Bucovina şi ochelarii de cal ai istoriografiei

Harta Europei anului 1641

*

Disciplinat, cum mă ştiu dintotdeauna, o să respect opinia istoriografiei, care, prin ochelarii ei de cal, vede în regiunea geografică Bucovina doar o pădure. Prin urmare, o să accept că, prin tratatul din 1412, de împărţire a Moldovei, maghiarii şi polonii doreau să acapareze „quod silvae maiores Bukowina dictae” (pădurea, numită Bucovina mare) şi, respectiv, „silva minorem Bukowina dictam” (pădurea numită Bucovina mică). Deci nu o provincie geografică, ci o pădure, formată din două părţi, despărţite între ele de râul Siret, o pădure care se întindea, pe paralelă, de la Carpaţi, până dincolo de Prut („incipiedo a montibus seu Alpibus Regni Hungariae, inter eandem terram Moldavie et terram Sepenyczensenm situatae, penes Sereth… usque ad fluvium Pruth”), iar pe meridian, din hotarul Poloniei, până la „villa Berleth” şi, respectiv, dincolo de Siret, până la „Iasnasater”.

*

Ţările cu memorie au hărţi proprii încă din 1645

*

În „pădurea numită Bucovina” existau, în 1412, localităţile Ardăşeşti, Baia, Bădeuţi, Baineţ, Băişeşti, Bălăceana, Balcăuţi, Bănceşti, Bănila Moldovenească, Berchişeşti, Bobeşti, Boian, Borăuţi, Bosanci, Botoşana, Botoşăniţa, Bucurăuţi (Zvoriştea), Budineţ, Calafindeşti, Călineşti pe Siret, Călineşti pe Ceremuş, Camenca, Câmpulung Moldovenesc, Câmpulung Rusesc, Carapciu pe Ceremuş, Cernauca, Cernăuţi, Cirepcăuţi pe Siret, Climăuţi, Cliveşti, Clivodin, Corceşti, Corlata, Cosminul, Costâna, Coţmani, Crainiceşti, Crasna, Cuciurul Mare, Cupca, Davideşti, Dărmăneşti, Dorneşti, Drăgoieşti, Drăguşeni pe Siret, Dubăuţ, Frătăuţi, Gavrileşti, Gura Humorului, Hliboca, Hliniţa, Hluboca, Horodnic, Igeşti, Ilişeşti, Ispas, Iţcani, Iucşani, Iurcăuţi, Ivancăuţi, Jadova, Lenţeşti, Litanouţi, Lucăceşti, Lucavăţ, Lujeni, Malatineţ, Mamorniţa, Mănăstirea Humorului, Măneuţi, Mihalcea, Mihuceni, Milie, Muşeniţa, Nepolocăuţi, Novoseliţa, Onut, Oprişeni, Orăşeni, Ostriţa, Oşehlib, Panca, Pârteşti, Pătrăuţi pe Suceava, Pohorlăuţi, Rădăuţi, Reuseni, Româneşti, Ropcea, Rugaşişte, Ruşciori, Satul Mare, Sinăuţi, Siret, Solca, Soloneţ, Storojineţ, Stroieşti pe Şomuz, Stroinţi (Buda Mare), Suceava, Şcheia, Şerăuţi, Şerbăuţi, Şipeniţ, Şişcăuţi, Şubraneţ, Tereblecea, Tişăuţi, Todireşti, Tolva, Toporăuţi, Trestiana, Udeşti, Urvicoleasa (Buda Mică), Vama, Valeva, Vasileu, Vaşcăuţi pe Ceremuş, Vaşcăuţi pe Siret, Vatra Moldoviţei, Vicovele, Vicşani, Vijniţa, Vilaucea, Volcineţ, Volovăţ, Zahareşti, Zamostie, dar şi altele, cu atestări ulterioare, dar cu „hotarul pe unde au stăpânit din veac”, adică de dinainte de organizarea statală, numită Descălectat.

*

Moldova, decupaj din harta Europei din 1641

*

Ştiind toate acestea, este obligatoriu un semn de egalitate între „pădurea numită Bucovina” şi regiunea geografică Bucovina? Nu cumva ochelarii de cal ai istoricilor exaltaţi (mai dihai de „ştiinţa” pe care o slujesc), anulând atestarea provinciei geografice Bucovina (30 martie 1392), anulează, de fapt, şi istoria atestată a localităţilor de mai sus? În fond, maghiarii şi polonii doreau să împartă între ei o resursă de lemn de foc sau o regiune moldavă bine populată şi aflată, prin grija lui Alexandru cel Bun, într-o înfloritoare dezvoltare economică?

