Sănătatea publică, în Suceava, de-a lungul vremii

Suceava, în 1807, văzută de pictorul Franz Jaschke

*

Sănătatea publică nu a prea însemnat, de-a lungul timpului, o prioritate pentru Suceava. Din puţinele mărturii, încredinţate viitorului de veacurile alene scurse, puţine se referă la „bolniţe” şi, ulterior, la „Casa publică a bolnavilor”, cum i s-a spus, de la 1820, când a fost construit primul pavilion al spitalului vechi, până pe la 1890, când Suceava avea şi un reputat medic român, în persoana doctorului Matei Lupu, şi când se modernizau toate pavilioanele, inclusiv cele construite între anii 1827-1844.

*

Abia odată cu spitalul nou, dat în folosinţă la un an de la punerea temeliei, în august 1963, se poate vorbi, măcar până în 1989, de o eficienţă a actului medical sucevean.

*

Suceava – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

Din mărturiile trecutului am grupat, în cele ce urmează, informaţiile care se referă la trecutul medicinii sucevene, ca să fie de folos celor care au nevoie de astfel de informaţii. Iar pentru „plăcerea ochiului” (unde e cazul, şi a minţii), voi insera şi câteva mărturii iconografice vechi despre Suceava.

*

În 16 mai 1618, Gaşpar Graţiani a „dat părintelui şi rugătorului nostru chir Anastasie Crimcovici şi mitropolit Sucevii, din locul domnesc, din sus de unde se face târgul, înpotriva caselor Felten sas, ca să facă pe acel loc spital, întru numele Domnului, ca să fie pentru cei săraci şi neputincioşi, şi şchiopi, şi orbi, şi alţii care vor să se odihnească toţi aceia într-acel spital”[1].

*

În 13 aprilie 1620, micuţul spital exista, din moment ce Gaşpar Graţiani menţiona că, din venitul morii de pe Suceava, Anastasie Crimca trebuie „să aibă grijă şi să dea la bolniţă, la săracii din târgul Suceava, cât va fi voia egumenului, căci acea bolniţă a fost făcută în numele lui Dumnezeu de ctitorul sfintei mănăstiri (Dragomirna – n.n.), părintele şi rugătorul nostru chir Anastasie Crimca, mitropolit de Suceava”[2].

*

Suceava – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

În 12 octombrie 1641, în timpul domniei lui Vasile Lupu, Petru Bogdan Baksic, numit şi „Deodato”, vizitând Suceava, lasă cea mai amplă descriere a locurilor:

*

„Am vizitat oraşul Suceava, neîmprejmuit cu ziduri, dar alături de oraş se află o cetate foarte frumoasă şi puternică, aşezată pe un deal, la poalele căruia curge un râu, numit Suceava, în care se află păstrăvi şi alţi peşti, şi acest râu vine din munţii Transilvaniei.

Acest oraş este aproape de graniţa Poloniei.

*

În ţinut se află din belşug grâu şi poame, dar vii nu sunt, deoarece regiunea este mai aproape de munte şi, de teama frigului, nu se sădeşte viţă, dar toţi au vii la Cotnari. Vitele nu sunt în număr mai mic decât în alte părţi ale Moldovei şi sunt mai de soi, fiind mai aproape de munte.

*

Oamenii sunt mai şlefuiţi, deoarece au mai dese legături cu polonii şi ungurii, şi acest oraş este şi reşedinţa de căpetenie a domnului, care are, aici, un palat, biserică şi grădini, şi alte lucruri ce-i aparţin, şi vine, adesea, să stea, câtva timp.

Este un oraş mai de seamă şi capitala întregii Moldove, şi, totodată, reşedinţa Mitropoliei.

*

Cetatea numită mai sus are trei-patru turnuri mari şi altele mai mici, şi, deasupra porţii, are săpat un cap de bour, care este stema ţării; dedesubt sunt inscripţii slavone ale diferiţilor principi. E bine păzită, înzestrată cu arme şi este ţinută, totdeauna, ferecată.

