Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 75

Adrian Poruciuc, o operă provocatoare?

Fructele cerului

Fructele cerului

*

În cele din urmă, mă văd obligat să constat că domnul profesor universitar Adrian Poruciuc, cu a sa carte „Sub semnul Pământului Mamă”, nu este decât un greco-cultist de duzină (ceva în genul proletcultismului), care mai mult rău face, cu autoritatea sa ştiinţifică, dublată de o stupefiantă incultură, tentativelor credibile de cercetare a vechiului patrimoniu european, pe care-l reprezintă cântecele ritualice (colindele, dar şi o bună parte dintre oraţiile de nuntă, ba chiar şi unele doine). Că nu a auzit de Simeon Mangiuca, de I. G. Sbiera sau de Ioniţă Bumbac, remarcabili descifratori de taine străvechi, e scuzabil; dar să fii la fel de ignorat şi faţă de operele semnate de Nicolae Densuşeanu, Lucian Blaga, Vasile Lovinescu şi Sabin Drăgoi (pe care-l citează doar din postura de culegător de colinde, nu şi din cea de teoretician[1]), atunci când ai ambiţia de a individualiza valori metafizice ancestrale în folclorul românesc, e grav.

*

Repet: Colindul înseamnă „o solidaritate mistică între om şi natură, care nu mai este accesibilă conştiinţei moderne”[2], dar care marchează, „sub teroarea istoriei”[3], „drama cristologică” a civilizaţiei umane. Sugerez ideea învelirii în cosmicitate pentru că reprezentările de mai târziu ale fertilităţii fie că reduc numărul simbolurilor, fie că le abandonează cu totul, semn al nevoii de relaţionare printr-o personificare şi nu, ca până atunci, printr-o „fermecătoare fraternitate a omului cu întreaga creaţie”[4].

*

„Colinda română ca cult de Soare (cel scandat, numit şi „Urătură” sau „Pluguşor”) şi, în egală măsură, cult al Lunii (cele cântate, inclusiv „Mioriţa” şi „Meşterul Manole”, care au fost, iniţial, colinde), poartă un nume care „nu s-a urzit din „calare” (chemare) latin, ci din „colinda” sau „cylindea” grec, care înseamnă: rotare, întoarcere, învârtire de soare ori de lună, în solstiţii ori lunistiţii, şi aceasta se condiţionează de la cultul de soare şi de lună, adecă de la curgerea soarelui şi a lunii jur-împrejur prin zodiac”[5], opinia lui Simeon Mangiuca fiind întărită de toate scrierile vechi, referitoare la omagierile astrale ale antichităţii, însuşi Herodot precizând că populaţiile acelea vechi, din care şi noi, românii, ne tragem, „nu numai că nu obişnuiesc să înalţe statui, temple şi altare, ci, dimpotrivă, socot că cei ce le ridică sunt curat nebuni, şi aceasta, cred eu, pentru că ei nu şi-au închipuit pe zei ca fiind înzestraţi cu fire omenească, aşa cum o fac elenii… Ei obişnuiesc să aducă jertfe… suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte… Aduc jertfe soarelui, lunii, pământului, focului şi vânturilor. Din vremuri străvechi, acestor singure divinităţi aduc jertfă”[6].

*

Elemente ale cultului astral, ca esenţă a religiei naturale, în desfăşurarea ritualică recognoscibilă în Colind, în datina piţărăilor şi în horele căluşereşti, toate cu rădăcină comună, se pot identifica în mai toţi autorii antici, fie aceştia istorici, precum Diodor Sicul[7] sau Claudiu Aelian, care se foloseşte de textele, între timp dispărute, ale lui Hecateu Abderida[8], fie poeţi, precum Pindar, cel care susţinea că pe primele cântece ale omenirii „zeii le-au ctitorit”[9] odată cu ivirea „gingaşelor fete ale uriaşului Atlas” (Nemmene, IV, 1), pentru că abia „acum anul sfânt se împlineşte / Şi Horele sărbătoreau pentru masa lui Apollo”  (Paiane, I, 52), ştiut fiind faptul că, la începuturile metafizice ale omenirii, conştientă de Timp, „anul se împlinea la răsăritul Pleiadelor”[10], deci în prima decadă a lunii mai, atunci când se iveau  „flori de măr, / flori de păr”, cele care nu lipsesc nici din relicvele de Colind contemporane, dar nici din Vifleimuri.

*

„Spectacolul Cerului, al Lunii şi al Soarelui”, care înlesnea regăsirea în catedrala Marelui Tot, este, la rădăcină, cel descris în textele colindelor. Ulterior, „spectacolul” acesta a fost pitit într-o biserică, iar Tatăl Ceresc avea să întrebe, chiar şi prin textul „Bibliei”, de ce simt nevoia fiii lui să-l închidă într-o casă, când universul întreg îi este locuinţă.

