Proclamarea unităţii naţionale. Un neam, o ţară.
*
În ziua memorabilă din 18 Noiemvrie (1 Decemvrie), împlinitu-s-a şi al treilea act din opera mântuirii neamului românesc. După unirea Basarabiei, ruptă de la sinul mamei sale de nesaţiul imperialismului ţarist, şi a ţării mândre a fagilor, smulsă din frumoasa grădină a lui Ştefan cel Mare prin perfidia austriacă, era prea firesc ca şi partea robită de secole a corpului naţional din Transilvania, Ungaria şi Banat să urmeze legea firii şi, în marea sa adunare naţională din sfânta cetate a gloriei şi a patimilor sale, să proclame unirea sa cu patria marnă.
*
Idealul naţiunii române de pretutindeni s-a desăvârşit. Sculaţi-vă voi, cei din mormânturi, la glasul trâmbiţelor învierii noastre! Săltaţi cei întristaţi de veacuri, căci iată, lacrămile voastre de durere s-au prefăcut în şiroaie de bucurie! Veseliţi-vă şi bucuraţi-vă împreună cu noi cei goniţi de oarba tiranie pentru dreptate şi adevăr, în acest ceas de învingere a dreptăţii eterne dumnezeieşti!
*
Liberaţi de cătuşele robiei milenare, cu smerenie ne închinăm providenţei dumnezeieşti, pentru că ne-a hărăzit a ajunge praznicul mare şi luminat, care, în momentele sale principale, s-a serbat în următorul chip:
1864, Ludwig Rohbock: Karlsburg (Alba Iulia)
Ajunul. Cei ce au avut rara fericire de a petrece înălţătoarea zi de 18 Noiemvrie (1 Decemvrie), între zidurile istorice ale cetăţii lui Mihaiu Viteazul, au cules impresiuni care nu se mai pot uita. O sută de mii de oameni, adunaţi din toate ţinuturile locuite de Români, într-un glas şi într-o simţire spus-au lumii întregi voinţa sa nestrămutată de a trăi într-un singur stat naţional cu fraţii săi din România, Basarabia şi Bucovina.
*
Imensa afluenţă a lumii româneşti s-a început de joi. Vineri, la orele 5 d. a., sosesc P. S. Lor: Ioan I. Papp, Dr. Miron Cristea şi membrii Consiliului Naţional Central, în frunte cu dl Dr. Ştefan C. Pop. La gară, aşteaptă, într-o ţinută mândră, compania de onoare a locotenentului Ovid Grita, comanda Legiunii naţionale române din Alba-Iulia. Când intră trenul în gară, compania loc. Grita face onor la dreapta. Glasul biruitor al goarnei se amestecă cu puternicele acorduri ale imnului naţional, cântat de elevii institutului nostru teologic, care, cu însufleţire, sub stindard, naţional, cu culorile aranjate orizontal, veniră la marea adunare.
*
După salutul Consiliului naţional din loc, prin graiul protopopului Vasilie Urzică, şi răspunsul dlui Dr. Ştefan C. Pop, lumea trece la biroul de încartiruire, care se îngrijeşte de aşezarea în locuinţe din oraş şi cetate. Cu trenul dinspre Teiuş sosesc prelaţii bisericii unite: P. S. L. Dr. Demetriu Radu, Dr. Traian Frenţiu, Dr. Iuliu Hosu şi vicarul Dr. Vasilie Suciu. Sâmbătă sosesc delegaţii din părţile sibiene, în frunte cu I. P. C. Sa păr. vicar arhiepiscopesc Dr. Eusebiu Roşca. Trenurile tixite din toate părtile aduc mii şi mii de oameni. Mulţi vin pe jos şi cu trăsuri.
*
Pretutindeni, cântece şi jocuri, ovaţii şi scene de înfrăţire, ordine şi disciplină, care ar putea servi spre lauda şi a celor mai civilizate neamuri. Mulţumită admirabilei organizări şi a muncii gigantice, ce a prestat-o loc. Grita, în calitate de şef al poliţiei, nici un incident neplăcut n-a conturbat şi profanat evlavia şi măreţia serbării.
