Pe urmele averilor mănăstireşti „regale” (I)

Mănăstirea Sinaia, “Boabe de grâu”, 1930, nr. 5, p. 300

*

Mănăstirea Sinaia

*

Zidirea mănăstirii. Inscripţiunile. Averea mănăstirii. O legendă.

Restaurarea bisericei. Darurile Suveranilor. Felurite podoabe.

*

Mănăstirea Sinaia este zidită, la 1695, de marele Spătar Mihai Cantacuzino, fiul postelnicului Constantin, şi numită de Dositei, Patriarhul Ierusalimului, şi mănăstirea Buceagul. Numirea de Sinaia a dat-o mănăstirii spătarul Cantacuzino, după cum se vede din actul de fundaţiune: „Am zidit din temelie şi am înălţat un schitişor, numindu-se Sinaia, după asemănarea Sinaiei celei mari şi după cum arată şi Patriarhul Ţarigradului Gavriil (1702), pe care Sinaia au numit-o, bine făcând, îndemnându-sе de multă dragoste şi cucernicie ce avea către sfântul şi de Dumnezeu umblator muntele Sinai”.

*

Sub numirea de mănăstirea Sinaia înţelegem cetatea, cu biserica şi chiliile vechi. Iată inscripţiunea ce se găseşte, să­pată în piatră, deasupra arcadei dinnăuntru: „Zugrăvitu-s-a această sfântă biserică, în zilele domnului Ioan Alex. Constantin Moruzi Voevod, fiind Mitropolit Dositei, şi s-a săvârşit prin toată osteneala şi cheltuiala părintelui egumenului Damaschin, 1795”. Nu este referitoare la zidirea mănăstirii, ci numai la unele reparaţii, făcute de egumenul Damaschin, căci inscripţia săpată în piatră şi pusă pe frontispiciul bisericii mari e următoarea: „La cursul anilor de la Mântuitorul nostru Christos, 1695, s-au zidit sfânta mănăstire Sinaia, de fericitul întru pomenire ctitorul Mihail Cantacuzino, marele Spătar, întru cinstea Adormirii Prea Sfintei de Dumnezeu Născătoare; iar la leatul 1848, s-a mai adăugat la aceasta sfântă biserică, în zilele Prea Luminatului nostru domn Grigore Dimitrie Bibescu Voevod, cu blagoslovenia casei şi din afiorosirile fericiţilor ctitori, în numele Prea Sfintei Treimi şi în cinstea Adormirii Prea Sf. Născă­toare de Dumnezeu, s-a început zidirea acestei biserici de roşu, în stăriţia prea cuviosului Iosif, Archimandrit, întru care sus numitul a şi răposat în Domnul, şi s-a desăvârşit prin stăruinţa, osârdia şi osteneala Prea Cuvioşiei sale Părintelui Paisie Archimandritul acestui sfânt locaş… 1846”. Biserica cea nouă s-a început 1a 1843, de stareţul Iosaf, şi s-a terminat în 1846, de stareţul Paisie. Acum, de curând, s-a restaurat.

*

Cu privire la fondarea mănăstirii Sinaia, călugării de la mănăstire povestesc următoarele: îngrijitorul bisericei Sf. Nicolae, după Malomăţ, avea obiceiul, în privegherile sale de miezul nopţii, de-a ieşi pe culmea dealului, unde se află astăzi mănăstirea Sinaia. În noaptea de Sf. Maria Mare, acest călugăr, după săvârşirea rugăciunilor, fiind obosit, a adormit. Deşteptându-se, la auzul unor cântări armonioase, vede, în josul dealului, рe o poieniţă, lumină mai ca ziua şi două cete de tineri îmbrăcaţi în alb, cu lumânări aprinse, ce străluceau ca razele soarelui, şi-i aude cântând troparul Adormirii, iar după terminarea cântărilor, s-a pus iarăşi întunericul nopţii.