În piaţă, în faţa palatului domnului, se află un spital pentru bolnavi şi săraci, dar nu este prea mare. Mai sunt băi turceşti, nu departe de palat. Se află, acolo, multe ape curgătoare şi fântâni cu apă rece. În jurul oraşului, sunt ogoare, lacuri şi păduri. Mai înainte, locuiau, aici, mulţi catolici, după cum mi-au spus catolicii, şi se vede după biserică, dar acum sunt puţini…

*

În acest oraş, se mai află o biserică, în grădina domnului, şi aceasta este de zid, având o lungime de 23 de paşi şi o lăţime de 10 paşi, şi e închinată Trupului lui Isus. Acum are numai un altar, celelalte fiind ruinate… Moldovenii au 700 de case, ceea ce face peste 3.000 de suflete; au 16 biserici, o mănăstire cu biserică, închinată unui oarecare Sfânt călugăr Ioan, şi se spune că trupul său se află în acea mănăstire. Mănăstirea este a mitropolitului, este reşedinţa sa, deşi el stă, aproape tot timpul, cu domnul, şi la mănăstire stă vicarul său, cu alţi călugări.

Mai este o biserică mare, în piaţă, a Sfântului Mucenic Dumitru…

*

Există 300 de case de armeni, ceea ce face peste 1.600 de suflete. Armenii au 5 biserici, una este destinată episcopului – pentru că şi armenii îşi au episcopul lor în acest oraş – şi trăiesc în foarte mare pompă şi libertate”[3].

*

Suceava

*

Cartierele Sucevei, în 1785, dacă se pot numi cartiere acele cuturi, adevărate „colţuri de sat” erau[4]:

Ţigănia, care începea în spatele Mitropoliei, acolo unde se întâlnesc pâraiele Areni şi Şipot, continua spre vechiul Râbnic al Mitropoliei, spre pârâul Şipot, care delimita cutul ca şi casa negustorului Stamate grec, locuinţa lui Ioniţă Foti, biserica Învierii lui Cristos, considerată biserică superioară pe atunci, strada bisericii Învierii lui Cristos, Uliţa Poni sau Strada Mare, cum i se mai zicea, casa chirurgului districtual Tideriu Gutter, Groapa Veche a oraşului, Podul lui Macarie şi pârâul Areni.

Pe teritoriul bisericii Sfântului Ioan, deasupra ruinelor fostei curţi domneşti, îşi avea gospodăriile chirurgul Tiberius Gutter, Gavril Cojocar, Irina Blănăriţa, croitorul evreu Abraham, Ştefan Hotinceanu (străbunul marelui epigramist bucovinean Eusebiu Hotinceanu, cel care avea o moară în Suceava, pe Cacaina,  lăsată moştenire urmaşilor).

*

Suceava

*

În 19 iunie 1796, un protocol, încheiat între Comisariatul Ţinutal Cezaro-Crăiesc Suceava şi proprietarii de scaune de scaune de măcelărie din târg, este menţionată obligativitatea negustorilor respectivi de a aproviziona, „chiar şi cu carne de viţel, la preţuri ieftine, spitalele”[5].

*

Împăratul Francisc I (Franz), care a vizitat Suceava, în 10 august 1817, în trecere spre Transilvania, venind dinspre Zamca, nota în jurnalul său de călătorie: „Intrat înăuntru, în oraş, înainte de a ajunge la case bune, pe străzile pe care se intră cu vehiculul, la dreapta, este o grădină împrejmuită cu scânduri de lemn. În grădină, într-o casă de lemn, fără etaj, este spitalul oraşului, la mijloc o bucătărioară, la dreapta, cum se intră, o cămară cu trei paturi, cu un aşternut rău; la stânga, o cămară mică, în care locuieşte paznicul. Acesta primeşte, de fiecare bolnav, câte 14 creiţari pe zi şi, în folosinţă, o jumătate de grădină. Aceşti bani provin din adunarea vitelor de „pripas”. Aici era un singur bolnav cronic, acoperit cu o pătură de 10 den.

De acolo, noi am plecat mai departe, înspre oraş, şi, la dreapta, pe aceeaşi stradă, este cazarma începută, care constă din temelii şi ziduri”[6].

*

Suceava, ca ilustrată

*

Casa publică generală a bolnavilor, cum i se spunea, pe atunci (pe la 1890 – n.n.), clădirii spitalului vechi, a fost ridicată, avai-nevoie, în 1920, departe, dincolo de vite, dar fără pavilioanele alăturate, construite abia în „epoca Des Loges”[7].

Celelalte pavilioane au fost zidite, în vecinătatea primei clădiri a spitalului vechi, între anii 1827-1844[8].

*

Suceava, Strada Mare

*

La marginea oraşului, la poarta de sud a Sucevei, a început construcţia spitalului cu 600 de paturi, care va fi gata, ca şi toate celelalte zidiri, într-un singur an, până în august 1963, dar cu 700 de paturi[9].

