Jurnalism | Dragusanul.ro

Monumente medievale religioase din judeţul Neamţ

Casă moldovenească, în munţii Bistriţei, prin zona Dorna Arini – Broşteni

 

Rugat de către un tânăr prieten să-i pun la dispoziţie iconografie cu monumente medievale religioase din judeţul Neamţ, mă conformez, deşi nu le-am căutat anume, recomandându-i şi următoarea bibliografie:

 

Iorga, Nicolae, Gheorghe Asachi ca tipograf şi editor / După catalogul lui din 1847, Bucureşti 1912

 

 

Mary Adelaide Walker, Untrodden paths in Roumania, London, 1888; illustrations by the Authors

 

1888, Mary Adelaide Walker: Agapia

1888, Mary Adelaide Walker, Durău

 

Alexandru Antoniu (1860-1925), „Album general al României: compus din 300 tablouri reprezentînd monumentele istorice şi contimporane, posiţiuni pitoresci, Domeniul Coroanei şi costume naţionale cu descrierea istorică şi pitorească”, Dresden, C. G. Röder, 1901-1904

 

Broşteni

Antoniu, Neamţ – Pe Ceahlău

Antoniu, Agapia

Antoniu, mănăstirea Hangu

Antoniu, Mănăstirea Neamţ

Antoniu, mănăstirea Războieni

Antoniou, mănăstirea Secu

Antoniu, mănăstirea Văratic

Antoniu, Piatra Neamţ în 1901

Antoniu, Piatra Neamţ, Biserica Sf. Ioan

 

Hielscher, Kurt, Roumanie: son paysage, ses monuments, son people, Paris 1933

 

Kurt Hielscher: Roumanie, Mănăstirea Neamţ

Kurt Hielscher: Roumanie, Arhimandrit

Kurt Hielscher: Roumanie, călugăriţe de la Agapia

 


Un cont fals al Președintelui Klaus Iohannis

 

Ieri, am primit o cerere de prietenie din partea unei pagini de facebook Klaus Iohannis. Nu mă interesează personajul (dacă m-ar fi interesat, i-aș fi cerut eu prietenia), dar am dat acceptul, presupunând că pagina reprezintă fie o șmecherie a echipei lui de propagandă, fie un cont fals. Astăzi, însă, am primit un mesaj, în care „Klaus Iohannis” mă întreabă „Ce mai faci?”, și nu „Ce mai faceți?”, cum s-ar exprima un președinte, dar tot nu eram sigur dacă am de-a face cu un propagandist sau cu un impostor. Așa că am răspuns în doi peri:

 

 

Ultima replică, înainte ca falsul Klaus Iohannis să se șteargă din lista mea de prieteni, reprezintă o grosolană traducere automată, deși „acesta este foarte mult Președintele României” cam oscilează spre româneasca din câlți neîndemânatic răsuciți a vremelnicului locatar de la Cotroceni. Răspunsul meu l-a oprit pe falsificator să-mi propună un împrumut avantajos, așa cum făcuse „generalul Miller, comandantul trupelor din Afganistan” – deci tot un cont fals.

 

Fiind vorba de o prestigioasă instituție a României, cred că este de datoria mea să atenționez asupra falsei pagini de facebook Klaus Iohannis, încropită cu siguranță de un străin, care nu știe românește nici măcar cât Președintele României de acum.


Pastor de oi şi, apoi, de oameni

 

Fost pastor de oi, actual pastor de oameni

Astăzi, împreună cu Managerul Centrului Cultural „Bucovina”, Sorin Vasile Filip, am fost la Consiliul Judeţean Suceava, cu o puzderie de probleme, care au nevoie măcar de lămuriri, dacă nu de rezolvări urgente. Discuţii lungi şi persuasive cu domnul Vicepreşedinte Gheorghe Niţă, apoi cu domnul Preşedinte Gheorghe Flutur (numai domnia sa ar putea găsi tabloul lui Ştefan cel Mare, pictat în 1494, deci în timpul vieţii, şi căruia i s-a pierdut urma, după 1919, la Przemysł) şi cu Administratorul Public, doamna Irina Vasilciuc. Vreo două ceasuri de obositoare demersuri s-au dus ca o clipă, iar când coboram, gândind să dau o raită de la Arhivele Statului, mă abordează tânărul din imagine, om cu tradiţie în a nega şi tradiţia ortodoxiei româneşti, dar şi tradiţia „Bucovina Rock Castle”, care mă întreabă direct:

 

– Domnu’ Drăguşanul, dumneavoastră de ce nu credeţi în Dumnezeu?

