“Brâul popilor”, şlagărul secolelor XVIII şi XIX

*

Nici un alt cântec al românilor nu s-a bucurat, în spaţiu şi timp, de o popularitate precum cea a sârbei “Brâul popilor”, notată şi încredinţată memoriei vremurilor de Calistrat Şotropa, Gavriil Muzicescu (sub titlul “Numai popă să tot fii”), Sigismund Paulmann (sub titlul “Popa zice că nu bea”), Dimitrie Vulpian, Alexandru Berdescu şi, nu în ultimul rând, germanul Carol Deker, care l-a publicat şi în limba germană, sârba aceasta fiind pe gustul tuturor.

*

*

Ca melodie, variantele sârbei “Brâul popilor” nu diferă, melodia fiind frumoasă şi lesne de învăţat. Diferă, în părţi neesenţiale, doar versurile, lăutarii improvizând şi alte glumiţe, la cele aflate de la alţii. Numai că “Brâul popilor” înseamnă un dans mult mai vechi, un “dance of soldier”, din aceeaşi structură mitică străveche ca şi “Haiducii”, brâul în şase părţi, cântat de lăutarii soliei lui Ştefan cel Mare, la Krakowia, în 1502, cu prilejul întronării regelui Alexandru, şi notat de călugărul Jan z Lublina în „Tabulatura Ioannis de Lyublyn Canonic. Reg. de Crasnyk 1540”.

*

Călătorii străini şi toţi istoricii începuturilor istoriei muzicale europene vorbesc, cu referire la melosul românesc, despre două tipuri de hore: cele lente, închinate Soarelui (în cerc) şi Lunii (în sinusoidă), deci horele solstiţiale, şi cele mai repezi şi mai vioaie, numite “brâie” sau “de-a brâu”, închinate Mamei Pământ, care sunt echinocţiale, brâul în sine semnificând şi fecunditatea, şi rodirea, încă din vremuri imemoriale.

*

*

Prin secolul al XVII-lea, când boierimea noastră vorbea mai mult turceşte, şi pentru denumirea “brâului” s-a folosit cuvântul turcesc “syrba”, inclusiv în notaţiile lui Dimitrie Cantemir (era firesc să o facă, dacă publica “brâie” moldoveneşti într-o carte de muzică turcească). Lăutarii noştri, dar şi poporul de rând, repede au făcut confuzia între “syrba” şi sârbi, în ciuda faptului că “sârbele” româneşti nu au nimic sârbesc în ele şi în ciuda realităţii că, odinioară, românii exportau melodii de dans, şi mai ales “brâie”, în Polonia, în Ungaria, în Franţa, în Grecia şi în toată peninsula grecească. Edward Jones vorbea, în 1805, preluând partituri publicate de Owen, tot la Londra, în 1714, despre un exod al “horelor valahe”, exemplificând cu “Matraki or Wallachian Dance”.

*

 Datorită confuziei dintre numele turcesc al “brâului” (“syrba”) cu naţiunea sârbă, avea să se producă şi confuzia în privinţa sacralităţii horelor, cele închinate Mamei Terra bagatelizându-se, prin ceea ce Renée Guénon numea degenerescenţă, adică falsificarea, în absenţa iniţierilor, după regula depreciativă a lui “aşa am apucat”. Ritmul viu, milităresc aminteşte de cadenţele notate, prin Moldova, prin 1830, de contele Anatole de Demidoff („Voyage dans la Russie”, Paris, 1837), sub numele de cântece soldăţeşti sau cătăneşti, ceea ce, de fapt, făcuse şi Fraz Josef Sulzer, care notase câteva “tabule” cu cântece româneşti, de prin 1740-178o, publicându-le în finalul volumului III al cărţii „Geschichte des transalpinischen Daciens, das ist: der Walachey, Moldau und Bessarabiens”, Viena, 1781.

*

*

Despre tradiţia “brâului”, la toate neamurile pelasge, inclusiv la felahii egipteni (ca şi valah, felah înseamnă descendent din pelasgi), vorbesc, de parcă ar descrie “brâiele” din secolul al XIX-lea, şi Herodot, şi Homer, şi Strabon, dar, despre asta, am să vă povestesc altădată, când va trebui să vă spun ce ştiu despre horele echinocţiale.

Vă cântă un învăţător interbelic: Alex Vasiliu

*

Chiar dacă s-a folosit de o poză din tinereţe, învăţătorul fălticenean Alexandru Vasiliu i-a cântat profesorului de la Sorbona Hugo Pernot când ajunsese, deja, la vârsta de 56 de ani. Se simte în prezentarea pe care şi-o face singur, atunci când domnul învăţător încredinţează viitorimii, via Biblioteca Naţională a Franţei “Gallica”, respectiv celebrul „Institut de Phonétique-Musée de la Parole et du Geste”, câteva dintre cântecele vremii lui. Care poate nu au să vă pară spectaculoase, dar sunt cântece din megieşia primului Război Mondial, sunt aleanuri discrete ale vieţii care triumfă şi, fără voie, este conştientă şi mândră de sine. “Foaie verde siminocu”, “Doină” (cântată din fluier) sau “Frunză verde mătrăgună – doină moldovenească”, cântată “şi din fluieraş şi din gură” de către învăţătorul Alexandru Vasiliu din Tătăruşi, în 1926, înseamnă nu doar cântece, ci un glas predestinat pentru a ni se adresa prin el bunicii sau chiar străbunicii.

*

[Institut_de_Phonétique-Musée_de_la_[…]Pernot_Hubert_bpt6k10801244

*

[Institut_de_Phonétique-Musée_de_la_[…]Pernot_Hubert_bpt6k1080127c

*

[Institut_de_Phonétique-Musée_de_la_[…]Pernot_Hubert_bpt6k1080118d

*

Ascultaţi-l pe “artistul Ciorobea”, în Gallica!

