ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 43

Darurile domnului Mihai Sofronie din Cernăuți

Descendent al preotului Ștefan Cepisca din Bahrinești, domnul Mihai Sofronie din Cernăuți, ajuns la vârsta deplinei înțelepciuni, îmi trimite, cu sfială, două fotografii, cu familia bunicului domniei sale, în fața bisericii și a casei parohiale din Bahrinești, fotografii făcute în 1910, precum și cărțile „Student in Czernowitz” (München, 1961), de Hans Prelitsch (strănepotul preotului George Prelici, din Breaza), și „Averile Bisericești din Bucovina”, carte publicată la Cenăuți, în 1939, de Mitropolia Bucovinei, pe care am tot folosit-o, de-a lungul vremii.

Amintirile cernăuțene ale lui Hans Prelitsch, bogat ilustrate, conțin mărturii iconografice indedite, pe care o să le răspândesc în curând. Deocamdată, vreau să-i mulțumesc distinsului domn Mihai Sofronie, din Cernăuți, pentru darurile pe care, și prin intermediul meu, le face memoriei bucovinene.

*


„Şi s-a scris cartea în Cetatea Sucevei”

1810: Franz Jaschke, Ansicht von Szutzawa in der Bukowina

În 10 februarie 1388, „luni, în prima săptămână a postului”, Petru Muşat, domnul Moldovei,  îi scria lui Vladislav, „rege al Poloniei, stăpânitor al Lituaniei şi al Rusiei şi domn al mai multor ţări”, ca să-i dea de ştire că i-a trimis un împrumut de 3.000 de ruble de argint, şi nu de 4.000, cum coneveniseră anterior şi cum se menţiona în zapisul aflat în posesia lui Petru Muşat, zapis pe care voievodul moldav se obliga să-l returneze, atunci când avea să primească altul nou şi în care să fie menţionată valoarea reală a împrumutului. „Şi s-a scris cartea în Cetatea Sucevei, luni, în prima săptămână a postului, sub pecetea noastră, în anul naşterii Domnului 1000 şi 388”. Scrisoarea aceasta, exhaustiv comentată de istoriografia românească, reprezintă prima atestare documentară a Cetăţii Sucevei, ridicată, de acelaşi Petru Muşat, între anii 1374-1391.

Suceava, Ruinele, în 1807 – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

Există în documentul menţionat şi câteva realităţi pe care noi, românii, în patriotismul nostru nobil şi veşnic efervescent, trebuie să le ignorăm; şi mă refer, în primul rând, la statutul de domeniu feudal pe care îl avea Moldova lui Petru Muşat, ca şi Moldova de mai târziu, închinată, funcţie de conjunctură, dar din ce în ce mai păgubos, ba polonilor, ba turcilor, iar uneori şi ungurilor, care, încă din vremea întâiului Descălecat, au poftit, la concurenţă cu polonii, ceea ce nu le aparţinea. Este de presupus că noua ctitorie a lui Petru Muşat a înlocuit o mai veche întăritură de lemn şi pământ, care servea „ca loc de retragere şi apărare pentru vremuri de restrişte… pe obiceiul timpului”, dar „această presupusă întăritură, ca întocmire şi valoare strategică, trebuie să fi însemnat însă prea puţin. Căci nici o mărturie n-o afirmă şi nici săpăturile n-au scos la iveală zidării mai vechi decât ale cetăţii actuale, care, sub raport istoric şi constructiv, nu poate fi anterioară epocii când Suceava a devenit capitală a Moldovei” (Al. Lăpedatu).

 

Cetatea lui Petru Muşat ar fi rezistat, conform cronicarului regelui Sigismund al Ungariei, unui asediu, în 1395, când oştile maghiare şi-ar fi „pus castrele lângă reşedinţa voievodului Ştefan” I Muşat. Piatra de mormânt a primului voievod Ştefan din istoria Moldovei, pusă de Ştefan cel Mare, glorifică, însă, victoria de la Hindău (Ghindăuani) a strămoşului său, iar victoria asta, soldată cu zdrobirea şi alungarea oştilor duşmane prin ţinutul Neamţului pare să anuleze afirmaţia cronicarului maghiar, deşi e posibil ca Sigismund să fi ajuns la Suceava şi, neputând cuceri cetatea, să se fi retras şi să fi fost înfrânt pe drumul întoarcerii.

Ştefan cel Mare a extins şi întărit Cetatea Sucevei, care, sub domnia lui, avea să se dovedească inexpugnabilă, şi încă în două rânduri: în 1476, împotriva turcilor, şi în 1479, împotriva polonilor. Vistierul sultanului, Giovanni Maria Angiolello, descria, în 1476, probabil că pentru prima dată în memorialistica europeană, târgul şi Cetatea Sucevei: „Parte din ea (oastea turcească) a plecat spre Suceava, pe care am găsit-o goală, deoarece locuitorii fugiseră şi lucrurile lor parte fuseseră luate cu ei, iar altele fuseseră ascunse în pământ… Oraşul Suceava era înconjurat cu şanţuri şi palisade. Casele şi bisericile erau de lemn şi acoperite cu şindrilă. Numai castelul Sucevei era clădit din piatră şi tencuială, pe o coastă în afara oraşului. Acesta rezista şi era bine înzestrat”.