 

Îi răspund fără ezitări:

 

– Cine-ţi spune ţie că nu cred? Cred, şi încă din tot sufletul, dar în tradiţia creştin-ortodoxă a neamului meu…

 

– E depăşită, decide el. Adevărata credinţă…

 

Mă prind, deşi cu întârziere: e unul dintre „cruciaţii” care ţin strâns pe lângă Consiliul Judeţean (tocmai mi se povestise despre agasările lor zilnice, care nu vor înceta sub nici o formă), cerând Casa de Cultură şi niscaiva diavoleşti biştari, ca să îngăduie… „Bucovina Rock Castle”, şi îl abordez direct:

 

– Mă, ce ştii tu despre dumnezeire şi despre libertatea omului de a decide cum anume să creadă? Cine şi ce te îndreptăţeşte să hotărăşti cum trebuie să creadă fiecare în parte?

 

– Am citit. Cât am umblat cu oile, numai „Biblia” am citit-o, din scoarţă în scoarţă; o ştiu aproape pe de rost…

 

– Bine, dar ai înţeles ceva din „Biblie”? Sau te crezi un nou Mesia, pe care trebuie să-l urmăm fără crâcnire…

 

Şi începem o lungă discuţie, care include şi încălcarea tradiţiei creştine ortodoxe, prin refuzarea imnelor bizantine (catavasii, irmoase, priceasne etc.), compuse de Sfântul Ioan Damaschin şi rămase, de secole, în tradiţia creştină a răsăritului european. Insul strâmbă din nas şi-mi spune numele unor compozitori religioşi contemporani, ale căror opere se cântă în biserica lui. Şi i-am mai explicat flăcăului că un imn prost scris înseamnă un sacrilegiu adevărat, mult mai grav decât o înjurătură neaoşă, scăpată inconştient pe gură. Discutăm, îl duc prin cărţile religioase ale omenirii, cu două milenii mai vechi decât „Biblia”, în intenţia de a-i desluşi ideile pe care „Biblia” le conţine doar ca pilde, pentru că până şi bunului Iisus îi era greu să explice ideile unui neam de păstori, fără a apela la pilde. Dar pastorul de oi, care se vrea pastor de oameni, vine cu un argument năucitor:

 

– Dumneavoastră nu credeţi în Dumnezeu, pentru că nu credeţi şi în Satana!

 

Îi arăt, cu ochii, ba chiar şi cu mâinile, frumuseţea din jur, întrupările dumnezeirii în tot ceea ce ne înconjoară:

 

– Unde vezi tu altceva decât dumnezeire în tot ceea ce ne înconjoară?

 

– Vedeţi, nu credeţi în iad… (Nu-mi poate arăta, totuşi, vreo întruchipare satanică, iar minţişoarele nu le scoate la iveală).

 

– Nu, în iad nu cred. Cred doar în fericirea oamenilor şi în dreptul lor la fericire; de asta nu înţeleg cum puteţi voi urî, cu atâta sălbăticie, fericirea tinerilor care se bucură dumnezeieşte de Bucovina Rock Castle.

 

Şi am plecat, fără să îl trimit la oi pe pastorul de oameni din Prelipca. În fond, e dreptul lui să creadă în iad, aşa cum dreptul meu şi al tuturor rockerilor este de a crede în lumină, în dumnezeire.


Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice

 

„Duminică 31 Ianuarie 1932:

 

În Cernăuţi are loc constituirea Societăţii artiştilor şi amicilor artelor plastice

 

(Calendarul „Glasul Bucovinei” 1933, pg. 81).

 

Ştirea, singura ştire exactă, confirmată, de altfel, şi de Mircea Streinul, doar de Mircea Streinul, a apărut la rubrica „Cronica întâmplărilor mai însemnate / de la 1 Decembrie 1931 la 30 Octombrie 1932”, fără alte amănunte, dar parcă pentru a mai stăvili entuziasmul exagerat al manifestărilor monden-plastice din anul respectiv, deşi mondenitatea cernăuţeană era asigurată de personalităţi culturale de primă mână, din moment ce primar al capitalei Bucovinei era Dimitrie Marmeliuc (1886-1970), istoric literar, folclorist, publicist, decorat, pentru sângele vărsat la Oituz, de însuşi Regele, cu „Coroana României”, iar viceprimar era profesorul universitar Petru Luţa, unul dintre marii „amici ai artelor plastice din Bucovina”

 

Pictorii bucovineni se constituiseră, practic, într-o grupare artistică cu ocazia expoziţiei de toamnă din 1931, când Eugen Pohonţu, pe atunci singurul critic de artă al Bucovinei, relansase, cu şi mai multă persuasiune, ideea necesităţii constituirii unei societăţi profesionale a artiştilor plastici, idee întrezărită, după cum susţine Mircea Streinul, încă din 1927, cu ocazia expoziţiei lui Radu Giurgiuveanu şi a lui Paul Verona. Pohonţu a dat imboldul necesar pentru ca, în 31 ianuarie 1932, Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina să devină o realitate, iar datorită acestui imbold a şi fost considerat drept primul preşedinte al societăţii, al doilea fiind, din 31 ianuarie 1932, până în 31 ianuarie 1933, pictorul Paul Verona, stabilindu-se, astfel, o tradiţie a unei preşedinţii de un singur an, într-o alternanţă amic-artist, probată şi în 1935, când preşedinte al Societăţii era „amicul artelor plastice din Bucovina” Petre Luţa, pe atunci viceprimar al Cernăuţilor.