*

Adrian Poruciuc, sedus de câţiva autorlaci internaţionali de astăzi, preia sau bagă de la sine penibilităţi pseudo-savante, în care se descifrează „colinde, intitulate de culegător (Teodorescu, 1885) în funcţie de destinatar: „de fată”, „de flăcău” („de tânăr”, „de voinic”, „de vitează”), „de femeie măritată”, „de pescar” etc.”, în „colindele româneşti de flăcău”. La 1885, un târgoveţ, care culegea colinde din lumea lui străină a satului românesc, putea greşi în neinspiratele catalogări şi care nu ţineau cont nici de cercetările româneşti ale unor titani precum „renumitul şi nemuritorul Şincai”, „strălucitul Petru Maior”, George Săulescu, At.M. Marienescul,  sau Simeon Mangiuca, dar nici de studiile europene, săvârşite de Grimm, Miklosich, Schuller, Tomaschek, Cassel etc., ca să nu-i mai amintim pe Rene Guenon, A. Coomaraswamy, Hermann Wirth sau Cristopher Gerard.

*

Adrian Poruciuc, însă, nu este cu nimic îndreptăţit să detecteze „ecouri din substratul tracic” în colinde, presupunând că între „tânărul viteaz, călare pe armăsar năzdrăvan”[11] şi personajele degeneratelor producţii folclorice de mai târziu ar exista „o evidentă legătură între acest tip de erou tradiţional românesc şi călăreţul trac”, dar şi cu „cavalerii danubieni, rădăcinile unor asemenea figuri mitice coborând până în tradiţiile eroice ale epocii bronzului”[12]. Ei, nu zău!

*

Că habar nu are cum stă povestea colindei, o probează Adrian Poruciuc prin gravele confuzii care privesc elementele substanţiale ale colindei, „Leru-i Ler” şi „florile d’Albei / flori de măr, / flori de păr. După Poruciuc, „Ler”, ar fi „leu”, iar „flori dalbe” şi „flori de măr” ar avea un început, conform lui Nilsson (1972, 214), în „dea de-a unsprezecea „muncă” a lui Herakles (aducerea merelor din grădina Hesperidelor” şi ar reprezenta „un motiv pre-grecesc”[13].

*

Bucovineanul Ioniţă Bumbac, cel care avea să afle, din lecturi nemţeşti, că trubadurii din Provence (trubadur înseamnă „născocitor”, pentru că vine de la verbul „trovar”, care înseamnă „a născoci”) au creat, prin secolul al IX-lea, „o specie de poezie lirică, Alba (!)”, s-a pus pe cercetat serios problematica „florilor Albei” în mitologia „Galiei Cisalpine” (Belgia şi nordul Franţei), apoi a avut revelaţia faptului că în colindele noastre se comite o confuzie, că refrenul nu vorbeşte despre „florile dalbe”, ci despre „florile d’Albei”, Alba fiind, desigur, o zeitate păgână, „lumina zilei”, după Ioniţă Bumbac. Dacă n-ar fi fost, conform firii sale, prea grăbit şi prea superficial, Bumbac ar fi înţeles lesne că Alba este, de fapt, Luna, Crăiasa Zăpezii, Eftepir (fata Pământului, Primăvara, căreia i se zicea luna Maya, în mitologia slavă – de unde şi jocurile cu măşti ale Malankăi). Cândva o fată frumoasă, Eftepir a avut parte de blestemul Horelor geloase (celelate trei anotimpuri), care au transformat-o într-un mesteacăn, şi-abia târziu a fost slobozită din carnaţia lemnului şi aşezată Crăiasă, deasupra norilor, într-un palat de cleştar şi mărgăritare. Crăiasă a Zăpezii şi stăpână a lupilor, dar şi Crăiasă a Florilor, Alba (Luna, Soarele fiind Aplu, adică Roşu) ţine de zodia astrală a omenirii, cea atât de îndepărtată din calendarele civilizaţiei umane.

*

Reminiscenţa „florile d’Albei”, eronat conservată de subconştientul obştesc drept „florile dalbe”, face recurs la numele celtic al Lunii, „Alba”[14], identificat şi în colindele provensale, dar şi în numele dat de celţi insulelor britanice, „Albion”, celţii fiind, în fond, cum susţine şi Blaga, nu o populaţie antică, ci o cultură ocupaţională, cultura meşteşugărească, preistoria beneficiind, de fapt, de trei culturi ocupaţionale, păstorească, agrară şi meşteşugărească, argumentul principal constituindu-l simbolistica ornamentaţiei populare, ştiut fiind faptul că „geometrismul dreptliniar al ornamentelor populare are o continuitate de-a lungul secolelor, care înapoi, în timp, ne-ar duce până în mileniul doi sau trei înainte de era noastră. Acest geometrism este de aproape înrudit cu acela al culturii preistorice de tip Halldtatt”[15].

*

Refrenul „Leru-i Ler”, tumultuos disputat de cercetătorii cei vechi, dar, din nefericire, cu mult prea mult amoc latinist, nu reprezintă altceva decât ultima relicvă lingvistică a colindelor iniţiale şi iniţiatice, formula sacramentală „Legea este Lege”.

*

Fără să conştientizeze că şi oraţiile de nuntă au fost, la origini, tot colinde, Adrian Poruciuc, după ce îl citează pe Marazov, care observa că „în oraţiile de nuntă româneşti (conăcării) mirele este prezentat deseori ca vânător de neam ales, plecat cu alai de însoţitori pe urmele unei ciute sau ale unei căprioare”, bagă de la sine, paralel cu subiectul: „În unele ceremonii nupţiale ale românilor, oraţia comăcarului din alaiul mirelui (care se deplasează la casa părinţilor miresei) îl înfăţişează pe mire ca pe „junele nostru împărat, care a plecat la vânătoare (cu arc şi cu săgeţi)”, apoi a pornit după „o ciută sau o căprioară, a cărei urmă duce tocmai la casa miresei”.