Praznicul. Conform programului stabilit, marea adunare s-a început cu serviciul divin, săvârşit în bisericile protopopeşti ale ambelor confesiuni române din loc. În biserica ortodoxă a servit P. S. Sa părintele nostru episcop Ioan, asistat de P. C. Sa păr. vicar episcopesc Roman Ciorogariu, protopresbiterii Ioan Teculescu, Dr. Stroia, Procopiu Givulescu, Mihaiu Lucuţa şi Ghidiu, şi diaconul Ioan Ciora. Răspunsurile liturgice le execută corul legiunii din Sibiu, condus de dl Timoteiu Popovici. Fiori sfinţi şi lacrimi de bucurie au umplut ochii tuturor celor ce au asistat la acest serviciu înălţător. În loc de priceasnă, s-a cântat „Marşul legionarilor români”, iar la sfârşit, toţi credincioşii intonează „Deşteaptă-Te Române”. La cuvintele: „Murim mai bine-n luptă”, în semn de jurământ toţi îşi ridică mâna dreaptă. Lacrămi curgeau şi din ochii P. S. Sale, când făcu otpustul întregit cu cuvintele „…Şi-a dat viaţă naţională şi neamului românesc”.
*
Terminat fiind serviciul dumnezeiesc, la orele 10 se începu marea adunare, în sala cazinei militare din cetate, tixită de mulţimea delegaţilor din toate părţile şi decorată cu steagurile popoarelor eliberatoare şi ale celor ce au avut soarta comună cu noi.
*
Când intră în sală membrii Consiliului naţional, se fac ovaţii furtunoase. Între ovaţii nesfârşite, îşi fac intrarea în sală şi urcă podiumul şi arhiereii ambelor confesiuni. Tot astfel şi ofiţerii români şi reprezentanţii fraţilor din Basarabia şi Bucovina. Viu aclamat e şi generalul român dl Leonte, care ia loc lângă masa ziariştilor.
ohn Alexander Hammerton: Românii capturând inamici în Transilvania
Adunarea o deschide dl Ştefan C. Pop, prin un discurs însufleţit, după terminarea căruia numeşte de notari ad-hoc pe domnii Dr. Laurenţiu Oanea, Dr. Sever Miclea, iar de raportor al comisiunii de verificare, pe Dr. Ion Suciu.
*
După raportul dlui Dr. Ioan Suciu, fiind de faţă 1.228 de delegaţi, preşedintele Dr. Şt. C. Pop declară Adunarea Naţională capabilă de a aduce hotărâri decisive.
*
Constituirea se face, între vii aclamări, astfel: Preşedinţi: Gheorghe Pop de Băseşti şi episcopii Ioan I. Papp şi Dr. Demetriu Radu; vicepreşedinţi: Dr. Mihali, Dr. Ştefan Pop şi Ion Flueraş; notari: Dr. Al. Fodor, Dr. Sever Miclea, Dr. C. Brediceanu, Dr. Silviu Dragomir, Dr. L. Oanea, Iosif Ciser, Dr. Ionel Pop şi Dr. Gh. Crişan.
*
După cuvântul de deschidere al prezidentului Gheorghe Pop de Băseşti, se dă cuvânt dlui Vasilie Goldiş, care, înainte de a ceti proiectul de rezoluţiune, stabilit de Marele Sfat Naţional şi publicat în numărul nostru trecut, rosteşte următorul discurs:
Gogu Negulesco: Românii din Transilvania luați prizonieri de către conaționalii lor
Mărită Adunare Naţională,
*
Zămislit din necesitatea imperiului roman de a-şi aşeză o sentinelă puternică în Carpaţii sud-estici şi coborâşurile lor împotriva seminţiilor barbare de la Miazănoapte şi Răsărit, care ameninţau cultura umană creată prin geniul latin, neamul românesc, de la început şi până astăzi, a îndurat soarta aspră, rezervată oricărei sentinele credincioase: loviturile duşmane şi statornica răbdare.
