motivele din care așternem Înaltei Diete această umilită rugăminte sunt după cum urmează:

*

1. Acest institut se susține din Fondul bisericii gr. or. din Bucovina și s-a înființat, în prima linie, pentru trebuințele de cultură ale poporului gr. or.
2. Afară de situația numitului gimnaziu într-un cerc cu majoritate precumpănitoare română, elementul român din însuși orașul Sucevei face aproape de jumătate din numărul tuturor locuitorilor, nu vorbește în întregul său și nu înțelege limba germană, precum nu vorbesc și nu înțeleg germana nici armenii orientali, pe lângă români cei mai vechi locuitori ai orașului, pe când apoi celelalte naţii mai noi din Suceava, cu puține abateri, vorbesc și înțeleg românește.
3. Din cauză că poporul gr. or., atât cel din oraș, cât și cel de la țară, nu cunoaște limba germană, ce este esclusiv limba de învățământ la des numitul gimnaziu, și așa nici nu pot face copiii gr. or. spor în învățătură, ba chiar devine, prin aceasta, iluzorie cultivarea poporului gr. or. Căci, trecând cu vederea sila ce se face copiilor gr. or. cu învățarea limbii germane, spre a se putea folosi de binefacerile culturii, ce se capătă prin școlile mijilocii; nebăgând în seamă că părinţii gr. or. trebuie să facă, prin aceasta, cu creșterea fiilor lor mai multă cheltuială decât părinţii germani, se mai adaugă încă, din acelaşi temei, descurajarea și neîncrederea în școală, deoarece foarte mulţi din copiii gr. or., cu cele mai mari opintiri, nu pot totuşi ajunge la acea treaptă de cunoștință a limbii germane, spre a fi primiţi în gimnaziu, mulţi sunt nevoiţi, chiar după primire, a se lăsa de școală pentru greutăţile neinvincibile la partea limbii didactice, sau se luptă, în mod ucigător de spirit, în tot decursul studiilor, mai mult cu limba, decât cu materialul învățăturii, rămân înapoi, pierd încrederea în sine, se descurajează, descurajând și poporul, care își vede zadarnice toate ostenelile și cheltuielile sale!
4. Prin introducerea limbii române ca limbă de învățământ la gimnaziulu din Suceava, s-ar atrage și locuitorii creştini din stările de mijloc ale României învecinate ca să-și trimită copiii aice spre cultivare, ceea ce pentru Austria, ca răspânditoare a culturii în Orient, n-ar fi de preț neînsemnată.

*

Din aceste motive legale, pedagogice și chiar și politice, am crezut a pofti pe Înalta Dietă, în toată umilința, pentru sprijinirea și înaintarea la locurile mai înalte a acestei dorințe vechi și drepte a poporului gr. or. din Suceava, așteptând a o vedea împlinită prin ajutorul Înaltei Diete, cu atât mai vârtos, cu cât acuma nu ne lipsesc nici învățătorii naţionali, examinați și aprobaţi pentru gimnazii, și întrucât împlinirea acestei dorințe n-ar fi decât aplicarea strictă a Articolului XIX din Constituțiune”.

*

Această petițiune fu, în două zile, subsemnată de 182 cetățeni gr. or., tot fruntaşi și oameni onorabili; amploiaţii, precum și învățătorii nu se admiseră, fiind scopul ca adresa să fie curat din partea cetățenilor. În 23, luna curentă, se alăturară către petițiune și armenii orientali, subsemnând-o 37 fruntaşi, iar în martie 1876, fu expediată la Cernăuţi. Așteptăm cu nerăbdare să vedem legea și dreptatea triumfând (Albina, Anul IX, Nr. 28, duminică 21 martie / 2 aprilie 1876).

