ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 126

Localizarea legendarei Suceavă a Zânei Iazului

Suceava, pe la 1870, vătută de Franz Xaver Knapp

Suceava, pe la 1870, vătută de Franz Xaver Knapp

*

De câte ori intru în biroul de manager al Muzeului Bucovinei al lui Emil Ursu, de fiecare dată îmi atrage atenţia o copie mărită a acuarelei lui Franz Xaver Knapp, cu Suceava de odinioară, şi, tot de fiecare dată, gândul mă duce la o legendă, culeasă de Dimitrie Dan, la Ştiubeiul Sucevei, de la un localnic, despre “o vreme când trăiau pe acest pământ zmei, zâne de codri, de râuri, de izvoare şi alte fiinţe înfricoşate”, vreme în care, “acolo unde-i izvorul acela cu ţevile de oale arse, acolo cică a fost un iaz adânc, în care trăia o zână în veci frumoasă şi atrăgătoare”.

*

Legenda “Zâna Iazului” am publicat-o, pe acest site, în cadrul rubricii “Proze bucovinene”, dar am să reiau, aici, doar citate care se referă la acel iaz, care ar fi existat, cândva, lângă Suceava de astăzi şi s-a prăbuşit, în cele din urmă, datorită unei domniţe, care a urmat sfatul sihastrului “care locuia într-o vizuină de stâncă, în părţile Şcheii”: “Alt sfat nu-ţi pot da decât să mergi să te închini la cele trei sute de biserici şi să baţi în fiecare biserică tot atâtea metanii şi aşa vei mântui tu pe oameni de acea lighioaie, căci Dumnezeu va auzi rugăciunea ta şi va stânge de pe faţa pământului pe fermecătoare. Pe logodnicul tău nu-l vei avea, doar mort, căci şarpele cel de zână îl va otrăvi! Tu, însă, făcând aste ce ţi-am zis, vei face un mare bine oamenilor şi Dumnezeu te va binecuvânta pentru astfel de faptă creştinească!”.

*

După împlinirea canonului, “se iscă un vifor şi o furtună grozavă, cerul se întunecă şi o ploaie curgea ca şi când ar fi fost menită să potopească lumea”, apoi “se iscă pe faţa iazului iarăşi un vânt, urmat de-un cutremur de pământ şi zâna dispăru cu voinicul şi cu palatul său. Chiar în acea clipă, secă şi iazul, căci pământul, despicându-se ca să ieie la sânul său pe zână, înghiţi şi apa iazului, şi-n locul unde fusese palatul zânei se ivi un izvor bogat de apă, pe care-l lăsă zâna ca răsplată pentru voinicii răpiţi” (Aurora Română, nr. 2/1881, pp. 25-27).

*

Legenda pare să conţină o mare doză de adevăr, cu trimitere directă la un cataclism, care s-a soldat cu scufundarea unui lac – iar sub Suceava de azi se află un lac subteran, care ajunge, dinspre Hârbărie, până pe sub Palatul Finanţelor de astăzi. Să fie acest lac subteran o rămăşiţă a lacului zânei din netimp (preistorie) şi, dacă da, ce probează fărâma de memorie (legenda) luată în discuţie? Să încercăm răspunsuri, la aceste două întrebări, pe rând, pornind, desigur, de la acuarela lui Knapp.

*

În acuarelă, splendidă panoramă a Sucevei vechi, se întrezăreşte o ruptură între dealul Zămcii şi dealul Pătrăuţilor (sau al Burdujenilor), pe care o voi umple, printr-un simplu trucaj, de la o culme de deal, la cealaltă:

*

Suceava, aşa cum o fi arătat înainte de cataclism

Suceava, aşa cum o fi arătat înainte de cataclism

*

Fiind vorba de vremuri foarte vechi, construcţiile din vremea lui Knapp trebuiesc ignorate, dealurile fiind acoperite, în timpurile primordiale, cu păduri şi poieni. Dar aşa pare să fi arătat peisajul geografic al Sucevei, înainte de cataclism. Asta înseamnă că lacul se afla dincolo de dealul “zăvor”, Zamca, şi că apele lui proveneau din cele ale râului Suceava, care se vărsa în acel lac.

*

Asta înseamnă că albia ştiută, de vreo şase veacuri, a Sucevei a apărut după acel cataclism, când, datorită furtunilor şi cutremurelor, uriaşa platformă deluroasă dintre Suceava de astăzi şi dealurile râpoase ale Burdujenilor s-a prăbuşit, fiind copleşită şi remodelată de apele lacului, care şi-au căutat drum spre mai departe. Caz în care explicaţia rădăcinii toponimului Suceava în “râpos”, propusă de Iorga, s-ar justifica pe deplin.

*

La a doua întrebare, referitoare la ce probează această fărâmă de memorie, numită legendă, răspunsul este şi mai interesant: probează o continuitate a neamului cu rădăcini în cei câţiva martori străvechi ai cataclismului (Vasile Bogrea şi Alexandru Bocăneţu au demonstrat continuitatea românilor pe aceste locuri prin… terminologia agrară, care este latină, deci prin terminologia sedentarilor). Cum legenda “Zâna Iazului” există numai la români, ea ar putea proba o continuitate a românilor pe aceste locuri poate multimilenară. Spun “poate”, pentru că preistoria, de care ţine toată simbolistica legendei, s-a pietrificat la noi (“Veşnicia s-a născut la sat” la o astfel de osificare se referă) şi, deci, cataclismul narat putea să se întâmple şi în nu ştiu care mileniu îndepărtat, dar şi în mileniul unu al erei noastre.

*

Dacă am sau nu dreptate, cu această ipoteză a lacului sucevean scufundat, se poate proba destul de uşor, prin recoltarea unei mostre de straturi geologice din valea dintre Iţcani-Pătrăuţi şi Şcheia-Mihoveni. Dacă mostra va conţine şi elemente de fund de lac, va însemna că splendida acuarelă a lui Franz Xaver Knapp înseamnă o mărturie care ne ajută în recuperarea unor milenii de istorie neştiută a neamului nostru. Dar există, în România, o sondă geologică, cu care să se ia o astfel de mostră-răboj?

*

Ion Drăguşanul


Tinerii Revoluţiei, victimele unei minciuni ucigaşe

TR titlul gazetei

*

Nu am decât primul număr, şi ăsta primit, în dar, recent, al primei gazete particulare din România, la care am lucrat, în decembrie 1989, împreună cu regretaţii poeţi Constantin Ştefuriuc şi Ioan Negriuc, cu poeţii Constantin Hrehor, Ioan Manole şi Mircea Motrici, cu artistul plastic Mihai Pânzaru-PIM şi cu fiul său, Codruţ Mihai Pînzaru, cu consăteanul meu Costică Olaru, cu fotografii Valentin Moscaliuc şi Ion Mândrescu, în pagini aflându-şi loc, pe merit, şi texte semnate de profesorul Octavian Nestor, de studenta Cristina Andriciuc şi de eleva Roxana Milici.

Dănuţ Burgheaua

Dănuţ Burgheaua

*

Înfiinţat de Dănuţ Burgheaua şi consiliat de neasemuitul Gheorghe Parascan, „Tinerii Revoluţiei” (titlul era cam pretenţios, faţă de ce s-a întâmplat la Suceava) reprezintă mai mult decât m-aş fi aşteptat să descopăr acum, când patimile şi exaltările s-au domolit şi când am concluzionat, deja, cu toţii că, indiferent cine ar fi câştigat în decembrie 1989, la ciolanul puterii s-ar fi aflat exact aceleaşi personaje care se află şi astăzi.

*

Ion şi Cozmina Drăguşanul, în decembrie 1989

Ion şi Cozmina Drăguşanul, în decembrie 1989

 

Nu mică mi-a fost surpriza să constat, acum, că, în primele zile de libertate, noi încă eram cumplit de tributari stereotipurilor de gândire şi de exprimare comunistă, că, deşi toţi trăiam nepământeşte darul pe care ni-l făcuseră tinerii care muriseră, aiurea, prin ţară, încă eram terorizaţi de o teamă indefinită, dar pe care o constat, acum, drept teama de „masele populare”, agresive şi nechibzuite în clipele de exaltare, capabilă să crucifice chiar şi îngerii.

Neasemuitul Gheorghe Parascan

Neasemuitul Gheorghe Parascan

*

Exista, tot pe atunci, o profundă şi necondiţionată trăire de patrie, care explică şi justifică bucuria cu care copiii şi tinerii îmbrăcau, prin ţară, cămaşa morţii. Se iscau lozinci atipice, care îmbătau năprasnic mulţimile şi care ne mai îmbată şi astăzi, anulând şi dramul de luciditate, care zace în fiecare dintre noi.

*

Mulţi erau cei care stăteau pitiţi, aşteptând să vadă cum se vor aşeza lucrurile, existau şi oameni care, în aparenţă, ne şedeau în preajmă, dar, la o adică, lesne ar fi ieşit basma curată, spovedindu-se securităţii că ei doar au spionat „duşmanii poporului”, fără să ne fi ajutat cu ceva. Existau, tot printre noi, şi beneficiari ai fostului regim, din postura de propagandişti, cu acces permanent la cantinele şi restaurantele partidului comunist, dar care, cu o nevinovăţie naivă, se dezvăluiau drept victime, pentru că în fond, alţii beneficiau şi mai mult decât ei de avantajele elitei roşii.

