ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 123

Bucovina şi ochelarii de cal ai istoriografiei

Harta Europei anului 1641

Harta Europei anului 1641

*

Disciplinat, cum mă ştiu dintotdeauna, o să respect opinia istoriografiei, care, prin ochelarii ei de cal, vede în regiunea geografică Bucovina doar o pădure. Prin urmare, o să accept că, prin tratatul din 1412, de împărţire a Moldovei, maghiarii şi polonii doreau să acapareze „quod silvae maiores Bukowina dictae” (pădurea, numită Bucovina mare) şi, respectiv, „silva minorem Bukowina dictam” (pădurea numită Bucovina mică). Deci nu o provincie geografică, ci o pădure, formată din două părţi, despărţite între ele de râul Siret, o pădure care se întindea, pe paralelă, de la Carpaţi, până dincolo de Prut („incipiedo a montibus seu Alpibus Regni Hungariae, inter eandem terram Moldavie et terram Sepenyczensenm situatae, penes Sereth… usque ad fluvium Pruth”), iar pe meridian, din hotarul Poloniei, până la „villa Berleth” şi, respectiv, dincolo de Siret, până la „Iasnasater”.

*

Ţările cu memorie au hărţi proprii încă din 1645

Ţările cu memorie au hărţi proprii încă din 1645

*

În „pădurea numită Bucovina” existau, în 1412, localităţile Ardăşeşti, Baia, Bădeuţi, Baineţ, Băişeşti, Bălăceana, Balcăuţi, Bănceşti, Bănila Moldovenească, Berchişeşti, Bobeşti, Boian, Borăuţi, Bosanci, Botoşana, Botoşăniţa, Bucurăuţi (Zvoriştea), Budineţ, Calafindeşti, Călineşti pe Siret, Călineşti pe Ceremuş, Camenca, Câmpulung Moldovenesc, Câmpulung Rusesc, Carapciu pe Ceremuş, Cernauca, Cernăuţi, Cirepcăuţi pe Siret, Climăuţi, Cliveşti, Clivodin, Corceşti, Corlata, Cosminul, Costâna, Coţmani, Crainiceşti, Crasna, Cuciurul Mare, Cupca, Davideşti, Dărmăneşti, Dorneşti, Drăgoieşti, Drăguşeni pe Siret, Dubăuţ, Frătăuţi, Gavrileşti, Gura Humorului, Hliboca, Hliniţa, Hluboca, Horodnic, Igeşti, Ilişeşti, Ispas, Iţcani, Iucşani, Iurcăuţi, Ivancăuţi, Jadova, Lenţeşti, Litanouţi, Lucăceşti, Lucavăţ, Lujeni, Malatineţ, Mamorniţa, Mănăstirea Humorului, Măneuţi, Mihalcea, Mihuceni, Milie, Muşeniţa, Nepolocăuţi, Novoseliţa, Onut, Oprişeni, Orăşeni, Ostriţa, Oşehlib, Panca, Pârteşti, Pătrăuţi pe Suceava, Pohorlăuţi, Rădăuţi, Reuseni, Româneşti, Ropcea, Rugaşişte, Ruşciori, Satul Mare, Sinăuţi, Siret, Solca, Soloneţ, Storojineţ, Stroieşti pe Şomuz, Stroinţi (Buda Mare), Suceava, Şcheia, Şerăuţi, Şerbăuţi, Şipeniţ, Şişcăuţi, Şubraneţ, Tereblecea, Tişăuţi, Todireşti, Tolva, Toporăuţi, Trestiana, Udeşti, Urvicoleasa (Buda Mică), Vama, Valeva, Vasileu, Vaşcăuţi pe Ceremuş, Vaşcăuţi pe Siret, Vatra Moldoviţei, Vicovele, Vicşani, Vijniţa, Vilaucea, Volcineţ, Volovăţ, Zahareşti, Zamostie, dar şi altele, cu atestări ulterioare, dar cu „hotarul pe unde au stăpânit din veac”, adică de dinainte de organizarea statală, numită Descălectat.