În 20 septembrie 1538, când sultanul Soliman Magnificul venise, în fruntea unei oştiri de două sute de mii de oameni, să spulbere pâlcurile de luptători ai lui Petru Rareş, „prea frumoasa cetate a Sucevei se supuse Turcilor şi o batjocoriră ca pe roaba cea din urmă şi ca pe o curvă de pe drumuri” (Macarie). De atunci, din septembrie 1538, 300 de ieniceri au rămas în garnizoana cetăţii ca să apere domni slabi, precum Ştefan Lăcustă, Alexandru Cornea, Petru Rareş (în a doua domnie a fost un domnitor slab) şi fiii săi, Alexandru Lăpuşneanu, Ştefan Tomşa sau Despot Vodă. În vremea acestui aventurier albanez, Cetatea Sucevei a suferit un lung şi sângeros asediu, care a început în august 1563 şi s-a sfârşit abia atunci Despot a fost dus în faţa lui Ştefan Tomşa, pe tăpşanul Arenilor, şi ucis cu o singură izbitură de buzdugan. Dar şi Tomşa a sfârşit tragic, la Liov, după ce fugise din calea lui Lăpuşneanu, voievodul care, în a doua sa domnie, a abandonat cetatea, dar fără a o incendia, mutând capitala Moldovei la Iaşi, aşa cum promisese sultanului.

În 1592, Aron Vodă, singurul voievod evreu al Moldovei, a mutat reşedinţa domnească la Suceava, dar cetatea începe să fie reparată abia din anul 1595, când Ieremia Movilă s-a aşezat, cu gânduri statornice, în Cetatea Sucevei. În 20 mai 1600, pârcălabul Ioan Kaptury a deschis porţile Cetăţii Sucevei în faţa lui Mihai Viteazul, jurând „pe Dumnezeu şi pe sfântul Fiul Său Iisus Hristos că voi fi drept şi cu credinţă domnului meu, stăpânitorul şi Domnul Ardealului, Ţării Româneşti şi Moldovei”. În 15 septembrie 1600, oştile hatmanului Zamoyski încearcă un asediu asupra Cetăţii Sucevei, dar pârcălabul Ioan Kaptury şi-a respectat jurământul, păstrând cetatea până după înfrângerea lui Mihai Viteazul, când a închinat-o domnului legiuit, adică lui Ieremia Movilă. În 12 octombrie 1641, Petru Bogdan Baksik vizitează Suceava, apoi descrie târgul şi Cetatea Sucevei: „Am vizitat oraşul Suceava, neîmprejmuit cu ziduri, dar alături de oraş se află o cetate frumoasă şi puternică, aşezată pe un deal, la poalele căruia curge un râu numit Suceava, în care se află păstrăvi şi alţi peşti; şi acest râu vine din Transilvania…

Suceava, la Şipote – de Rudolf Bernt (1844-1914)

Cetatea… are trei-patru turnuri mari şi altele mai mici şi, deasupra porţii, are săpat un cap de bour, care este stema ţării; dedesupt sunt inscripţii slavone ale diferiţilor principi. E bine păzită, înzestrată cu arme şi este ţinută, totdeauna ferecată. În piaţă (deci în târg – n.r.), în faţa palatului domnului, se află un spital pentru bolnavi şi săraci, dar nu este prea mare. Mai sunt băi turceşti, nu departe de palat. Se află, acolo, multe ape curgătoare şi fântâni cu apă rece… Moldovenii au 700 de case, ceea ce face peste 3.000 suflete; au 16 biserici, o mănăstire cu biserică, închinată unui oarecare Sf. călugăr Ioan, şi se spune că trupul său se află în această mănăstire… Există 300 case de armeni, ceea ce face peste 1.600 de suflete. Armenii au cinci biserici”.

În 16 iulie 1653, seimenii şi ungurii lui Gheorghe Ştefan, aflând că în Cetatea Sucevei s-ar fi refugiat „casa lui Vasile Lupu cu toată averea lui”, au început să bată cetatea cu tunurile, dar zidurile au rezistat, până la venirea cazacilor lui Timuş Chmelnicki, care, sub pretext că vrea să-şi elibereze soacra, i-a alungat pe seimeni şi pe unguri, apoi a săpat şanţuri în faţa cetăţii, cu intenţia de a o smulge din mâinile garnizoanei moldoveneşti. În 18 august 1653, pe când cazacii lui Timuş prădau mănăstirile, iar el încerca, fără succes, să cucerească cetatea, Gheorghe Ştefan se întoarce şi începe să-i asedieze pe… asediatori. În 15 septembrie 1653, rănit de o bucată de lemn, desprinsă dintr-un turn căzăcesc sfărâmat de o ghiulea, Timuş Chmelnicki moare, iar noul hatman, Feodorovici, intră în negocieri cu pretendentul la tron şi, în 9 octombrie, primeşte învoirea să se retragă. Gheorghe Ştefan lasă în cetate o garnizoană de 200 lefegii nemţi, apoi se retrage spre Roman, alarmat de zvonul unei năvale tătărăşti.