*

„Artistul Ciorobea, imperatorul cavalului, fluieraşului şi al frunzei”, prezent în arhiva cu discuri de patefon a reputatului „Institut de Phonétique-Musée de la Parole et du Geste”, în urma unor înregistrări făcute de Hugo Pernot, profesor la Sorbona, poate fi ascultat, cu o doină, de către toţi cei care vor să-şi simtă sufletul înmuiat de duioşia trecerii vremurilor. Am selectat doar piesa “Doina”, cântată la fluier, cu intenţia de a atenţiona asupra a ceea ce însemna, cu adevărat, virtuozitate interpretativă:

*

Doina-pour-flûte-Hubert-Pernot-collecteur-D.-Ciorobea-jeu-de-flûte-fluer

*

Hrincescu şi-a înmatriculat cobza: IS 8116 PRO TV

*

Astăzi, în zori, sub conducerea lui Marian Moştoflei, noi, zicălaşii, l-am dus pe Mihăiţă Hrincescu la Iaşi, pentru că era musai să-şi înmatriculeze… cobza. Centrul naţional de înmatriculări tocmai fusese deschis, pe întreg cuprinsul parterului Hotelului “Unirea”, de un trust de certificări şi înmatriculări artistice, numit PRO TV. Acolo, flăcăi şi fete, mulţi, frumoşi şi pricepuţi, ne-au pus pe bancul de probe şi, după experizări amănunţite şi precise, i-au înmânat lui Mihăiţă Hrincescu plăcuţa de înmatriculare (IS 8116 PRO TV), pe care el, ajutat de Răzvan Mitoceanu, iute a aplica-o pe cobză, ca nu care cumva să-şi închipuie vreun bezmetic pricini de bănat de conducere a zicalelor pe căi publice în formă neautorizată.

*

Lăsând tonul foiletonistic deoparte, vreau să vă spun că tânărul interpret din Arbore Mihai Hrincescu, acompaniat de “Zicălaşi”, va evolua în marele spectacol “Românii au talent”, de la sfărşitul lunii septembrie sau începutul lui octombrie. Toţi cei şase muzicieni au semnat, astăzi, contractele (în locul lui Petrică Oloieru, un adevărat sacerdot al zicalelor, a cântat, astăzi, la ţambal, tânărul şi timidul Iliuţă Hariuc – în rest, formulă completă). Habar nu am de ce, dar PRO TV m-a invitat şi pe mine, bătrân şi vai de el bodiguard de zicale (m-o fi auzit cineva cântând la… creier?), la marele spectacol. Probabil că celor vreo sută de tineri, care fac atât de profesionist emisiunea (numai dacă-i vezi la lucru, îi poţi preţui cum şi merită), li s-a făcut dor de proprii lor părinţi şi vor să mă ştie la vedere, pe post de surogat de tată-bunic. Ceea ce nu-i de lepădat, la urma urmei, pentru că te despovărează zilnic, ba chiar şi clipă de clipă, de bătrâneţi.

*

Ca de obicei, iată şi o cronică fotografică a zilei zicălaşilor de astăzi:

*

Iliuţă Hariuc, în dreapta imaginii.

Iliuţă Hariuc, zicălaş pentru o primă zi.

Mihăiţă Hrincescu, după ce şi-a înmatriculat… cobza (expresia aparţine lui Răzvan Mitoceanu).

Fotografii de producţie

Ţambalul înnobilat de Giani Lincan, proprietatea lui Iliuţă Hariuc

Urmează întoarcerea de la Iaşi, pentru că urmau, pentru instrumentişti, două spectacole în judeţ.

*

Adrian Pulpă

Răzvan Mitoceanu

Marian Moştoflei, excelentul nostru conducător şi la întoarcere

Iliuţă Hariuc

Ionuţ Chitic

Mihai Hrincescu.

*

Pe Narcis Rotaru l-a ratat aparatul de fotografiat, nu eu, aşa că o să-l pun la cazne. Nu pe Narcis, ci pe aparat. Pe mine nu am de ce mă poza, pentru că, o dată la două zile, când mă bărbieresc, exclam spre oglindă: “Tot tu eşti, mă? Of!”. Dar pentru absenţa lui Narcis din finalul acestei cronici foto o să mă răscumpăr cu profilul unui viitor mare artist al cântecului naţional românesc. Iată-l:

*

cu intenţia de a zădărnici/tulbura ordinea publică

Click pe fotografie şi vă veţi convinge că am apărat

de zărărnicire/tulburare cea mai frumoasă ordine publică: arta!

*

Pentru că mulţi dintre cei care au citit despre problemele Festivalului „Bucovina Acoustic Park”, la Vatra Dornei, chiar şi-ar putea închipui că Ion Drăguşanul, „În ziua menţionată s-a urcat pe scena aflată la locul manifestării „Bucovina Acoustic Park”, Vatra Dornei, cu intenţia de a zădărnici / tulbura ordinea publică. Totodată a îndemnat publicul participant la nerespectarea orelor de desfăşurare” (aşa scrie în procesul verbal, încheiat de paşalâcul jandarmeresc local), postez scurtul meu discurs, de pe scena în care eram nu doar îndreptăţit, ci şi obligat să urc, pentru a contracara tentativa de “zădărnicire / tulburare a ordinii publice” a cetăţeanului în civil, care se ascundea tot timpul în negura tufişurilor.

*

Şi iată, ce a urmat, după decizia publicului dornean de a se continua spectacolul: o minunată trăire obştească a adevăratei identităţi a neamului nostru: cântecul!

*

Click pe fotografie şi urmăriţi concertul asigurator de linişte publică!