*

Toate acestea transpar din texte şi nu e nevoie să le mai comentez. Doar Costică Olaru, din Plopeni, părea să vină, oarecum, din viitor, cerând, primul din România, reconsiderarea ţărănimii, prin împroprietărire, doar Ioan Manole, cu năvalnica lui energie poeticească, presimţea „măştile unor false democraţii”, deşi era convins că „epoca minciunii suverane s-a sfârşit!” („Aici a curs sângele nostru”). În ce mă priveşte, eu intuisem corect goana după ciolan a pluripartitismului ce avea să urmeze, iar cele două texte ale mele (unul semnat cu numele nepotului, din partea soţiei, Tiberiu Hojda) probează că eram, încă din 1989, un gazetar adevărat, deja format, şi era firesc să se întâmple aşa, din moment ce am avut drept dascăli de jurnalism oameni desăvârşiţi, precum Gheorghe Parascan, Ion, Paranici, Mihai Ţînţar, Ion Nedelea, Emil Morea, Victor Micu, Mircea Sfichi sau Nicolae Groza.

*

Am să mă opresc aici, lăsându-vă libertatea de a lectura şi înţelege singuri „Tinerii Revoluţiei”, cu toată copleşirea şi de revoltă, dar şi de mentalităţi. Voi ignora doar cele două texte din moţul paginii întâi, „emanate” dinspre invitaţii la Revoluţie, care, între timp, pe baza calificativului de „comunişti cu faţa umană”, puseseră mâna pe putere la Suceava (I. D.).

*

Prima gazetă particulară din România

Prima gazetă particulară din România

*

O moarte blestem!

 *

Sărută-mi lacrima, mamă

Copilul tău arde pe rugul speranţei

Zăpada îmi aduce în suflet

Ultimul strigăt către tine

Ca într-un blestem anul acesta

Zăpada înfloreşte, roşie

Sărută-mi lacrima, mamă

Lacrima ultimului surâs

Acasă, desculţ, sufletul meu te caută

Te caută…

*

Colindele, ultimul meu colind – Victorie

Visul meu va înflori prin lacrima ta

Peste privire gardul de sârmă ghimpată

Sfărâmat!

*

M-a îmbrăţişat Moartea, mamă întru Victorie!

 *

IOAN MANOLE

*

TR foto desen 1

*

*

… Şi mai pentru cine să aprindem făclii la altare?

*

Sunt litanii care se rostesc discret, în tăcere, în lăcaşul inimii. În tăcere am rostit astfel de rugi, clerici şi enoriaşi, până la apusul venalului Irod contemporan. Pentru cine? Pentru Domnii şi Voievozii ziditori de sfinte mănăstiri, pentru Voievozii condeielor române, de aici, de pretutindenea, ostenitori întru iluminare, acasă şi în zarea zgârcită spărgând bezna închisorilor. La Grăniceşti, în multe rânduri, am aprins făclii pen­tru Labiş (alături de mama Poetului şi de sora sa Margareta). Alături de prieteni de la Suceava, Comăneşti, Iaşi sau Neamţ, am liturghisit întru pomenirea lui Nichita Stănescu, Amza Pelea, Virgil Mazilescu, Grigore Hagiu, Cora Irineu, Daniela Caurea, Daniel Turcea şi Marin Preda, ori în zilele lui Mesia literelor române, Domnul Mihai Eminescu, a Veronicăi şi a hâtrului Creangă… La Grăniceşti, între cei miraţi, privind din fresce, azi ne privesc peste timp inima şi ne spri­jină gloria din medalioane aurite: Eminescu, Creangă, Ştefan cel Mare şi Cuza, Părintele Uni­rii sfinte, alături de Tricolor şi emblemele cu în­semne vechi ale Moldovei. Sunt cu noi, în sufletul lor se aude foşnind în făclii aprinse ca un ram plin de ghinde, ca un colind, ca o imaculată ro­chie de nuntă …

*

Toiagul aaronic al lumii noi în sfârşit a odrăslit în mâna Măriei Sale Poporul. Glorie lui şi po­menire eternă Eroilor noştri!

*

Să ne împodobim Pomul de Crăciun al ini­milor cu Numele lor.

*

Preot CONSTANTIN HREHOR

*

*

Renaşterea cuvântului

 

A sosit, iată, momentul în care, ca scriitor român, ca poet, să mă pot exprima aşa cum îmi dictează sufletul, ca ochii mei şi ochii Bu­covinei să se reflecte „ca doi ochi într-o lumină”. Am cugetul împăcat că în perioada când unii, cu voie sau fără voie, ori de ne­voie, au proslăvit prostia şi inep­ţia, rimând şi râmând sau mimând văpaie cu Nicolae, partid cu zid, academician cu titan, mi-am vă­zut de conştiinţa mea, de gândurile mele sălăşluite în forul interior, asumat pe cont propriu. Nu spun că retragerea în mine, în conştiinţa personală, mi-a adus „onoruri” din partea oficialităţi­lor; mai degrabă neîncredere şi suspiciune, ignoranţă şi criti­că. Când a fost vorba, în unele împrejurări, să fiu luat în sea­mă, atât cât mi se cuvine, mi s-a replicat – să iau un singur exemplu concret – că nu sunt inclus în grupul de scriitori care pleacă în vizită şi schimb de experienţă într-o ţară vecină, deoarece nu particip la „Cântarea României”. Într-adevăr – ca să zic  aşa – dacă a scrie în poeziile ta­le despre părinţi, iubire, melea­gurile natale, prietenie, bucurie şi tristeţe, lumină şi noapte, nu înseamnă Cântarea României, atunci, dragi prieteni şi vecini ai sufletului meu, a cui cântare în­seamnă?

*

A cui cântare înseamnă manu­scrisele unor posibile cărţi respinse de edituri pe motiv că nu sunt de actualitate. Actualitatea cui – aş întreba acum – a nopţii spirituale care a durat decenii? A întunericului şi golului din mintea celor puşi să aprobe? A trepăduşilor culturali? Ce să aprobe? Sentimentelor general-umane de pe Planetă le trebuie aprobare?

*

În toate acestea e vorba de politica (a)culturală a fostului dictator, politică îmbrăţişată din motive de parvenire, de ex­ces de zel, de înavuţire rapidă şi îmbuibare şi de acoliţii mai mari sau mai mici ai lor.

*

S-a dus timpul versurilor zorzonate, ca o urâtă, ţigănească sorcovă, s-a dus timpul în care ne-am trăit viaţa la fără frec­venţă. Am terminat, sper, cu sla­va şi scârba, cu condiţia de scri­itori deposedaţi de personalitate. E vremea renaşterii Cuvântului, a libertăţii de exprimare prin autenticul Verb al Limbii Româ­ne.

*

Am în gând, de mai multă vreme, scrierea unei cărţi care să poarte titlul „Viaţa şi greaţa”. Cred că titlul spune totul, vorbeşte prin sine. Sute de poe­zii îşi aşteaptă editorul. Sunt în­că tânăr, iar munca, mândria, demnitatea le voi subsemna, ca scriitor, spiritualităţii autentice.

*

CONSTANTIN ŞTEFURIUC

*

Fotografie de Ion Mândrescu, cu manifestaţia de la Suceava

Fotografie de Ion Mândrescu, cu manifestaţia de la Suceava

*

TR sigla 1

*

Televiziunea Română Liberă s-a întrecut pe sine, în seara de 26.XII.1989, prezentând cel mai puternic „super-show” de la întemeierea sa.

*

I-am văzut acolo, stând pe scaune ordinare (Poate prea tari pentru „distinsele” personaje).

*

Faţă în faţă cu poporul (de-abia acum şi cât de târziu!) au rămas aceiaşi neruşinaţi. Numai că, de data asta, n-au mai reuşit să împroaşte cu ruşine poporul român, ci s-au acoperit ei de indignarea istoriei. Cizmarul şi cusătoreasa au dovedit că au rămas ceea ce au fost întotdea­una. S-a spus bine că înregistrarea prezentată aseară este un document istoric, deosebit de im­portant. Într-adevăr, trebuie păstrată cu grijă şi chiar prezentată periodic, pentru ca lecţiile de istorie să fie bine învăţate. Pentru ca noi să nu mai permitem niciodată asemenea scârbe în frun­tea noastră! Căci dacă încă nu ştim prea bine să fim liberi, am învăţat să cucerim libertatea, din păcate, cu preţul atâtor sacrificii umane. Să învăţăm să fim liberi şi să păstrăm libertatea în unica şi pura ei formă!

 *

CODRUŢ MIIIAI PÎNZARU

student

*

*

Ca să ne putem vindeca rădăcinile

*

Nu-mi vorbi de zăpezi, sângele patriei urcă pe ramuri, totul trebuie bandajat cu flori proaspete, pentru că mormin­tele eroilor se statornicesc în sufletul nostru, pentru că nu­mele Libertăţii din sângele lor îşi alege conturul. Nu mai vreau să-mi amintesc, privesc doar înspre mâinile semenilor mei, înfometat de ivirea florilor, de respiraţia înaltă a primăverilor prin care ne vor cuvânta şi binecuvânta cei căzuţi în numele dumnezeiesc al Libertăţii.

*

Nu-mi vorbi de zăpezi, su­fletul neamului şopteşte-n ferestre colinzi de Crăciun, martirizat şi renăscând în ziua naşterii inegalabilului martir.