*

Moldova, decupaj din harta Europei din 1641

Moldova, decupaj din harta Europei din 1641

*

Ştiind toate acestea, este obligatoriu un semn de egalitate între „pădurea numită Bucovina” şi regiunea geografică Bucovina? Nu cumva ochelarii de cal ai istoricilor exaltaţi (mai dihai de „ştiinţa” pe care o slujesc), anulând atestarea provinciei geografice Bucovina (30 martie 1392), anulează, de fapt, şi istoria atestată a localităţilor de mai sus? În fond, maghiarii şi polonii doreau să împartă între ei o resursă de lemn de foc sau o regiune moldavă bine populată şi aflată, prin grija lui Alexandru cel Bun, într-o înfloritoare dezvoltare economică?

*

Concluzia vă rog să v-o asumaţi singuri, pentru că sunteţi îndreptăţiţi la dreptul de a alege între a privi limpede şi a rătăci prin bezna ideologică a purtării ochelarilor de cal.


Thuróczi János, pe când ungurii ne scriau istoria

Coperta pentru „Chronica Hungarorum”, ediţia din 1618

Coperta pentru „Chronica Hungarorum”, ediţia din 1618

*

Tradiţionala noastră resemnare mioritică (“ne-am născut la răspântia istoriei”, obişnuim să spunem, despovărându-ne de responsabilitatea secularei noastre trândăvii), care conţine şi un dezinteres total faţă de cele două coordonate fundamentale ale unei naţiuni (memoria şi cultura), are drept consecinţă o pustietate informaţională, pe care nu o poţi traversa, decât apelând la memoria neamurilor megieşe, după cum remarca, printre primii, Grigore Ureche.

*

Ştiţi cumva, dacă tot veni vorba de Ureche, ce înseamnă “letopiseţ”? O să vă spun mai spre final.

*

A doua copertă, din 1618, a cărţii publicate în 1488

A doua copertă, din 1618, a cărţii publicate în 1488

*

O naţiune adevărată (cea engleză, de pildă) va vedea în memoria şi cultura neamurilor din întreaga lume o esenţială sursă de informaţii (de asta, încă din secolul al XIX-lea, au tradus tot, începând cu cartea “Shu”, scrisă, începând cu anul 2767 înainte de Hristos, şi până prin anul 700 înainte de Hrisos, şi terminând cu cronicarii polonezi şi maghiari, care, în fond, nu scriu nimic şi despre Anglia).

*

Mânat de curiozitate, mi-am procurat “analele” (asta înseamnă şi “cronici”, şi “letopiseţe”, adică “scrierea anilor”), mărturisitorilor din ţările megieşe, înzestrate şi cu memorie, în variantele originare, în limba latină, deşi grafia tipografilor germani, în tranziţie spre alfabetul gotic, îmi creează mari probleme de lectură (de pildă, M era grafiat cu două triunghiuri alăturate, d şi s sunt deja litere gotice etc.). Nu am urmărit niciodată să traduc, ci să citesc şi să mă dumiresc. Am început, cum era şi firesc, cu Thuróczi János (1435-1489), cărturar vag cunoscut în mediul românesc, drept Ioan de Târnave (Küküllei János), care a publicat, în 1488, „Chronica Hungarorum”, scrisă în latina târzie, deci cu un alfabet pregotic, şi semnată cu numele lui latin: Joannes de Thurocz (Thwrocz, în unele ediţii). Am găsit doar ediţia din 1618 şi am rămas uimit de abundenţa de ilustraţii (portretele tuturor regilor, ilustrări fanteziste de mituri sau de întâmplări istorice), deşi mă interesau doar informaţiile despre noi. Am văzut că au apărut, pe vremea în care limbajul străbunilor noştri se limita, romano-dac, doar la vinus-brânza, şi ediţii cu prelucrări color ale ilustraţiilor originale, şi am să vă arăt un prim exemple:

*

Z Thurocz stema original

Z Tuhurocz stema color

*

Am mai văzut, deşi căutam doar referiri la istoria românească, o altfel de istorie, în care nu aştepţi, lângă darabul de brânză, cu ulcica de vin în mână, să vină alţii peste tine şi să-i miruieşti cu ciomagul. Am văzut istorie istorie, adică incursiuni împotriva unor forţe cu potenţial enorm, precum teutonii prusaci, italienii, dârzele popoare balcanice şi puternicele oşti turceşti, başca urdiile tătare, care, stăpânind, din 1241, Moldova, se adunau lesne pe acest cap de pod şi năvăleau, cu succes, la pradă în Ardeal, ajungând chiar şi în Ungaria.