*

Suceava de odinioară, strada Regele Ferdinand

*

Eroul Necunoscut Nicolae N. Varvaroi

Decretul Regal de conferire a Medaliei “Serviciul Credincios”

*

Am văzut şi am fotografiat prost un decret regal, semnat de Regele Mihai, privind conferirea Medaliei „Serviciul Credincios” caporalului Varvaroi N. Nicolae, din Berchişeşti, om care ţinuse şi un jurnal de front, dar care a fost pierdut de Arhivele Militare din Piteşti.

*

Cum ştiu că mulţi dintre conjudeţenii noştri posedă documente vechi, pe care toată lumea şi, mai ales, instituţiile de profil le ignoră, vă propun să le scanaţi şi să ni le trimiteţi în copii, ca să ne facem datoria de a le încredinţa memoriei veacurilor care vor urma.

„Cât a fost vara de lungă”

o proză de Gabriela TEIŞANU

*

Se lasă noaptea. În răcoarea binefăcătoare a cerdacului, străjuit de via bogată, părintele Vasile îşi bea licoarea dulce-parfumată, ceaiul cel din toate serile, pregătit cu dichis de presbitera Maria, pentru a alunga până şi amintirea arşiţei de peste zi. Munca la fân l-a sleit de puteri, dar mulţumirea lucrului bine făcut i-a adunat în tihna casei parohiale şi le-a desenat în obraji ruje diafane de mulţumire. Sporovăiau încetişor, printre clinchetul vesel al linguriţei, ciocnindu-se de porţelanul ceştii, minunându-se de parfumul reginei-nopţii. Îi vorbea cu drag, chemând-o cu numele de alint, pe care doar el i-l spunea: „Maria Mică!”. Îi plăcea să-i spună aşa, în loc de Maricica, cum o strigaseră toţi cei de-acasă, din Tereblecea natală. Fire de argint le mângâiau tâmplele, dar sufletele lor se străduiau să rămână fragede în curgerea zilelor.

*

Părintele se uita amuzat la firul mierii, care se prelingea spre buza cănii, când, deodată, s-a oprit, a ridicat fruntea înaltă, cu părul des, şi ochii ascunşi sub ochelarii cu rame mici, aşezaţi temeinic pe nasul robust. Dinspre drum, venea un cântec duios, glăsuit cu patimă. Deasupra foşnetului cosaşilor şi al melodiei graseiată monoton a greierilor, se ridica, prin dulceaţa glasului omenesc, o doină bănăţeană de toată frumuseţea: „Cât o fost vara de lungă, / Păi, n-am iubit ca să-mi ajungă” şi, imediat, pe un ton scăzut ca intensitate, dar catifelat în melismele unduioase, aproape plângând: „N-am iubit ca să-mi ajungă / Toată varaaa…”.

*

– Maria Mică, ia auzi! Să ştii că şi aseară l-am ascultat! De o bucată de vreme, tot trece, cântând, de la crâşmă. Seară de seară.

– Îşi cântă durerea săracul! Nu ştii cine-i?… Mihai al Ulianei? Nu ştiu ce păcate trage, băiatul ăsta. Şi pentru ce s-o fi dus în lume Mărioara lui, lăsându-l cu un copil în leagăn. Cât de câinoasă trebuie să fii, să părăseşti un om aşa de bun şi un copil de câteva luni! Lumea spune că a vrut să se răzbune pe Uliana, că a fost o soacră rea, lăsându-i pe cap şi feciorul, care, de atunci, s-a făcut frate cu paharul, şi nepotul, mic şi neajutorat. O fi greu pentru Uliana, nu zic, dar Mihai e pe drumul pierzaniei.

– Mare păcat, Maria Mică! Auzi ce glas are, dragă! Da de unde ştie, oare, cântecul, că e cântec bănăţean? L-o fi auzit la radio săracul…

*

Părintele asculta fermecat Şi inima i se umplea de o emoţie caldă. Îl năpădeau aduceri-aminte din anii primei lor tinereţi, greu încercate de întâmplările tragice, prin care au trecut, de refugiul din calea ciumei roşii, când înşişi fraţii lor, românii, i-ar fi forţat să se întoarcă în satul lor, aflat acum sub ocupaţie rusească, dacă nu ar fi fugit, să se adăpostească tocmai în celălalt colţ de ţară, la Lugoj. Oameni buni – bănăţenii! I-au găzduit şi i-au ocrotit, până când au putut să facă, din nou, cale-ntoarsă în Bucovina. Doinele, doinele bănăţene l-au încântat peste măsură pe părintele Vasile. Ba, îşi aminteşte amuzat cum, la unele clăci, vecinii hâtri ai gazdei lor, au învăţat-o pe coana preoteasă să joace „Ardeleana” şi „De doi”, de numa-numa. Venea îmbujorată lângă soţul ei, care îşi înfigea, cu un zâmbet strâmb, ochii în ai ei: „Să-ţi fie de bine, coană preoteasă! Încă de la Cernăuţi te-am bănuit de preacucernică, dar parcă la asta nu mă aşteptam!”.