*
Bogată şi fericită la început, Dacia romană în curând se face trecătoarea nesfârşitelor seminţii, care, orbite de strălucirea de departe a Romei de aur, se gonesc întrecându-se spre fermecătoarele oraşe ale împărăţiei. Lovită de putreziciunea oricărui neam, care se opreşte cu cerbicie la un anumit fuştei pe scara civilizaţiunii, şi năpădită în această slăbiciune de furnicarul noroadelor barbare, Roma sucombă.
*
Creangă tăiată de puternica tulpină, colonii lui Traian îşi adâncesc rădăcinile prin stânci şi văi, şi roditoarele ogoare ale împrejmuitoarelor câmpii. Lipsiţi de scutul împărăţiei şi lăsaţi în grija propriilor puteri, aceşti orfani romanici acopăr trunchiul vechi tracic şi, infiltraţi de-o pătură groasă a blânzilor şi visătorilor Slavi, ei se făcură un singur neam, o singură limbă, o singură fire: neamul românesc.
*
Răsare o minune fără pereche în istoria lumii. Lung şir, de veacuri călcată în picioare de hoarde barbare, naţiunea română îşi pierde unitatea de stat, se fărâmă prin văi, sub dominaţiuni răzleţe, şi una de alta neatârnătoare, pierde în copcierea cu fluviul larg şi luminos al istoriei mondiale, ca apa de ploaie în nisip parcă dispare de la suprafaţa conştiinţei umane. Dar când, după optsprezece veacuri, sufletul românesc se trezeşte din somnu-i de moarte şi reînvie ca un soare luminos conştiinţa de neam, hotarele etnice ale acestui popor, cu preciziune aproape milimetrică, sunt tot acelea care sunt desemnate pe harta istorică drept hotare ale Daciei lui Traian, şi Basarabeanul care-şi adapă calul în valurile întunecate ale Nistrului se înţelege desăvârşit la grai cu Crişanul din apropierea blondelor ape ale Tisei. Sentinela romană a rămas credincioasă chemării sale de a păzi geniul latinităţii şi neîncetatelor lovituri duşmane ea a opus virtutea-i legendară: statornica răbdare.
Secrets of the Balkans: Regina Maria în Transilvania
După lungi veacuri de ascunziş, aşezându-se viscolii cotropitori, naţiunea română reapare la lumina istoriei, în chipul duor ţărişoare, răzimate de Carpaţi şi cu feţele spre Dunăre şi Nistru, dar trunchiul, cu rădăcinile în munţii smulşi odinioară de la eroicii Daci, rămâne bătut de soarta rea şi înlănţuit de un popor năprasnic la fire şi pornit spre dominaţiune fără cruţare. Fusese cuib de vârtejuri locul unde ne aşezase Traian şi zvârcolirile spre fericire ale neamului nostru s-au lovit, veacuri de-a rândul, de nesaţul hrăpitorilor duşmani, care ne încunjurau de pretutindeni.
*
Micile ţărişoare, care se întemeiaseră prin viteji coborâtori din Maramurăş şi Făgăraş, se loviră, înainte de toate, de cel mai crâncen duşman al oricărei comuniuni omeneşti, zavistia şi ura dintre fraţi. Nefericirea lor fu mărită prin inamici din afară: Unguri, Leşi şi Tătari. Se ridică, în urmă, semiluna şi acum Românii sunt sortiţi să-şi apere, cu sângele lor, nu numai trupul şi avutul, ci şi sufletul şi credinţa.
*
Scut s-au făcut culturii plăpânde, ce începuse a încolţi pe temeiurile învăţăturilor lui Hristos, şi prin jertfele lor fără seamăn, întru apărarea progresului civilizaţiunii umane faţă de concepţia inferioară a mohamedanismului, propagat principial cu mijloacele barbariei, Românii şi-au făurit titlu nepieritor şi îndreptăţire la recunoştinţa întregii omenimi. Nimic nu dovedeşte mai mult tăria credinţei creştineşti a sufletului acestui popor, decât faptul că, în numele luptei creştinătăţii împotriva păgânilor, mai întâi după răzleţirea neamului prin soarta fatală, s-a putut face, pentru o clipă, unirea lui în cetatea aceasta, prin braţul puternic şi geniul scânteietor al Viteazului Mihai.