 

Sugestia şi realitatea „amicului” determina avantaje pentru breasla pictorilor (sculptori erau puţini), pentru că „amicii” se iveau din rândurile colecţionarilor de artă, din cele ale politicienilor cu putere de decizie sau ale conducătorilor de instituţii publice, toţi dispuşi şi capabili să cumpere operele expuse prin expoziţii, să promoveze artele plastice şi să sprijine breasla creatoare cu spaţii expoziţionale noi şi cu ateliere. În acest fel, artele plastice bucovinene devin o problemă şi o mândrie a tuturor, cu beneficii pentru artă lesne de întrezărit.

 

 

Istoria artelor plastice bucovinene, bazată, din păcate, doar pe preluări de date, multe dintre acestea voit falsificate, încadrează, temporal, SAAAPB între anii 1931-1934, deşi Societatea a funcţionat până la prima ocupaţie rusească, cea din 1940, dovadă fiind şi mărturia lui Petre Luţa, reprodusă, în paginile care urmează, de Traian Chelariu, dar şi mărturia lui Mircea Streinul, care vizează anii 1938-1939, deşi, după 1935, arta plastică devine, adesea, un pretext pentru evenimente mondene sau electorale, cum s-a întâmplat în 1937, când, în pregătirea alegerilor din 20 decembrie („Votaţi stâlpul încrederii, omul de care se razimă ziua de mâine a ţării: I”), s-au derulat, sub pretextul „serbărilor jubiliare ale Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, care împlineşte 75 ani de existenţă”, o puzderie de manifestări menite să vizualizeze doar politicieni cernăuţeni, inclusiv vernisajul unei expoziţii, cu tablouri din patrimoniul SCLRB şi ale unor pictori ai vremii, „în sala festivă se află galeria tablourilor, care trece drept cea mai bogată colecţie de tablouri din Cernăuţi. Putem admira aici picturi de Grigorescu, Luchian, Bucevschi, Maximovici; iar dintre pictorii contimporani, Lowendal, Constantinovici-Hein, Troteanu, Tarasov etc.” („Glasul Bucovinei”, nr. 5178, 20 octombrie 1937, pg. 2).

 

Şi tot istoria partizană a artelor bucovinene îl insinuează pe George Lowendal drept iniţiator al societăţii („În1931 înfiinţează prima societate a artiştilor plastici din Bucovina numită Prietenii Artei”), deşi inconfundabilul pictor bucovinean, mereu agitat în trudnică şi frământată căutare de sine, nu prea avea timp şi nici dispoziţie pentru astfel de „socializări”; ca să nu mai vorbim de faptul că societatea nu se numea „Prietenii Artei”, ci Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina, dar fără să se excludă, prin această denumire, şi o restrângere a titulaturii, în limbajul de fiecare zi, la „Prietenii Artei”.

 

În epocă, a funcţionat o neîntreruptă zâzanie, care l-a îmbrâncit la agresivităţi chiar şi pe Mircea Streinul („Acuma, ceva cu privire la mănăstirile din Bucovina. Adevăratul lor descoperitor n-a fost Loewendal, ci Zagorodnicov, căci primul n-a prins nimic din fiorul lor mistic, ci s-a limitat la o redare realistă. Zagorodnicov, însă, a ştiut să redea tot patosul bizantin şi transfigurarea serafică a obiectului din freşce”), de care va trebui să ne detaşăm, adăpostindu-i în memorie, unul lângă celălalt, pe toţi pictorii şi sculptorii Bucovinei, pentru că toţi ne aparţin şi tuturor le suntem datori cu recunoştinţă şi cu un Muzeu al Artelor Plastice Bucovinene.

 

Mişcarea artistică din Bucovina, în partea ei sublimă, cea a expunerii şi cunoaşterii operelor, a fost descrisă, pe fondul acelei zâzanii, de condeie măiestre, pentru un public din ce în ce mai numeros şi mai educat, capabil să se integreze, să devină parte dinamică a mişcării şi, indirect, dar motivant, a desăvârşirii actului creator. Din păcate, mărturiile care ne-au mai rămas sunt puţine, dar suficient de complexe şi de exhaustive pentru a ne îngădui, ba chiar determina un început de cunoaştere a temeliilor creaţiei bucovinene.