*

Concluzia vă rog să v-o asumaţi singuri, pentru că sunteţi îndreptăţiţi la dreptul de a alege între a privi limpede şi a rătăci prin bezna ideologică a purtării ochelarilor de cal.

Bucovina, în documentele moldoveneşti

Uricul din din 29 noiembrie 1443

*

Documentele moldoveneşti nu înseamnă, în marea lor majoritate, decât confirmări de proprietate, rareori şi cu precizarea hotarelor, pentru că, în Bucovina, majoritatea ocinilor aveau hotare „pe unde au folosit din veac”, adică de înainte de formarea statalităţii. În multe urice se foloseşte ca reper hotarul Câmpului lui Dragoş, deci al formaţiunii prestatale care se întindea de prin părţile Bacăului, până aproape de Fălticeni, unul dintre fiii acestui „vlad” moldav (în slavonă, „proprietar de moşii, stăpân”), fiind Sima Drăguşanul, întemeietorul Drăguşenilor şi al satului Uideşti, de dincolo de Spătăreşti, din care se trag şi udeştenii de odinioară, inclusiv unii dintre strămoşii mei, toţi plecaţi în Moldova, în satele Salcea, Dumbrăveni, Plopeni, Mereni şi Adâncata, împreună cu „popa Andrei”, în noaptea de 11 spre 12 octombrie 1777, pentru a scăpa de depunerea jurământului de credinţă faţă de Austria.

*

În documentele moldoveneşti se fac puţine trimiteri la regiunea geografică a Bucovinei, ţinut păduros dintre Carpaţi şi Prut (cum confirmă înţelegerea maghiaro-polonă din 1412, dar şi relatările târzii ale polonezilor care o străbat), şi care includea Câmpulungul Moldovenesc, urma apa Moldovei până aproape de Baia, apoi, traversând râul Siret, ajungea până în valea pe care o defrişase Zbîrnă, mai sus de Botoşani, lângă Văculeşti, îndreptându-se, pe acelaşi aliniament, spre Prut. Un document important, un uric al Anei, cneaghina lui Alexandru cel Bun, din 14 aprilie 1415 (Documenta, p. 66), s-a pierdut, din păcate, varianta în limba germană, datorată lui Wickenhauser, însemnând doar un rezumat al uricului, care avea să fie reconstituit, datorită întăriturii din 29 noiembrie 1443, în care este menţionat, practic, hotarul sudic al ţinutului Bucovinei:

*

Detaliu din transcriere, p. 343

*

„Baia, şi piua de bătut sumani, şi un sat şi cu moara, anume Săşciori, peste Bucovină, Vaculinţi, lângă Bainţi, şi seliştea lui Zîrnă” (p. 344).

*

Detaliu din traducere, p. 344

* 

În documentele moldoveneşti, încet-încet, se încetăţeneşte o uşoară confuzie între statutul de ţinut şi cel de pădure întinsă al Bucovinei, dar numai pădurile din regiunea geografică a Bucovinei sunt caligrafiate, în documente, cu majuscule, şi drept Bucovina, celelalte păduri de fag din Moldova fiind numite „bukowy” sau „buczyny”.

*

Tezaurizatorii acestor mărturii vechi, toţi afirmaţi în epoca naţionalismelor, ignoră, însă, în traduceri, grafia exactă şi traduc uricele „în ciuda Austriei”, încercând o delegitimare, pe care Austria nu a revendicat-o niciodată, dimpotrivă, recunoscând statutul de rădăcină a statalităţii moldave, pe care l-a avut, întotdeauna, Bucovina, ţinutul în care, vorba unui text străvechi, „oamenii sunt rădăcina ţări: / cu rădăcini puternice, ţara este liniştită” (The Canon of Shu,,p. 79).

*

Iată trei exemple de astfel de contrafaceri patriotarde:

*

Detaliu din transriere, p. 3

Detaliu din traducere, p. 4

Detaliu din transcriere, p. 3

Detaliu din traducere, p. 4

*

În uricul din 2 februarie 1508, scrie „sub Bucovină”, în textul slavon (Balan, I, p. 3), dar s-a tradus „ sub bucovină” (Balan, I, p. 4); în acelaşi uric, „prosti ot Bucovina na potoki Derehlui” (Balan, I, p. 3), s-a tradus „drept în bucovină la pârâul Derehlui” (Balan, I, p. 4).