*

Nu-mi vorbi de zăpezi, ştiu că fiecare binemerită de la patrie, toţi s-au purificat prin suferinţă, ora zace despicată în două şi, acolo, unde s-a întrupat fulgerul, se arată timpul unic, timpul fără de timp al Libertăţii noroadelor, timpul cu care aproape că nu mai ştiam ce trebuie să facem. Învăţăm să fim liberi, ne-am născut şi învăţăm să fim liberi; fără de egal este gestul sacru al Mamei care ne naşte mereu. Patrie cât un noian de naşteri, naşte-ne căci eşti eternitate!

*

Nu-mi vorbi de zăpezi, bra­dul de Crăciun îmbracă odăj­dii străvechi, numele tiranilor se rostogolesc la groapa de gunoi a istoriei, trebuie să ne privim unii pe alţii în ochi, trebuie să ne căutăm unii al­tora privirile şi, dacă în lo­cul lacrimilor sau a urii vom afla dragoste, primăvara va izbucni biruitoare din trupul neasemuit al Patriei în care nemuresc eroii ca să ne putem noi vindeca rădăcinile.

 *

TIBERIU HOJDA

(pseudonim al lui Ion DRĂGUŞANUL)

*

*

Cuget şi faptă

*

,,Noi tinerii muncitori, dorim să învăţăm după victoria asupra tiraniei şi minciunii, mai întâi de toate, care sunt principiile demo­craţiei, ale libertăţii, pentru că foarte puţini suntem cei care le cunoaştem. Îmi fac datoria la lo­cul de muncă în numele revoluţiei şi doresc să mi-o fac cât mai bine”.

Opiniile de mai sus aparţin tânărului lăcătuş Marcel Zănoagă, de la Turnătoria de Fontă a în­treprinderii de Maşini-Unelte Su­ceava .

 *

 „Am fost la Bucureşti cu va­lul de tineri revoluţionari din Su­ceava, mânat de dorinţa de a fi schimb la sacrificiul tinerilor bucureşteni, de a veghea în Piaţa Palatului ca duşmanii poporului să nu se mai întoarcă. Schimbul nostru pe baricade, ca să zic aşa, a durat 24 de ore, după care ne-am întors în unităţile noastre de producţie, pentru a servi de aici cauza reconstrucţiei naţio­nale”.

Cuvintele lui Dorin Chiţu, mo­delor la atelierul turnătoriei al aceleiaşi întreprinderi, privirea lui trădează devotamentul cu care este angajat în lupta pe frontul paşnic al acestor glorioase zile de sfârşit de decembrie pentru a-şi onora cât mai bine statutul său de muncitor liber.

*

În altă parte, mai precis la Sec­ţia de Mecanizare din Ipoteşti, îl abordăm pe tânărul mecanizator Mihai Sainiuc. Dânsul ne spune:

 „Am muncit astăzi cu cea mai mare bucurie. Aceasta pen­tru că am încredere în Revoluţie şi garanţia că munca noastră, a celor de pe ogoare, va fi, în sfârşit, preţuită şi răsplătită la ade­vărata ei valoare. Muncim acum să pregătim pâinea anului viitor, ştiind că roadele vor rămâne aici, la Ipoteşti, aici, în Ţara Noastră Liberă, şi că numai ce ne va fi de prisos va ajunge la alţii”.

 *

IOAN NEGRIUC

*

Tinerii Revoluţiei, a doua pagină

Tinerii Revoluţiei, a doua pagină

*

„Aici a curs sângele nostru”

*

Suntem acum în faţa Istori­ei eliberate de pecetea bleste­mată a întunericului şi tăcerii. Cuvântul, zeul suveran al naş­terii noastre, a fost descătu­şat din spaima cumplită a atâtor disperări. Această liber­tate este fereastra deschisă spre lumina fără de care nu putem privi în noi înşine. Mai suntem supuşi unor contradic­ţii delirante, care nu fac alt­ceva decât să ne inhibe conştiinţa şi luciditatea, de care, acum, ca niciodată avem atâta nevoie. Cel mai frumos şi mai nobil exemplu, în privin­ţa tinerilor, aceşti copii care până ieri erau supuşi celor mai înfiorătoare prejudecăţi, l-a dat Consiliul Frontului de Salvare Naţională. Aici, mai sunt unii acuzaţi de lipsă de luciditate, competenţă, de eroism gratuit. Când vom în­gropa aceste mentalităţi? Cea mai frumoasă lecţie de patrio­tism ne-au dat-o copiii, cu viaţa lor zguduitoare, în fa­ţa părinţilor. Acum când toa­te sufletele celor ucişi de monştrii dezastrului strigă din mormintele istoriei, începută de ei: „Aici a curs sângele nostru”. Este dreaptă judeca­ta noastră? Sub măştile unor false democraţii, mai sunt încă puşi la zidul tăcerii. Sufletul lor curat înfloreşte din morminte. Lor trebuie să ne închi­năm acum ! Nimeni nu tre­buie să-şi mai aroge drepturi de judecată absolută. La şcoa­la Revoluţiei, a Eroismului şi a Morţii, mulţi au absentat. Ei nu! Ei sunt fulgerul care a luminat conştiinţele. Ce trebuie să facem acum, vă întreb?

*

Epoca minciunii suverane s-a sfârşit!

*

COZMA MANOLE

(pseudonim al poetului Ioan MANOLE)

*

TR foto desen 2a

*

Întotdeauna

 *

Întotdeauna, amintirea celor căzuţi Ia Timişoara, Bucureşti, Sibiu, Braşov, Arad, aminti­rea acestor Icari ce şi-au frânt aripile în zborul lor spre soarele libertăţii, va fi pen­tru noi un lucru sfânt, va fi un simbol al demnităţii. Nu mai puteam îndura, nu mai puteam respecta acea filosofie, a iederii: „Numai târându-te te poţi înălţa”, filosofie după care, dacă te călăuzeai, ajun­geai departe… nu mai putem suporta acea cenzură a ideilor, a sentimentelor, acea cenzu­ră a sufletului. Tineri, deplin conştienţi de pericolul la care se expuneau, au preferat să înfrunte moartea, decât să asis­te, în continuare, la umilitorul spectacol al înjosirii fiinţei umane. „Capul ce se pleacă paloşul nu-l taie / Dar cu umilinţă lanţu-l înconvoaie / Ce e oare traiul dacă e ro­bit / Sărbătoare-n care nimeni n-a zâmbit?” şi tinerii au înţeles asta. Glasul lor a con­stituit primul pas în eliberarea de sub jugul misiunii dema­gogiei: primul pas în construirea unei noi vieţi, unei vieţi adevărate.

*

Nu ne-am putut îndoctrina până la atingerea stadiului de indiferenţă totală faţă de tot şi de toate. Am arătat că mi­nunea nu a reuşit să ne întine­ze sufletele!

*

Nu avem nevoie de vorbe mari.

Daţi-ne Adevărul! Pentru el am luptat!

Avem încredere în Voi, avem încredere în Revoluţie!

*

MILICI ROXANA

elevă

*

*

Cu farmecul luminii vă vom da adevărul!

*

Vouă mă adresez, bunii mei prieteni, frumoşii mei adoles­cenţi, inimi ale celei mai adânci şi mai însângerate Renaşteri. Vouă cu lacrimi; vouă pentru care cuvintele limbii române veşnic neîncăpătoare vor fi.

*

Acesta este poporul. Aceasta este ţara. Prin noi limba ro­mână în ţara ei se întoarce. Nemărginire vorbei şi sufletului cuib. Şi ceruri, „ceruri înalte”.

*

V-am spus-o, nu o dată – cu Eminescu înălţându-ne-n lu­mină – că spiritul înseamnă libertate. Voi ardeţi vâlvătăi în clipa asta, învăţând miliardele de oameni ai planetei că temelia spiritului e numai libertatea.

*

Noi, dascălii, v-am dat adevărul, dar poate, uneori, nu pe de-a întregul… Şi aici e durerea noastră cea mare. Voi ne-aţi dat nouă, oamenilor maturi şi dascălilor voştri, libertatea şi lecţia ei pe de-a întregul! Am văzut acum cu toţii că lecţia despre demnitate, sacrificiu şi libertate de la voi se învaţă. Vom căuta să fim ca voi. Vom căuta să ne adăpăm nu numai privirile ci şi sufletul din limpezimea voastră.

*

Vouă mă adresez, vouă, celor mai frumoşi adolescenţi ai planetei, şi vă promit în numele tuturor dascălilor din Ţara aceasta că vă vom da Adevărul.

*

În numele acestor zile, în numele Demnităţii, în numele Vieţii, în numele Sfintei noastre Românii!

 *

Profesor OCTAVIAN NESTOR

*

*

Străveche vocaţie

*

Tot ce are un început are, fireşte, şi un final. Să luăm totul aşa cum este, în mod obiectiv. Chiar dacă bucuria ne copleşeşte până dincolo de margi­nile firescului. Chiar dacă plângem de bucurie.

*

Nu e pentru prima oară când se plânge de bucurie şi nu se mai plânge de durere, şi printre îndreptăţiţii să plângă de bucurie sunt ţăranii, ţăranii care au, în sfârşit, posibilitatea să redevină ţărani. Pentru că ţăranul nu şi-a dorit niciodată altceva decât să rămână ţăran, ceea ce n-a fost mai deloc în ultimii 20-30 de ani.