Hergheliile împărătești din Bucovina

*

Conform unui studiu al lui Johann Polek. „Începuturile hergheliei de stat de la Rădăuți”, problema înființă unei astfel de instituții s-a pus după încheierea Războiul de șapte ani, când s-a constatat că nu era ușor de a acoperi necesarul anual de cai pentru armată, cei crescuți de țărani și care puteau fi rechiziționați sau cumpărați, fiind pur și simplu inutili. În 1774, fuseseră cumpărați 529 cai de remontă, de la evreul galițian  Isaak Hirschl pentru Regimentul de cavalerie Kaiser Joseph II (Regimentul 6, în 1890), plătindu-se 15.000 de florini vienezi, dar două regimente austriece de cavalerie, care staționau în Italia, aveau nevoie de 2.000 de cai, care nu puteau fi procurați lesne de pe piață. Împăratul Joseph II îl însărcinase pe sublocotenentul Cavallar, pe care îl recomandau abilităților sale speciale, precum și cunoștințelor sale despre zonele bogate în cai, dar și el a livrat, în 1774, doar 766, iar în 1775, doar 871 de cai de remontă, necesari regimentelor de cavalerie. Prețul de cumpărare a cailor era relativ mic, în anul 1774,  de 56 de florini, iar în 1775, de 55, iar în aceste condiții Cavallar a fost numit căpitan de cavalerie și trimis în Kabarda, ținut de pe versantul nordic al Caucazului, ca să procure armăsari buni, care au fost trimiși, în 1776, în Bucovina pentru a fi încrucișați cu rase de cai mari. În 1776, în Bucovina existau, în hergheliile împărătești, 539 de cai, 132 la Siret, 107 la Cuciurul Mare, 66 la Iurcăuți, 66 la Tereblecea, 64 la Sadagura, 54 la Volovăț și Sucevița și 50 la Frătăuți.

*

În 1777, pe la mijlocul lunii noiembrie, Cavallar a plecat, de-a lungul văii Siretului, în satele Cerepcăuți și Stârcea, unde construit ocoale acoperite și a adăpostit în ele caii, în părți aproape egale (în Cerepcăuți, 229 cai de remontă și 23 cai de tracțiune, iar în Stârcea 229 cai de remontă și 22 cai pe povară); de întreținerea acestor cai se ocupau câte un caporal, un fruntaș, 16 ostași și 16 slujitori; el însuși și-a luat locuință în orașul din apropiere, Siret. Spera ca, până în 1778, să obțină calul de cavalerie ușoară. În raportul său din 31 decembrie 1777, Cavallar promitea Comandamentului General câte o livrare anuală, în care includea și importuri din Rusia și din Moldova, de câte 1.500 de cai, ceea ce împăratul Joseph II nu a aprobat.

*

În timpul prezenței sale la Viena, în 1778, Cavallar a lucrat un nou plan de remontă, în care recomanda să se cumpere armăsari de rasă, și după obținerea unor rase eficiente, prin încrucișări, să se facă livrări anuale de 1300-1400 cai. Pentru herghliile împărătești din Bucovina, el solicita un comandant, trei locotenenți majorori, trei sergenți, trei furieri, trei cosași, trei fierari, trei potcovari și 24 slujitori. Aceștia purtau, la început, uniformele regimentelor din care făceau parte. Era necesar și un buget de urgență, în care să se prevadă cheltuielile pentru furajarea cailor și celelalte cheltuieli, iclusiv pentru procurarea unui număr de cai buni (iepe) din Podolia, Pocuția și Bucovina, ceea ce împăratul a încuviințat prin decret imperial.

*

În 3 aprilie 1878, cu fondurile necesare la dispoziție, Cavallar a părăsit Viena. Cum piedicile și dificultățile erau multe, inclusiv cele privind subordonarea, Cavallar a solicitat, în 11 iunie, libertate de decizie. Se stabilise, recent, la Coțmam îl lunile iulie și august 1778 a primit o parte din personalul pe care îl solicitase și în bună parte cele necesare pentru organizarea hergheliilor. De asemenea, au sosit în Bucovina, în ianuarie 1779, și membrii personalului solicitat, adică un comandant, doi călăreți, doi locotenenți majori, doi maieștri, opt fierari, 26 slujitori, 309 de oameni obișnuiți și 40 țărani, deci un total de 384 oameni. Numărul de cai, în acel moment, era de 648 de exemplare, din care 512 de remontă și 136 cai de tracțiune. Suprapunerile de costuri, datorate procurării de cai de remontă din regiuni diferite, nu erau în favoarea comenzii de remontă, căci, în viitor, cheltuielile lui Cavallarul ar fi fost mult mai mari, în timp de pace, decât în timpul războiului.