*

Despre cele văzute, îngrijitorul bisericii Malomăţului dădu ştire la Mitropolie. Spătarul Mihal Cantacuziao, auzind şi el de această vedenie şi dorind a-şi împlini făgăduiala dată, pe când, persecutat de turci, se afla în muntele Sinai, a început clădirea mănăstirii, înzestrând-o cu multe moşii şi bunuri. Eforia spitalelor civile a însărcinat, acum câtva timp, pe dl architect G. Mândrea să restaureze mănăstirea Sinaia. Se cerea ca această biserică să fie reconstruită în stilul bisericilor clădite sub domnia lui Ştefan cel Mare. În acest scop, dl Mândrea s-a dus prin Bucovina şi Moldova, unde a găsit adevărate comori de Artă Naţională.

*

Marea biserică este prevăzută cu calorifer, ventilaţie şi, în parte, cu lumină electrică. Toate decoraţiunile istorice, ca uşi, strane, tronurile regale, tronul mitropolitului, în Altar, sunt de marmură roşie, pictura interioară, amvonul, catapeteasma, candelele sunt executate în stil pur bizantin. La clopotniţele din faţă, pe șarpante de fier, s-au aşezat patru clopote, din care unul, cel mal frumos şi cu sunet sonor, este o donaţiune a M. S. Regelui. M. S. Regina, la rândul ei, a contribuit cu o Evanghelie ferecată, scrisă şi cu miniaturi, care este opera divinei poete Carmen Sylva. Perdeaua de la uşa împărătească a catapitesmei este o cusătură de fir de aur pe catifea, lucrată, cu multă dibăcie, în atelierul doamnei Both. Pictura interioară, distribuită în mod estetic pe pereţi şi bolţi, s-a executat de pictorul Age Exner, care a lucrat la toate restaurările mari ale biiericilor noastre. Sfinţii şi diferitele scene biblice sunt făcute cu uleiu, mai pe fund, de aur mozaicat. Toate chenarele (ornamentele) sunt în stil bizantic, iar poza şi execuţia sfinţilor sunt lucrate după maniera întrebuinţată la Muntele Athos şi în majoritatea bisericilor noastre.

*

La dreapta intrării principale, este portretul M. S. Regelui şi al Mitropolitului Primat, la stânga, M. S. Regina, cu Princesa decedată, şi Spătarul Cantacuzino. Aceste portrete au fost plătite de M.M. LL. şi sunt în totul asemănătoare (Tribuna poporului, Anul VII, Nr. 99, Arad, duminică 1/14 iunie 1903).

De la Dunăre la mare / Geamparalele

1860, Lancelot: La Hora (danse valaque)

*

În general, imbecilitatea capătă valoare științifică datorită „autorității” unor „Prof. univ. dr.” trândavi și suficienți, care, fără argumente, deversează în spațiul cultural românesc inepții prețioase, dar care capătă „putere de lege”. Nu trebuie ignorată, atunci când luăm în discuție spiritualitatea românească, nici „contribuția” interpreților de folclor la imbecilizarea publică, prin texte încropite pe picior și nicidecum adunate din memoria satului românesc, sat care, de altfel, nici nu mai are memorie. Nici măcar melodiile nu sunt îndătinate, ci născocite de instrumentiști profesioniști de folclor, care țin cont de ritmicizările regionale, impuse aiurea de etnomuzicologie, în baza conceptului bolșevic al „vetrelor folclorice” creatoare. Iar toate acestea duc la o gravă denaturare a spiritualității românești, devenită, în ultimii ani, dezgustător de petrecăreață. Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc eu, acum, ci despre „geamparalele” părții sudice a României și, mai ales, ale Dobrogei, ținut care, până mai adineauri (1878), nu era locuit de români creatori, care numai la actul divin al versificării săltărețe cugetau. Și cu toate astea, Dobrogea are, drept marcă pe identitate, „Geamparalele” – în turcă, „geam-para” înseamnă „bani cu bani”, dar turcii nu au… geamparale – cică moștenire multiculturală a unui „tărâm veșnic înnoitor”.

*

Sunt deja clasice versurile nefolclorice „Drag mi-e jocul dunărean / Pe pământul dobrogean / Geamparalele / Le jucăm cu mic cu mare / Geamparalele / De la Dunăre la mare / Geamparalele”, „versuri ale cântecului Geamparalele, cântat de Elena Roizen”, dar folosite drept moto pentru „studiul” Delta Dunării – un tărâm cu istorie atemporală de Prof. univ. Dr. Carmen Costea și Prof. univ. Dr. Alexandru Stroia, autorii cărții Învață de toate, apărută sub egida Academiei de Studii Economice din București, 2011, p. 21, care autori, cu falsa lor autoritate științifică, nu doar că falsifică spiritualitatea românească, dar și retează, pentru a arunca la gunoi, milenii de trăire românească autentică.