 

 

După 87 de ani, un grup de pictori suceveni, din grupul „Domino”, au organizat o expoziţie în memoria lui Tiberiu Cosovan, căruia, în noaptea trecută, i s-a alăturat pe potecile veşniciei şi George Ostafi-OST, pictor de un modernism aparte, caricaturist şi un remarcabil slujitor al culturii, pe care ieri l-aţi putut întâlni la evenimentul lansării cărţii „Din culisele sufletului”, de Sofia Vicoveanca.

 

Ceva din întâmplările ultimelor zile m-a făcut să mă simt sleit de oboseală, aşa că, după un minut de reculegere în memoria lui Tiberiu Cosovan şi a lui George Ostafi-OST, m-am grăbit să-i înmânez diploma de „Senior al Artelor Plastice Bucovinene” lui Iosif Csukat, apoi l-am lăsat pe el să coordoneze manifestarea, eu retrăgându-mă în public. Un public dens, cu nume importante ale culturii sucevene contemporane (istoricul şi arheologul Ioan Mareş, istoricul Gabriel Cărăbuş, trompetistul Constantin Mândrişteanu şi zicălaşul Răzvan Mitoceanu, caricaturiştii Viorel Corodescu-COV şi BOA, umoristul Constantin Horbovanu – membru al juriului, împreună cu BOA, pictorul Ioan Bodnar şi aşa mai departe).

 

În faţa publicului, Iosif Csukat, Iulian Dziubinski, Constantin Ungureanu-BOX, Vasile Anghel Siminiuc, Radu Bercea, Toader Ignătescu – deci, Grupul „Domino”, plus Alexandru I. Cozaciuc-Hogea, cu monografia satului Vornicenii Mari, pe care o lansa şi la Suceava. Fără îndoială, prin operă plastică, prin noi, toţi prietenii lui, şi, mai ales, prin admirabila lui tovarăşă de viaţă, Doamna Rodica, şi Tiberiu Cosovan era acolo, ba urmează să se întoarcă în biroul pe care l-am împărţit împreună, vreme de câţiva ani, pentru că Iosif Csukat a dăruit tabloul „Pictorul” Centrului Cultural „Bucovina”.

 

 

Trebuie să mărturisesc faptul că, din pricina oboselii, nu am prea auzit ce s-a spus, nici în faţa tablourilor, nici în preajma mea imediată. Dar am simţit ceva bun, luminos şi proaspăt în jur, ceva care ţine de cele înfăţişări zilnice ale Dumnezeirii, identificate de Mircea Streinul drept Poezie, Pictură şi Muzică. Sfârşit.

 

 


Tradiție veche: pădurile ni le taie alții!

Şipotele Sucevei, Cataractul Sucevei – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

Amuzat, ca să nu zic înlăcrimat, de tradiționala mântuială a statalității românești, găsită, ca mărturie, într-o carte de-a lui Iorga, mi-am zis să vă arăt ce-am citit, ca să puteți concluziona singuri și în cunoștință de cauză:

 

Şipotele Sucevei, Colibă huţulă – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

„Către Vel Căpitan de Coțmani, pentru „că Leșii de ceia parte trimit dincoaci  în țară, de tae lemne și altele ce le trebui, de toate; și încă și acesta ar fi sunănd-o, dziănd precum că trii luni ar fi slobodzi să tae și lemne și altele de toate, ce li-ar trebui, din Moldova. Pentru care i s-au scris, de au făcut acesta din socotiala lui, pre fără cale au făcut-o, și i s-au scris să să poarte cu socotială, și margine acia să fie foarte poprită de cătră Leș, să nu audă Mărie Sa că iau Leșii măcar o surce din Moldova făr de știre Domnii ; că, de s-ar mai înțălege, atunci a trimete, și cu urgie s-a răd[i]ca de acolo; Ghen. 12” (1742).

 

Polonezi din Bucovina

 

Mavrocordat scria, în aceeași zi, și starostelui de Cernăuți, care răspundea: „Și pentru lemnele Leșilor: el scrisese „că nu știe din ce pricini sunt Leșii slobodzi păr la atâta de trec dincoa[e] de-ș tae ce le trebui, de toate. Care, pentru asta, cum poate dzic[e] că nu stie din ce pricin[ă] iaste, căci dumnealui iaste purtător de grij[ă] marginii acolo, și de s-a fac[e] vreo stricăciune marginii, iarăș de la dumnealui să va cere să dia sam[ă]”. Dacă e vinovat Căpitanul de Coțmani, să spuie anume (12 Ianuar)” (Iorga, Nicolae, Condica lui Constanin Mavrocordat, „Condica luna lui Dechevri” 1742, în Studii și documente cu privire la Istoria Romînilor, VI, Cărți domnești, zapise și răvașe, București 1904, pp. 325, 326).


Pagina 1 din 22512345...102030...Ultima »