*
Dar această unire de o clipă dispăru ca fulgerarea unei scântei electrice şi trupul neamului nostru se frânse iar în bucăţi. Fraţii noştri de pe coborâşurile răsăritene ale Carpaţilor şi din şesurile hotărnicite prin Dunărea de jos şi apele Nistrului îndurară suzeranitatea turcească, sufereau prădăciunile Leşilor şi Tătarilor, îngrăşară cu sângele lor litfa blestemată din Fanar. Ţara Cernăuţilor şi mormântul lui Ştefan Cel Mare îl răpi hoţeşte pajura spurcată a Habsburgilor perfizi, dulcile câmpii ale Basarabiei le fură Muscalul tiran. Iar noi, cei ce rămăsesem la vatra străbună, în Ardeal, Banat şi Ţara Ungurească, am fost dripiţi de cea mai crâncenă soartă ce-o poate avea un neam de oameni în lume. Am fost lănţuiţi într-o robie trupească, economică şi sufletească, cum nu se mai pomeneşte în istoria întreagă a omenimii. Încercarea disperată, în 1784, de a scutură jugul, n-a avut rezultat şi sfârşitul, din acest oraş, al ţăranului Horia aşteaptă încă geniul literar care să întruchipeze una dintre cele mai înfiorătoare tragedii ale istoriei. Adevăr a grăit S. Bărnuţiu, în epocalul său discurs, rostit în catedrala Blajului, în ziua cea mare din 1848, zicând: „Dacă nu-şi poate închipui cineva greutăţile ce le sufereau Iudeii de la Faraoni, să se uite la Faraonii din Ardeal!”.
Charles Upson Clark: Regele şi Regina în Transilvania
Veacuri de-a rândul, poporul românesc, adevăratul şi legitimul proprietar al pământului ce fusese odată Dacia romană, a fost socotit străin şi sclav pe pământul său strămoşesc. Iar când, după suferinţe de secole, din depărtatul Apus, de la dulcea soră latină, care păşeşte în fruntea ginţilor spre lumina desăvârşirii, a sosit şi în munţii noştri duhul libertăţii, egalităţii, şi frăţietăţii, când credeam să înviem la libertate, prin întocmirile create de lumea nouă, vechii noştri oprimatori s-au înfrăţit cu împăratul, pe care ei îl detronase, cu împăratul pentru care noi vărsasem sângele nostru cu credinţă şi aceste două puteri ne-au robit din nou. Umbra îndurerată a regelui munţilor, a scumpului nostru Iancu, rămâne pentru vecie clasica dovadă a legendarei ingratitudini habsburgice. Împotriva voinţei noastre, au unit Ardealul nostru cu Ţara Ungurească şi, printr-un constituţionalism fals şi mincinos, ne-au luat libertatea culturii, ne-au desfiinţat politiceşte, bisericile noastre le-au aservit tendinţei lor de opresiune şi ne-a făcut imposibil progresul economic, prin care am fi putut să ne apărăm împotriva năvălirii hoardelor străine pe pământul părinţilor noştri.
*
Într-acestea priveam cu iubire duioasă la fraţii noştri de la Răsărit, care începuseră a se reculege din urgiile vremurilor barbare. Resimţiră obârşia comună şi, la razele luminii primite de la Apus, conştiinţa naţională săvârşi, la 1859, unirea principatelor române sub bunul şi luminatul Cuza Vodă, iar sângele vărsat, din nou, cu atâta vitejie, împotriva păgânilor, la 1877, scutură şi cele de pe urmă zale ale lanţului, care lega România de Constantinopol şi, la 10 mai 1881, Carol de Hohenzollern aşează pe capul său coroana de rege al României libere şi independente.