*

N-a fost pentru că, furat, umi­lit, îndopat de o doctrină minci­noasă, devenise doar un fel de rob al pământului, foarte apropiat de iobagul Evului mediu.

*

A fost atât de perfid şi sistema­tic furat, încât a fost nevoit, în cele mai multe cazuri, să ia calea oraşului, depopulând aceste sfin­te vetre de spiritualitate româ­nească şi deschizând astfel calea spre dementa acţiune de sistema­tizare a satelor.

*

A fost^furat prin sistemul de retribuire în acord global.

A fost furat prin adaosul de preţ la mărfurile de primă nece­sitate.

*

A fost furat prin sistemul de vindere de către stat a unor pro­duse manufacturate contra produ­selor agricole.

*

A fost furat spiritualiceşte, prin intermediul oribilului aşa zis „folclor nou”, care   înlocuia tot mai brutal folclorul autentic.

*

Ţăranul îşi va ridica din nou fruntea în soare şi în bătaia răco­ritoare a vântului libertăţii şi îşi va regăsi identitatea sa istorică.

*

Va fi, într-adevăr, stăpânul de necontestat al pământului. Al acestui pământ bolnav de planuri întocmite de „tovarăşi”, uneori de profesii total străine de agricultură, dopat cu cifre mincinoase, umilit de „indicaţii preţioase”.

*

Al acestui pământ care, în anul „marelui Congres”, a trebuit să se mobilizeze în mod exemplar şi să dea recolte cât, altădată, în trei ani.

*

Ţăranul va obţine recolte normale, în ani normali, recolte mari, în ani buni. Recolte normale, de pe terenuri apte pentru cultură, fără a mai fi nevoit să se chinuiască pe terenuri inapte, pe fostele păşuni, „redate în circuitul agricol”, care trebuie să redevină păşuni, pentru ca el, ţăranul, să-şi manifeste vocaţia străveche, de neîntrecut crescător de animale.

 *

COSTICĂ OLARU

Plopeni

*

TR foto desen 2b

*

Studentul OVIDIU IBĂNESCU este caricaturist.

*

El semnează cu pseudonimul B1B. BIB visează şi iubeşte extraordinar de mult LIBER­TATEA. Dovadă este desenul alăturat. În acest desen este înfierat şi demascat mecanis­mul sinistru al dictaturii. De­senul a fost executat în 1988. Nu a văzut lumina tiparului în ţară, ci doar în străinătate. La 22 decembrie I989 s-a îm­plinit visul lui BIB. Opera lui rămâne vie ca şi eroii care au înfăptuit, cu sacrificiul suprem, Revoluţia. Doar cu patru luni înainte de această dată memorabilă în istoria neamu­lui nostru, o nemiloasă boală şi o criminală lipsă de medi­camente grăbesc dispariţia din viată a caricaturistului!

*

M. P-PIM

*

*

Purificare

 *

Naţiunea română s-a puri­ficat prin foc şi sânge, dobân­dind limpezimea şi duritatea diamantului. Fantoşele, mânuite de sforile puterii şi ale ig­noranţei, au căzut din tâţânile lor putrezite şi fragmente­le dispărute ale jalnicei lor personalităţi se bălăbănesc inerte în faţa Europei întregi.

*

Poporul român a depus la temelia noii lui naşteri, ase­menea meşterului Manole, jertfele lui umane, înălţând cu sublimă durere privirea vizionară spre noul răsărit de soare de la Bucureşti.

*

Colindele româneşti, vechi şi sfinte ca poporul, l-au lumi­nat şi i-au îmblânzit privirile înceţoşate din pricina strânsorii tentaculelor monstrului antediluvian.

*

David a intrat în cuşca săl­băticiunilor şi le-a supus.

Acum drumurile spre răsă­rit sunt curate şi albe. Nu vă mai temeţi! Păşiţi pe ele cu nădejde; vă veghează sufle­tele celor duşi, care s-au în­tors pentru totdeauna printre voi.

*

CRISTINA ANDRICIUC

studentă

**

Fotografie de Valentin MOSCALIUC

Fotografie de Valentin MOSCALIUC

*

Gânduri către noi

*

Scriu liber şi vorbesc liber, fără să mai frânez limpezimea gândului, aşa cum m-au învăţat părinţii mei. Bine că Dumnezeu i-a ţinut în viaţă şi pe ei, şi pe toţi robii de până acum ai pământului pentru ca munca lor să nu mai fie „răsplătită” prin de­crete odioase.

*

Dacă aş avea zece mâini aş scrie cu toate deodată, pentru a recupera tot ce nu am avut voie să spun despre voi, dragi tineri mineri, ţărani, forestieri, metalurgişti, despre voi, oameni curaţi la suflet, cu care m-am întâlnit adesea, în ani, în drumurile mele de reporter.

*

A venit acest istoric Decembrie, când, de sărbători, am primit în dar LIBERTATEA.  N-a căzut din cer. Poporul a plămădit acest DAR din pământ strămoşesc şi sfânt al patriei, stropit de sângele martirilor ei.

*

Suceava – Bucureşti – Timi­şoara = 0 km. De fapt între noi şi ţară n-a existat distanţă în aceste zile. Am fost alături cu inima, cu simţămintele, cu fapte­le noastre.

*

Aud dangăte de clopote la Putna, la Voroneţ, Suceviţa, Moldoviţa, Arbore, Humor, Baia, Slatina; aud vestire de primă­vară continuă.

*

Ah! Nu vom mai păşi pragul lăcaşurilor sfinte pe furiş.

Trăim zile de libertate.

Zile de adevărată lumină.

Zile de bucurie.

*

Zile când izvoare de fericire sunt descătuşate şi pornesc spre noi. Noi cei liberi într-o ţară eli­berata de tiranie.

*

Lacrimile noastre să devină acum oţel, cât mai mult minereu, responsabilitate, omenie.

E adevărat, suntem îndureraţi, mulţi s-au jertfit pentru viaţa liberă şi demnă. Să nu-i uităm pe aceşti eroi. Să-i avem în noi, în casă, pe stradă, oriunde ne-am afla.

*

Să luăm în braţe secundele, orele, zilele, fie la locurile de muncă, fie în comandamentele revoluţiei. Trebuie să consolidăm VICTORIA. În această vâltoare să ne prindem toţi tinerii aces­tui judeţ pentru această cauză dreaptă… În sfârşit!

*

Apoi, bucuria deplină va veni ca o linişte paşnică şi roditoare.

 *

MIRCEA MOTRICI

*

Fotografie de Valentin MOSCALIUC

Fotografie de Valentin MOSCALIUC

*

Dragă mamă

*

În acest an, nu mai pot veni cu uratu’. Ştiu că mă aştepţi în pragul casei şi te tot uiţi de-a lungul uliţei, poa­te, poate apar ca altădată. Nu voi mai sta lângă sobă, lângă cuptorul acela vechi, de unde scoteai plăcinte atât de bune.

*

Nu te voi mai căuta pe câmp, acolo unde, în genunchi le târai pentru a plivi sfecla cu mâinile crăpate.

Nu voi mai putea să-mi văd vecinii, prietenii, satul şi minunatele noastre meleaguri.

*

Îţi aduci aminte cum mă îmbrăcai în hăinuţe noi şi mă luai la biserică să spun „Tatăl nostru”?

Îţi aduci aminte cât de mult te-ai bucurat când am reuşit la facultate? Ai făcut sacrifi­cii mari pentru a mă purta la şcoală! Eu, eu nu te-am fă­cut de ruşine!

*

Mamă… se apropie Anul Nou. Eu nu mai vin cu uratu’!

Vor veni colegii mei. Să-i pri­meşti ca şi cum aş veni eu.

*

Mamă… S-a făcut DREP­TATE. Să te bucuri şi să tră­ieşti mulţi ani în LIBERTATE şi pentru mine! Eu, eu plec la tata O să-i spun totul aşa cum a fost.

*

Doamne! Şi cât şi-a dorit să vadă această clipă.

Mamă…

*

Al tău ostaş te îmbrăţişează pentru totdeauna…

*

(text nesemnat, dar scris de Mircea MOTRICI)

*

Fotografie de Valentin MOSCALIUC

Fotografie de Valentin MOSCALIUC

*

Os de ros?

*

Încă nu s-a uscat sângele, încă mai curge sânge, atmosfera se sufocă sub povara icoanelor însângerate, până şi cuvintele se preling, pe degetele celor care le scriu şi ale celor ce le citesc, în şiroaie de sânge, până şi pietrele în care odihnesc sufletele strămoşilor transpiră sângele lor, ţara însângerată se ridică din genunchi şi îşi vindecă rănile, redându-ne nouă, tuturor, demni­tatea şi mult aşteptate Libertate! În numele Libertăţii şi al Demnităţii, prin venele noastre pulsează sânge proaspăt aceeaşi inimă, inima cea mare, generoasă a Patriei.