*

Z Thuróczy_Tatárjárás

*

Şi pentru că războinicii tătari făceau dese şi păguboase incursiuni în ţinuturile coroanei maghiare, Regele Ladislau a poruncit o expediţie împotriva lor, oştile maghiare fiind conduse de „Andreas filius Laczk waivoda” (Andrei Lacffy, în armata căruia lupta şi Dragoş din Bedeu, dar pe care cronicarul maghiar nu-l menţionează). Cum, pe pământul pe care se stabiliseră tătarii, aceştia s-au subordonat mârzacului Athalamos („regie maiestati”, deci „conducătorul lor”), iar bătălia a fost grea, tătarii fiind puşi pe fugă, abia după capturarea şi spânzurarea mârzacului lor (Thurocz, p. 87). Athalamos, de fapt Atlamîş, mârzacul dobrogenilor şi cumnatul lui Kutlu Buga (Bourul Norocos), mârzacul de Crimeea, cu reşedinţă la Orhei (Şehr al Cedid), care tocmai lupta cu lituanienii, la Silnie-Vody, purta trei tuiuri (“bourul cu trei stele în frunte”), iar odată cu capturarea lui şi cu pedepsirea la o moarte ruşinoasă pentru un viteaz (spânzurarea), tătarii au dat bir cu fugiţii, dar aveau să se răzbune, după întoarcerea lui Kutlu Buga, prin înscăunarea fratelui său de vitejie, voievodul maramureşean din Cuhea (Fierăria), Bogdan.

*

Z Sf Ladislau original

Z Sf Ladislau

*

„Bogdan voievod, românul din Maramureş, şi-a adunat românii săi şi s-a făcut rege peste pământul Moldovei, care aparţinea Ungariei”, unde „i s-au alătura şi românii care trăiau pe acel pământ”, regele maghiar confiscându-i satele din Maramureş (Thurocz, p. 95). O relatare mai largă poate fi găsită în “Rerum Hungaricarum Decades“, de Anton Bonfini, care a fost contemporan cu Thurocz. Mi-am făcut fişe, desigur, şi din „Gesta Hungarorum” a Notarului Anonim al Regelui Béla, dar şi din “The Chronicle of Novgorod“, 1016-1471 ( London, 1914 – iar englezii, care nu prea au treabă cu memoria Estului!), decis fiind să evadez din captivitatea ideologismului istoricos, cu care mult prea mulţi ne tot manipulează. Nu îmi propun o carte pe tema asta, doar că vreau să ştiu şi să înţeleg.

*

„Armata regelui Sigismund, în Moldova” a intervenit pentru că moldovenii munteni umiliseră sceptrul maghiar, ignorând toate poruncile regale, iar Ştefan, voievodul moldovenilor, îşi conducea singur locuitorii. Poruncile regelui, prin care toate naţiunile sale se subordonau autorităţii lui, nu au fost respectate. Atacaţi de oştile regale, moldovenii s-au retras din calea lor, ca să nu fie ucişi, iar maghiarii au intrat adânc în teritoriul Moldovei. Regele s-a proclamat stăpânul valahilor şi al ţării lor, dar nobilii băştinaşi nu au venit să se supună clemenţei lui. Răspunsul voievodului Ştefan a fost că regele se poate baza pe fidelitatea sa, doar dacă-şi retrage oştile din ţară, iar Sigismund, care avea de respins un atac turcesc, şi-a retras oştile peste munţi (Thurocz, p. 107).