Agonia Cetăţii Suceava începe în octombrie 1673, după trădarea lui Petriceicu Vodă la Hotin, când în Cetate şi în târgul Sucevei se instalează o garnizoană polonă de trei mii de oameni, care, jefuiesc şi pradă satele din megieşie până în primăvara anului 1674, când, din porunca voievodului Dumitraşcu Cantacuzino, hatmanul Sandu Buhuş împresoară cetatea cu trupe turceşti, tătare şi moldoveneşti, împresurarea luând sfârşit în 9 august, când, urmare a unei convenţii speciale, polonii ies din cetate şi părăsesc Moldova.

Suceava, ruinele Cetăţii – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Cetatea Sucevei şi Cetatea Neamţului, „cetăţile cele vestite ale Moldovei” au fost încărcate cu lemne şi incendiate, la porunca voievodului Dumitraşco Cantacuzino, în iulie 1675. „Un cuptor uriaş – rug al măririi noastre celei vechi” (Iorga) au fost Cetăţile Sucevei şi Neamţului în „luna lui Cuptor” a anului 1675. Cutremurul devastator din 8 august 1681 a distrus şi ce mai rămăsese de pe urma pârjolului, iar cetatea „măririi noastre celei vechi” s-a mistuit sub cenuşi şi sub colburile şi mâlurile pe care le-au adus vânturile şi ploile. Din când în când, târgoveţii Sucevei desfăceau rămăşiţele de ziduri, piatră cu piatră, pentru a-şi construi casele, bolţile şi pivniţele lor făloase. A mai rămas, deasupra pământului, un stei ciudat de piatră zidită, care fusese, cândva, într-o vie durată, paraclisul bisericii Cetăţii de Scaun a Moldovei.

Franz Ritter Des Loges

Imaginea dezolantă a ruinelor de odinioară a clătinat sufletul unui funcţionar de cadastru austriac, Wickenhauser, care începuse să alcătuiască, în nemţeşte, o atotcuprinzătoare colecţie de vechi documente moldoveneşti, scriind, în paralel, şi tulburătoare pagini despre istoria intuită a locurilor, inclusiv a Cetăţii Sucevei, pe care o asemuie unei regine părăsite: „Urmează-mi, iubitule cetitorule, urmează-mi în noapte luminată cu stele. Vezi! colo, pe malul Sucevii, jeleşte o regină părăsită. Strălucirea purpurei ei a pălit, cununa de aur de pe fruntea ei zace la picioare. În tăcere şi supunere îşi jeleşte zilele tinereţii, plânge timpurile când regii îi făceau curte! Aşa e Suceava. Câţi prinţi străini n-au tăbărât în jurul ei, câţi n-au umblat să-i câştige, cu armată mare, graţia ei! Câţi regi şi împăraţi n-au încercat să-i câştige inima! Cât sânge a înroşit zidurile ei pentru a o păstra sau câştiga! Şi ce s-a ales din turnurile acestea, pe care au fâlfâit steaguri atât de deosebite?”.

Karl Adolf Romstorfer

Tulburătoarea întrebare a reverberat doar în inima unui arhitect vienez, Karl A. Romstorfer, stabilit la Cernăuţi, din 1888, ca profesor la Şcoala de arte şi meserii, care a invitat notabilităţile Sucevei la o întâlnire, în casa primarului Franz cavaler Des Loges, pentru ziua de 23 iulie 1895. În ziua cu pricina, s-au prezentat în vila cu foişor din Suceava, pe care, de vreun deceniu, o părăginesc sindicatele, profesorii gimnaziali Simion Florea Marian, Animpodist Daşchevici şi Constantin Procopovici, negustorul grec Ilie Pantazi, ieromonahul Pancraţiu Sidorovici, din partea stareţului mănăstirii Sf. Gheorghe din Suceava, Emanuil Ciuntuleac, prefectul Basil cavaler de Duzinchiewicz, arhitectul oraşului, inginer Leo Fuchs, profesorul german Wilhelm Schmidt şi directorul şcolii primare, Andrei Paşcan. Lor li s-au alăturat, ulterior, Dr. Frisch, procurorul Leon cavaler de Goian, avocatul Ioan Luţia, directorul gimnazial Ştefan de Repta, consilierul guvernamental Constantin Tarangul, consilierul de tribunal Filip Zierhofer, precum şi profesorii Iosif Fleischer şi Alfred cavaler de Peyersfeld, ambii transferaţi la Suceava pentru a se alătura lui Romstorfer. Atât, pentru că Suceava nici pe atunci nu era locuită, în ciuda aparenţelor de împuhoire cu lume. Romstorfer obţinuse aprobarea, ba chiar şi însărcinarea Înaltului Minister pentru Cultură şi Învăţământ din Viena ca „să întreprindă cercetări la Cetatea voevodală din Suceava, în care scop i-a fost pusă la dispoziţie suma de 300 florini”.