*

Nici ritualul, parţial ancestral (tentativa de a birui Timpul), parţial creştin („fiul de Împărat” este, de fapt, „fiul Împăratului Ceresc”, deci creştin), nu scapă de „încercarea de a dezvălui rădăcinile mitico-rituale” tocmai în „paleoliticul superior”, când, după Gimbutas (1989, 113), căprioara era „animal sacru al Zeiţei dătătoare de naştere”. Apoi, pentru că sesizează, probabil, penibilul „zeităţilor” paleolitice, Poruciuc se „întoarce măcar la simbolistica tracilor antici”[16], şi iar o ia peste câmp, cu „subtipurile de colinde”.

*

A doua „taină” din viaţa omului, nunta, înseamnă o biruinţă deplină asupra Timpului. Viitorul mire, „fiu de împărat”, creştin mărturisit (frazeologismul se referă la „Împăratul Ceresc”, cel căruia, prin rugăciunea încredinţată nouă de Iisus, „Tatăl nostru”, toţi în suntem fii), biruie Timpul, prin vânătoarea ritualică, prevestitoare de logodnă. Ca şi în colindele solstiţiale, cele care marchează „poarta zeilor” (deva-yana), Timpul, care moare şi învie în Capricorn, rămâne şi obsesia, dar şi biruinţa omului, prin întemeierea familiei. Oraţia de nuntă, rostită în „limbajul ritmicităţii”, în limba iluminării (luga suryanyya), are şi ea caracer şamanic, îmblânzind Timpul şi obligându-l să curgă în folosul omului. În toate textele în care se foloseşte „limbajul ritmicităţii”, frumuseţea discursului (metaforă, imagine sugestivă) nu contează, nu este căutată (căutările sunt târzii şi datorate culegătorilor de folclor, care confundă spiritualitatea ancestrală cu „vana literatură” şi intervin în textele culese), ceea ce contează fiind „simbolul anterior gândirii umane”[17] şi impactul simbolisticii, a înmănuncherii de simboluri în diverse combinaţii, asupra spaţiului şi a timpului. Asta se întâmplă în oraţii (urătură, decântece, vrăji, blesteme, oraţii de nuntă etc.), iniţierea ancestrală rezistă, cu întreg caracterul ei şamanic, dar fără substanţa iniţierii, ci doar cu forma, moştenită după regula lui „aşa am apucat”, fără explicaţii, fără întrebări şi răspunsuri. O oraţie de nuntă, care este, indiscutabil, colind, a fost culeasă de George Tămăiagă[18], în zona Boianului, şi se cânta, la casa mirelui, după sosirea de la cununie:

*

Legăna-s-ar,

Clătina-s-ar,

Legăna-s-ar brazii-n munţi,

Să se roage vântului,

Vântului,

Pământului,

Se le cruţe vârfurile,

Vârfurile,

Ramurile,

Şi să-i bată la trupină

Şi mai jos, la rădăcină,

Să mi-i scotă din pământ,

Din pământ,

Din negrul lut,

La pământ să mi-i oboare,

Să mi-i treacă prin ovăz

Şi să-i scoată-n jos, la şes,

Să mi-i facă trei pătrare,

Să-i despice-n mici bucăţi,

Să-i împartă în trei părţi

Şi să-i ducă la trei târguri,

La trei târguri, la trei meşteri,

Ca să-i facă săhănele,

Săhănele,

Păhărele

De cinstit, de ospătat,

Mirelui de închinat,

De-nchinat nănaşilor,

Naşilor, nuntaşilor,

Tuturor slujbaşilor

Şi nouă, vătajilor!

 *

De regulă, în colind se manifestă solidaritatea mistică dintre om şi univers, o splendidă intrare în armonie, de care, din pricina pierderilor de iniţiatic, nu vom mai avea parte vreodată.

*

Accentul excesiv pus pe „literatura populară”, pe această „vană „literatură”, cum a devenit, printr-o degenerescenţă, datorată cursului descendent al ciclului uman, poezia având, la începuturi, un veritabil caracter sacru”[19], contribuie la desacralizarea datinii şi a fundamentului ei, colindul, ambele cu un dublu caracter, calendaristic şi şamanic, exprimând, în fond „adeziunea… la unul sau altul dintre scenariile mitice, la una sau la alta dintre imaginile exemplare”[20], adeziunea manifestându-se prin cântec, prin dans, prin rostiri, prin ritualuri de purificare (foc, apă, ierburi), prin travestiri cosmice (măştile sunt numai şi numai zodiacale), deci printr-un ansamblu de expresii ale spiritului, de simboluri sacre imateriale. Fără caracterul calendaristic (neostenita confruntare cu Timpul) şi fără un spirit şamanic, încredinţat obştii, pentru a se apăra sau a birui singură, datina, tradiţiile şi obiceiurile nu ar fi supravieţuit, dovada constituind-o cotemporaneitatea satelor româneşti, în care tradiţia, deja desacralizată, a dispărut, supravieţuind, ici şi acolo, doar obiceiul şi, mai ales, folclorul de cămin cultural, deci un spectacol muzical-coregrafic scenic agreabil sau de-a dreptul plictisitor. În lumea satelor, cuvântul şi, în general, textul liric, nu a existat niciodată în afara ritualului, iar relicvele cele apropiate de autentic au fost şi rămân colindele, blestemele, vrăjile şi descântecele, deci texte difuze şi aparent fără logică, simbolistica lor fiind „anterioară gândirii umane”[21].

