Jurnalism | Dragusanul.ro

Ce se întâmpla în 15 ianuarie 1850?

 

 

îCernăuţi, Sfinţirea apei, la serbarea Arătării Domnului – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

În ciuda faptului că e greu de găsit mărturii, o curiozitate elementară mă obligă la o călătorie în timp, pe care, în mod firesc, o încep cu presa românească a vremii. Ordinea alfabetică oferă întâietate gazetei „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, nr. 3, de luni, 16 ianuarie 1850, dumirindu-mă că Eminescu s-a născut în Ziua Domnului, duminică.

*

Când s-a născut Eminescu, „oameni de încredere ai naţiunii române”, Petru Mocioni, P. Cermena şi Ioan Dobran, „ai Maiestăţii Tale credincioşi supuşi”, tocmai triumfau, după primirea răspunsului împăratului: „Primesc cu mulţumire de la Dumneavoastră asigurările de credinţă şi supunere cătră mine. Grelele cercetări, care le-au adus răzbelul civil peste nenorociţii voştri conaţionali, au meritat tot dreptul de compătimire şi de mulţămită din partea împăratului vostru. Constituţiunea împărăţiei garantează românilor drepturi asemine de mari şi valoare asemine de mare ca şi tuturor celorlalte popoare ale împărăţiei mele. Guvernul meu se va strădui a înfiinţa acest principiu prin instituţiuni organice amăsurate trebuinţelor celor adevărate ale poporului acestuia şi consunătoare cu unitatea Monarhiei. Eu socotesc că toâi romanii adevărat-patrioţi vor conlucra la aceasta cu înţelepciune şi cu cumpătare; în înţelesul acesta am şi dat la consilierii mei poruncile cuvenite”.

Se publica raportul prefectului Avram Iancu, memoriul despre reorganizarea Transilvaniei şi scrisoarea episcopului Andrei Şaguna către patriarhul Iosif Raiacici.

*

„Gazeta de Transilvania” nu apărea în 1850, încetându-şi activitatea în 1847 şi reluând-o abia spre sfârşitul anului 1851. Dar apărea, la Bucureşti, în anul XIV, „Vestitorul românesc”, cu numere în 14 (sâmbătă) şi 17 (marţi) ianuarie 1850, în care Barbu Dimitrie Ştirbei publica „acte oficiale”. Dar ştirile externe (şi nu prea) vesteau că noul comisar turc în principatele Dunărene era Excelenţa Sa Ahmet Vefic Efendi, avându-l ca secretar pe Haidar Efendi, amploaiat la cancelaria traducătorilor pe lângă Înalta Poartă.

Mitropolitul Neofit adormi întru Domnul, moşia Sârbeni, cu pădure în Vlaşca, aproape de mănăstirea Câşcioarele, se arenda doctorului Anastasie Caragici; o parte din locul din mahalaua Brezoianului, care fusese a vătafului Alecsandri, era revendicată şi de clucerul Steriadi. Şi aşa mai departe, mai ales prin Vlaşca, unde erau moşii multe de arendat.

*

„De la Cernoviţi anunţă gazeta „Bucovina” că un comitet compus de oameni cu încredere şi de funcţionari k. k. sub preşedinţa şefului ţării se chibzueşte asupra proectului ministerial pentru noua lege  a gvardiei cetăţene. Această lege, zice „Bucovina”, este dreaptă, însă multe lucruri mai însemnate trebuie să se facă pentru provincia de acest nume; judecătoriile, organizaţia autorităţilor administrative, şcolile au toate trebuinţă de o energică reformaţie. Asupra şcolilor se face băgarea de seamă că Bucovina, cu o populaţie de 400000 de oameni şi cu 338 comune n-are decât 36 şcoli populare, din care o parte este numai pe hârtie. Negoţul şi toate trebile sunt foarte strâmtorate. Creditul privat este foarte căzut şi dobânda banilor se schimbă, de la 12, până la 18 la sută.