*
Noi însă ne făceam datoria de cetăţeni ai Ungariei şi supuşi credincioşi ai dinastiei de Habsburg-Lotharingia. Am crezut că îndelunga noastră răbdare şi credinţa noastră pentru patrie şi tron în cele din urmă totuşi va muia inimile celor puternici şi ni se va oferi, chiar în interesul monarhiei, putinţa unei vieţi naţionale şi condiţiunile progresului cultural şi economic. Aşteptările noastre au fost zadarnice. Oprimarea se înteţeşte. Oprimatorii mărturisesc, acum, pe faţă că scopul lor este un stat unitar naţional maghiar şi că, prin urmare, noi, naţionaliceşte, trebuie să ne desfiinţăm. A pornit opera de extirpare şi războiul mondial, care acum s-a sfârşit, în gândul opresorilor noştri a avut chemarea să încoroneze opul. Sute de mii de Români şi-au vărsat, şi acum, sângele lor pentru patrie şi tron, iară patria şi tronul au târât în urgia internării pe părinţii şi fraţii acestor luptători; patria şi tronul au decretat moartea şcolii româneşti, au trimis zbirii lor în adunările noastre bisericeşti, au pregătit proiectele pentru nimicirea noastră politică, au început ruinarea noastră economică, au aruncat în temniţe zeci de mii de Români, ne-au sugrumat libertatea presei şi a cuvântului, patria şi tronul s-au conjurat împotriva noastră şi ne pregăteau mormântul.
LUCEAFARUL, nr. 3 din 15 ianuarie 1919: Gral Berthelot în Ardeal
Dar zadarnică este lumea omenească împotriva adevărului şi a dreptăţii. Legea tainică a firii cu necesitate de fier îndrumă întâmplările omeneşti pe cărarea civilizaţiunii ce duce spre desăvârşire. Omenimea instinctiv urmează acestei legi. Ea a ajuns la recunoaşterea necesităţii de a sintetiza libertatea individuală şi libertatea naţională într-o unire superioară a societăţii omeneşti. Sinteza aceasta e condiţionată însă de desăvârşirea celor două libertăţi: individuală şi naţională. Dacă însă aproape în toate statele civilizate libertatea individuală este desăvârşită ori pe calea desăvârşirii, în unele dintre aceste state libertatea naţională era încătuşată. Războiul mondial s-a făcut pentru descătuşarea acestei libertăţi. Naţiunile trebuie să fie libere, ca astfel, între egale drepturi şi condiţiuni, să poată încheia acea mare unire a popoarelor, care va fi chemată să reprezinte o concepţiune superioară pe scara civilizaţiunii şi să oprească astfel fericirea omenească pe pământ. Toate capetele luminate ale Apusului au mărturisit crezul lor: războiul acesta este războiul pentru liberarea naţiunilor, nu de dragul acestor naţiuni, ci pentru interesul lumii, pentru interesul omenimii, care numai în chipul acesta e capabilă a păşi un pas înainte pe calea fericirii sale. Ideile acestea le-a copt istoria şi apostolul care le vesteşte este Wilson („Trăiască Wilson!”, ovaţii entuziaste şi îndelung repetate).
*
Pentru învingerea acestor idei au întrat în luptă puterile aliate ale Apusului. Românii de pretutindeni s-au aliat acestor puteri, noi cu sufletul, fraţii liberi cu armele. Românii şi-au făcut, de data asta, datoria lor de sentinelă a civilizaţiei împotriva brutalităţii.