Rădăuţi, hipodromul

Un alt pericol a amenința echipa de remontă a lui Cavallar din partea administrației Bucovinei, aflată la dispoziția zelului pentru bine a generalului Karl Freiherr v. Enzenberg, care vedea, în aplicarea priectelor lui Cavallar, nu numai ca o instituție care apasă puternic populația bucoviniană, exprimând, în repetate rânduri, opinia că Bucovina nu are un flux organizat de fânețe și de pășuni, propice dezvoltării unor herghelii împărătești. Cavallar a încercat să contracareze aceste atacuri, atacând utilizarea scăzută a populației în reconstrucție și subliniind importanța imigrației din Galiția. Cu toate acestea, Cavallar nu ar fi avut câștig de cauză, dacă nu i-ar fi venit ajutor din altă parte. Tocmai se dovedise că regimentele din Ungaria și din Transilvania erau incapabile să-și asigure numărul necesar de cai prin cumpărarea lor. Prin urmare, împăratul Iosif al II-lea a aprobat moțiunea Consiliului de Război, privind extinderea a trei dintre hergheliile de remontă existente, la 14 octombrie 1780, în Ungaria și Transilvania (două pentru Ungaria și una în Transilvania), precum și cea din Galiția, „deocamdată“ achiziție recentă, care „rămâne sub supravegherea căpitanului Cavallar”, dar de îndată ce „nu nu o vor mai permite circumstanțele în Bucovina, Consiliul de remontă“ va fi mutat în Galiția, sub supravegherea căpitanului Cavallar care „cunoaște deja zonele locale, piețe și alte circumstanțe, de cu mult timp în urmă”.

*

Comandamentul General, în acord cu Cavallar, a propus aprobarea propunerii acestuia pentru creșterea celor 246 cai (în cea mai mare parte, ai Regimentului 2 Garnizoană) și 182 de cai utilitari. Pentru a se adapta caii, a aprobat zidirea unor ocoale, pentru câte 300 de cai, la Băișești, Boian și Frătăuți, și a unui grajd pentru 100 de cai, împreună cu un sediu al comandantului, la Vașcăuți. În 31 octobrie 1871, pentru merite în organizarea hergheliilor împărătești, Cavallar avea să fie înaintat la gradul de maior „cu leafă întreagă”. Proliferarea rapidă a calului, produs în noile herghelii, a făcut ca, în anul 1792, Comandamentul să fie mutat, de la Vășcăuți, la Frătăuți (cunoscut și ca Rădăuți), aparținând Fondului Religionar. În 1812, sediul departamentului din Vășcăuți s-a mutat cu totul la Rădăuți, iar Cavallar s-a retras din armată „aidoma unui mareșal încărcat de glorie pe câmpul de luptă”.

1494: „Stephanus Magnus dux Valachorum”

*

„Un chip al lui Ştefan cel Mare a fost găsit în catedrala romano-catolică din Przemysl, în Galiţia. Chipul reprezintă în mărime naturală pe Ştefan cel Mare. Icoana se află în dreapta bisericii, la intrare, şi poartă inscripţia următoare „Stephanus Magnus dux Valachorum anno Domini 1494” (Foaia diecezană, Anul XXXIV, Nr. 10, Caransebeş 10/23 martie 1919).

Măriei Sale Regelui Mihai

*

Noi te slăvim cu toți, Mărite Rege,

Ce duci în veacuri fala lui Mihai.

Din gândul tău ne făcurirăm lege

Sub care neamul falnic înțelege

Să poarte al măririlor alai.

*

Adânc poruncile Măriei Tale

Ne toarnă-n vrere sabie și foc.

Cu ele ne topim străvechea jale

Și adâncim străluminoasă cale

Spre noul nostru voevodal noroc.

*

Pornirăm toți spre răsărit de soare

În luptă cu-al dușmanului puhoi.

Ni-s armele mereu biruitoare,

Ne curge sângele și nu ne doare

Când inima regească e cu noi.

*

Și luptă dreaptă noi mereu vom duce,

Jurând în veac să biruim la fel.

Orice furtuni și vremuri de răscruce

Ne vor găsi tot mai uniți în cruce

Și mai viteji sub falnicul drapel.

*

Luptăm crezând în dreapta Ta Domnie

Și-n sfântul, strămoșescul nostru țel.

Și vom zidi o nouă Românie

Ca un Ceahlău semeț în vijelie,

Cu dăinuiri de stâncă și oțel.

*

Măria Ta, rostește-ne cuvântul.

Menirea noi ne-o știm din fir a păr.

Vom spinteca văzduhul și pământul

Să ridicăm la ceruri neînfrântul

Și pururi românescul adevăr…

*

REDACȚIA

*

(Almanahul ziarelor Basarabia și Bucovina 1943).

*

NOTĂ: Istoria, inclusiv cea literară, are dreptate: ceaușiștii au inventat cultul personalității, la români. Vorba poetului de pe la 1900, Ion Cătină. „Ticăloși, Măria Ta!”.