*

Detaliu din transcriere, p. 8

Detaliu din traducere, p. 10

*

În uricul din 9 noiembrie 1517, textul slavon menţionează „Bucovina, na potoki Derehului” (Balan, I, p. 8), dar s-a tradus „făget la pârâul Derehlui” (Balan, I, p. 10).

*

În uricul din 25 octombrie 1615, sunt menţionate „toate hotarele în bucovina” (Balan, I, p. 164), dar, cum originalul lipseşte, putem doar intui că în uricul original se preciza că „toate hotarele în Bucovina” erau.

*

Împotriva identităţii reale a Bucovinei geografice s-au ridicat, ulterior, istoricii proletcultişti, care mănâncă jar ideologic şi dosesc tăciunii sub preş, lipsindu-ne, astfel, de o sărbătoare, prin care să ne închinăm străbunilor, cea a atestării Bucovinei geografice, în 30 martie 1932.

Alte probe despre atestarea Bucovinei

Cronicarul polon Jan Dlugosz, la masa de scris

*

Încercarea de a proba, pe baza scrierilor călătorilor străini, că Bucovina reprezintă, înainte de a deveni istorică (sub ocupaţie austriacă), o provincie geografică nemulţumeşte pe mulţi dintre exaltaţii istoriografiei noastre, dar care se abţin de la comentarii. Din punctul meu de vedere, atestarea Bucovinei geografice s-a făcut în 30 martie 1392, prin următorul uric:

*

Uricul din 30 martie 1292, semnat de bunicul lui Vlad Ţepeş, Roman II

*

Uricul este scris, precum vedeţi, cu majuscule, numele de Bucovina fiind scris de trei ori, cu aceleaşi slove:

*

Detaliu din document – în dreapta, sus şi jos, e scris Bucovina

Detaliu din partea dreaptă a detaliului

*

În copia din DRH, după o grafie “Bucovina” (cu majusculă), apar grafii “bucovina”, fără nici o justificare, iar în traducere, totul se scrie cu literă mică, pentru a se sugera că “bucovină” înseamnă “pădure de fag” (în polonă, se spune: pădure de fag – las bukowy, păduri de fag – lasy bukowy, pădure mare de fag – duża buczyny).

*

Detaliu din transcripţia uricului

Traducerea uricului doar cu “bucovina”

*

Deci, deşi în uricul original, peste tot se scrie “BUCOVINA”, iar în transcripţie, o dată “Bucovina” şi de două ori “bucovina”, în traducere totul devine, cu entuziasm patriotard, “bucovina”.

*

Existenţa unui limbaj specific şi unic în uricul respectiv, cu trimitere la vechile “câmpuri” (formaţiuni prestatale), trece neobservată, dar chestiunea aceasta înseamnă un alt subiect.

*

În toată demonstraţia, pe baza mărturiilor călătorilor străini (o puteţi găsi pe acest site, făcând click pe Adevărata primă atestare a Bucovinei), eu pornisem de la realitatea că, la începuturile statalităţii sale, Moldova era feudă polonă şi că limbajul de cancelarie polonă trebuie luat în consideraţie, atunci când vorbim despre primele documente moldoveneşti. Tocmai de asta, acum, nu-mi rămâne decât să apelez şi la cronicile polone, din care şi-au cules informaţiile şi cronicarii noştri.

*

Cronica lui Jan Dlugosz

* 

În 1412, maghiarii şi polonii se pregăteau să împartă, întrei ei, Moldova, iar documentul acelei înţelegeri, păstrat datorită lui Jan Dlugosz, spunea, la p. 137, printre altele:

*

Detaliu din p. 137

*

Deci, hotarul de împărţire începea de la „quod silvae maiores Bukowina dictae, incipiedo a montibus seu Alpibus Regni Hungariae, inter eandem terram Moldavie et terram Sepenyczensenm situatae, penes Sereth, protendentes se ad aliam silva minorem Bukowina dictam, usque ad fluvium Pruth” sau, cum s-ar zice în limba noastră, de la „pădurile cărora li se spune Bucovina mare, pornind de la munţii Alpi sau Ungureşti, pe acelaşi teren dintre ţinutul Moldovei şi ţinutul Sepenyczensenm, până la Siret, de unde se întind alte păduri, numite Bukowina mică, până la râul Prut”.