Suceava, 1904, “Boabe de grâu”, 1930, nr. 8, p. 454 – fotografie de Julius Chrzanowski

Două zile mai târziu, în 25 iulie 1895, sub supravegherea paznicului cimitirului ortodox din Suceava, austriacul, originar din şi înmormântat în Gratz, Georg Sorger, au început lucrările de escavare a pământului şi gunoaielor de pe ruinele Cetăţii de Scaun a Moldovei, iar Romstorfer a plecat să facă rost şi de alţi bani. În fiecare zi, supravegheau inventarierea şi transportul pieselor găsite la mănăstirea Sf. Gheorghe, cea care adăposteşte moaştele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, Constantin Tarangul (luni), Pancraţiu Sidorovici (marţi), Simion Florea Marian (miercuri), Animpodist Daşchevici (joi), Ilie Pantazi (vineri), primarul Franz cavaler Des Loges (sâmbătă). În aproape nouă ani de trudă, au fost cheltuite 13.071 coroane pentru recuperarea glorioaselor ruine. Ministerul de Instrucţie din Viena, care oferise şi primele 300 coroane, a contribuit, în total, cu 4.800 coroane, cu aceeaşi sumă implicându-se şi Dieta Bucovinei. Muzeul Bucovinei, înfiinţat, la Cernăuţi, încă din 1892 (oficial din 1893), sub consilieriatul ştiinţific al lui Karl A. Romstorfer, a investit 3.151 coroane, dar s-a ales cu o valoroasă colecţie de mărturii arheologice. Comuna urbană Suceava a oferit 200 coroane, alte 120 coroane provenind din donaţii particulare, din partea boierului din Costâna, armeanul Popovici, şi al boierului din Iţcani, Mihail cavaler de Kalmucki. Şi, astfel, „cu multă râvnă, mare folos şi puţină cheltuială pentru desfacerea din pământul lutos al Sucevei noastre de demult”, Cetatea de Scaun ne-a fost redăruită. „Pe rând au răsărit şanţurile adânci, pline de apă în zilele grele ale apărării, zidul puternic din afară, întărit pe o temelie veche de Ştefan, vulturul acestui cuib al ulilor şi şoimilor dinaintea sa, apoi zidul dinăuntru, cămările de locuinţă, încăperile Domnului, beciurile de arme şi de ostaşi, gropile pentru robi, curţile cele mari din mijloc, unde puteau încăpea mii de apărători, turnurile de strajă şi bisericuţa în care zilnic se cerea, fără sunet de clopot, îndurarea lui Dumnezeu, nădejdea cea mai tare şi apărătorul cel mai statornic. S-au găsit oase înfrăţite în acelaşi praf fără nume, hărburi de smalţ cu frumoase împiestriri, care n-au fost încă cercetate, unelte şi săpături, bani, lemnării, inscripţii pe patră. Unele se află astăzi jos, la Muzeul dintr-o casă pustie, pe celelalte ţi le arată paznicul, un gropar de cimitire, harnic şi călduros ajutător al lui Romstorfer, în chiar cuprinsul zidurilor” (Iorga).

Julius Chrzanowski, 1894: Armenisches Wohnhaus in Suceava

Între timp, primarul Sucevei, Franz cavaler Des Loges, înlocuit în unele din sâmbetele în care trebuia să supravegheze săpăturile la Cetate de fiul său, pe atunci student, a prins să construiască edificiile Sucevei moderne (Gimnaziul, Palatul Administrativ, Uzina electrică, iluminatul public, aducţiunea cu apă, canalizarea etc.), iar Karl A. Romstorfer, ca să nu se plictisească, ne-a reparat bisericile şi mănăstirile. A început cu biserica domnească Mirăuţi, care, după ce fusese folosită ca grajd, funcţiona ca depozit de piei nedubite, a continuat cu Solca, cu Putna, ale cărei rămăşiţe de ziduri aveau maximum un metru şi jumătate înălţime, cu biserica Sf. Gheorghe din Suceava şi aşa mai departe, până în 2 iulie 1904 stil vechi (15 iulie stil vechi), când ne-au organizat, la Suceava, serbarea comemorativă a patru sute de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, eveniment în care noi, românii, am investit mult entuziasm şi enorm patriotism. „Această serbare a avut caracter naţional, căci la ea au luat parte nu numai întreaga inteliginţă şi burghezime din loc, ci şi foarte multă lume românească din întreaga ţară”, nota, mândru de discursul pe care l-a rostit la acea serbare, profesorul sucevean Eusebie Popovici. „Cu prapore şi steaguri în frunte – nota însuşi Romstorfer – preoţii s-au dus la ruinele frumos împodobite ca să închine cu evlavie umbrei lui Ştefan şi să facă obişnuitele rugăciuni pentru odihna sufletului său. La această serbare au asistat societăţile arcaşilor şi veteranilor, reuniunile de pompieri, delegaţiunile din o mulţime de comuna, chiar şi din cele mai îndepărtate comune de la munte, populaţiunea Sucevii, cum şi mult public din împrejurimi şi chiar din Bucureşti. O preţioasă amintire de la această serbare frumoasă ne înfăţişează excelenta fotografie a fotografului I. Chrzanowski din Suceava” (fotografie pe care o reproducem).