Un stabiliment de credit este pentru Bucovina o facere de bine de mult dorită, încă neînfiinţată.

*

Tot acel jurnal, de la care am tras cele de sus însemnări asupra stării lucrurilor îm Bucovina, cuprinde următoarea caracteristică de Iancu, şefului locuitorilor munteni români în Transilvania: Avram Iancu, tânăr avocat, ce-şi trage neamul într-o bună familie română, care avea destulă stare ca să-i dea fiului ei o creştere şi învăţătură potrivită, împreună cu cunoştinţele ştiinţifice cu caracter atrăgător. Iancu este de o talie mai mult înaltă decât de mijloc, are faţa bălană şi proporţionată, o căutătură mai mult straşnică decât dulce, însă măreaţă, un glas tare ca acel al unui bărbat cu piept tare – pe lângă acestea are cunoştinţă prea exactă a naturii şi înclinaţiilor românilor. Înzestrat cu asemenea calităţi şi cunoscut mai înainte pentru nobilele şi patrioticele sale gânduri şi printr-o curată inspiraţie pentru cauza naţiunii sale, trebuia negreşit să capete de mult dragostea şi încrederea neamului cu care el trăieţte”.

În Bucureşti, colonelul Voinescu semn o „publicaţie” referitoare la „îndeplinirea formalităţilor începute de la cei ce prin jalbă către Înălţimea Sa a cerut înrolarea lor la slujba oştirii”.


Fantastică solidarizare cu Roman Istrati!

Astăzi, începând cu ora 15, în sala „Elena Greculesi” a Bibliotecii Bucovinei „I. G. Sbiera”, s-au adunat oameni ale căror chipuri au căpătat aura sfinţeniei în sufletul meu. S-au adunat chiar şi fără prezenţă fizică. Mihaela Siminiceanu, de pildă, de la mii de kilometri depărtare, a trimis banii pentru patru tablouri. Gheorghe David, geniul meu protector, m-a rugat să depun o sumă importantă de bani din partea lui, fără să îl intereseze dacă îi aduc sau nu un tablou. Soţia regretatului nostru coleg Didi Ciubotaru, Viorica, tot aşa, a donat o sumă importantă, în memoria prietenie de o viaţă dintre Didi şi Romică. Directorul Bibliotecii Bucovinei, Gabriel Cărăbuş, la fel. Familia Alexandra şi Florin „Maghi” Pascal, care sunt, de ani buni, sprijinitori ai lui Roman Istrati, au fost, iarăşi, magnifici şi copleşitori. Poetul Ioan Manole, ca achizitor al unui prieten de-al lui, iarăşi a adus o sumă importantă de bani pentru punerea în practică a proiectului cultural gândit de Roman Istrati pentru posteritatea lui. Şi toţi cei care au venit pentru a se solidariza, nu pentru a lua o lucrare sau alta, care au mai mult o valoare sentimentală, m-au cucerit definitiv prin staturile lor spirituale. Iar Tiberiu Cosovan, care trece printr-o perioadă grea a vieţii sale, m-a tulburat prin acelaşi tip de eroism umanitar, pe care, în fond, l-am recunoscut şi în solidarizarea poetesei Viorica Petrovici, a pictorilor Lucia Puşcaşu, Radu Bercea, Constantin Ungureanu-Box şi Mihai Pânzaru-PIM, a sculptorului Toader Ignătescu şi aşa mai departe. Lista o s-o public mâine, când o să mi-o aducă executorul testamentar al lui Roman Istrati, tânărul lui discipol Florin Marius Bruja.

*

Scriitorimea suceveană, implicată major în depunerea de coroane artizanale la busturile şi mai jalnice ale lui Eminescu nu a putut participa. Doar cei amintiţi deja. La fel, artiştii plastici. Ziariştii – înghesuială, prin Relu Gavril şi atât. Politicienii, care au şi centenarul pe cap, şi veghea să nu ne vindem ţara… din buzunarele lor, aşijderea. Dar oameni au fost acolo şi tare m-am mai bucurat eu să constat că Suceava nu-i chiar pustie, că mai are, în afară de populaţie, şi câteva zeci de oameni. Oameni oameni, croiţi cu adevărat după chipul şi asemănarea bunului Dumnezeu.

