Concert Porumbescu, de ziua lui Ciprian

Pentru că bucovinenii obişnuiesc să sărbătorească… moartea lui Ciprian Porumbescu (bundiţele de dihor îi stânjenesc la comemorări), mă bate gândul să organizez, în 14 octombrie 2017, sărbătorirea zilei lui de naştere (pentru prima dată în… istorie), printr-un concert, în cea mai mare parte instrumental. Cu Răzvan Mitoceanu şi cu Adrian Pulpă am avut, deja, o discuţie de tatonare – nu şi cu Petrică Oloieru, care, în urma unui surprinzător accident, este imobilizat la pat. Şi tare aş avea nevoie şi de sfaturile lui.

Vreme de două zile, am adunat partituri tipărite (scanările manuscriselor de la Muzeul Bucovinei le am de multă vreme), iar în următoarele zile va trebui să aflu care tipărituri sunt falsuri ale lui Radu Cionca sau ale lui Leca Morariu (ambii abundă în “revizuite”, cea mai ciopârţită şi falsificată lucrare fiind “La malurile Prutului”), pentru că eu visez să-l ascult pe Ciprian Porumbescu aşa cum ne-a visat el (el nu ne-a cântat pe cei reali, ci pe cei speraţi) şi nu cum l-au “revizuit” necompozitorii cu aere buzincuriste de excegeţi.

Nu ştiu încă ce formulă instrumentală vom folosi, deşi desenul braşcanului Archip Roşca, de mai sus, îmi oferă câteva sugestii. Deocamdată, am grupat partiturile pe teme, ca să le pot confrunta cu manuscrisele. Cu siguranţă, voi asculta, în 14 octombrie 2017, “Rapsodia Română” (pariaţi că Buzincu îmi face un memoriu la perfecta Mirela Adomnicăi, iar aceasta se va plânge preşedintelui Flutur că salariatul dumnealui a furat de la Enescu rapsodia şi i-a dat-o, fără licitaţie pe SEAP, cetăţeanului Porumbescu Ciprian din Stupca?). Ştiu doar că, în 14 octombrie 2017, îl voi asculta pe Ciprian Porumbescu povestindu-se şi mărturisindu-şi vremea. Unde? Nici la asta nu m-am gândit şi nici nu-i bai, încă.

Jurnalism No Comments Sep 6

O nouă carte de Roman Istrati: rusu’ moralist

O nouă carte de pamflete geo-politice, semnată de poetul și publicistul Roman Istrati, va vedea, în curând, lumina tiparului. Prefațată de Sorin Avram și cu o copertă inspirat realizată de Ovidiu Ambrozie Bortă-BOA, cartea ia în dezbatere slăbiciunile multimilenare ale neamului nostru, în contextul istoriei est-europene, cu un umor dezarmant, atât de caracteristic pentru Roman Istrati, și cu dese puseuri lirice, care l-au obligat pe Sorin Avram să-și intituleze prefața, pe care o reproduc în continuare, „Ruşii, vinovaţi de pierderea unui mare poet”:

*

Roman Istrati ar fi putut deveni un şi mai mare poet. Sînt convins că acest lucru îl gîndea în 1978 regretatul Laurenţiu Ulici, care a scris o cronică elogioasă la adresa lui Romică, autorul volumului de poezii „Miezul adînc”. Să fii publicat de Editura Eminescu la numai 23 de ani şi să ai parte de cronici favorabile în reviste de specialitate gen „România literară” nu era deloc puţin. Însă, se pare că a fost prea mult pentru tînărul poet, care deja fusese învăluit de aburii celebrităţii odată cu cîştigarea Marelui Premiu al Festivalului Naţional de Poezie „Nicolae Labiş”, cu un an înainte. În anii ’70, editurile erau edituri, revistele literare erau reviste literare, iar Romică era Romică. Un tip cu simţul umorului dezvoltat peste limitele prevăzute de codul bunelor maniere scris de obtuzul regim politic şi cu un talent mult peste medie. Peste media 09.00, să zicem. Dacă talentul lui Romică ar fi fost numai la scris, acesta ar fi ajuns un poet şi mai mare, însă l-au încurcat celelalte talente pe care le avea. Cum ar fi talentul de a se pierde în discuţii filosofice şi talentul de a se face simpatic, din cauza acestui ultim talent fiind invitat la tot felul de întîlniri, care ţineau uneori zile şi nopţi. Mai mult nopţi. Aşa spune lumea. Lumea aia care l-a cunoscut pe Romică cel Tînăr. Cu atîtea talente extrascriitoriceşti, cînd să mai compună Romică poezii? De fapt, el le compunea, dar pînă cînd să le aştearnă pe hîrtie, acestea zburau odată cu timpul petrecut în compania prietenilor cu fustă, cu barbă sau cu toartă. Depinde. Ghinionul care a stat în calea lui Romică Istrati, blocîndu-l pe acesta să devină un şi mai mare poet decît a fost considerat în tinereţe, a fost acela că nu au aflat ruşii de el. Dar nu cititorii ruşi obişnuiţi, ci cititorii ruşi în stele. Dacă cititorii în stele tocmiţi de Kremlin ar fi ştiut că peste ani şi ani Roman Istrati va scrie articole atît de aspre împotriva mai marilor Rusiei, atunci cu siguranţă că ar fi apelat la toate trucurile pentru a-l determina pe acesta să scrie poezie. Multă poezie, pe care ar fi fost în stare să o tipărească în mai multe limbi, astfel încît Roman Istrati să ajungă la concluzia că menirea lui pe acest pămînt este doar aceea de a scrie poeme şi că pînă la sfîrşitul vieţii sale numai asta trebuie să facă. Dacă îl citeşti pe Roman Istrati, ajungi să crezi că ruşii sînt vinovaţi de toate relele pămîntului. Acum pot spune că tot ruşii sînt vinovaţi şi pentru că România a pierdut un mare poet. Şi nu avea decît 23 de ani.