Apoi s-a lăsat tăcere şi uitare. Nici o stradă, nici o plăcuţă şi nici un omenesc pomelnic nu mai amintesc, în Suceava, de Karl A. Romstorfer şi de Franz cavaler Des Loges, deşi le suntem datori cu recunoştinţă. În fond, nici nu o putem face, pentru că, neam fără memorie fiind, şi noi, păşitorii prin Bucovina de azi, deja suntem, dar fără să fi prins de veste, doar colbul de pe tălpile viitorimii.


Bucovina, în ilustraţiile cărţii lui Nicolae Iorga

Citisem, fişând atent, pe teme, cartea lui Nicolae Iorga, „Neamul romănesc în Bucovina”, dar într-o ediţie mai târzie, nu în cea dintâi, apărută la Bucureşti, în 1905, la aproape un an după călătoria titanului prin Bucovina, când, aproape de Paşti, a fost condus sub escortă la punctul de trecere dintre Iţcani şi Burdujeni. Cartea îmi tot iese în cale, de ceva vreme, dar abia astăzi am aflat timp să o răsfoiesc şi să constat că imaginile ediţiei din 1905 sunt altele decât cele ale ediţiilor ulterioare, care au păstrat acuarele (alb-negru) de Knapp şi desene de Zuber şi de Bernt, dar nu şi fotografiile de până în 1904, nu şi desenele lui Romstorfer, şi-atunci, pentru că nu a văzut ediţia princeps, pe bună dreptate cârcoteşte cineva, prin dosoşenii, despre ce zisesem eu, de parcă tocmai mă sfătuisem cu Iorga: „Ei, nu toate desenele sunt ale lui Romstorfer!”. Aşa e, prietene: Cetatea şi bisericile au fost redate neamului românesc de către bădica Traian, iar desenele, de nevasta lui d’ochişică, Decebal.

Datorită lui Nicolae Iorga, aflu că mai există o acuarelă cu biserica Fântâna Albă, lăsată nepăsării moştenire de către un neamţ, pe nume Franz Xaver Knapp, căruia atât de străfundic îi mersese la suflet „cumplitul rapt” austriac, încât a rămas la Cernăuţi pentru totdeauna, drept pumn de pământ… ucraineano-român sau viceversa.

Nici autorii fotografiilor nu sunt menţionaţi de Nicolae Iorga, pentru că nu erau daco-romani de ai noştri, ci nemţi, evrei, poloni, aşa că tribunul nu s-a mai încurcat în numele fotografilor Julius Chrzanowski din Suceava, Julius Dutkiewicz din Rădăuţi, Engelbert  Richter, Philipp Georg von der Lippe, Oskar Galter din Rădăuţi etc., dar a ţinut să sublinieze, la final, că iconografia respectivă i-a fost pusă la dispoziţie de liderii românismului bucovinean, Dimitrie Dan, Eusebiu Popovici şi Egumenul Suceviţei. Nu-i bai, nu ne-om supăra noi pe Nicolae Iorga pentru că-i veştejise umbra şovinismul care bântuia peste Europa încă de prin 1880. Importante sunt mărturiile şi, chiar dacă pe unele dintre ele le-am reprodus după fotografiile abia numiţilor artişti fotografi ai Bucovinei, revin şi cu cele din cartea lui Nicolae Iorga, pe care v-o recomand cu căldură, pentru că e o carte pururi vie şi plină de savoare.

*


Austriecii, Bucovina şi instinctul libertăţii 2

Putna, 1850 – acuarelă de Franz Xaver Knapp

Instinctul libertăţii (ce altceva sunt nostalgia depărtării şi ispita necunoscutului?), descifrabil în desenele şi acuarelele artiştilor plastici germani, care au poposit în Bucovina, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă, mărturisind-o involuntar, avea să fie preluat, ulterior, şi de fotografi, artişti altfel, dar cu certitudine artişti. E drept, încă mai existau desenatori precum Mattias Adolf Charlemont (1820-1871), Rudolf Bernt (1844-1914), Julius Zalaty Zuber (1867-1918), toţi şi pictori remarcabili în sensul clasic al cuvântului, şi acuarelişti precum Franz Xaver Knapp (03.09.1809, Tachau – 16.09.1883, Cernăuţi), Josef Kriehuber sau Anton von Manz Mariensee, probabil fiul industriaşului şi despre care nu ştiu decât că a deschis o tipografie la Mariensee, deci în colonia germană a satului huţul Cârlibaba, o tipografie în care dezvoltase o adevărată industrie a cărţilor poştale, dar pe care a vândut-o, ulterior, familiei Wohl, descendentul acesteia, poetul Kubi Wohl (31.08.1911, Cârlibaba – 27.12.1935, Cernăuţi), introducând în activitatea tipografică din Mariensee şi tipărirea de cărţii, odată cu imprimarea cărţii sale de poezie „Meteor”, celelalte, „Amintiri”, „Scrisori” şi „Poezii”, văzând lumina tiparului abia în 1980, la Haiffa.