*

Viitorul cere pluralism politic, cere sindicate libere, dar cere, mai ales, o uriaşă şi unitară concentrare de forţe pentru garantarea mersului înainte al istoriei. Putem trăi mai bine, putem fi liberi, doar în măsura în care fiecare om al acestui neam îndelung năpăstuit se poate bucura şi de bunăstare şi de liber­tate. Bunăstarea şi libertatea trebuie să devină bunuri cotidiene, eliberate de litera mare a lozincarismului politic. Sunt con­vins că majoritatea partidelor care se vor constitui vor avea ca prim scop binele nostru al tuturor, binele patriei; dar trebuie să ne păzim mai ales de cei care înţeleg din binele universal un plus de bine pentru ei, de cei care schimbă osul zgârcit al ceauşismului cu osul dolofan pe care li l-ar putea oferi alegerile li­bere şi democratice. Nu aveţi un os de ros?, întreabă fostul tre­păduş schimbându-şi numai masca. Nu aveţi un os de ros?, stri­gă fostul spoliator, din atât de perfecta mafie administrativă, dându-se, azi, drept un mare persecutat, dar locuind într-un apar­tament somptuos, posesor a două autoturisme şi al unei colecţii de tablouri de peste un milion de lei.

*

Nu aveţi un os de ros?, îşi arată patriotismul delapidatorul, cu vilă în Zamca, tremurând la gândul unei anume reforme… monetare. Nu aveţi un os de ros?, se înghesuie tot soiul de nulităţi şi de rataţi, care găsesc mult mai dulce să „se angajeze în democraţie”, decât să pună umărul la reconstrucţie. De Revoluţie scăpând „fără pierderi”, pentru că ea, Revoluţia, n-a mai avut vreme să plătească tribut năprasnic de sânge şi pe aceste locuri sfinţite şi de oameni si de Dumnezeu.

*

Şi în vremea asta mai mor oameni, şi în vremea asta po­porul trudeşte în fabrici, în uzine, pe câmpuri, pentru că le-o cere Patria şi Poporul prin glasul lor cel mai autorizat deocamdată, cel al Frontului Salvării Naţionale.

 *

ION DRĂGUŞANUL

*

Fotografie de Valentin MOSCALIUC

Fotografie de Valentin MOSCALIUC


Tăutuleştii Bucovinei şi conceptul de „neam”

Ioan Tăutul, "diplomatul" lui Ştefan cel Mare

Ioan Tăutul, “diplomatul” lui Ştefan cel Mare

*

O rugăminte, venită din partea unui stareţ (cred că din nordul Bucovinei), Ştefan, care se trage din neamul Teutul (Tăutul) din Vilauce şi Ivancăuţi, referitoare la ce ştiu despre străbunii domniei sale, îmi oferă şansa de a lua în discuţie (înainte de a vorbi despre străbunii materni, Iuraşcu, ai lui Mihai Eminescu) despre ceea ce înseamnă neam. Şi asta pentru că Tăutuleştii, boieri mari ai istoriei moldoveneşti, îşi au baştina, adică rădăcina neamului lor, în Bucovina, la Vijniţa. Moşii au avut Tăutuleştii (aşa se numea şi partea lor de sat din Vilauce) în multe, multe sate din Moldova, aşa că nu trebuie să surprindă pe nimeni dacă, vorbind despre un personaj dintr-o anume localitate, îl vom redescoperi cu proprietăţi şi în alte localităţi. Practic, despre toţi Tăutenii (un alt toponim bucovinean de ei impus) nu se poate vorbi decât ca despre un sigur neam, cu o singură baştină şi cu numeroase ocine.

*

Nu intenţionez să fac un arbore genealogic aici (nu am timp), ci doar să probez cum trebuie citită istoria fiecărui neam din Bucovina şi despre conexiunile obligatorii în descifrarea acestei necontenite spulberări sub vremi, folosindu-mă de informaţiile care se găsesc în cele două volume ale „Poveştii aşezărilor bucovinene”, sinteză de istorie obştească zonală unică în România, deşi conţine, voit, şi intenţionalităţi ale dicţionarului lui Em. Grigorovitza, dar şi ale dicţionarelor lui Lahovari.

*

Satul de baştină al neamului Tăutul (Teutul) este Vijniţa, sat atestat, de o cronică rusească, în 1158, dar generaţiile de Tăutuleşti, cu moşii individuale în mai multe sate, se pot afla nu doar în istoricul unui sat, ci în compexitatea de întâmplări dintr-o anumită perioadă de timp. Conform lui Ion Neculce, care confundă vremurile, atribuind primul tratat de graniţă cu Polonia lui Ştefan cel Mare, Ion Tăutul (originea cuvântului este maghiară şi înseamnă Slovacul) beneficia, datorită abilităţilor sale de diplomat, de o dublă împroprietărire cu moşii, din din Partea Regelui Polon Vladislav, dar şi din Partea lui Ştefan Vodă, fratele lui Ilie Vodă şi fiul lui Alexandru cel Bun.

 *

În 13 decembrie 1433, când „Când au aşedzat pace Ştefan-vodă cel Bun cu leşii, fiind Ion Tăutul logofăt mare,  l-au trimis sol la leşi. Şi au dăruit craiul leşescu Tăutului aceste sate la margine: Câmpul Lungu rusescu, Putila, Răstoaceli, Vijniţa, Ispasul, Milie, Vilavce, Carapciul, Zamostie, Vascăuţii, Voloca. Toate acestea le-au dăruit craiul leşescu Tăutului logofătului. Şi au pus hotar apa Cirimuşului, întru o duminică dimineaţa” (Neculce).

*

Ion Tăutul mare logofăt („pe unde a hotărât şi tocmit Tăutul mare logofăt, în zilele lui Ştefan Vodă cel Bătrân”[1] – 3 martie 1507[2]), care a avut doi feciori, pe Toader (stăpân în Grămeşti) şi pe Zaharia Tăutul, tatăl lui Mihai Tăutul logofăt.

*

În 23 octombrie 1598, este menţionat Tăutul vistiernic, proprietar în Călineşti pe Ceremuş, moştenirea fiind revendicată, în 19 septembrie 1724, de Ion (Iuon) Tăutul, drept moştenire „de pe moşul Tăuteştilor şi rămânând acea moşie a unui Andriaş, nepot Tăutului, a vândut-o lui Pârvu, fost şetrar, fără ştirea rudelor”, care rude, conform dreptului valah, aveau dcreptul de primă cumpărătură, numai că „oamenii au fugit din acel sat neavând dreptate”.

*

În 13 mai 1607, este menţionat Zaharia Tăutul, drept soţ al Anesiei, fiica lui Văsian, nepoata Crăstinei, care vindea o parte din Bahrineşti lui Orăş hatman. El se judeca, în 20 martie 1623, pentru o parte din Româneşti pe Horaeţ.

*

În 1 iunie 1613, este menţionat, ca diac domnesc la Suceava, Drăgan Tăutul.

*

În 2 aprilie 1623, menţionat Mihai Tăutul logofăt, fiul lui Zaharia Tăutul, proprietar în Milie, Vijniţa, Voloca, Grămeşti, Rudeşti, Vijniţa, Milie, Câmpulung Rusesc, Vascăuţi pe Ceremuş, Voloca pe Ceremuş, Ceartoria, Pleşniţa pe Brusniţa, Slobodca, Ivancăuţi şi Boianciuc, socrul vornicului Bucium (12 ianuarie 1644), al lui Ion Cucoranul (25 februarie 1663) şi al marelui vornic Toader Paladi (menţionat la împărţirea Ispasului, în 20 februarie 1772), Tăutul moştenind şi „parte cât i să va veni din satul Ivancăuţi, care aceste părţi îi sunt lui di pi giupăneasa Anghelina” (fata lui Onciul Vrânceanul).

*

În 14 noiembrie 1624, este menţionat ca martor Gavril Tăutul, tatăl Tofanei, strămoaşa răzeşilor Sandu Volcinschi, Alexandru Vasilco şi Gheorghe Răpta (Repta) din Budineţ, conform unei mărturii din 20 noiembrie 1766.

*

În 21 septembrie 1625, este menţionat Ionaşco Tăutul, la o mărturie a Iujineţului. Acest Ionaşco (Iuon sau Ioniţă), fiul lui Zaharie Tăutul, se judeca, în 30 ianuarie 1638, cu Tăutul fost mare logofăt, deci cu Mihai Tăutul, pentru Poiana Tisovarovna (viitorul sat Răstoace), din Ispas, pentru o parte din Ispas şi pentru câţiva iobagi (cu numele înşiruite).

*

Pentru Zaharia Tăutul, Theodor Balan dă şi o spită a neamului[3]:

*

Zaharia Tăutul, pe la 1600, însurat cu fiica lui Văsian, nepoata Crăstinei, avut avut 3 copii, pe Mihai Tăutul (pârcălab de Hotin, logofăt), Ionaşco Tăutul şi Avrămia, căsătorită cu popa Diiacul.

*

Mihai Tăutu logofăt a avut, aşa cum am găsit şi eu, şase copii, pe Grigorie Tăutul, Neculai Tăutul – ambii cu case în Vilaucea (1637), şi trei fete, Tudosia, Antimia şi Nastasia, măritate după vornicul Bucium, marele vornic Toader Paladi şi Ion Cucoranul) şi Toader, stăpân în Grămeşti. Balan nu menţionează continuatori ai acestei ramuri. Marele tezaurizator de memorie, Theodor Balan, îl omite pe un alt copil, Pătraşco, menţionat în testamentul Raiftei Tăutul-Cucoranul, din 14 noiembrie 1691, ca martor, drept „Pătraşco Tăutul, unchiul meu”[4], pe care îl găsim menţionat, ca probă că toţi Tăutenii  descind dintr-o baştină (inclusiv falimie) comună, şi în mărturia din 20 iunie 1678, şi ca scriitor al zapisului.