*

Textele despre adoratul Iancu de Hunedoara (maghiarizat în totalitate, vrăjmaş de moarte a “feudelor” lui româneşti, Moldova şi Muntenia) şi despre răsfăţatul lui fiu, Mathias, nu am avut timp să le amănunţesc, deşi mă interesează mult inaxplicabila ură faţă de Drakul (tatăl lui Ţepeş, care câştigase, la turnirul din Viena, Ordinul Dragonului, ceea ce Iancu nu izbutise), aşa cum mă interesează şi mărturiile despre Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare, în epocă – suficient de echilibrate, după cum am văzut la o primă privire, dar cu minciuni sfruntate despre “victoria” lui Mathias Corvin, la Baia.

*

Z Thurucz Mathias original

Z Mathias

*

Fără îndoială, datorită partizanatului firesc, multe realităţi sunt oarecum denaturate (de pildă, Bonfini vorbeşte despre triumful lui Mathias Rex în Moldova, în care a intrat adânc, dar şi despre isprava “tâlhărească” a lui Ştefan, la Baia, care n-ar ştirbi cu nimic victoria maghiară).

*

Heraldica maghiarizaţilor Corvinus, după un document german

Heraldica maghiarizaţilor Corvinus, după un document german

*

Surprinzător, în toate mărturiile cronicarilor maghiari şi poloni se vorbeşte elogios despre români, deşi, între graniţele Ardealului, chiar şi “românii Iancu şi Matei Corvin” au călcat în picioare românismul. Vorba proverbului: Românul, când a ajuns împărat, / întâi pe taică-său l-a spânzurat!”.


Bucovina, în documentele moldoveneşti

Uricul din din 29 noiembrie 1443

Uricul din din 29 noiembrie 1443

*

Documentele moldoveneşti nu înseamnă, în marea lor majoritate, decât confirmări de proprietate, rareori şi cu precizarea hotarelor, pentru că, în Bucovina, majoritatea ocinilor aveau hotare „pe unde au folosit din veac”, adică de înainte de formarea statalităţii. În multe urice se foloseşte ca reper hotarul Câmpului lui Dragoş, deci al formaţiunii prestatale care se întindea de prin părţile Bacăului, până aproape de Fălticeni, unul dintre fiii acestui „vlad” moldav (în slavonă, „proprietar de moşii, stăpân”), fiind Sima Drăguşanul, întemeietorul Drăguşenilor şi al satului Uideşti, de dincolo de Spătăreşti, din care se trag şi udeştenii de odinioară, inclusiv unii dintre strămoşii mei, toţi plecaţi în Moldova, în satele Salcea, Dumbrăveni, Plopeni, Mereni şi Adâncata, împreună cu „popa Andrei”, în noaptea de 11 spre 12 octombrie 1777, pentru a scăpa de depunerea jurământului de credinţă faţă de Austria.

*

În documentele moldoveneşti se fac puţine trimiteri la regiunea geografică a Bucovinei, ţinut păduros dintre Carpaţi şi Prut (cum confirmă înţelegerea maghiaro-polonă din 1412, dar şi relatările târzii ale polonezilor care o străbat), şi care includea Câmpulungul Moldovenesc, urma apa Moldovei până aproape de Baia, apoi, traversând râul Siret, ajungea până în valea pe care o defrişase Zbîrnă, mai sus de Botoşani, lângă Văculeşti, îndreptându-se, pe acelaşi aliniament, spre Prut. Un document important, un uric al Anei, cneaghina lui Alexandru cel Bun, din 14 aprilie 1415 (Documenta, p. 66), s-a pierdut, din păcate, varianta în limba germană, datorată lui Wickenhauser, însemnând doar un rezumat al uricului, care avea să fie reconstituit, datorită întăriturii din 29 noiembrie 1443, în care este menţionat, practic, hotarul sudic al ţinutului Bucovinei:

*

Detaliu din transcriere, p. 343

Detaliu din transcriere, p. 343

*

„Baia, şi piua de bătut sumani, şi un sat şi cu moara, anume Săşciori, peste Bucovină, Vaculinţi, lângă Bainţi, şi seliştea lui Zîrnă” (p. 344).