*

Jan Dlugosz

*

*

În cancelariile polonă şi ungară se vorbea, în 1412, de două ţinuturi păduroase, unul care începea din Carpaţi (Alpii Ungureşti) şi ţinea până la Siret, numită Bucovina mare, iar cealată, care continua, dincolo de râul Siret, până la Prut, numită Bucovina mică (taman ca în uricul lui Roman II). Iar polonezii, chiar şi când au tradus, din latină, în limba lor, opera lui Dlugosz, spre deosebire de istoricii români, i-au respectat întru totul grafia:

*

Detaliu cu acelaşi text, în limba polonă

*

Un alt cronicar polon. pe care îl citează mereu Grigore Ureche, este Marcin Bielski, care are trei referiri la Bucovina, ca ţinut moldovenesc.

*

*

Bielski, despre Bucovina

*

Deci, spune Bielski: Şi odată ce am aflat că Ştefan, se apropie de Bucovina, ne-am retras astfel”.

*

Pagina 110

*

Adică: se întoarseră direct la Bucovina, unde au sosit după a patra noapte: şi mereu, pe drumul pe care au mers, valahii le-au făcut daune, ţinându-i treji, astfel încât, primejdia îi însoţea în drumul spre casă, începând cu acea ambuscadă, pregătită de valahi în Bucovina, unde au înţinat şi rupt copacii

*

Bielscki, p. 899

*

Recunoaşteţi, probabil, relatarea despre înfrângerea polonilor la Cdrul Cozminului: La rândul său, după ce volohii i-au bătut pe polonezi, alungându-i, Ştefan voievod era venerat în toată Ţara Românească pentru trofeele poloneze capturate (în ambuscada din Bucovina) şi pentru că prin acoperire cu păduri i-a bătut”.

*

Mândrele steaguri polone (Dlugosz)

*

Acestea ar fi alte dovezi documentare (un comentariu amplu voi face în “Revista Bucovinei”, nr. 1/2015), care îmi susţin afirmaţiile din primul capitol al cărţii “Bucovina, în mărturiile veacurilor”.

Romanca legendară de la Suceviţa

Romanca datorită căreia a fost durată Mănăstirea Suceviţa

*

Ştiu legenda de ani şi ani, am reprodus-o în mai multe cărţi, dar abia în 23 ianuarie 2015, când am trăit cea mai frumoasă zi din viaţa mea de slujitor al culturii, la Centrul Cultural “Bucovina”, mi-am reamintit-o. Centru organizase o amplă documentare în judeţ, cu o bună parte din personal, şi, ajunşi la Suceviţa, pe când sporovăiam în stradă cu colegul meu, Constantin Irimia, deodată mi-am amintit şi i-am zis: “Hai să o căutăm pe Româncă”. La intrarea în mănăstire, ne-am întâlnit cu Tiberiu Cosovan, de la “Monitorul de Suceava”, şi cu colegii noştri Gabriela Teişanu, Gabriel Sandu şi Lucian Căluşeriu, şi toţi, fără nici o întrebare, m-au urmat în jurul mănăstirii, deşi le zisesem doar că eu caut un cap de femeie, sculptat pe un contrafort vestic. Nimic. Din fericire, Gabi Teişanu, cu ochii ei de femeie femeie, a descoperit minunea pe care nu o mai văzusem niciodată şi ne-a strigat. O să încerc să v-o arăt şi în detalii decupate, şi în imaginile luate de jos, jos, pentru că Românca e sus, aproape de Cer. Şi o să vă reproduc şi legenda:

*

Detaliul primei fotografii

*

A doua bisericuţă a Suceviţei, cea zidită, după cea de lemn, care nu mai putea satisface nevoile, după ce „vestea acestui schitişor se lăţi, în acele timpuri înclinate spre misticism, prin întreaga Moldovă”, are, la temelie două tradiţii, din care Zeiţa Vetrei (Uţa sau Pelasga fiind numită, acum, Românca, deci Voloha, în textul slavon) nu putea lipsi, ea având, şi astăzi un monument discret în mănăstirea Suceviţa (se va vedea unde anume), tradiţii pe care Dimitrie Dan le-a salvat de la dispariţie:

*

„Tocmai când bieţii călugări, călăuziţi de mult lăudabila lor dorinţă (de a construi o biserică de zid – n.n.), îşi frământau mintea cum şi în ce chip să facă, ca să-şi vadă cu ochii visul împlinit, se ivi, prin aceste locuri sălbatice, o tânără nevastă româncă, cu un car tras de bivoli înjugaţi. Românca zice că veni înaintea soborului mănăstirii (vechi din Suceviţa) şi se îmbie să care cu carul şi bivolii ei piatra (de la Prundul Volovăţului, deci de la Marginea? – n.n.) şi tot materialul trebuincios pentru o mănăstire zidită (liantul medieval cuprindea nisip şi var, deci iarăşi era nevoie de resursele Marginii – n.n.). Şi pentru această muncă nemaipomenită şi uriaşă pentru o femeie, ea nu dorea altă plată sau desdăunare, decât numai favorul ca, după moarte, să fie înmormântată în locul ctitorilor din biserica cea nouă.