*

Poze am făcut puţine, începând cu truda colegului meu Gheorghe Senciuc în organizarea expoziţiei. Puţine, pentru că în Sala „Elena Greculesi” nu s-a întâmplat ceea ce trebuie să vadă oamenii, ci doar Tatăl nostru cel ceresc şi, dacă îngăduie El, şi Roman Istrati. Dar, cum îl ştiu eu pe Roman Itrati, cu sau fără îngăduire divină, lui nimic nu putea să-i scape. Am dreptate, Romi?

*


Centenarul Eroilor interziși ai Unirii

 

Centenarul Unirii nu-i decât un pretext de lăfăire triumfalistă a tuturor înzestraților cu diagonală tricoloră de către naivul vot universal românesc. Sângele vărsat de eroica generație a Întregirii Neamului Românesc nu valorează nici cât o ceapă degerată în ochii parveniților administrării clipitei, în ale căror creierașe primitive nu există nici o aparență de rid al memoriei. Așa se explică de ce, pe frontispiciul Casei de Cultură din Suceava, tronează doi antiunioniști, în vreme ce un personaj emblematic al Unirii Bucovinei cu Țara, Dimitrie Marmeliuc, nu doar că este „omis”, ci chiar îmbrâncit în mlaștina triumfalismului zilei, un monument al Eroilor, plătit de veterani ai Armatei Române, fiind refuzat în Litenii Bucovinei, satul lui de naștere, și de administrație, și de noua secție de propagandă și de îndoctrinare în beznă, preoțimea.

*

Dimitrie Marmeliuc, doctor în litere la Universitatea din Viena, profesor gimnazial la Cernăuți, a fost unul dintre puținii tineri care, supunându-se oprobiului public bucovinean și condamnării la moarte prin spânzurătoare, a trecut pârâul Hranița și s-a pus la dispoziția Armatei Române, solicitând, ca și Ion Grămadă, să fie trimis în linia întâi a frontului. A fost rănit la Mărășești, la începutul lunii august 1917 și decorat, pe patul de spital din Iași, de însuși Regele, apoi, în convalescența de după spitalizare, a plecat în Basarabia, pentru ca, împreună cu George Tofan și alți români bucovineni instruiți, să pună bazele învățământului în limba română pe teritoriul primei provincii care s-a întors sub stindardele neamului.

*

În toamna anului 1918, Eroul rezervist Dimitrie Marmeliuc a fost chemat din nou sub arme și trimis de generalul Coandă la Cernăuți, cu misiunea de a-i sprijini pe Ion I. Nistor și George Tofan în convingerea elitelor bucovinene ale vremii, total antiunioniste, că nimeni și nimic nu se mai pot împotrivi cursului firesc al istoriei. În noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1918, Dimitrie Marmeliuc, sfințitorul de ideal național cu propriul sânge, a scris proclamația unirii, care, după ce a fost vizată de Ion Nistor, a devenit unul dintre documentele glorioase ale Neamului nostru. Și?

*

Nimic nu înseamnă în ochii purtătorilor de diagonale tricolore o astfel de biografie a demnității românești reale. Primarul din Moara și popa din Liteni se împotrivesc violent amplasării unui monument al Eroilor (un obelisc purtând Sfânta Cruce în vârf și numele eroilor pe soclu) de către veteranii Armatei Române. Consiliul Județean Suceava strânge din umeri, fiind atât de preocupat de reușita Centenarului Unirii în Haida-dâra-dâr-dâr-da, încât îl apucă stresul stropșit față de astfel de inițiative. Și o face pe bună dreptate. În fond, patria sărbătorește Centenarul celor aflați la putere pe toate glorioasele sale paliere prezente și nu memoria celor care-s, de mult amar de vreme, oale și ulcele.