*

În 16 august 1699, este menţionat Toader Tăutul, fiul lui Mihai Tăutul, pe care, în 11 iulie 1720, îl vor moşteni, în Vilauce, familiile Gheorghiţă şi Alexandru Onciul, Ilie Ţântă, Sandul Ciurar, Ion Peletiuc şi Cracalia, adică „nepoţii şi strănepoţii lui Toader Tăutul”[5]. „Strămoşul lor, Toader Tăutul, care a făcut trei feciori şi trei fete, iar la moartea sa a împărţit acel sat în şase părţi”, le-a garantat stăpânirea în pace a moştenirii, până la moartea „bătrânului Vasile Tăutul”, când fiul său, Sandul Tăutul, intra în conflict cu vărul său, Gheorghiţă Onciul, iar ulterior (25 iunie 1725, pentru părţi din Răstoace), şi cu cumnaţii săi, Toader Samson căpitan şi Gligoraş, fiul lui Crăciun vameş,   .

*

Avrămia Tăutul, căsătorită cu popa Diiacul, este mama lui Lupu Popescul, care a avut două fete: Raifta, măritată cu Miron Cucoranul (în 14 noiembrie 1691, bolnavă fiind, împărţea partea de Ispas şi de Milie, cu iobagii nominalizaţi, între soţul ei şi nepoata Aniţa Grohovschi), şi Antimia, măritată cu polonezul Andrei Grohovschi. Din soţii Grohovschi se trag Aniţa, nevasta lui Gheorghe Goian şi mama lui Toader Goian, şi Ludovic Grohovschi. Cum s-ar zice, polonezii îşi cam luau înapoi o bună parte din ce dăruiseră, în 1433, lui Ioan Tăutul.

*

În 1650, este menţionat, ca martor testamentar al lui Ştefan Murguleţ, fiul lui Toader Tăutul, Constantin Tăutul, din Lehăceni, cel care, în 26 iulie 1720, avea să se plângă că şase iobagi nu-i plătesc dijma, şi care, tot pe atunci, avea să se judece, pentru partea de jos a satului Lehăceni, cu descendenţi ai neamului Murguleţ. Procesul avea să-l câştige Constantin Tăutul, în 5 mai 1754.

*

În 12 octombrie 1654, sunt menţionaţi martorii Ieremie Tăutul de Vilaucea şi Foca Tăutul de aici.

*

Un alt Ieremie Tăutul din Vilauce este menţionat, drept „om bun bătrân megieş”, în anaforaua despre satul Iurcăuţi, din 25 mai 1728, dar şi drept cumnat cu Sandul Nalivaico, Mihai căpitan şi Toader Păunel, într-o plângere din 17 august 1743.

*

În 30 mai 1705, este menţionat, ca martor la o danie, Andoni Tăutul.

*

În 11 mai 1706, este menţionat, ca martor întâmplător la o împărţire de moşii, inclusiv în Vilauce, Gheorghi Tăutul. Acest „Gheorghie Tăutu vornicul”[6] este soţul Ilianei, fata lui Alexandru Ilschi şi al soţiei sale Ana (născută Curt).

*

În 24 iunie 1710 este menţionat Vasilie Tăutul, căruia i se mai spunea şi Pătrăşcan, şi soţia sa, Safta (fata lui Isac Mironescu din Carapciu), drept proprietari peste o treime din Tureatca. Acest „Vasilie Tăutul din Vilaucea” (avea casă şi în Ispas[7]), avea să se plângă de încălcare acestei proprietăţi, în 22 septembrie 1754, împotriva marelui ban Lupu Balş. Vasilie, după cum aflăm dintr-o plângere, din 10 noiembrie 1754, era „ficiorul lui Istrati Tăutului din Vilavcea”. Fraţii lui Vasilie (14 decembrie 1757 şi 2 februarie 1724), erau Ioan sau Ioniţă (Ionaşco) Tăutul, Andrieş, Toader şi Gheorghe Tăutul, iar surorile, Maria (măritată cu Sandul Volcinschi) şi cea măritată cu Gligoraş Potlog[8]. Fiii lui Vasilie Tăutul Pătrăşcan au fost Ioniţă Tăutul (tatăl lui Constantin Tăutul), Velicico Tăutul şi Toader Tăutul, toţi din Ispas[9].

*

În 12 noiembrie 1711, este menţionat Ion Tăutul, care, în 19 septembrie 1724, se plângea divanului domnesc pentru jumătate de moşie Călineşti pe Ceremuş, căci „rămăind acea moşie, a unui Andriaş, nepot Tăutului, a vândut-o”, fără a ţine cont de dreptul „neamului celui mai apropiat”, unui oarecare Pârvu şetrar. Ion Tăutul a avut 6 copii: Gavril, Iuon, Dan, Mariana, Tofana şi Ileana, care aveau să moştenească părţile lui de moşii din Răstoace şi Panca[10]. Strănepoţii acestui Ion Tăutu erau, conform unui zapis din 28 aprilie 1783, Iuon Tăutul, Antohi Popovici, Vasile Marco şi rudele sale, şi Vasile Ghine.

*

În 25 iunie 1725, se hotărnicea „a patra parte (din Ispas) cu vecini, din vatra satului, din câmp şi vad de moară, venind partea de sus lui Vasilie şi lui Iuon Tăutul şi fraţilor lor”. Ion Tăutul şi soţia sa Casandra (fata lui Ilie şi a Zoiţei Cazacenco) aveau doi copii, pe Ştefan Tăutul şi pe Maria, care se va mărita cu Petre Giurgiuvan[11].

*

În 16 august 1723, la vânzarea Lehăcenilor, printre martori se numără şi Lupul Tăutul, şi Miron Tăutul din Lehăceni. Tot din Lehăceni, sunt menţionaţi, într-o hotarnică a Boianului, din 9 iunie 1726, acelaşi Miron Tăitul şi Constantin Tăutul.

*

În hotarnica Vijniţei, din 12 martie 1731, este menţionat Constantin Tăutul, pe care îl regăsim şi la Lehăceni, dar şi Sandul Tăutul, din Ispas.

*

În 16 iunie 1738, „Constantin Tăutul, fiul lui Ioniţă Tăutul, nepotul lui Pătrăşcan Tăutul” şi fraţii lui obţineau uric pentru „a patra parte de sat Ispas… care parte părintele lor, Ioniţă Tăutul, a primit-o danie de la unchiul său, Velicico Tăutul, arătând şi un zapis de mărturie de la Toader Tăutul, fratele părintelui lor, şi de la alţi oameni buni, cari mărturisesc precum au avut de la moşul lor un zapis de danie, care s-a pierdut în războaiele cu Leşii”.

*

Recensământul lui Rumeanţev[12], din 1772-1773, înregistrează la Vilauce, moşie răzeşească (6 ruptaşi şi 14 şleahtici), pe ruptaşii Toader Tăutul şi Tomiţă Tăutul, iar la Ivancăuţi[13], moşie răzeşească (2 mazili şi 9 ruptaşi), şi pe mazilul Grigori Tăutul. Acest Grigoraş Tăutul, mazil de Vilauce este menţionat şi într-o mărturie din 9 octombrie 1788.

*

În 14 aprilie 1783, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, Ionaşco Tăutul declara că stăpâneşte un sfert din satul Ispas, pe care îl moştenea de la Zaharia Tăutul, partea ce avea să fie împărţită între Antohi Popovici, Iuon Tăutul, Vasile Ghine, Ienachi Istrătuţă şi Dochiţa Cotomăniţa; un alt sfert de sat aparţinea lui Iordachi Darie, care o moştenea pe ruda sa Aniţa, fiica Ghergheloaiei; al treilea sfert de sat aparţinea lui Iordachi Tomuzei, care moştenea partea care fusese a lui Pătrăşcan Tăutul.

*

În 15 februarie 1785, sunt menţionaţi, cu vânzări de proprietăţi în Ispas, Grigori Tăutul, fiul lui Ursachi Tăutul de Lehăceni, şi Ileana Mălăiasa, fata lui Sandul Tăutul.

*

În 10 martie 1788, este menţionat un alt Ioan Tăutul, fiul lui Dumitru şi nepotul lui ŞtefanTăutul, care îi dăruia surorii sale, Maranda, partea sa din Rudeşti (Gropana, în Negosina).

*

În 1790, Alexandro Jăian din Chisălău, feciorul Saftii Jăeniţii, den fată Dochiţei Buţuroei, ce au ieşit den Vasăle Popovici, care se trage din Ionaşco Tăutul, vindea lui Ionaşco Vasilco, nepotul lui Ionaşco Tăutul, din a patra parte din satul Ispas, din vatra satului, 18 stânjeni împărăteşti.

*

În 8 februarie 1813, Eftimia Onciul înzestra pe fiica ei, Catrina, căsătorită cu Toader Stângaci, cu părţile ei din Vilauce, moştenite de la tatăl ei, „Gheorghi Tăuta”, iar în 25 aprilie 1831, Vasile Tăutul lăsa prin testament, copiilor lui, Sămeon, Neculai, Maria, jupâneasa lui Dumitru Cocea, Iftimia, jupâneasa lui Costachi Frunză, şi Ilica. Moşia din Vilauce a lui Vasile Tăutu provenea din părţi moştenite de la tatăl lui, Tanasă Tăutul, şi din cumpărătură sau danie de la Manole Băţu, Alexandru Dunuţă, Năstăsăe, fata Onciului şi de la Velăca Luca din Tăutuleşti, moştenire de la Istrati Tăutul.

*

În 29 noiembrie 1813, Gheorghe şi Mihalache Vlad vindeau lui Ioan Tăutul o moşioară din Vilauce, zestre de la soacra lui Gheorghe Vlad, Gafiţa Bărbăroe, fata răposatului Tanasi Tăutul, dar şi parte de schimbătură cu Ioan Tăutul.

*

Popa Ion Lucescul din Văscăuţi începe să cumpere moşii în Vilauce încă din 1 noiembrie 1822, când achiziţionează moşioara lui Ion Răpta şi a jupânesei lui, Maria, fata lui Ion Tăutul.

*

În 6 martie 1823, unor tranzacţii funciare, sunt menţionate numele răzeşilor din Vilaucea, Irina şi Todiraş Tăutul.

*

În 29 aprilie 1823 este menţionat Ion Tăutul, fiul răposatului Toma Tăutul ot Vilauce.

*

Fără îndoială, se mai pot găsi şi alte informaţii despre Tăutuleştii de mai târziu (în primul rând, în condicile parohiale ale bisericilor din satele lor (după 1800, populaţia bucovineană se cam stabileşte pe anumite ocine, care capătă valoare şi de baştină – ceea ce înseamnă, de fapt, o ultimă „stâlpire”), se pot găsi şi în cartea mea (nu le-am căutat chiar pe toate), dar se pot găsi şi actul înnobilării lor, drept „Teutul”, şi blazonul familiei. Numai că datoria asta revine descendenţilor Tăutenilor, şi nicidecum mie.

*

Ion Drăguşanul

*



[1] BALAN, Documente, I, p. 73

[2] BALAN, Documente, I, p. 2

[3] BALAN, Documente, III, p. 90

[4] BALAN, Documente, III, p. 82

[5] BALAN, Documente, IV, p. 3

[6] BALAN, Documente, III, p. 89

[7] BALAN, Documente, IV, p. 35

[8] BALAN, Documente, IV, p. 22

[9] BALAN, Documente, IV, p. 149

[10] BALAN, Documente, IV, p. 151

[11] BALAN, Documente, IV, p. 152

[12] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 452

[13] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 412


Arhivele Eminovici, în Bucovina

*

Mihai Eminescu, în 1873

Mihai Eminescu, în 1873

*

Materialul documentar despre Eminovicienii Bucovinei (fiecare imagine poate fi mărită, printr-un simplu click pe ea), mi-a fost cerut de Centrul Cultural “Bucovina” şi, indirect, de Consiliul Judeţean Suceava, drept suport logistic pentru manifestările comemorative din 7-15 iunie 2014.

*

Prin urmare, pentru fotocopieri ale paginilor din registrele de stare civilă, aflate în patrimoniul Direcţiei Judeţene a Arhivelor Naţionale Suceava, am apelat la serviciile de artist fotograf profesionist ale şefului meu direct, poetul Victor T. Rusu, directorul CCPTP Suceava, care, de altfel, a făcut o treabă exemplară, aşa cum procedează în tot ceea ce îi face, cu adevărat, plăcere.

*

Vom porni, deci, într-o călătorie imaginară, prin Bucovina, pe urmele străbunilor lui Eminescu, pornind de la actul pe care, în seara zilei de 5 septembrie 1922, la lumina unei biete lumânări, l-a cercetat maestrul lui Lucian Blaga, poetul, filosoful şi eminescologul Vasile Gherasim, cel care se face răspunzător şi pentru busturile lui Mihai Eminescu, amplasate la Cernăuţi şi la Putna.

Vasile Gherasim

Vasile Gherasim

*

Vasile Gherasim, îndrumat de părintele Furtună, descifrase doar conscripţia parohiei din Călineştii lui Cuparencu, din anul 1816, “sloveneşte”, mai întâi, numele lui Vasile Iminovici (eu aş crede că scrie, de fapt, “Ieminovici”), apoi descoperă, “dedesubtul acestui nume”, înregistrările: “Ioana ca soţie, iar mai în vale, copiii: George, Maria, Ileana, Ioan. Drept ocupaţie, era notat “ţăran”. Spre stânga de la această înregistrare de nume, la rubrica numărul casei, era nr. 27. Ca fulgerul îmi trecu prin minte: Iată cheia!” (Bătălia bucovineană pentru Eminescu, Suceava, 2010, p. 14).

*

Şi totuşi, numărul 27 nu înseamnă “cheia”, pentru că, de-a lungul anilor, mai sunt trecute, la acelaşi număr şi simultan cu familia Eminovici, şi alte familii. Să însemne asta că numărul casei aparţinea, de fapt, socrilor bunicului lui Eminescu şi că, în cele din urmă, o vom putea identifica şi pe bunica Ioana ca aparţinând unei anumite familii din Călineşti? Răspunsul îl poate da numai viitorul, dacă va fi cântărit cu răbdare şi pe îndelete. Dar iată pagina cu conscripţia din 1816:

*

Conscripţia din anul 1816

Conscripţia din anul 1816

*

Primul copil al familiei Vasile şi Ioana Eminovici a fost Elena, care avea să se căsătorească, la timpul cuvenit, cu Dumitru Sandriuc, din Şerbăuţi, dar, în perioada sarcinii, conform unui obicei bucovinean al rodniciei, cei doi soţi au botezat o fată, Anna (fata lui Pintilei Kopalo; mai avea o fină, din 1804, Nastasia, în ambele file Vasile Ieminovici figurând şi ca dascăl), la puţină vreme după aceea, în 23 februarie, născându-se şi Elena. Redau, în ordine cronologică, ambele detalii de registru (paginile întregi, doar în expoziţia din iunie):

*

Pagina în care Vasile Eminovici apare ca naş, în a doua rubrică

Pagina în care Vasile Eminovici apare ca naş, în a doua rubrică

*

Paginile care consemnează naşterea Elenei Eminovici (rândul 3, a doua coloană)

Paginile care consemnează naşterea Elenei Eminovici (rândul 3, a doua coloană)

George Eminovici,  primul dintre cei trei feciori ai familiei Eminovici, din Călineştii lui Cuparencu (au mai existat şi patru fete), s-a născut în 10 februarie 1812.

Raluca Iuraşcu-Eminovici

Raluca Iuraşcu-Eminovici

George Eminovici

George Eminovici

*

 

Numele feciorului lui Vasile Ieminovici poate fi citit “Gheorghe”, aşa cum s-a şi încetăţenit. Feciorul acesta avea să înveţe şcoală, la Suceava, sub îndrumarea dascălului armean Ioniţă Botezat (de regulă, numele acesta se da evreilor creştinaţi, dar Ioniţă era, în mod sigur, armean) şi să-şi asume viitorul aşa cum şi-l dorea el, dar fără ca, mai târziu, să priceapă că şi fiul lui, Mihai, avea dreptul la aceeaşi asumare de destin.

*

În condica parohială din Călineşti, părintele Furtună, care căutase material documentar pentru Vasile Gherasim, dar fără ca Gherasim să mai ajungă la Călineşti, scrisese, deasupra numelui lui Vasile Ieminovici, cu creion chimic, “Eminovici”, cu acelaşi creion subliniind şi numele pruncuţului:

*

Paginile care consemnează naşterea tatălui lui Mihai Eminescu

Paginile care consemnează naşterea tatălui lui Mihai Eminescu

*

Detaliu din condică, privind naşterea lui George Eminovici

Detaliu din condică, privind naşterea lui George Eminovici

*

Al doilea fecior, Ioan, s-a născut în 14 martie 1816 (iarăşi, părintele Furtună scrie, deasupra numelui, cu creion chimic, “Eminovici”) şi avea să rămână în Călineşti, şi după ce s-a căsătorit cu Maria lui Ştefan Mareci, tot din Şerbăuţi:

*

Filele care consemnează naşterea lui Ioan Eminovici

Filele care consemnează naşterea lui Ioan Eminovici

*

Detaliu din condică

Detaliu din condică

*

Ştefan, cel care avea să-l însoţească pe George Eminovici în fuga în Moldova şi ai cărui urmaşi îi mai poartă numele, şi astăzi, la Sălăgeni (bunicul lor, Iordache Eminovici, a fost Erou în al doilea măcel planetar), s-a născut în 24 ianuarie 1821:

*

Filele care consemnează naşterea lui Ştefan Eminovici

Filele care consemnează naşterea lui Ştefan Eminovici

*

Detaliu din condică

Detaliu din condică

*

Vasile Eminovici, bunicul lui Mihai Eminescu, avea să moară în 20 februarie 1844. De data asta, scrisul este mai limpede (penultima poziţie, jos), mai uşor de descifrat:

*

Filele care consemnează moarte bunicului lui Eminescu

Filele care consemnează moarte bunicului lui Eminescu

*

În paginile deja reproduse, zac, încolonate, zeci şi zeci de nume, pe care nimeni nu le mai ştie, nu le mai pomeneşte. Doar Vasile Ieminovici a avut norocul unei reale veşnice pomeniri, datorită eternităţii nepotului său de geniu, Mihai Eminescu.