Preoteasa Maria îşi şterge, pe furiş, o lacrimă şi se ridică, să strângă masa.

*

– Ai dreptate, Vasilică, dumnezeieşte cântă copilul ăsta…

– Mihai al Ulianei…Stau eu de vorbă cu el. Am să-i spun prin câte am trecut noi. Dar tare îmi mai place cum îşi cântă aleanul, drept să-ţi spun. ..

*

            Aşa cum se întâmplă adesea, vara a trecut foarte repede şi tot ce şi-a propus părintele să-i spună lui Mihai nu a mai fost să se înfăptuiască. Nici nu s-ar fi putut prea uşor, atâta timp cât Mihai nu călca pe la biserică. Şi-a spus părintele, de multe ori, că o să meargă pe la el, pe acasă, dar amânarea, această atât de perfidă armă a diavolului, îl făcea să lase pe altădată întrevederea. Se bucura, însă, adesea, de plânsetul doinit pe care Mihai îl revărsa pe uliţele cufundate în noapte, când se întorcea de la băut. Lăsa totul baltă, întrerupea până şi rugăciunea, când îl auzea trecând pe la poartă, şi asculta până când glasul, stins, se pierdea în depărtări…

Vestea a picat ca un trăsnet!

*

Într-o dimineaţă rece de toamnă, i-au intrat în curte vecinele Ulianei, alarmate:

– Părinte, e mare nenorocire pe capul Ulianei! Mihai s-o spânzurat. L-o aşteptat toată noaptea, cu lampa aprinsă şi cu mâncarea caldă, pe marginea plitei. L-o găsit bărbatul meu, azi, dimineaţă, în nucul din fundul grădinii. S-o omorât ticălosul, nu s-o gândit la copilaşul acela, că îl lasă al nimănui…

*

Părintele Vasile a ridicat mâna, instinctiv, să croiască gura care a rostit cu obidă cuvântul „ticălos”. Şi-a strâns degetele imediat în pumn şi a intrat furtunos în cancelarie. S-a prăbuşit în genunchi, a împreunat mâinile strâns şi a început să se roage cu glas puternic. Lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraji şi nu îi suna în cap decât un singur gând: „Am să îl bag în biserică. Am să iau asupra mea păcatul acesta, că el m-a mângâiat, cu cântecul lui, o vară întreagă, şi eu nu mi-am găsit un ceas să stau de vorbă cu el. Tu, Doamne, Părinte bun şi milostiv, tu ştii că, dacă atât de dulce a cântat, tot atât de groaznic a suferit; din zdrobirea inimii lui a înălţat spre stele cântecul acela de jale. Îngăduie, Domnul meu şi Dumnezeul meu, să nu îl las să plece aşa…”.

*

În zadar l-a implorat prezbitera Maria, în zadar au încercat să îl convingă consilierii bisericeşti, părintele Vasile a rămas neînduplecat: l-a băgat pe Mihai în biserică şi i-a făcut toată slujba de înmormântare, după tipic. Nimeni nu l-a înfierat atunci; toată lumea din sat era încremenită în durere de mila Ulianei şi a pruncului mic, rămas orfan (şi blestemata aceea de fugară, nici la înmormântare n-a venit!). Doar câte un bătrân mai şoptea pe la colţuri: „Să vezi ce urgie o să se abată peste sat! O să plătim toţi, cu vârf şi îndesat, nebunia popii”…

*

Şapte ani, vară de vară, a bătut Dumnezeu cu „piatră” ogoarele şi grădinile satului. Cu precizie de ceasornic, din iunie şi până după Sântămăria Mare, grindina se aduna în nori negri şi pisa totul, de la vegetaţie, până la acoperişuri, geamuri, boboci şi pui de găină, lăsând în urmă grădinile însângerate verde în miros de frunze tocate. Sătenii obişnuiau, atunci, să spună că „pentru asta trebuie să-i zicem bogdaproste părinţelului, că bună pomană şi-a mai făcut, băgând în sfânta biserică un spânzurat”.

*

Nemulţumirile s-au adunat şi au mocnit până când au cântărit greu în hotărârea „mai-marilor” de a-l împinge, înainte de vreme, pe părintele Vasile spre o „binemeritată odihnă”, la pensie.

*

După mulţi ani, dacă era întrebat, părintele obişnuia să spună că, dacă ar da timpul înapoi, la fel ar proceda! Că nici acum nu poate să uite cât de frumos doinea Mihai „Cât o fost vara de lungă”, cât de milă şi cât de necaz i-a fost de tinereţea şi de cântecul lui, îngropate în pământ. Că oricât de multă gheaţă s-ar fi prăbuşit din cer, nu ar fi reuşit să astupe gurile rele ale celor grei de cap şi pestriţi la maţe, care nu înţeleg că sufletul e mai presus de pântece. Că nu trece săptămână din viaţa lui, să nu-şi amintească cu drag de el, bărbatul bolnav de dragoste, şi să nu rostească spre pomenirea lui: „Iartă-l, Doamne, că mult a iubit!”.

1914-1917, porturi populare în “Galizien und Bukowina”

La Şerbăuţi, în Bucovina, în 1915

*

O carte despre “Războiul Naţiunilor”, scrisă şi publicată de Franz Zach, în timpul războiului (în 1917, la Klagenfurt), “Galizien und Bukowina”, oferă numeroase mărturii iconografice despre Galiţia şi despre Bucovina de acum, o sută de ani în urmă. Printre altele, deşi indirect, şi mărturii despre portul popular al românilor, ucrainenilor şi polonilor din Bucovina şi din Galiţia, mărturii pe care le reproduc, în tentativa mea necontenită de a convinge autorităţile publice şi culturale din judeţul Suceava că nu e demn să ne batem joc de spiritualitatea tradiţională ucraineană şi faţă de cea polonă prin admiterea de contrafaceri stupide, precum cele ale pseudo-ansamblurilor de la Siret, Negostina, Şerbăuţi, Bălcăuţi sau Soloneţ (nu întâmplător am început acest material de la o fotografie, din 1915, cu sătenii din Şerbăuţi, în portul lor de duminică).

*

Voi posta fotografiile în ordinea: portul tradiţional ucrainean, portul tradiţional românesc şi portul tradiţional polon din Galiţia şi din Bucovina, precizând provincia din care provin cei fotografiaţi.

*

Sat rutean langa Przemysl, în Galiţia

*

Ţărani ucraineni din Galiţia, săpând tranşee

*

Ruteancă din Bucovina

*

Ruteni din Bucovina

*

Românce din Bucovina

*

Jubileul Împăratului în Bucovina anului 1915 (15 august)

*

Soldaţi împeriali, între bucovineni

*

Ultimele două fotografii, care adună, în mulţimi, şi români, şi ucraineni, le-am trecut la români bucovineni (mai multe românce sunt în a doua fotografie, dar mai mulţi ucraineni, în prima), doar pentru a nu adânci confuzia (pe care o făcea şi primul guvernator al Bucovinei, generalul Spleny) referitoare la micile diferenţe dintre cele două porturi naţionale, care diferă doar prin cromatică (pastelată – la ucraineni, alb-negru-roşu cărămiziu – la români) şi prin motive (florale – la ucraineni, dreptliniare – la români).

*

Polonezi din Galiţia

*

Polonezi şi casă polonă ţărănească în Galiţia

*

Interior de casă ţărănească polonă, în Galiţia

Porturi populare bărbăteşti în Bucovina

Porturi populare ale principalelor etnii bucovinene

*

Un site interesant (http://ehpestesto.wordpress.com/page/8/) prezintă, printre altele, şi câteva fotografii ale portului bărbătesc la diverse etnii bucovinene. În fotografia de mai sus, de pildă, românul şi ucraineanul, în prim plan, au costumaţii aproape identice. Nici vorbă, la ucraineni, de şalvari şi cămăşi viu colorate, aşa cum poartă, astăzi, falsele ansambluri ucrainene din judeţul Suceava.

*

Pentru cei (care ar trebui să fie) interesaţi, postez fotografiile realizate de domnul Dvorak, atrăgând, încă o dată, atenţia asupra asemănării dintre portul românilor şi ucrainenilor din Bucovina.

*

Port bărbătesc al rutenilor din Bucovina

*

Portul popular al românilor bucovineni

*

Portul huţulilor din Bucovina

*

Portul lăutarilor ţigani din Bucovina

*

Portul lipovenilor din Bucovina

*

Portul unguresc în Bucovina