*

Și astfel, ritmicități ceremoniale străvechi ale tuturor neamurilor europene, dar păstrate doar de români, sunt spulberate, pentru că savantoșii „Prof. univ. dr.” și gurista folcloroasă nu au băgat de seamă că ritmicitatea „geampara” este specifică dansurilor ceremoniale cu măști („Ța, ța, ța, căpriță, ța”, de pildă) și orațiilor de nuntă de tip „Busuioc” („Soacră mare, soacră mare, / Ai o noră ca o floare”, de altă pildă), dar ambele dedicate Timpului (Capricornul), și „capra” sau „cerbul”, ca și mireasa („căprioara” sau „ciuta”) fiind „vânate” drept biruințe asupra Timpului, nicidecum asupra morții, drept biruințe ale luminii, inclusiv prin întemeierea unei familii. E lesne de observat, dar numai în cunoștință de cauză, că și orațiile de nuntă sunt, de fapt, tot colinde, adică narațiuni cosmice despre „trecerea Soarelui prin solstiții și a Lunii prin lunistiții”, după cum observa, pe la 1860, Simion Mangiuca, fără să fi fost „Prof. univ. dr.”.

*

Existau, în vremea „datului primordial”, cum zicea René Guenon, pentru că francezii, aidoma tuturor neamurilor europene, cu excepția celui românesc, pierduseră conceptul „Datină”, patru tipuri de horă, două solstițiale și două echinocțiale, cele solstițiale fiind ceremonii solare și lunare, iar cele echinocțiale, ceremonii închinate Maicii Glii, ca Fertilitate (de aici, Misterele Eleusine, iar la noi, pe același simbol al Demetrei, „Paparudele” și „Brâiele”) și ca Rodire („Bătutele”, numite, încă din timpul lui Herodot, și „dansuri cu arme”, iar ulterior, „călușerești” sau „cătănești” – termen introdus de Fraz Josef Sultzer și preluat de Carl Engel). Datorită boierimii românești, la fel de suficientă ca reputații „Prof. univ. dr.” de astăzi, cuvântul „brâu” capătă două noi încărcături semantice, preluate pe potrivite „după ureche” din cuvântul turcesc „syrbar”, cea de șerpar, deci de brâu lung, și cea de… sârbă, deși melosul sârbesc este tot atât de asemănător cu sârbele românești, care sunt „Brâie”, cam cât este melosul turcesc cu „geamparaua”, adică deloc.

*

Asta este dacă statul român irosește „geampara” („bani cu bani”) pe lefurile unora cu ignoranța încătărămată în „syrbar”!

De la Ciprian Porumbescu la Roman Istrati

*

Astăzi, se împlinesc 164 de ani de la naşterea lui Ciprian Porumbescu, întâmplare astrală în folosul Bucovinei, petrecută la Şipotul Sucevei, în megieşia cumpenei apelor fundamentale ale provinciei noastre, Suceava şi Moldova. Dar numele compozitorului este profund legat de Stupca, satul în care există un stejar uriaş, nutrit din pământul veşniciei sale, prin foşnetul frunzelor neostenit de călătoare auzindu-i-se uneori sufletul: “Iar când, fraţilor, m-oi duce / De la voi şi-o fi să mor, / Pe mormânt, în loc de cruce, / Puneţi mândrul Tricolor!”. Şi nu i s-a pus un Tricolor, pentru că se fură, generaţie după generaţie, ci o tablă lunguiaţă, vopsită în roşu-galben-albastru. Că aşa-i memoria bucovineană: o bucată de tablă ruginind ruginitul.

*

Ciprian Porumbescu înseamnă o uriaşă sete de viaţă şi o demnitate a vremelniciei cum rar se mai pot întâlni. Îl puteţi asculta astăzi, ca să descoperiţi şi în sufletul dumneavoastră aceiaşi dezlănţuire de energii. Sau puteţi să vă vedeţi de ale dumneavoastră, după cum e îndătinat la noi, românii. “Ei nu pun nici un preţ pe originea, gloriile şi virtuţile strămoşilor”, scria, în 1644, Marco Bandini, apoi adăuga: “Singurul lucru pe care îl preţuiesc sunt ei înşişi; de parcă ar fi veşnici”.