*

Detaliu din traducere, p. 344

Detaliu din traducere, p. 344

În documentele moldoveneşti, încet-încet, se încetăţeneşte o uşoară confuzie între statutul de ţinut şi cel de pădure întinsă al Bucovinei, dar numai pădurile din regiunea geografică a Bucovinei sunt caligrafiate, în documente, cu majuscule, şi drept Bucovina, celelalte păduri de fag din Moldova fiind numite „bukowy” sau „buczyny”.

*

Tezaurizatorii acestor mărturii vechi, toţi afirmaţi în epoca naţionalismelor, ignoră, însă, în traduceri, grafia exactă şi traduc uricele „în ciuda Austriei”, încercând o delegitimare, pe care Austria nu a revendicat-o niciodată, dimpotrivă, recunoscând statutul de rădăcină a statalităţii moldave, pe care l-a avut, întotdeauna, Bucovina, ţinutul în care, vorba unui text străvechi, „oamenii sunt rădăcina ţări: / cu rădăcini puternice, ţara este liniştită” (The Canon of Shu,,p. 79).

*

Iată trei exemple de astfel de contrafaceri patriotarde:

*

Detaliu din transriere, p. 3

Detaliu din transriere, p. 3

Detaliu din traducere, p. 4

Detaliu din traducere, p. 4

Detaliu din transcriere, p. 3

Detaliu din transcriere, p. 3

Detaliu din traducere, p. 4

Detaliu din traducere, p. 4

*

În uricul din 2 februarie 1508, scrie „sub Bucovină”, în textul slavon (Balan, I, p. 3), dar s-a tradus „ sub bucovină” (Balan, I, p. 4); în acelaşi uric, „prosti ot Bucovina na potoki Derehlui” (Balan, I, p. 3), s-a tradus „drept în bucovină la pârâul Derehlui” (Balan, I, p. 4).

*

 

Detaliu din transcriere, p. 8

Detaliu din transcriere, p. 8

Detaliu din traducere, p. 10

Detaliu din traducere, p. 10

*

În uricul din 9 noiembrie 1517, textul slavon menţionează „Bucovina, na potoki Derehului” (Balan, I, p. 8), dar s-a tradus „făget la pârâul Derehlui” (Balan, I, p. 10).

*

În uricul din 25 octombrie 1615, sunt menţionate „toate hotarele în bucovina” (Balan, I, p. 164), dar, cum originalul lipseşte, putem doar intui că în uricul original se preciza că „toate hotarele în Bucovina” erau.

*

Împotriva identităţii reale a Bucovinei geografice s-au ridicat, ulterior, istoricii proletcultişti, care mănâncă jar ideologic şi dosesc tăciunii sub preş, lipsindu-ne, astfel, de o sărbătoare, prin care să ne închinăm străbunilor, cea a atestării Bucovinei geografice, în 30 martie 1932.


Alte probe despre atestarea Bucovinei

Cronicarul polon Jan Dlugosz, la masa de scris

Cronicarul polon Jan Dlugosz, la masa de scris

*

Încercarea de a proba, pe baza scrierilor călătorilor străini, că Bucovina reprezintă, înainte de a deveni istorică (sub ocupaţie austriacă), o provincie geografică nemulţumeşte pe mulţi dintre exaltaţii istoriografiei noastre, dar care se abţin de la comentarii. Din punctul meu de vedere, atestarea Bucovinei geografice s-a făcut în 30 martie 1392, prin următorul uric:

*

Uricul din 30 martie 1292, semnat de bunicul lui Vlad Ţepeş, Roman II

Uricul din 30 martie 1292, semnat de bunicul lui Vlad Ţepeş, Roman II

*

Uricul este scris, precum vedeţi, cu majuscule, numele de Bucovina fiind scris de trei ori, cu aceleaşi slove:

*

Detaliu din document - în dreapta, sus şi jos, e scris Bucovina

Detaliu din document – în dreapta, sus şi jos, e scris Bucovina

Detaliu din partea dreaptă a detaliului

Detaliu din partea dreaptă a detaliului

*

În copia din DRH, după o grafie “Bucovina” (cu majusculă), apar grafii “bucovina”, fără nici o justificare, iar în traducere, totul se scrie cu literă mică, pentru a se sugera că “bucovină” înseamnă “pădure de fag” (în polonă, se spune: pădure de fag – las bukowy, păduri de fag – lasy bukowy, pădure mare de fag – duża buczyny).