Sorin AVRAM

Jurnalism No Comments Sep 4

Imbecilizarea instituţiilor de cultură

Popularea masivă a instituţiilor de cultură cu clientela penibilă, de stânga şi de dreapta, a campaniilor electorale începe să-şi arate efectele. În zilele trecute, de pildă, un individ în călduri, salariat al… Centrului Cultural “Bucovina”, a fost la un pas de a o scărmăni pe conducătoarea grupului de artişti amatori, care concertau în Polonia, pentru că-i respingea metodic avansurile sexuale. După puţină vreme, pentru că-i scormoneau spermatozoizii prin creier, individul… salariat al Centrului Cultural “Bucovina”, a dat buzna în camera adolescentelor din componenţa grupului folcloric, ischitind care dintre ele ar fi dispusă să împartă patul cu el.

Colega agresată sexual are, acasă, un soţ şi un copil. Fetiţele insultate cu propuneri libidinoase au, acasă, părinţi. Salariatul… Centrului Cultural “Bucovina” are pe cineva în partidul care conduce judeţul. Judeţul nu mai are nimic.

Jurnalism No Comments Aug 30

Mârlanul lui Flutur

Nimic nu mă poate face mai fericit decât conştiinţa faptului că măcar o fărâmă din fericirea de trei zile, pe an, a tinerilor Sucevei se sprijină şi pe osteneala mea. Practic, eu asta iubesc la “Bucovina Rock Castle”: raţiile de fericire, de câte cinci-şase ore pe noapte, de care au parte generaţiile viitorimii, şi datorită mie. Fac festivalul acesta, datorită aglomerării de manifestări ordonate de Consiliul Judeţean Suceava, cu doar trei colegi şi cu minunaţii lui voluntari. Dar când mi-era lumea mai dragă, vine unul dintre colegi şi-mi spune că nu poate rămâne să plătească premiile din această seară, pentru că are ordin de la un nu ştiu cine să stea la dispoziţia lui, la Aeroport. Şi mi-a spus un nume, pe care nu l-am reţinut, iar când am cerut lămuriri, am aflat că cetăţeanul care se crede super-preşedintele, e un pozar stupid, plătit, de vreun an, din bugetul Centrului Cultural “Bucovina”, loc în care nu l-am văzut niciodată. Ştiam despre individul respectiv că, în anteriorul mandat al lui Gheorghe Flutur, o insultase pe una dintre cele mai frumoase femei ale Sucevei, muzeograf care tocmai îşi prezenta o superbă expoziţie, cu răsteala-i de mârlan: “Dă-te, fă, la o parte, în p… mea, că-mi strici cadrul! Nu vezi că eşti grasă şi urâtă?”. La vremea respectivă am reacţionat, dar tardiv, pentru că Gheorghe Flutur, din pricina slugoilor, a pierdut alegerile, aşa cum le va pierde şi pe cele care vor urma, dacă se va lăsa în continuare manevrat de incapabili.

Supărat de tupeul pozarului, l-am sunat pe Nicu Barbă, omul lui Flutur, şi i-am cerut să nu-mi ia şi puţinii colegi, cu atribuţiuni la “Bucovina Rock Castle”, rugându-l să-şi potolească vietatea care se dă la nădragii mei. Peste vreo jumătate de oră, mă sună Nicu Barbă, asigurându-mă că nu mi se ia nici un om din echipă, deşi colegul meu plecase, oricum, la Aeroport, ca să aducă nu ştiu ce aparatură (un generator şi nu mai ştiu ce). La aeroport, mârlanul lui Flutur a prins să-mi ameninţe colegul: “Băi p…, ţi-ai pierdut auzul la rock? Las’ că-ţi arăt eu, băi p…, cine-s eu!”. Martori ai umilirii publice a unui slujitor al culturii, berechet!