„şi dincolo de ea o Nefiinţă”

Eu am fost şi am rămas prietenul operei lui Roman Istrati. Nu al lui, ci al operei lui; au fost decenii în care nu ne-am văzut şi ani în care nu ne-am vorbit. Nu-i datorez nimic, iar tentativele de a-i spori măcar zilele, în ultimii ani, vizau reîntoarcerea lui la poezie. I-am fost alături în suferinţă doar ca să-l readuc în înnăscut. Şi eram foarte aproape de a reuşi, pentru că, de prin iunie 2017, Roman Istrati a reînceput să scrie şi poezie, exerciţiile lirice recente mulţumindu-l, din moment ce mi-a şi spus-o, pe când premeditam noi lansarea celei mai recente cărţi a lui. I-am arătat programul cultural pe 2018, în care figurează cu o carte de poezie, de circa 300 de pagini, intitulată, în mod provizoriu „Decalogul”, şi a surâs cu tristeţe. Rar i se întâmpla să surâdă, pentru că refuza tristeţea.

*

Când am reluat subiectul cărţii lui de poezie, în secţia de oncologie a Spitalului Judeţean, în care nu mai intrasem de când trecuse pe acolo tata, înainte de a mă lăsa singur în bătălia cu viaţa, Roman Istrati mi-a zis că asta va fi sarcina mea şi că va trebui să-l port şi pe el în suflet. Ceea ce nu va fi greu, pentru că el izbutise să-şi afle un sălaş durabil şi acolo. Şi i-am răspuns că, dacă m-aş fi ocupat de recuperarea operei pierdute a unui singur scriitor bucovinean, în care aş fi devenit specialistul lui peşte, m-aş fi simţit un ipocrit; şi, tot aşa, dacă m-aş îngriji doar de memorie, ignorând suferinţele contemporanilor, nu m-aş mai putea privi în oglindă. Şi a înţeles, pentru că ştia, pentru că există acest adevăr şi în el.

*

Nu am obligaţii faţă de plănuirile culturale obşteşti ale posterităţii lui Roman Istrati. El a decis ca tot ce are să se transforme într-un fond, din care să se acorde premii anuale pentru literatură şi arte plastice, să se retipărească o parte dintre cărţile lui şi să fie finanţate anumite programe culturale de anvergură. Nu intru în detalii. Dar premeditările acestea nu pot deveni realitate, pentru că este nevoie de un fond, cu care să se plătească impozite, cheltuielile care au mai rămas, datoriile vechi şi Dumnezeu mai ştie ce, iar tânărul împuternicit de Roman Istrati să-i înfăptuiască vrerea s-a cam împotmolit şi nu mai ştie pe ce cale s-o apuce. Cum nu-i treaba mea, ar trebui să nu-mi pese. Dar nu pot, nu pot trece indiferent pe lângă spulberări, aşa cum nu au făcut-o nici Florin „Maghi” Pascal şi Doamna lui, Alexandra (portretul ataşat din colecţia lor provine). Nu pot lăsa lucrurile neduse până la capăt, chiar dacă aş avea împăcarea de sine a celui care şi-a făcut omeneasca lui datorie. Raţia lui de datorie.

*

Ideea disperată de a-i scoate tablourile la vânzare, premeditată de Roman Istrati prin testament, mi-a venit din pricina urgenţei; dacă ar fi timp, aş găsi eu banii necesari pentru menţinerea spiritului lui Roman Istrati în veşnică prezenţă. Nu credeam în izbândă, dar acum, când văd câţi oameni vor să-i fie alături, simt că mi se deschid ochii şi asupra unei lumi minunate, care şi există. Nu băgasem de seamă, pentru că eu ştiam individualităţi, dar iată că există şi o comunitate. Acestei comunităţi am să-i dedic, având împuternicire, poemul „Până la rouă”, de Roman Istrati, mai adineauri cules:

*

Curată este astăzi casa noastră

şi varul poară gust de senectute;

doar galben luminând ca o părere

singurătatea are ochi de taur;

frigul ne prinde-n gheara lui albastră

şi-n palma nopţii iarăşi îşi ascute

buza în care vinul pare miere

şi liniştea un ţipăt lung de graur

*

Ziua ridică-n noi o lumânare

şi fumul vezi cum chiuie prin casă,

până la rouă gândul se desface

amestecat cu pulberea măruntă;

în piept războiul e o sărbătoare,

tăcuţi noi bem rachiu de biruinţe

şi îmbrăcaţi cu nesfârşită pace

frigul ne pare aşchie căruntă

*

Cu pumn de mucegai acum bătrânii

frământă miezul morţii, fără grabă

în grădină noaptea o păpuşă pare

cu ochii speriaţi de umilinţă;

când ziua prinde muced gustul lânii

nimeni din cei ce ard nu se întreabă

de ce există pentru toţi o floare

şi dincolo de ea o Nefiinţă


Eminescu, deportat anual la Călinești

Bustul lui Mihai Eminescu, expus de regretatul Dimitrie Loghin, în 1933, la Cernăuţi, cu ocazia concursului pentru realizarea unui bust al Poetului

Se știe din ce pricini căminarul Gheorghe Eminovici nu a vrut să-și reamintească, pe parcursul vieții, de rădăcinile lui călineștene și de ce a transmis această insensibilitate și copiilor săi. Dacă ar fi știut că peste mormântul lui Vasile Iminovici va trece gardul dinspre drum al bisericii, că mușchii cenușii, pământul, buruienile și nepăsarea culturnicilor și arendașilor de județ vor sfârteca „sufletul trist”, dăruit de „părinți din părinți”, cu siguranță că Eminescu ar fi avut o adevărată aversiune față de prefăcătoria de-a respectul față de memoria sa, prin încropirea unei „case memoriale”, adusă de la Straja și plantată nu pe vatra rădăcinilor, în Hriațca, ci în cimitirul devastat și transformat în fânaț și livadă de lângă biserică, prin amplasarea unui bust cu soclu de tip crinolină, urât, ba chiar monstruos, care-l transformă într-o piticanie, și prin atmosfera tradițional anticulturală a satului care nu-i respectă memoria, ci doar se folosește de ea.

Urâtul bust al lui Eminescu

 

Casa „memorială” din Călinești, adusă din Straja

Călineşti, mormântul lui Vasile Iminovici

Se știu, desigur, și interesele falselor „neamuri” eminesciene de a-i îngloda memoria la Călinești, dar nu-i bai. Pe Eminescu l-ar fi durut mai mult umilințele îndurate la Putna, în 1871, acolo unde îl lăsase zălog pe Slavici, până a făcut el rost de bani pentru plata datoriilor, și, mai ales, condamnarea lui Slavici la temniță și domiciliu forțat, în România Mare, de către clica Ferdinand – Brătianu, și, odată cu Slavici, condamnarea naționalismului eminescian, pe care doar Slavici îl mai continua și cu care s-a și învinovățit, s-a și apărat.

Dezvelirea bustului de la Dumbrăveni

Piatra bunicii lui Eminescu, smulsă de pe mormânt şi aruncată sub zidul bisericii, la Băneşti

Există o tradiție a lustruirii cu Eminescu și tocmai această tradiție îl rupe din rădăcinile lui voievodale (nu doar voievodul Gheorghe Ștefan i-a fost rubedenie de sânge), o tradiție care nu mai poate fi stăvilită. Și nici nu are rost. Eminescu nu mai este de mult trăit drept chintesență a identității naționale; memoria lui e doar o insignă, pe care și-o pun pigmeii ca să ocupe paginile cenușii cu știri ale zilei și să ni se pară nouă, neștiutorilor și tacit lepădaților de Eminescu, ditamai uriașii. Sfârșit.


Pagina 1 din 21012345...102030...Ultima »