*

Detaliu din transcripţia uricului

Detaliu din transcripţia uricului

Traducerea uricului doar cu "bucovina"

Traducerea uricului doar cu “bucovina”

*

Deci, deşi în uricul original, peste tot se scrie “BUCOVINA”, iar în transcripţie, o dată “Bucovina” şi de două ori “bucovina”, în traducere totul devine, cu entuziasm patriotard, “bucovina”.

*

Existenţa unui limbaj specific şi unic în uricul respectiv, cu trimitere la vechile “câmpuri” (formaţiuni prestatale), trece neobservată, dar chestiunea aceasta înseamnă un alt subiect.

*

În toată demonstraţia, pe baza mărturiilor călătorilor străini (o puteţi găsi pe acest site, făcând click pe Adevărata primă atestare a Bucovinei), eu pornisem de la realitatea că, la începuturile statalităţii sale, Moldova era feudă polonă şi că limbajul de cancelarie polonă trebuie luat în consideraţie, atunci când vorbim despre primele documente moldoveneşti. Tocmai de asta, acum, nu-mi rămâne decât să apelez şi la cronicile polone, din care şi-au cules informaţiile şi cronicarii noştri.

*

Cronica lui Jan Dlugosz

Cronica lui Jan Dlugosz

În 1412, maghiarii şi polonii se pregăteau să împartă, întrei ei, Moldova, iar documentul acelei înţelegeri, păstrat datorită lui Jan Dlugosz, spunea, la p. 137, printre altele:

*

Detaliu din p. 137

Detaliu din p. 137

*

Deci, hotarul de împărţire începea de la „quod silvae maiores Bukowina dictae, incipiedo a montibus seu Alpibus Regni Hungariae, inter eandem terram Moldavie et terram Sepenyczensenm situatae, penes Sereth, protendentes se ad aliam silva minorem Bukowina dictam, usque ad fluvium Pruth” sau, cum s-ar zice în limba noastră, de la „pădurile cărora li se spune Bucovina mare, pornind de la munţii Alpi sau Ungureşti, pe acelaşi teren dintre ţinutul Moldovei şi ţinutul Sepenyczensenm, până la Siret, de unde se întind alte păduri, numite Bukowina mică, până la râul Prut”.

*

Jan Dlugosz

Jan Dlugosz

*

*

În cancelariile polonă şi ungară se vorbea, în 1412, de două ţinuturi păduroase, unul care începea din Carpaţi (Alpii Ungureşti) şi ţinea până la Siret, numită Bucovina mare, iar cealată, care continua, dincolo de râul Siret, până la Prut, numită Bucovina mică (taman ca în uricul lui Roman II). Iar polonezii, chiar şi când au tradus, din latină, în limba lor, opera lui Dlugosz, spre deosebire de istoricii români, i-au respectat întru totul grafia:

*

 

Detaliu cu acelaşi text, în limba polonă

Detaliu cu acelaşi text, în limba polonă

*

Un alt cronicar polon. pe care îl citează mereu Grigore Ureche, este Marcin Bielski, care are trei referiri la Bucovina, ca ţinut moldovenesc.

*

1 Bielski coperta

*

Bielski, despre Bucovina

Bielski, despre Bucovina

*

Deci, spune Bielski: Şi odată ce am aflat că Ştefan, se apropie de Bucovina, ne-am retras astfel”.

*

Pagina 110

Pagina 110

*

Adică: se întoarseră direct la Bucovina, unde au sosit după a patra noapte: şi mereu, pe drumul pe care au mers, valahii le-au făcut daune, ţinându-i treji, astfel încât, primejdia îi însoţea în drumul spre casă, începând cu acea ambuscadă, pregătită de valahi în Bucovina, unde au înţinat şi rupt copacii

*

Bielscki, p. 899

Bielscki, p. 899

*

Recunoaşteţi, probabil, relatarea despre înfrângerea polonilor la Cdrul Cozminului: La rândul său, după ce volohii i-au bătut pe polonezi, alungându-i, Ştefan voievod era venerat în toată Ţara Românească pentru trofeele poloneze capturate (în ambuscada din Bucovina) şi pentru că prin acoperire cu păduri i-a bătut”.

*

Mândrele steaguri polone (Dlugosz)

Mândrele steaguri polone (Dlugosz)

*

Acestea ar fi alte dovezi documentare (un comentariu amplu voi face în “Revista Bucovinei”, nr. 1/2015), care îmi susţin afirmaţiile din primul capitol al cărţii “Bucovina, în mărturiile veacurilor”.

 

 


Romanca legendară de la Suceviţa

Romanca datorită căreia a fost durată Mănăstirea Suceviţa

Romanca datorită căreia a fost durată Mănăstirea Suceviţa

*

Ştiu legenda de ani şi ani, am reprodus-o în mai multe cărţi, dar abia în 23 ianuarie 2015, când am trăit cea mai frumoasă zi din viaţa mea de slujitor al culturii, la Centrul Cultural “Bucovina”, mi-am reamintit-o. Centru organizase o amplă documentare în judeţ, cu o bună parte din personal, şi, ajunşi la Suceviţa, pe când sporovăiam în stradă cu colegul meu, Constantin Irimia, deodată mi-am amintit şi i-am zis: “Hai să o căutăm pe Româncă”. La intrarea în mănăstire, ne-am întâlnit cu Tiberiu Cosovan, de la “Monitorul de Suceava”, şi cu colegii noştri Gabriela Teişanu, Gabriel Sandu şi Lucian Căluşeriu, şi toţi, fără nici o întrebare, m-au urmat în jurul mănăstirii, deşi le zisesem doar că eu caut un cap de femeie, sculptat pe un contrafort vestic. Nimic. Din fericire, Gabi Teişanu, cu ochii ei de femeie femeie, a descoperit minunea pe care nu o mai văzusem niciodată şi ne-a strigat. O să încerc să v-o arăt şi în detalii decupate, şi în imaginile luate de jos, jos, pentru că Românca e sus, aproape de Cer. Şi o să vă reproduc şi legenda:

*

Detaliul primei fotografii

Detaliul primei fotografii

*

A doua bisericuţă a Suceviţei, cea zidită, după cea de lemn, care nu mai putea satisface nevoile, după ce „vestea acestui schitişor se lăţi, în acele timpuri înclinate spre misticism, prin întreaga Moldovă”, are, la temelie două tradiţii, din care Zeiţa Vetrei (Uţa sau Pelasga fiind numită, acum, Românca, deci Voloha, în textul slavon) nu putea lipsi, ea având, şi astăzi un monument discret în mănăstirea Suceviţa (se va vedea unde anume), tradiţii pe care Dimitrie Dan le-a salvat de la dispariţie:

*

„Tocmai când bieţii călugări, călăuziţi de mult lăudabila lor dorinţă (de a construi o biserică de zid – n.n.), îşi frământau mintea cum şi în ce chip să facă, ca să-şi vadă cu ochii visul împlinit, se ivi, prin aceste locuri sălbatice, o tânără nevastă româncă, cu un car tras de bivoli înjugaţi. Românca zice că veni înaintea soborului mănăstirii (vechi din Suceviţa) şi se îmbie să care cu carul şi bivolii ei piatra (de la Prundul Volovăţului, deci de la Marginea? – n.n.) şi tot materialul trebuincios pentru o mănăstire zidită (liantul medieval cuprindea nisip şi var, deci iarăşi era nevoie de resursele Marginii – n.n.). Şi pentru această muncă nemaipomenită şi uriaşă pentru o femeie, ea nu dorea altă plată sau desdăunare, decât numai favorul ca, după moarte, să fie înmormântată în locul ctitorilor din biserica cea nouă.

*

Sfânta Româncă din Marginea

Sfânta Româncă din Marginea

*

Soborul, după mai multe şi îndelungate sfătuiri şi chibzuiri, făgădui nevestei că fierbintea ei dorinţă va fi împlinită.