Jagd in Radautz, 1863 – Lithografie von Josef Kriehuber; Personen: Franz von Ritter Wallemare

Dintre fotografii bucovineni, doar Julius Dutkiewicz, cel care a făcut toate fotografiile, în anul 1880, cu zona Dornei şi zona Putnei, plus tipologiile rutene (Bauernmädchen aus der Pruthgegend Ruthenin, Ruthenin Bäuerin aus der Pruthgegend, Ruteni, Ţărancă din Coţmani – şi ea ruteancă), avea să scoată un album, „Erinnerung an die Bukowina 1880 : Konvolut / 12 Fotografien in einer Mappe. Diverse Ansichten von Kirchen und Schlössern in der Bukowina”, editor Anton Kluczenko, 1880, dar cu nimic mai prejos au fost, ca artişti fotografi şi ca mărturisitori, Alois Ziegler, fotograf şi pictor din Câmpulung Moldovenesc, Julius Chrzanowski din Suceava (serbările din 1904, de la Cetatea Sucevei, de el au fost fotografiate), Engelbert  Richter (Ein Bauernbursch aus dem Czeremoszgebiet Ruthene, Ein Lippowaner der Obst verkauft), Erich Kolbenheyer (Slowakische Frau aus der Bukowina, Slowakisches Mädchen aus der Bukowina, Slowakische Volkstypen in der Bukowina, Slowakischer Bursch in der Bukowina, Slowakisches Ehepaar), Philipp Georg von der Lippe (Huţulă), Oskar Galter din Rădăuţi (Huţulă), Karl Ritter von Siegl (a fotografiat icoane, iconostase, fresce, în 1899, probabil cu un scop ştiinţific: Stiftung der Woronetzer Klosterkirche durch den Fürsten Stefan III, Überführung der Reliquien des heiligen Johannes Novi nach Suczawa, Der Synodalsaal in der erzbischöflichen Residenz in Czernowitz, Grabnische Luka Arbures in der griechischen Kirche zu Arbora), T. Bahrynowicz (Ruthene aus der Pruthgegend), Engelbert Richter (Ţigancă, ghicind în palmă unui român), sau Heinrich Schuhmann (toate fotografiile din colecţia particulară a ultimului împărat austriac „Kaiser Karl an der Ostfront”).

1894, Iacobeni – Foto: Julius Dutkiewicz

Despre fotografii Bucovinei, ca şi despre lăutari, nu se pot afla informaţii, altele în afară de operă, dar şi aceasta risipită, adeseori fără menţionarea autorilor, prin cărţi, prin ilustrate sau prin fotografii pur şi simplu, cum sunt cele făcute de Alois Ziegler, care, intrând în colecţia istoricului şi poetului Vasile Ursache, au beneficiat de o mai mare vizualizare, Ursache punându-le la dispoziţia tuturor doritorilor, multe dintre personajele fotografiilor fiin antecesori de ai săi.

Alois Ziegler, loggo-ul din 1876, pe verso-ul fotografiei cu mirii din Pojorâta – colecţia Vasile Ursache

Alois Ziegler: Miri din Pojorâta 1876 – Colecţia Vasile Ursache

Alois Ziegler loggo Salutări din Câmpulung – Colecţia Vasile Ursache

Alois Ziegler: Răzeş câmpulungean, 1876 – Colecţia Vasile Ursache

Julius Chrzanowski: Serbările în memoria lui Ştefan cel Mare, la Cetatea Sucevei, în 1904

Suceava, 1904, “Boabe de grâu”, 1930, nr. 8, p. 454 – fotografie de Julius Chrzanowski

Julius Chrzanowski, 1894: Armenisches Wohnhaus in Suceava

1897: Ein Bauernbursch aus dem Czeremoszgebiet Ruthene. Foto: E Richter

1897: Bauernmädchen aus der Pruthgegend Ruthenin. Foto: Julius Dutkiewicz

1898: Ruthenin Bäuerin aus der Pruthgegend. Foto: Julius Dutkiewicz

1897: Ein Lippowaner der Obst verkauft. Foto: Engelbert Richter

1896: Ruthene aus der Pruthgegend. Foto: T. Bahrynowicz

1896: Slowakische Frau aus der Bukowina Fotografie von Erich Kolbenheyer

1896: Slowakisches Mädchen aus der Bukowina. Foto: Erich Kolbenheyer

1896: Slowakische Volkstypen in der Bukowina. Foto: Erich Kolbenheyer

1896: Slowakischer Bursch in der Bukowina. Foto: Erich Kolbenheyer

1896: Slowakisches Ehepaar. Foto: Erich Kolbenheyer

1890: Huţulă. Foto: Philipp Georg von der Lippe

1897: Huţulă. Foto: Oskar Galter

1899: Ruteni. Foto: Julius Dutkiewicz

1899, Ţărancă din Coţmani. Foto: Julius Dutkiewicz

1899: Ţigancă, ghicind în palmă unui român. Foto: Engelbert Richter

1899: Stiftung der Woronetzer Klosterkirche durch den Fürsten Stefan III. Foto: Karl Ritter von Siegl

1899: Überführung der Reliquien des heiligen Johannes Novi nach Suczawa. Foto: Karl Ritter von Siegl

1899: Der Synodalsaal in der erzbischöflichen Residenz in Czernowitz. Foto: Karl Ritter von Siegl

1899: Grabnische Luka Arbures in der griechischen Kirche zu Arbora. Foto: Karl Ritter von Siegl

1894: Săteni din Mănăstirea Humorului. Autor necunoscut

1917, decembrie 17: Kaiser Karl an der Ostfront. Foto: Heinrich Schuhmann

Fotografiile de odinioară, ca şi desenele şi acuarelele, consfinţesc anumite tipuri de port şi de elemente totemice ancestrale, care supravieţuiau în creştinismul ortodox drept elemente simbolice româneşti. Fără de iniţieri, doar după regula lui „aşa am apucat”. Studiate atent de către etnografi, care pot impune nişte reguli de conduită tradiţională, aceste fotografii ar putea fi deosebit de utile, pentru că, dincolo de „unitatea în diversitate”, există un specific românesc moştenit din vremi primordiale, dar pe care, din necunoaştere, îl bagatelizăm, cum este cazul triunghiului celtic, de pe mormântul lui Luca Arubure, folosit şi pe ouăle încondeiate de români, dar cu legenda „laba gâştii” – puah!!!

Triunghiul celtic, pe mormântul lui Luca Arbure

*


Austriecii, Bucovina şi instinctul libertăţii

1810: Ansicht des silberhaeltigen Bleybergbaues und der Schmelzhüttenwerke zu Marien-See bey Kirlibaba in der Bukowina. Autor: Anton von Manz Mariensee

Există o atotcuprinzătoare colecţie de iconografie străină, dedicată ţinuturilor româneşti, prin bibliotecile, în ultima vreme digitalizate, ale lumii, spre care toţi năzuim aproape în mod inexplicabil. La rândul lor, desenele, acuarelele şi fotografiile acelea mărturisitoare au un acelaşi inexplicabil, care nu este, în fond, decât un tulburător instinct al libertăţii. Nu dor, nu conştientizare, ci doar instinct, tânjire secretă şi insuficient precizată; dorul produce conştientizarea, iar de la conştientizare, la revoltă, la revoluţie, nu-i decât un pas.

1774: Ansicht der Stadt Czernowitz in der Bukowina. Lithografie von Anton Lange, 1823

Ilustratele de călătorie, în forma lor primară (desene şi acuarele), formă care include, în cazul Bucovinei, autori necunoscuţi – topografi militari, care îşi exercitau aptitudinile artistice care i-au predestinat unei astfel de mobilizări în armata austriacă, nu erau mărturii destinate României ulterioare, ci instinctului liberăţii care deja bântuia prin Europa vremii lor şi care, în formule romantice, se manifesta în rândul mulţimilor prin dorinţa de a călători. Măcar cu imaginaţia. Aşa apar litografiile şi cărţile de călătorie, multe dintre ele ilustrate, şi care sunt altceva decât relatările călătorilor străini, care erau destinate autorităţilor catolice şi militare ca adevărate rapoarte de spionaj. În litografii şi în cărţile de călătorie încep să apară descrieri ale pitorescului, ale „exoticului oriental”, aproape similar celui al „Indiilor” de peste ocean. Chestia asta, a instinctului libertăţii ca tânjire după exotic se simte, se percepe şi mai rar se şi desluşeşte în acuarele litografiate „Ansicht der Stadt Czernowitz in der Bukowina”, făcută de un artist anonim, cu trimitere la Cernăuţii de înainte de anul 1774, în „Ansicht des silberhaeltigen Bleybergbaues und der Schmelzhüttenwerke zu Marien-See bey Kirlibaba in der Bukowina”, lucrată de Anton von Manz Mariensee, dar mai ales în acuarelele lui Franz Jaschke (1775, Gtatz – 06.11.1842, Viena), care au ca temă şi Bucovina, dar şi Transilvania. Din Bucovina, cele două lucrări cu Cetatea Sucevei şi cu ruinata cea dintâi biserică de mir a Moldovei, Mirăuţii, ambele intitulate „Ansicht von Szutzawa in der Bukowina”, mi se par importante, cu atât mai mult cu cât studiul lui Eugen I. Păunel, „Acvarelele bucovinene ale pictorului Franz Iaschke, din 1810″, publicat în „Codrul Cosminului” (VIII, 1933-1934, Cernăuţi, pp. 419-432), deci la un secol şi mai bine după trecerea pictorului silezian prin Bucovina, menţionează o singură lucrare cu Cetatea Sucevei şi Mirăuţii în ruină, cea descrisă, în albumul „National-Kleidertrachten und Ansichten von Ungarn, Croatien, Slavonien, dem Banat, Siebenburgen und der Bukowina, / Costumes nationaux et vues d’Hongrie, de Croatie, d’Esclavonie, de Bannat, de Transilvanie et de Bukowine. / Nact der Natur gezeichnet und gestochen von Franz Iaschke, Wien 1821. Gedruckt bey Anton Strauss, k. k. priv. Buchdrucker”, astfel (confuz şi imprecis): „Nu departe de oraşul Suceava, despre care am şi vorbit mai sus, e situată, pe un deal nu prea înalt, o mănăstire, scutită de un zid împrejmuitor (desenul ne-o înfăţişează); iar mai jos de ea (N.R.: e vorba de biserica Mirăuţilor, pe atunci în ruină, folosită drept grajd pentru animale), se arată, pe o colină, ruinele unui vechi castel întărit, pe vremuri, reşedinţa Domnitorilor Moldovei. Se pare că a fost distrus cu forţa; această soartă a suferit-o, probabil, la una din desele năvăliri asupra acestei provincii, ale Polonilor şi Turcilor. Nu voim să decidem dacă distrugerea castelului de reşedinţă sau, după cum o pretind alţii, ordinele Porţii au înduplecat pe Domnitorii Moldovei să părăsească domiciliul lor; un lucru, însă, e cert, că Voievozii sau Hospodarii îşi aveau reşedinţa lor, până la jumătatea secolului al şasesprezecelea, la Suceava, şi că ea a putut fi mutată, de aci, la Iaşi, deci de-abia în jumătatea a doua a acestui secol”.

 

1810: Franz Jaschke, Ansicht von Szutzawa in der Bukowina

1810: Franz Jaschke, Ansicht von Szutzawa in der Bukowina

În ambele lucrări apare, alături de un armean din Suceava, în port oriental, „arhiducele Ludovic, unul din cei 11 fraţi ai Împăratului Franz al Austriei, la 1807 şi 1808, într-o călătorie de-a lungul frontierei otomane” sau „arhiducele Rainer”, ceea ce probează că ambele lucrări datează fie din 1807, fie din 1810, cum menţionează sursele iconografice – nu şi albumul, care nu conţine nici o datare. Eu înclin să cred că acuarelele lui Jaschke sunt consecinţa ambelor călătorii. În Bucovina s-a aflat despre existenţa acestui album abia în anul 1932, când „cartoanele” albumului fuseseră achiziţionate de colecţionarul cernăuţean Alexis Zaloziecki, de la „arhiducele Frederic, un strănepot al mecenaţilor artistului”, Zaloziecki cumpărând „şi unele acvarele-unicate, rămase nereproduse”, dar pe care Eugen I. Păunel nu le văzuse. În album apăreau şi câte 12 acuarele cu localităţi din Transilvania şi Banat, despre care Păunel aflase din „Archiv fur Geographie, Staats und Kriegskunst” (XII, 1821), „Lexiconul biografic austriac”, de Constant Wurzbach, care prelua informaţiile evazive ale baronului Iosif Hormayr din „Archiv…” şi din volumul II al „Bibliografiei româno-ungare” (p. 233, sub. No. 1136), de Andrei Veress, care văzuse stampele expuse în Muzeul Naţional din Budapesta; exista câte un exemplar al lor şi la Fundaţiunea universitară Carol I din Bucureşti, dar până în 1933 nimeni nu s-a ocupat, în România, cu popularizarea acelor mărturii iconografice interesante despre o bună parte din România de astăzi. Şi nici după aceea, în ciuda faptului că ele sunt vehiculate intens pe net, dar sub semnătura semitransparentă, pe diagonală, ale unor ipochimeni de pe-aici, care se cred Franz Jaschke şi vor drepturi de autor pentru achiziţionarea lucrărilor nemânjite de dolofanele în nesimţire nume ale minusculozităţii lor.

Huţan din Ţibău – de Franz Jaschke (1775-1842)

Cum acuarelele cu tematică bucovineană le-am mai publicat, o să vă pun, acum, la dispoziţie, lucrările lui Franz Jaschke cu tematică ardelenească, inclusiv, deci, bănăţeană – atâtea câte mi-au ieşit mie în cale:

 

1810: Baia Mare – acuarelă de Franz Jaschke

Franz Jaschke: Ansicht der Saline Rhonaszek in der Marmaros

Franz Jaschke: Demsus, Dacisch Römisches Denkmal im Hatzeger Tal in Siebenbürgen

Franz Jaschke: Ein Bauer aus Bocsko in der Marmaros

Franz Jaschke: Ein bewaffneter Plajash aus Siebenbürgen (grănicer năsăudean)

Franz Jaschke: Ein Flößer von Körösmezö in der Marmaros

Franz Jaschke: Gola detunata ein Basaltberg ohnweit Zalathna in Siebenbürgen

Franz Jaschke: Ein Junger Mann von Oberascha Obrása in Siebenbürgen

Franz Jaschke: Mädchen von Oberascha Obrása in Siebenbürgen

 

Franz Jaschke: Izlas eine gefährliche Strecke der Donau im Banat

Franz Jaschke: Mädchen aus dem Hatzekertal in Siebenbürgen

Franz Jaschke: Mädchen im Sonntagsputz von Torotzko in Siebenbürgen

Franz Jaschke: Weiber aus der Almasch im Banat

*


Pagina 43 din 129« Prima...102030...4142434445...506070...Ultima »