*

Tot astăzi, în ziua naşterii lui Ciprian Porumbescu, pentru prima dată în istoria românilor sărbătorită, poetul Roman Istrati îşi va lansa o carte de pamflete geo-politice. Un scrâşnet împotriva perenei neputinţe a unui neam fără memorie. Aşa mi se pare mie firesc: să-ţi cinsteşti antecesorii, respectându-ţi contemporanii. Şi pe unii, şi pe ceilalţi, doar dacă există.

*

Roman Istrati

Ciprian Porumbescu va fi, şi astăzi, o dezlănţuire de cântece, care se vor desprinde din sufletele “Zicălaşilor” Petru Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Ionuţ Chitic, Narcis Rotaru şi Adrian Pulpă. Şi vor poposi în suflete. Unde vor găsi universuri propice, vor lăstări şi vor dura. Aidoma stejarului de la Supca.

*

Roman Istrati, pentru că s-a născut poet, se închină, astăzi, memoriei lui Ciprian Porumbescu. Deci, altui poet, care debuta cu poezie, în 1867, la un an după Eminescu, în paginile revistei “Familia”. Se simte cosmicitatea lirică a lui Ciprian Porumbescu în tot şi în toate. Îţi trebuie doar simţuri, cu care să poţi percepe şi pune pecete pe suflet. Dacă îl ai.

*

Tare frumos, dumnezeiesc de frumos ar fi dacă românii ar învăţa să se legitimeze prin poeţi, prin muzicieni, prin artişti plastici, dacă ar învăţa să dăinuiasă prin origini, prin glorii şi prin virtuţi. Ăsta este şi secretul adevăratei credinţe, şi al netăgăduitei demnităţi umane. Pentru că nu există alte moaşte sfinte decât cele ale memoriei.

*

Astăzi, se împlinesc 164 de ani de la naşterea lui Ciprian Porumbescu, întâmplare astrală în folosul Bucovinei, petrecută la Şipotul Sucevei, în megieşia cumpenei apelor fundamentale ale provinciei noastre, Suceava şi Moldova.

Horă „auzită de la micul Ciprian Porumbescu”

*

Deși reluată și stilizată, în opereta „Crai nou”, „Hora lui Traian” (Bidirel, din Stupca), pe care lăutarul Ion Batalan din Călugărița (însurat și mutat la Voitinel) o auzise „de la micul Ciprian Porumbescu”, în anii în care Batalan cânta în banda lui Grigori Vindereu (erete, în româna veche), iar „micul Ciprian” lua lecții de vioară de la lăutarul sucevean, fiind gimnazist, se va cânta și sâmbătă, 14 octombrie 2017, în ziua de naștere a lui Ciprian Porumbescu, pentru prima dată sărbătorită la români, drept o inedită… inedită (datorită modului insolit în care s-a păstrat).

*

Precizările lui Calistrat Șotropa, din Biblioteca muzicală „Muza Română”, pe care o scotea, lunar, la Cernăuți, din 1880, până în 1890, sunt importante și din alt motiv, acela de a certifica migrația cântecelor românești dintr-o regiune în alta. Pentru că lăutarii cu care ucenicise Batalan, Ciolac (basarabean, mutat, ulterior, la București, bunicul celebrului Cristache Ciolac, cu care se împrietenise George Enescu și-l recomandase drept lăutar al familiei regale – avea să cânte și la nunta lui Ferdinand, în decembrie 1893, și la nunta de argint a lui Carol I, în 1994), Șolcan (originar din Zaharești, unde avea să revină la bătrânețe), Năstase (moldovean, stabilit la București, unde plecaseră boierii moldoveni, după Unirea din 1859, care ne-a lăsat „Sârba lui Năstase”, un minunat brâu moldovenesc, devenit, ulterior, sârbă… argeșeană) și Paraschiv (și el mutat la București, în taraful altui basarabean, Anghel Dinicu, străbunicul lui Grigoraș Dinicu).

*

*