*

Şi Românca zice că s-a apucat de cărat materialul trebuincios pentru biserica ce avea să se zidească. Zi şi noapte ea a cărat, fără odihnă, numai cu cea a popasului bivolilor, prin 30 ani, pietre, cărămizi, nisip, var, bârne, leaţuri, şindrile ş.a., şi biserica se zidi.

*

Prin 30 ani, biata femeie nu şi-a cruţat nici sănătatea, nici averea, ci a cărat tot mereu, fără întrerupere, afară de duminici şi sărbători, tot materialul trebuincios pentru o astfel de clădire măreaţă.

*

Romanca 3

*

Îndată după ce biserica a fost zidită, bunul Dumnezeu se îndură de dânsa şi-i curmă suferinţele, mântuind-o din această lume plină de chin şi necazuri, unde atât de greu îşi ispăşise necunoscutu-i păcat, la locul de repaus, unde nu este nici întristare, nici durere, nici suspinare (…).

*

Detaliu din imaginea anterioară

Detaliu din imaginea anterioară

*

Biserica mănăstirii se zidise şi fiindcă nevasta, care cărase materialul trebuincios, murise, soborul mănăstiresc, aducându-şi aminte de făgăduinţa făcută nevestei, întrebă de mitropolitul şi episcopul ţării ori de dau învoirea ca să fie îngropată în biserică, după cum dorise.

*

Sinodul episcopilor, adunat, însă hotărî că răposatei nu i se cuvine înmormântarea ctitorilor în biserică, dar orândui ca amintirea ei să rămână veşnic neştearsă şi strâns legată de zidirea mănăstirii, prin aceea ca chipul nevestei să se cioplească în piatră şi să se aşeze într-un colţ de la unul din cele 4 turnuri din zidul care înconjură mănăstirea. Şi aşa se şi făcu.

*

Chipul nevestei Românce, al cărei nume însă tradiţia nu l-a păstrat, s-a săpat în piatră şi s-a aşezat în vârful contrafortului estic, care sprijineşte turnul-clopotniţă, aflător la apus – miază-noapte, în zidul care înconjură mănăstirea.

*

Romanca 4

*

Acolo stă chipul acelei Românce, cu capul acoperit c-o învelitoare de o sută de ani şi acolo va sta, cât timp vor sta zidurile mănăstirii Suceviţa şi amintirea ei legendară va trăi în mijlocul conventului călugăresc, istorisindu-se de fapta ei din călugăr în călugăr” (pp. 7, 8).

*

Dimitrie Dan precizează, în subsolul paginii, că, „acoperindu-se clopotniţa, înainte de câţiva ani (înainte de 1890 – n.n.), cu eternit, s-a ridicat acoperământul contrafortului celui cu chipul femeii ceva pre sus, aşa că astăzi din acel chip se vede numai o jumătate de cap. La stăruinţa scriitorului acestor şire, comisiunea monumentelor istorice a dispus îndreptarea acelei scăderi, ca bustul femeii să fie vizibil”.

*

Romanca 5

*

Mitul acesta, care aminteşte de „Meşterul Manole”, dar într-o formulă adaptată., Ana, Zeiţa Vetrei, fiind soţia Cerului (Anu), face parte dintr-o veche datină pelasgă, moştenită de români, cu adaptări, până la îngroparea umbrei unui om, în colţul temeliei unei case, prin care construcţia, Cort al Cerului sau Cortul lui Dumnezeu, în cazul bisericilor şi templelor, trebuie logodită cu spiritul pământului, Românca din această tradiţie, ca şi Uţa, ca şi Hestia, fiind spiritul acela pământesc, numit Zeiţa Vetrei.

*

V-aş putea povesti multe despre acest mit, dar sunt epuizat după cea mai frumoasă zi a mea şi a colegilor mei ca slujitori ai culturii. O să revin, dacă vă va interesa, altădată, dar nu înainte de a vă povesti, mâine, despre această zi de neuitat.


Pagina 123 din 129« Prima...102030...121122123124125...Ultima »