Cântau, pe scena “Bucovina Rock Castle”, prietenii de la E.M.I.L, iar jocul cu baloane colorate a continuat şi în acest an. Când băieţii au rugat publicul să captureze baloanele şi să le păstreze drept amintire, un astfel de mingioi colorat era să-mi zboare şapca de pe cap, dar al meu a fost! Durează mult dezumflatul unui astfel de balon, dar nu-i bai, din moment ce, luni, spre seară, voi fi la Cluj-Napoca şi-mi voi bucura nepoţeii. Între timp, cineva mă tot poza, dar nu m-a deranjat. Curând, lângă mine s-a aşezat pozarul şi-mi zice: “Mulţumesc, bă, că m-ai lăsat fără maşină!”. Crezând, iniţial, că poate autobuzele promise de domnul primar Ion Lungu nu circulă conform promisiunii, i-am zis cetăţeanului că poate primarul a comis un astfel de… sacrilegiu. Şi unde nu începe mârlanul lui Flutur să mă ameninţe şi să mă tot insulte, încât brusc am priceput cine este, aşa că am chemat voluntarii, cerându-le să-l scoată din spaţiul de stagiu.

Trecând peste câte am făptuit, de-a lungul timpului, ca slujitor al culturii şi, desigur, ca scriitor, am, îndată, 63 de ani, şi vine un individ fără şapte ani de acasă (mârlan se cheamă orice individ care nu are educaţia de neînlocuit), şi mă insultă, şi mă ameninţă, în spaţiul protejat al festivalului pe care eu l-am întemeiat şi îl gestionez. Iar mârlanul lui Flutur, fără să dea vreodată pe la servici (ai PSD-ului măcar mai vin!), plătit pe nedrept din banii Centrului Cultural “Bucovina” ca să distrugă definitiv imaginea lui Gheorghe Flutur (numai Flutur îşi închipuie că i-o face!), se dă la beregata mea!

Textul acesta am să-l listez şi am să-l înregistrez, drept referat, şi la managerul Centrului Cultural “Bucovina”, şi la Consiliul Judeţean Suceava. Nu mă mai revoltă că toate partidele, cum prind puterea în judeţ, cum îşi încadrează incapabilii, pe lefuri grase, în sistemul culturii, în locul scriitorilor, muzicienilor sau artiştilor plastici pe deplin îndreptăţiţi la un astfel de post. Cu mârlanul lui Flutur, însă, s-a ajuns la intolerabil. Dacă scriu acest material după ora 3, dimineaţa, după două nopţi frumoase, dar cam împovărătoare pentru umerii vârstei mele, de festival, atunci cred că înţelegeţi cât de profund m-a jignit acest pripăşit la tocat bugetul culturii.

Prin urmare, îl somez pe Gheorghe Flutur să-şi ia mârlanul de pe cultură (toţi colegii mi s-au plâns că-i terorizează, de vreun an) cât mai repede posibil. Pentru că ar fi păcat să-mi arăt cu adevărat colţii, când am atâtea altele mai bune de făcut, nerămânându-mi prea mult timp din viaţă, ca să-l irosesc şi cu stârpirea prostiei de pe brazda rodnică a spiritualităţii neamului.

Jurnalism No Comments Aug 27

Mărturii despre portul “zicălaşilor”

Taraful lui Ionică Ochialbi – Szathmari, 1860

Mărturii iconografice despre portul breslelor de lăutari târgoveţi, în ţările româneşti, există berechet, întregind descrierile frazate din relatările călătorilor străini.

De regulă, tarafurile cu zicălaşi fac parte din tablouri de ansamblu, iar prin decupaj se pierd detalii sau ies imaginile foarte mici. Oricum, pentru a vă face o imagine despre portul real al lăutarilor de odinioară, care erau târgoveţi şi nicidecum ţărani (un sat, până pe la 1800, avea 10-15 bordeie cu oameni vlăguiţi – de unde să mai apară şi tarafuri cu lăutari?), sunt bune şi aceste decupaje.

Portul lăutarilor târgoveţi erau identice cu porturile celorlalte bresle meşteşugăreşti, dar şi pentru “târgoveţii români de viţă veche”, cum îi numea preotul Mihuţă, într-o monografie despre Suceava sfârşitului secolului al XIX-lea. Ca origine, portul era armenesc, armenii fiind, fie că ne place, fie că nu, întemeietorii târgurilor în Moldova şi chiar şi în Valahia (dornicilor de controverse le recomand calea spre Nicolae Iorga). Iată încă vreo câteva mărturii iconografice cu lăutari din secolul XIX: