“Stâlpii” sau Calea lui Dracula

Posibilă sugestie pentru crima de la Reuseni

*

Atunci când am propus proiectul pentru realizarea celui mai lung muzeu de sculptură în aer liber din lume, mă bazam pe două idei fundamentale: cultul străbunilor (stâlpii) şi mitul lui Vlad Ţepeş şi al vărului său, Ştefan cel Mare (mama lui Ştefan, doamna Oltea, era sora lui Vlad Dracul, iar mama lui Vlad era fata lui Roman al II-lea).

*

“Stâlpii” formau, în ţinuturile româneşti, trei ceruri de veghe în jurul urmaşilor: stâlpii de hotar, stâlpii de poartă şi stâlpii de pridvor (cerdac). Prin urmare, pentru a face mai bine înţeleasă această concepţie “stâlpică”, şi de către sculptorii cu care voi lucra, şi de către şefii Centrului Cultural “Bucovina”, şi de către liderii judeţeni, inclusiv de către primarii din localităţile în care vom amplasa stâlpii, am să mă folosesc, la fel ca în prima imagine-machetă, de elemente ale Monumentului de la Moisei, al lui Vida Geza, doar pentru a sugera altfel de expuneri simbolice ale stâlpilor, funcţie de realităţile istorice, dar şi de miturile şi de cosmologia românilor.

*

Întâlnirea cu spiritele străbunilor

* 

Precizez, încă o dată, că schiţele mele sunt doar sugestii şi că rezolvarea artistică va aparţine, în totalitate, sculptorilor bucovineni care vor pune proiectul în practică.

*

Stâlpul totemic

*

La stâlpul totemic, de pildă, aş sugera folosirea chipurilor legendarilor voievozi Dragoş, Bogdan I, Laţco, Petru Muşat, Alexandru cel Bun, Ştefan (cel cu victoria de la Ghindăoani) şi Alexandru, dar la fel de bine pot fi folosite elemente ale măştilor bucovinene, care-i reprezintă pe “străbunii din ceruri”.

*

Fârtaţii

*

Datorită lungimii traseului Reuseni-Tihuţa, fiecare expunere stâlpică trebuie să fie simplă şi cu trimitere directă spre cultul străbunilor, cu folosire de elemente creştine, precum în prima imagine-machetă, cult din care s-au desprins, în fond, şi mitul luciferic, şi legenda sfinţeniei, deci complementarităţile exemplare ale spiritului.

*

Ion Drăguşanul

Dragoş Vodă şi tătarii Bourului Norocos

Dincolo de legenda lui Dragoş, stă o bătălie cu tătarii Bourului Norocos

*

Legenda primului Descălecat al Moldovei, care nu a fost, de fapt, un Descălecat, adică o constituire de statalitate, îl are ca erou pe Dragoş Vodă, voievod maramureşean din Bedeu, care, însoţindu-l pe comitele secuilor, Andrei Lackfy, în expediţia, din anii 1334-1339, de izgonire a tătarilor de dincoace de Carpaţi, avea să lunece în legendă.

*

Moneda lui Kutlu Buga, bătută la Şehr al-cedid, adică la Orheiul Vechi

În lipsa Hanului Crimeii, Kutlu Buga (Bourul Norocos), care, conform documentelor veneţiene, lupta, cu grosul armatelor sale, împotriva lituanienilor, ungurii i-au zdrobit pe tătari la Boureni, lângă Humor, capturându-l pe cumnatul Hanului Kutlu Buga, mârzacul cu trei tuiuri Atlamâş (Athalamos), căpetenia tătarilor dobrogeni, şi executându-l prin spânzurare, deci printr-o moarte cumplită pentru un viteaz, datorită umilinţei.

*

În oastea comitelui secuilor se afla, în fruntea voluntarilor maramureşeni, şi Dragoş din Bedeu (alţi istorici cred că e vorba de Dragoş din Giuleşti), care, conform unui vechi izvor istoric („Cronica moldo-rus”), iar „Dragoş voievod a întemeiat prima cetăţuie pe râul Moldova, apoi a întemeiat oraşul Baia şi alte cetăţi pe râuri şi pâraie”[1] (Baia beneficiase de o primă consemnare, în portulane, în 1334, drept „Civitas Moldaviae”, deci exista, în primul an al incursiunilor ungureşti în nordul moldav).

*

Hoarda de Aur

*

Legenda cunoscută („şi noi aflăm că Moldova s-au discălicat mai pe urmă… de păstorii nemeriţi, că umblând păstorii de la Ardeal, ce să chiamă Maramoroş, în munţi, cu dobitoacile, au dat de o hiară, ce să chiamă buor, şi, după multă goană ce o au gonit-o prin munţi cu dulăi, o au scos la şesul apei Moldovei.

*

*

Acolea fiind şi hiara obosită, au ucis-o, la locul unde să chiamă acum Buorenii, daca s-au discălicat sat. Şi hierul ţării sau pecetea cap de buor să însemnează. Şi căţeaoa cu care au gonit fiara aceia au crăpat, pre care o au chiemat-o Molda, iară apei de pre numele căţelii Moldii i-au zis Molda, sau cumu-i zic unii, Moldova. Ajijdirea şi ţării, dipre numele apei i-au pus numele Moldova”), legenda cunoscută, deci, reprezintă un mit ulterior lui Grigore Ureche, care a scris despre vremurile vechi nu în baza unei tradiţii orale moldoveneşti, ci sugestionându-se, pe fond mitologic valah, cu unele informaţii aproximative, preluate din cronici polone („Scrie Bielschii cronicariul leşesc” sau „Scrie cronicariul leşesc Marţin Paşcovschii”, menţionează Ureche).

*

În realitate, Moldova are un singur Descălecat, cel din 1359-1365 (1349-1365, după alte surse şi, în special, după cele germane), săvârşit de Bogdan, voievodul maramureşean din Cuhea, Ieud, Bocicoel, cele două Vişeie, Moisei, Borşa şi cele două Selişte, care, în 2 februarie 1365, aveau să fie confiscate, de Ludovic al Ungariei, „de la voievodul Bogdan şi fiii săi, necredincioşi înveteraţi ai noştri, pentru blestemata lor vină de necredinţă… care… plecând pe ascuns din zisul nostru regat al Ungariei în suspomenita noastră ţară moldovenească, uneltesc să o păstreze spre paguba noastră”[2].

*

Capul de bour, într-un relief selgiucid de pe moscheea de la Cardakhan, Denizli, anul 1230

*

Capul de bour, într-un relief selgiucid de pe moscheea mare din Diyarbakir, sec. XIII

*

Moscheea mare din Diyarbakir, cu capul de bour deasupra coloanei

*

Bogdan, frate de vitejie cu Kutlu Buga (Bourul Norocos), avea să îi izgonească pe unguri peste munţi, cu sprijinul Hanului Hoardei de Aur, care a numit noua ţară Bogdania, nume păstrat, peste vremuri, în toate documentele islamice, încredinţându-i, printr-un inel, descoperit în necropola de la Rădăuţi, şi pecetea cu semnul zodiacal islamic pentru „Stâlpul Bourului”, precum şi cu numele lui Alah, scris în arabă, şi asta din pricină că el, hanul, avea ca însemn heraldic bourul văzut din lateral (cum se poate vedea pe monedele de cupru, bătute de el la Orheiul Vechi sau Şehr al-cedid), stema Bogdaniei aflându-se cioplită, în secolul al XII-lea, ca relief selgiucid pe moscheea de la Diyarbakir[3] şi, din anul 1230, pe moscheea de la Cardakhan, Denizli[4].