1908: Cernăuți, la 500 de ani

Serbările din Cernăuți, în Almanah 1909 Adevărul și Dimineața, p. 73

*

Serbările din Cernăuți

*

În august trecut (1908 – n. n.)[1], s-au împlinit 500 de ani de la înființarea orașului Cernăuți. Autoritățile au hotărât să serbeze cu mare pompă această aniversare și, cu toate că ploaia torențială, ce a avut loc, serbările au fost cât se poate de pompoase. S-au oficiat te-deumuri, la toate bisericile și de toate confesiunile din oraș. A avut loc, apoi, o recepțiune la Primărie, unde s-au ținut numeroase cuvântări entuziasmate.

*

Seara, a avut loc o reprezentație, la teatrul principal, cu diferite scene alegorice cu privire la Cernăuțul din trecut și la cel din prezent. Orașul a fost întreg pavoazat și instituțiile publice au fost toate ornamentate cu mii de lampioane (Serbările din Cernăuți, în Almanah 1909 Adevărul și Dimineața, p. 73).

*

*

O descriere mai amănunțită a sărbătorii

*

În zilele de 19 şi 20 septembrie 1908, capitala Bucovinei a îmbrăcat haină de serbătoare, pentru a-şi serbători jubileul semi-milenar. Acum se împlinesc 500 de ani, de când a luat naştere acest oraş (în aceeaşi zi, este atestată şi Vama – n. n.), în urma permisiunii date de Alexandru cel Bun, Domnul Moldovei, negustorilor poloni de a-şi transportă mărfurile lor în Moldova, prin punctul de graniţă, de-a lungul Prutului. Pe atunci, fără nici o în­semnătate, punctul acesta, graţie frecvenţei negusto­rilor de toate neamurile, care căutau să-şi desfacă mărfurile în ţările române, a devenit, cu vremea, un loc de importanţă deosebită.

*

Domnii Moldovei n-au neglijat nici ei acest petec de pământ, dând tot sprijinul lor primilor locuitori ai Cernăuţilor: români moldoveni. Au început să zi­dească primele căsuţe, pentru a servi de adăpost au­torităţilor vamale, iar astăzi, după cinci secole, micul petec de pământ românesc e frumoasa capitală a Bucovinei…

*

La acest jubileu rar, au sosit delegaţi din toate provinciile imperiului habsburgic, primiţi cu multă în­sufleţire. Seara, întreg oraşul a fost decorat festiv, iar primăria a fost iluminată feeric. Serbarea comemorativă oficială a avut loc în Sala Sinodală a reşe­dinţei Mitropolitului. Profesorul universitar Kaindl a schiţat istoricul oraşului şi însemnătatea serbării, apoi i s-a predat primarului diploma şi lanţul de aur, făcut în amintirea jubileului.

*

Au avut loc banchete şi reprezentaţii festive, reprezentându-se tablourile istorice: „Cernăuţii, îna­inte cu 500 ani” şi „Cernăuţii, în anul 1908″. S-a dat un concert, la care a fost frenetic aplaudată „Hora Dobrogeană”, cântată de corul „Armonia” din Cer­năuţi… La atât s-a readus rolul românilor, urmaşii “coloniştilor” moldoveni, la jubileul semi-milenar al oraşului lor / S (Luceafărul, Anul VII, Nr. 19, 1 octombrie 1908).

*

*

[1] Privilegiul comercial din 6 octombrie 1408 – nu din august, acordat de Alexandru cel Bun, sub formă de tratat „încheiat cu sfetnicii şi cu orăşenii din târgul Liov şi cu tot poporul lor”, prin care voievodul a „făcut aşezăminte despre vămi, în ţara noastră”, reprezintă şi o primă atestare a localităţii Cernăuţi, printr-un paragraf şi o referire la o vamă specială („iar la Cernăuţi vama pentru car”). Existenţa localităţii este confirmată explicit: „Iar în Cernăuţi, vama pentru car nemţesc e de patru groşi, iar pentru un car armenesc şase groşi, pentru o vită un groş, pentru zece porci un groş, pentru zece oi un groş, iar pentru un cal sau iapă câte doi groşi, iar la trecători şi pentru carele nemţeşti încărcate şi pentru cele armeneşti, câte patru groşi. Aceasta e vama Cernăuţilor. Iar în Cernăuţi, carele să nu se scuture, ci neguţătorul să-şi dea cuvântul său că nu are în carul lui marfă oprită: jderi, argint, ceară şi cai buni de ţară”.