*

Sfânta Româncă din Marginea

*

Soborul, după mai multe şi îndelungate sfătuiri şi chibzuiri, făgădui nevestei că fierbintea ei dorinţă va fi împlinită.

*

Şi Românca zice că s-a apucat de cărat materialul trebuincios pentru biserica ce avea să se zidească. Zi şi noapte ea a cărat, fără odihnă, numai cu cea a popasului bivolilor, prin 30 ani, pietre, cărămizi, nisip, var, bârne, leaţuri, şindrile ş.a., şi biserica se zidi.

*

Prin 30 ani, biata femeie nu şi-a cruţat nici sănătatea, nici averea, ci a cărat tot mereu, fără întrerupere, afară de duminici şi sărbători, tot materialul trebuincios pentru o astfel de clădire măreaţă.

*

*

Îndată după ce biserica a fost zidită, bunul Dumnezeu se îndură de dânsa şi-i curmă suferinţele, mântuind-o din această lume plină de chin şi necazuri, unde atât de greu îşi ispăşise necunoscutu-i păcat, la locul de repaus, unde nu este nici întristare, nici durere, nici suspinare (…).

*

Detaliu din imaginea anterioară

*

Biserica mănăstirii se zidise şi fiindcă nevasta, care cărase materialul trebuincios, murise, soborul mănăstiresc, aducându-şi aminte de făgăduinţa făcută nevestei, întrebă de mitropolitul şi episcopul ţării ori de dau învoirea ca să fie îngropată în biserică, după cum dorise.

*

Sinodul episcopilor, adunat, însă hotărî că răposatei nu i se cuvine înmormântarea ctitorilor în biserică, dar orândui ca amintirea ei să rămână veşnic neştearsă şi strâns legată de zidirea mănăstirii, prin aceea ca chipul nevestei să se cioplească în piatră şi să se aşeze într-un colţ de la unul din cele 4 turnuri din zidul care înconjură mănăstirea. Şi aşa se şi făcu.

*

Chipul nevestei Românce, al cărei nume însă tradiţia nu l-a păstrat, s-a săpat în piatră şi s-a aşezat în vârful contrafortului estic, care sprijineşte turnul-clopotniţă, aflător la apus – miază-noapte, în zidul care înconjură mănăstirea.

*

*

Acolo stă chipul acelei Românce, cu capul acoperit c-o învelitoare de o sută de ani şi acolo va sta, cât timp vor sta zidurile mănăstirii Suceviţa şi amintirea ei legendară va trăi în mijlocul conventului călugăresc, istorisindu-se de fapta ei din călugăr în călugăr” (pp. 7, 8).

*

Dimitrie Dan precizează, în subsolul paginii, că, „acoperindu-se clopotniţa, înainte de câţiva ani (înainte de 1890 – n.n.), cu eternit, s-a ridicat acoperământul contrafortului celui cu chipul femeii ceva pre sus, aşa că astăzi din acel chip se vede numai o jumătate de cap. La stăruinţa scriitorului acestor şire, comisiunea monumentelor istorice a dispus îndreptarea acelei scăderi, ca bustul femeii să fie vizibil”.

*

*

Mitul acesta, care aminteşte de „Meşterul Manole”, dar într-o formulă adaptată., Ana, Zeiţa Vetrei, fiind soţia Cerului (Anu), face parte dintr-o veche datină pelasgă, moştenită de români, cu adaptări, până la îngroparea umbrei unui om, în colţul temeliei unei case, prin care construcţia, Cort al Cerului sau Cortul lui Dumnezeu, în cazul bisericilor şi templelor, trebuie logodită cu spiritul pământului, Românca din această tradiţie, ca şi Uţa, ca şi Hestia, fiind spiritul acela pământesc, numit Zeiţa Vetrei.

*

V-aş putea povesti multe despre acest mit, dar sunt epuizat după cea mai frumoasă zi a mea şi a colegilor mei ca slujitori ai culturii. O să revin, dacă vă va interesa, altădată, dar nu înainte de a vă povesti, mâine, despre această zi de neuitat.