LUCEAFARUL, nr. 2 din 15 ianuarie 1919: Gral Berthelot în Ardeal
Naţiunile trebuiesc liberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat şi Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi liberată îl recunoaşte lumea întreagă, îl recunosc acum şi duşmanii noştri de veacuri. Dar, odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcii sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: unirea ei cu Ţara Românească. Bucăţirea poporului românesc n-a fost urmarea vreunei legi economice, în care terminologie se ascunde minciuna. Dimpotrivă, teritoriul dintre Nistru, Tisa şi Dunăre constituie cea mai ideală unitate economica, aproape autarhie. Bucăţirea trupului românesc a fost act de barbarie. Distrusă barbaria, unirea tuturor Românilor într-un singur stat este cea mai firească pretenţiune a civilizaţiunii (Strigăte entuziaste: „Aşa-i!”). Teritoriile locuite de Români, de la descălecarea lui Traian şi până astăzi, au fost teritorii româneşti. Nu există putere de a suci logica până acolo ca invadările elementelor străine, dirijate pe aceste teritorii în chip artificial şi prin abuzul de putere al statului, cu scopul desfiinţării noastre naţionale, să poată clătină dreptul nostru de proprietate asupra acestor teritorii („Aşa-i!”). Aşa-ceva ar fi sancţionarea crimei şi ar constitui o pălmuire civilizaţiunii, care principial nu admite substituirea dreptului prin brutalitate. După drept şi dreptate, Românii din Ungaria şi Transilvania, dimpreună cu toate teritoriile locuite de dânşii, trebuie să fie uniţi cu Regatul Român (îndelungate strigăte şi aclamaţii).
*
După cum însă cea dintâi reunire de-o clipă a elementului românesc la marginile de la Răsărit ale lumii civilizate s-a făcut prin sabia lui Mihai, în numele unui principiu superior celui ce năvălise asupra Europei şi care, acum, în zilele acestea, spre uşurarea tuturor inimilor cari bat pentru lumină şi libertate, sucombă cu desăvârşire, tot aşa această nouă unire, de acum, a tuturor Românilor, care, de data asta va fi integrală şi pentru eternitate, se face prin strălucita învingere a armelor purtate pentru civilizaţiune, în numele unei concepţii de viaţă superioară lumii ce se prăbuşeşte. Este principiul libertăţii adevărate a tuturor neamurilor şi cel al egalităţii condiţiunilor de viaţă pentru fiecare individ al oricărei naţiuni şi este principiul întovărăşirii tuturor naţiunilor libere într-o comuniune internaţională, spre a împiedeca nedreptatea şi a scuti pe cei mari şi mici deopotrivă.
Generalul Beethelot, în Ardeal – Luceafărul, 15 ian. 1919
Unirea tuturor Românilor într-un singur stat numai atunci va fi statornică şi garantată prin istoria mai departe a lumii, dacă va răspunde tuturor îndatoririlor impuse prin noua concepţie a vieţii, prin duhul vremurilor noi. Această nouă concepţie a civilizaţiunii ne va inspira datoria să nu pedepsim progenitura pentru păcatele părinţilor şi, ca urmare, va trebui să asigurăm tuturor neamurilor şi tuturor indivizilor, conlocuitori pe pământul românesc, aceleaşi drepturi şi aceleaşi datorinţi. Civilizaţiunea care ne-a eliberat pretinde de la noi respectul pentru dânsa şi ne obligă să prăbuşim în noul nostru stat orice privilegiu şi să statorim ca fundament al acestui stat munca şi răsplata ei integrală.
*
Înaintaşii noştri, pe Câmpul Libertăţii, în 1848 au hotărât aşa: „Naţiunea română depune jurământ de credinţă către împăratul, către patrie şi către naţiunea română”. Împăratul ne-a înşelat („Aşa-i!”), patria ne-a ferecat şi ne-am trezit că numai credinţa în noi înşine, în neamul nostru românesc, ne poate mântui. Să jurăm credinţă, de aci, înainte, numai naţiunii române, dar tot atunci să jurăm credinţă tare civilizaţiunii umane. Câtă vreme vom păstră aceste credinţi, neamul nostru va trăi, se va întări şi fericiţi vor fi urmaşii noştri, până la sfârşitul veacurilor.
LUCEAFARUL, nr. 2 din 15 ianuarie 1919: Gral Berthelot în Ardeal
La lumina celor expuse până aci, din încredinţarea şi în numele marelui sfat al naţiunii române din Ungaria, Banat şi Transilvania, rog Mărita adunare naţională să binevoiască a primi şi a enunţa ca ale sale următoarele hotărâri (s-a dat citire cunoscutei Rezoluţii a Unirii – Biserica şi Şcoala, Anul XLII, Nr. 48, 25 noiembrie / 8 decembrie 1918, pp. 1, 2).