*

Ceea ce puteţi vedea, aici, înseamnă doar o părticică din documentarul “Străbunii bucovineni ai lui Mihai Eminescu”. O parte, cu care mă simţeam dator, deşi strădania mea, din ultimele luni de zile, a fost închinată străbunilor materni ai lui Mihai Eminescu. Căutându-i, inclusiv în recensământul din 1771-1773, făcut din ordinul generalului rus Rumeanţev, am dat peste străbunul meu de atunci, călăraş de Coţmani, la Revcăuţi şi care se numea… ca şi mine. Dar, despre el, cu altă ocazie.

*

Autograf Eminescu pe o carte


Răzeşia, o cultură rurală ignorată

RMR nr 1*

Întâmplarea face să dau peste două numere târzii ale “Revistei Mazililor şi Răzeşilor”, întemeiată de Dionisie Bejan (18.08.1837, Stăuceni – 21.09.1922, Cernăuţi, care a scris şi „Istoria mazililor şi răzeşilor din Bucovina”), în 1910, şi publicată, ritmic, până în 1914, dar reluată, în 1940, de Dragoş Vitencu.

*

De moştenirea aceasta culturală ignorată a ruralităţii moldave m-am ocupat, pe îndelete, în monografia folclorică a Bucovinei şi în volumul III al “Poveştii aşezărilor bucovinene”, iar numerele târzii ale “Revistei Mazililor şi Răzeşilor” nu aduc noutăţi de cercetare, ci doar de gomoşenie tipic bucovineană. De pildă, un material despre datinile răzeşeşti, publicat cu mare pompă, reia, fragmentar, informaţii dintr-un studiu mult mai vechi. Scrie în revista lui Vitencu:

*RMR nr 2

„Răzeşul se îmbracă în surduc, poartă pantaloni de materie cumpărată, se încalţă în ciobote sau papuci (ghete) în formă mai delicată. La grumaz poartă o basma de matasă şi de coloare deschisă, iară pe cap, pălării frumoase, cumpărate din târg. Iarna, poartă cojoc şi manta, dar niciodată suman.

*

Cuşmele răzeşilor sunt mici şi ascuţite, ei sunt cu toţii tunşi, raşi şi cu musteţe răsucite; ici-colea, poartă şi barbă, pieptănată cu multă grijă.

*

Răzeşiţele, cărora le zic cucoane, se îmbracă în caţa­veici de materie întunecată şi blănite cu piei de vulpe, de miel sau căptuşite cu bumbac; rochiile li-s de felurite materii şi colori; în cap au tulpane, testemele, basmale, mai totdeauna de coloare neagră.

*

Datinile rezeşilor sunt, încă, deosebite de ale celorlalţi oameni (se arată datinile răzeşilor la nunţi, la botezuri, la sărbători, apoi la jocuri şi
petreceri).

*

Răzeşii sunt mai toţi oameni veseli, glumeţi, ageri la minte şi la orice întreprindere”[1].

Revista coperta finala*

Textul iniţial, publicat, în 1894, de Dionisie Bejan în “Deşteptarea” sună astfel: „Răzeşul se îmbracă în surduc şi poartă pantaloni de materie cumpărată, se încalţă în ciubote sau papuci în formă mai delicată. La grumaz poartă o basma de matasă şi de culoare deschisă, iară pe cap pălării frumoase, cumpărate din târg. Iarna, poartă cojoc şi manta, dară niciodată suman ţărănesc. Cuşmele răzeşilor sunt mici şi ascuţite; ei sunt cu toţii tunşi, raşi şi cu musteţe răsucite; ici-colea, poartă şi barbă, pieptănată cu mare grijă.

*

Răzeşiţele, cărora li se zic cucoane, se îmbracă în caţaveici de materie întunecată şi blănite cu piei de vulpe, de miel sau căptuşite cu bumbac; rochiile li-s de felurite materii şi colori; în cap au tulpane, testemele, basmale mai totdeauna de culoare neagră.

*

În casa răzeşului, se află măcar un pat, care-i frumuşel şi bine aşternut; prin cuie, de nu se află dulap de straie, stau acăţate veşmintele de sărbătoare, acoperite cu o pânză albă…

*

Nunţile, la răzeşi, se încep Sâmbăta, seara, cu jocul nunţii, pe când la ţărani se încep vineri, cu cusutul unei cununi de brebenoc pentru mireasă. Mireasa răzeşă are, la cununie, în cap, numai o floare de târg ori un văl cu o cununiţă de mirtă, pe când la ţărani mireasa vine cu cununa cea cusută de vineri şi cu multe alte găteli în cap. La ţărani, amândoi tinerii vin, marţi, după cununie, la rugăciunea deslegării, iar la răzeşi vine, la o săptămână, numai mireasa singură. Răzeşii se căsătoresc numai între olaltă, şi niciodată nu se amestecă cu ţărani.

*

La paşti, răzeşii fac ouă împistrite cu tot felul de colori, numindu-le „muncite”, pe când poporul de rând face numai ouă roşe sau roş-alb-galbene. Pasca, la răzeşi, este făcută cu brânză, cu ouă şi cu stafide, şi ei o duc la sfinţit într-o basma mare, pe când ţăranii duc la sfinţit numai un cozonac mai mare, numit pască, apoi mai multe bucăţi de carne friptă, slănină, unt, brânză proaspătă, usturoi şi altele, toate într-o covăţică sau doniţă nouă, cumpărată anume pentru treaba asta. Răzeşul duce la biserică jertfă numai colaci rotunzi, iară ţăranii duc pânicele de secară. Răzeşii se aşează, în biserică, la locul cel de frunte şi mai înainte…

*

Răzeşul Raţiu, din Fundu Moldovei (Colecţia Vasile Ursache)

Răzeşul Raţiu, din Fundu Moldovei (Colecţia Vasile Ursache)

*

Jocurile şi petrecerile răzeşilor se fac deosebi de ale ţăranilor; ţăranii joacă lângă cârşme, răzeşii în casa unuia dintre ei.

*

Răzeşii lucră numai la răzeşi şi niciodată la ţărani. Ei se duc, unul la altul, la clacă, la prăşit, la arat, la cărat, şi ţăranii încă merg la lucru la ei”[2].

*

Dimitrie Dan

Dimitrie Dan

Anonimizarea răzeşilor şi deposedarea lor de cultura distinctă, în favoarea descendenţilor foştilor iobagi, „vecini” aduşi în principal din ţinuturi slave ale ţărilor megieşe, avea să înceapă, odată cu pierderea „drepturilor lor”, adică din anul 1848, atunci când a fost abrogată legea de recrutare, care „scutea boierimea şi stăpânii de pământuri întinse de recrutare”[1] (până atunci, „beneficiile legii de recrutare austriece nu se aplicau asupra răzeşilor, ci numai asupra ţăranului”), iar „mazilii fură înrolaţi în categoria ţăranului”, cu o discriminare, totuşi, împotriva răzeşului, din moment ce „legea absolută de recrutare scuteşte cu totul pe fiul unui ţăran, dacă numără  (ţăranul) 60 de ani şi posedă 3 fălci de pământ, de datoria serviciului în armată, numai fiul de răzeş este eschis (exclus – n.n.) de la această binefacere ca un afurisit şi blestemat”.

*

Problema egalitarismului păgubos al răzeşimii bucovinene cu ţărănimea, fostă iobagă, a fost luată în discuţie, doar în 1864 şi doar din perspectiva nedreptei înrolări a răzeşilor, de deputatul Covaciu, în „şedinţa a 9-a, sesiunea III, a dietei bucovinene din 31 Martie 1864, pag. 120, şi, apoi, în şedinţa a 18-a, pag. 279 şi 283” (cu stenogramele scrise în limba germană), când „Comitetul s-a consultat serios şi îndelungat asupra acestei întrebări şi s-a încredinţat că, în această privinţă, este necesar un ajutor grabnic, căci comitetul s-a încredinţat, din cercetările făcute mai înainte, că răzeşii şi proprietarii de părţi de moşii sunt puşi, într-adevăr, în urma tuturor străinilor şi veneticilor: căci, pe când Ruteanul, emigrant din Galiţia, şi Germanul, descălecat prin tot locul, reclamă pentru unicul său fiu apărare în contra legii şi o află, într-adevăr, pe când Lipovanul, emigrat din Rusia, bazat pe un privilegiu străin, se retrage de la darea de recruţi, în tot anul, pe când Israelitul, care întrece în agerimea minţii toate naţionalităţile, înţelege a se feri, cu măiestrie, ca un marinar iscusit, de „Scylla şi Charibdis” a oceanului nostru de paragrafe, şi dovedeşte că satisfacerea legii, în toată privinţa, şi totuşi n-a dat nimic, singur Românul, băştinaşul, cu jertfă a ospitalităţii sale, trebuie să poarte toate sarcinile”.

*

 

[1] DAN, DIMITRIE, Documente şi acte privitoare la istoria răzeşilor şi mazililor din Bucovina (ca şi citatele care urmează), în „Din scrierile lui Dimitrie Dan”, Cernăuţi, 1902, pp. 62-67



[1] OLARU, DRAGOŞ; REI, EMANOIL, Ropcea, un sat din Bucovina, p. 35

[2] DEŞTEPTAREA, nr. 8/1894, p. 60, 61

[1] Revista mazililor şi răzeşilor, Anul IV, nr. 2, Cernăuţi, februarie 1944, p. 77


Pagina 126 din 129« Prima...102030...124125126127128...Ultima »