*

Scrisul antic (mitologie, istoriografie, literatură) creează eroi, iniţiatori, zei, numele personajelor însemnând, adesea, elemente toponimice, iar nu de puţine ori denumiri ale uneltelor care au revoluţionat viaţa socială a antichităţii (Plug-de-Aur, Proţap-de-Aur, Jug-de-Aur etc.).. Grecii, de pildă, dau nume la ceea ce exista de milenii. La fel se întâmplă şi cu calendarul agrar al lui Hesiod, care consemnează o datină mult anterioară lumii elenice, statornicită între Rin, Don, Dunăre, Marea Neagră şi Marea Nordului, adică spaţiul de dezvoltare al civilizaţiilor precucuteniene şi cucuteniene, civilizaţii dominate spiritual de munţii Carpaţi şi de urcările purificatoare pe Muntele Sfânt al Zeilor, munţi simbolizaţi şi de turnurile budiste, dar şi de piramidele egiptene.

*

Pelasgii (reprezentanţii preistoriei, deci şi ai omului metafizic), după cum mărturisesc grecii, nu-şi numeau şi porecleau zeii, ei îi numeau zei şi atât. Nici măcar Anu, cel mărturisit de tăbliţele de la Tărtăria drept „bărbatul cel mai integru”, care a stabilit „reguli lângă râul cu apă”, nu se considera şi nu era considerat, în Carpaţi, zeu. Abia după plecarea unor populaţii din neamul „capetelor negre” şi după înfiinţarea Sumerului, populaţiile acelea îl numesc pe Anu Cer. La fel se întâmplă şi la egipteni, dar egiptenii îl asimilează lui Saturn, „tatăl lui Osiris”, cum era scris pe columna din Nysa, Siria, din vremea lui Strabon, litaniile egiptene numindu-1 Osiris-Ani, Ani nefiind numele unui scrib, ci supranumele lui Osiris („Ceresc”, de unde şi hebraicul „Anu Yahve”, pentru Tatăl Ceresc”). Nici un scrib nu şi-ar fi permis să împrumute numele unui astfel de zeu. Anu, simbol al cerului înstelat şi luminat de Soare şi de Lună, de Apollo şi de Artemis, de Soarele „cel beat de dragoste” (Dragobete) şi de Crăiasa Zăpezii Eftepir, înseamnă, de fapt Cer. Pe de altă parte, „UR” înseamnă cerc, roată („montagna gialla”, oraşul fiind construit, cum confirmă Woolley, ca „un oval neregulat care adăpostea case şi palate”), de unde şi sugestia horei sumeriene „h’uray” de „roată a cerului”, ceea ce înseamnă, de fapt şi combinaţia UR-ANU, adică Uranus. Deci „roata cerului”.

*

Toate religiile lumii încep de la Cer, iar pelasgii, care-i recunoşteau Cerului, Universului, sacralitatea aveau poveştile lor cântate (ca să se înveţe şi ca să nu se uite), unele dintre ele supravieţuind doar ca mesaj până astăzi, cu relicva de formulă sacramentală „Leru-i Ler”.

*



[1] Rusu, Liviu, Muzica în Bucovina, pp. 781-793 „Interesantă este clasificarea pe care o pro­pune Sabin Drăgoi (Luceafărul, 1938). Cunoscutul com­pozitor împarte producţia muzicală a poporului în două mari categorii : 1) muzica tradiţională, din care fac parte: a) colin­dele, b) bocetele, c) cântecele de nuntă, rămăşiţe de culturi divine, obiceiuri antice, mărturii a unor credinţe religioase stră­vechi şi superioare, proba neîndoielnică a unei culturi bătrâne de milenii şi 2) muzica creată din imbold liric, din care fac parte: a) cântecele de stea, creaţii mai noi după tipicul etni­cului nostru, sau împrumutate, dar adaptate cerinţelor specifice nouă, b) diferite specii de cântece lirice ca doinele, bala­dele, cântecele de leagăn, cântece care însoţesc o îndeletnicire şi c) dansurile extrem de multe şi variate”.

[2] Eliade, p. 259

[3] Eliade, p. 262

[4] Michelet, Jules, apud Eliade, p. 238

[5] Mangiuca, Simeon, Călindariu Iulianu, gregorianu şi poporalu românu, cu comentariu, pe anul 1882, Oraviţa, 1881, p. 41

[6] Herodot, Istorii, Editura Academiei, 1967, Cartea I, CXXXI,

[7] „Acum, după ce am descris hărţile de miază-noapte ale Asiei, credem că este de interes să menţionăm aici şi cele ce se povestesc despre hyperborei. Anume, între scriitorii antici, Hecateu şi alţii relatează că, în faţă de ţinutul celţilor (pe atunci, risipiţi între Carpaţi şi Don – n.n.), în părţile Oceanului (Dunării de Jos şi ale Mării Negre – n.n.) se afla o insulă, care nu e mai mică decât Sicilia, situată în regiunea nordică, şi e locuită de hyperborei, numiţi astfel fiindcă sunt mai depărtaţi de vântul Borea.

Aici pământul este foarte bun şi roditor, clima excelentă, temperată şi, din această cauză, fructele se produc, aici, de două ori pe an.

Se povesteşte că Latona, mama lui Apollo, a fost născută aici şi, din această cauză, Apollo este venerat aici mai mult decât alţi zei; şi, fiindcă hyperboreii din această insulă celebrează pe acest zeu în fiecare zi, cântând încontinuu laudele sale şi făcându-i cele mai mari onoruri, astfel se zice că oamenii aceia sunt ca un fel de preoţi ai lui Apollo.

Se mai află în părţile acestei insule o pădure, sfânta magnifică a lui Apollo, de o întindere considerabilă, şi un templu renumit, a cărui figură exterioară este în formă sferică, şi care templu este decorat cu foarte multe daruri.

Acest zeu, Apollo, mai are şi un oraş sfânt al său (Piroboridava), iar cei ce locuiesc în acest oraş sunt, în mare parte, cobzari şi aceştia, în timpul serviciului divin, bat cobzele în cor şi cântă imne în onoarea zeului, lăudându-i faptele sale.

Hyperboreii au un fel al lor propriu de vorbit şi sunt cu o prietenie foarte familiară faţă de greci, cu deosebire faţă de atenieni şi de locuitorii din Delos: această bunăvoinţă a lor fiind stabilită şi confirmată încă din timpurile cele vechi. Se spune chiar că unii greci au trecut la hyperborei şi au lăsat la ei daruri foarte preţioase, scrise cu litere greceşti; tot astfel, şi Abaris a plecat, de aici, în Grecia şi a reînnoit prietenia şi înrudirea cea veche cu delenii. Se mai spune, de asemenea, că din această insulă (Leuce, adică Albă – n.n.) se poate vedea Selina (Sulina) întreagă, fiind foarte puţin depărtată de pământ şi se văd în ea oarecari înălţimi de pământ.

Mai departe, se relatează că Apollo vine în acea insulă, tot la 19 ani, în care timp constelaţiile de pe cer îşi împlinesc ciclul lor periodic. În tot timpul acestei apariţii a zeului în insula lor, ei cântă noaptea din cobze şi fac într-una jocuri sau hore, începând de la echinocţiul de primăvară şi pănă la răsărirea Pleiadelor (Găinuşei), în prima jumătate a lui mai, bucurându-se oamenii de acele zile frumoase” [7].

„Când aceştia, la timpul îndătinat, fac serviciul divin solemn sau ruga, atunci zboară acolo stoluri nenumărate de lebede din munţii pe care dânşii îi numesc Riphae (Carpaţi), şi aceste lebede, după ce înconjură mai întâi templul cu zborul lor, ca şi când ar dori să-l purifice, se lasă apoi în curtea templului, al cărui spaţiu e foarte larg şi de cea mai mare frumuseţe.

În timpul serviciului divin, pe când cântăreţii templului intonează laude zeului Apollo, cu un fel de melodii ale lor proprii şi pe când cobzarii acompaniază cu cobzele lor, în cor, melodia cea foarte armonioasă a cântăreţilor, tot atunci lebedele se asociază şi ele la cântările lor, guguind împreună”.

[9] Pindar, Nemeene I, 2, în Poeţi elini, Editura Minerva, 1967, p. 36

[10] Polybios, Istorii II, Ed. Ştiinţifică, 1966, 1988, p. 92

[11] Poruciuc, p, 48

[12] Poruciuc, pp. 48, 49

[13] Poruciuc, p. 49, subsol

[14] Bumbac, Ionu I., Florile „dalbe” sau florile „Dalbei”, în Aurora Română, nr. 2/1881, p. 56

[15] Blaga, p. 388

[16] Poruciuc, pp. 146, 147

[17] Guenon, p. 55

[18] Tămăiagă, George, Nunta la Mahala, în „Aurora Română” nr.3,1882, p. 44

[19] Guenon, p. 71

[20] Eliade, p. 208

[21] Guenon, p. 55


Tiberiu Cosovan, mărturisitorul de frumos

Tiberiu Cosovan, la al III-lea volum cu „Efigii în filigran / Acorduri afective”

Tiberiu Cosovan, la al III-lea volum cu „Efigii în filigran / Acorduri afective”

*

Trebuie să te naşti şi să fii ursit întru generozitate, ca să-ţi dedici viaţa, aşa cum o face Tiberiu Cosovan, mărturisirii de frumos, ba chiar sublimării trăirilor cu adevărat trăite, într-o lume a morţilor vii, care doar mărşăluiesc, de la naştere spre naştere, dar fără a trăi, fără a spuzi cu umbrele dezlănţuirile cereşti de lumină. Tiberiu Cosovan, el însuşi artist plastic bine conturat şi respectat ca atare, revine în viitorime, pentru a-i încredinţa cel de-al treilea tezaur de mărturii despre lumea care chiar există.

*

„Efigii în filigran / Acorduri afective”, volumul III, de Tiberiu Cosovan, este, ca şi volumele anterioare, o carte despre „arta nevoită să evadeze din spaţiile convenţionale”, despre „dansul culorilor printre fantezii cioplite”, despre „delicateţea, transparenţa cromatică şi metamorfoza stropului de apă picurat pe hârtie”, despre „transmiterea genetică a sensibilităţii artistice”, despre „dimensiunea pitorescului în alb şi negru”, despre „forme spaţiale cu semnificaţii multiple”, despre  pictură, care cu adevărat „este poezie fără cuvinte, poezie tăcută”, despre „arta care exprimă trăire, emoţie, şi stă tot timpul în picioare, indiferent de locaţie”.

*

Lucrată în două dimensiuni, „Portrete, evocări, cronici plastice, interviuri” (cu şi despre 34 artişti plastici) şi, respectiv, „Saloane, expoziţii personale şi colective, ateliere şi tabere de creaţie” (luând în evidenţă şi încredinţând veşniciei 81 de astfel de universuri distincte), Tiberiu Cosovan descrie, întreabă, află răspunsuri, trăieşte prin trăirile altora, vibrează şi se bucură, încredinţând rafturilor memoriei ceea ce merită cu adevărat încredinţat.

*

Cartea începe cu „cămăşile ocrotitoare care îmbracă sufletul cu dumnezeire” ale Nadyei Boiechko, iscodeşte, alături de eleva Iulia Ciobanu, „o fetiţă care „priveşte lumea cu ochi cercetători şi o însufleţeşte cu creaţiile sale” de sculptură, dimensiunile viitorului, un spaţiu sacru, în care o descoperă şi pe pictoriţa Mălina Corodescu, în vârstă de 11 ani, cea care cutează să descopere „o altă lume a copilăriei, plină de armonie şi culoare”. Şi tot în viitorime îşi are locul, în ciuda poverii veacului însângerat, pe care îl poartă pe umeri, şi Alexandru Jauca, cu un remarcabil „prin debut artistic la vârstă octogenară”, în care se supune doar „influenţei anotimpurilor şi jocurilor de lumină, care diferă de la un moment la altul al zilei”.

*

În acelaşi spaţiu-timp, doldora de sacralitate, Cosovan scrie şi despre Viorica-Ana Moruz, care este „un artist absolut remarcabil”, este „o creativă dăruită şi instruită”, şi despre Ella Shlosberg, o artistă care-şi „conturează ideile cu măsură şi cu delicateţe”, şi despre cei treisprezece „Artişti evrei din România”, care au expus, la Suceava, nu doar o operă exhaustivă, ci şi „o invitaţie la un dialog fără cuvinte”, dar şi despre zvăpăiatul proprietar de geniu, Constantin Ungureanu-BOX, „un peisagist şi un portretist de primă mână”, dar şi „o clipă suspendată între ceea ce a fost şi ceea ce va urma”.

*

Lui Radu Bercea, „un artist al luminii” sau „exemplul luminos al izbăvirii prin artă”, i se alătură, tutelar, regretatul artist plastic şi poet Dimitrie Loghin, „un portretist absolut remarcabil ”, un peisagist care „surprinde cromatic alunecarea între rural şi urban, între aproape şi departe”, în cel mai autentic stil al iconarismului bucovinean, în care, prin culoare şi formă, prin armonia sunetelor şi prin inefabilul liric, Dumnezeu ni se arată zilnic.

*

Cosovan scrie şi încredinţează rafturilor memoriei fiecare clipă trăită a zilelor (regret că nu-i pot menţiona, aici, pe toţi artiştii plastici care trec, înalţi şi frumoşi, prin paginile cărţii lui Coso), apoi adună clipă lângă clipă într-o durabilitate calmă a spiritualităţii româneşti.

*

Pururi risipitor de sine, Tiberiu Cosovan, care, în 12 noiembrie 2014, împlineşte şase veacuri de existenţă, săvârşeşte, deci, o nouă risipă de sine, care, în fond, este o regăsire, o împlinire, o autentică îmbogăţire a sufletului şi a vieţii sale. Drept pentru care nu pot să-i urez decât „La mai multe cărţi, prietene!”.

*

Ion Drăguşanul

*

Câţiva dintre cei care trec,

*

înalţi şi frumoşi,

*

prin paginile cărţii lui Coso

*

Alexandros Pintilii KARCIUCAS

Alexandros Pintilii KARCIUCAS

*

Alexandru JAUCA

Alexandru JAUCA

*

Carmel GEORGESCU

Carmel GEORGESCU

*

Cecilia LEONTE

Cecilia LEONTE

*

Costel IFTINCHI

Costel IFTINCHI

*

Dragoş OLAŞ

Dragoş OLAŞ

*

Ella SHLOSBERG

Ella SHLOSBERG

*

Erika POPA

Erika POPA

*

Eugen MIRCEA

Eugen MIRCEA

*

Gabriel TODICĂ

Gabriel TODICĂ

*

Iasmina RĂCEANU

Iasmina RĂCEANU

*

Ioan CRÎŞMARI

Ioan CRÎŞMARI

*

Ion CAZACU - IANOVICI

Ion CAZACU – IANOVICI

*

Iulia CIOBANU

Iulia CIOBANU

*

Leonard MELISCH & Mihai VARZARI

Leonard MELISCH & Mihai VARZARI

*

Lucian MÎNECAN

Lucian MÎNECAN

*

Marcel NASTE

Marcel NASTE

*

Mariana STRATULAT

Mariana STRATULAT

*

Mălina CORODESCU

Mălina CORODESCU

*

Mihai CHIHAIA

Mihai CHIHAIA

*

Mihai MOVILĂ

Mihai MOVILĂ

*

Mircea TELEAGĂ

Mircea TELEAGĂ

*

Nadya BOIECHKO

Nadya BOIECHKO

*

Nicolae MUNTEANU

Nicolae MUNTEANU

*

Oana MAZARACHE

Oana MAZARACHE

*

Oana Ruxandra HRIŞCĂ

Oana Ruxandra HRIŞCĂ

*

Olivian PAVELIUC

Olivian PAVELIUC

*

Robert GRAVELIN

Robert GRAVELIN

*

Sebastian RAŢIU

Sebastian RAŢIU

*

Şerban BUDĂCEAN

Şerban BUDĂCEAN

*

Ştefana PETRE

Ştefana PETRE

*

Toader IGNĂTESCU

Toader IGNĂTESCU

*

Vasile HUTOPILĂ

Vasile HUTOPILĂ

*

Viorica MORUZ

Viorica MORUZ

*

Lansarea cărţii „Efigii în filigran / Acorduri afective”, volumul III, de Tiberiu Cosovan, se va face miercuri, 12 noiembrie 2014, probabil în incinta Centrului de Sprijinire a Tradiţiilor Populare, probabil la ora 14,00, în ambianţa unei expoziţii a pictorului rădăuţean Dimitrie Savu şi sub medierea pe deplin îndreptăţită a poetului şi publicistului Roman Istrati.


Adrian Poruciuc, o operă provocatoare (III)

Poveştile Cerului

Poveştile Cerului

*

Preocupat excesiv de patrimoniul legendar elin, în asociere cu „ceremoniile specifice de iarnă”[1], care ar fi colindele, Adrian Poruciuc plusează, în opera „Sub semnul Pământului Mamă” (trimiterea involuntară la Hesiod nu mă surprinde: „Când fi-vor iar deopotrivă ziua cu noaptea şi iarăşi, / Mamă a toate, pământul va da feluritele-i roade”[2]), cu „analize etimologice”[3], toate aflate în zodia speculaţiei şi a probabilităţii, pentru a demonstra că „monstrul marin” Dulf, prezent în unele colinde româneşti (în majoritatea drept Duh) îşi are locul în pleiada de zeităţi greceşti, şi nu în ceea ce ne-a fost dat[4].

*

În marea lor majoritate, colindele, „coloanele vieţii”, mărturisind „straturi de cultură mai arhaice decât cele reprezentate, de exemplu, de mitologiile „clasice” greacă şi romană”[5], şi cele cântate, închinate Lunii, şi cel scandat, închinat Soarelui, se cântau la începutul celui mai vechi an nou al omenirii[6], în prima decadă a lunii mai, drept „imne ale Titanilor”, iar mai târziu, drept „peanuri ale tracilor”[7]; dar, fără îndoială, exista şi un al treilea set de colinde, închinate morţii şi învierii Timpului, în vremea solstiţiului de iarnă, în Zodia Capricornului, cu reminiscenţă în Jocul Cerbului, care încă se mai păstrează la români, cu un întreg ansamblu de componente muzicale şi coregrafice ale ritualului străvechi. Prin urmare, povestea Dulf-ului poate fi integrată în specia aceasta de colinde, deja dispărute, mai ales că în toate este prezent „Ştiutorul de Cer” (Io Anu, deci Ioan, „Ion Făt-Frumos”), la fel ca în alte colinde, în care se vorbeşte de vânătoarea ritualică, „integrată în spirit magic” [8], şi care înseamnă, în fond, o vânătoare astrală. E prea devreme să fac translaţia spre un fenomen ceresc, cu repere în constelaţiile Peştelui[9] şi a Capricornului, mai ales că motivul profund este cel al Capricornului.

*

Nimic din ceea ce înseamnă „motive de basm (folk-tale motifs)”[10] ale legendelor greceşti nu poate explica inefabilul religiei naturale străvechi, o religie care respingea opoziţia artificială dintre „Dio creatore e creature”, precum şi opoziţia dintre cer şi pământ, dintre inimă şi corp, dintre credincioşi şi necredincioşi. Păgânismul, în fond, nici nu a fost dualist, natura fiind considerată ca fiind căminul tuturor sau, cum spunea Heidegger, „pământul şi cerul sunt la fel de eterni şi de muritori, formând un tot unitar”. Şi tot Heidegger avea să constate că „păgânismul ignoră dogme şi profeţi, părinţi şi credincioşi”, pentru că, aşa cum mărturisea Hipocrate, „totul este divin şi uman în acelaşi timp”. Se practica, totuşi, asceza, dar „asceza era contemplaţie a manifestărilor geniului divin; prin contemplare se ajungea la identificare cu Marele Tot”, deci la ceea ce numim, acum, intrare în armonie. Nici vorbă de zei, inclusiv marini, sau de plăsmuiri monstruoase, precum cele din legendele greceşti.

*

Vechimea avea o comunicare tainică, pe care numai iniţiaţii o puteau dezveli de sub pulberea amăgitoare a cuvintelor. Pentru vechimea aceea, Soarele răsărea în Taur, sub semnul celor douăsprezece semne zodiacale ale constelaţiei (plugul cu doisprezece boi din „Urătură”) şi-abia cu 747 ani înainte de Naşterea lui Iisus începu să răsară în Berbec, un parcurs zodiacal integral durând 25.920 ani, adică timp suficient pentru o maturitate iniţiatică, menită celor aleşi, puţini la număr, nu şi popoarelor care rămân într-o veşnică inocenţă infantilă şi care păşesc prin preajma cuvintelor ca pe lângă nişte obiecte. Au urmat Taurul şi Peştii, timp zodiacal în care Iisus vestea ivirea Omului cu Ulciorul, deci a Vărsătorului. Moise, cum spune legenda, a sfărâmat idolul Taur, iar Peştii, aşa cum fabulează câteva dintre colindele româneşti, au fost îmblânziţi cu „mere roşii” („ouă roşii”, în tradiţia creştină), trimiterea spre „oul cosmic” fiind, în ambele cazuri, cât se poate de evidentă.

*

În colindele Timpului, din care fac parte şi cele luate în discuţie de Adrian Poruciuc, omul, care fusese încarcerat în timpul muritor, fiind capabil de renaştere, devine Capricorn (cerb, căprioară sau duh-dulf), precizând, precum în colindul argument din cartea luată în dezbatere: „Stai, voinici, nu da, / Di arichi ţi-oi lua, / Sus te-oi ridica, / Sus la munţi cărunţi / La dragii părinţi, Undi iarba creşti, / În trii se-mpleteşti, / Chip găităneşti, / Nime nu cosăşti”[11].

*

În variantele clasice, întâlnim exact aceeaşi temă, dar într-o tratare mai directă, cu trimitere la Timpul Capricornului, zodia aparentei morţi şi învieri a Timpului: „Da’ boierii-s la vânat / Şi nimică n-au aflat, / Numa-un pui de căprioară. / Întind puşca să-l omoară. / – Stăi cu  puşca, nu-mpuşca, / Că eu nu-s de puşca ta” (Sbiera) sau: „Dar boerul nu-i acasă, / Ci-i dus la pădurea deasă. / Şi el s-a dus la vânat, / Şi-a vânat, cât a vânat, / Şi nimică n-a aflat, / Numai cât un cerbuşor / Suricel şi sprintinior, / Şi după el s-a luat / Şi din gură c-a strigat: / – Adă-mi arcul să-l săget, / Să-l culc la pământ de tăt! // Cerbuşorul a oftat / Şi din graiu mi-a strigat: / – Nu mă săgeta pe mine, / Că şi eu îs om ca tine!” (Marian).

*

Colinda Timpului (jocul „Caprei” sau al „Cerbului”, dar şi a Duhului marin – apa fiind concreteţea Veşnicului, cu moartea şi învierea simbolică, în ziua în care timpul-lumină pare să fie răpus de timpul-întuneric, este dedicat Capricornului, deci Constelaţiei Zodiacale „responsabilă” de acest fenomen) îşi pierde semnificaţia (probabil mult mai profundă decât cea deja expusă) pentru a se vremelnici printr-un personaj, ce-i drept – sublim, Orfeu, apoi, prin „contaminare” creştină, „Ion / Sânt-Ion / Nănaşul lui Dumnezeu”, deci „Ştiutorul de Cer”, cel care a născocit zeităţile (Anu, „soţul Marii Vrăciţe Cula, bărbatul cel mai integru, care a stabilit regulile din oraşul Arbore de pe râul cu apă”, cum mărturisesc tăbliţele de la Tărtăria). Fără îndoială, Marea, drept concreteţe a Veşnicului, putea avea propriul ei duh sau dulf, mai ales în Timpul Zodiacal al Peştilor, iar înlocuirea Capricornului cu Peştii (Cerbul cu Dulf), într-un ritual ancestral, păstrat fără iniţieri, aproape mimetic, caracterizează specificul degenerativ al folclorului, care păstrează „matricea stilistică” originară, dar contaminând-o cu o nouă fantasmă, „integrată în spirit magic”, prin „mumificarea sonoră”[12] a „felului specific de a exista în orizontul misterului şi pentru relevare” [13].

*

„Satul românesc este, în esenţă, preistoric”[14], pentru că „satul românesc şi-a însuşit multe din motivele ce constituiesc patrimoniul marii culturi bizantine, care era istorie în sensul deplin al cuvântului; dar cultura aceasta istorică a fost asimilată stilului preistoric al satelor”[15]. În satul românesc se constată, de-a lungul mileniilor şi chiar în ziua de azi, „rezistenţa, continuarea preistoriei şi contemporaneitatea ei cu istoria”[16], drept coordonate ale „răspântiei” şi „conservatorismului” de care vorbea Mircea Eliade, cu efectul paradoxal că „înrâuririle de tot soiul au trecut, necurmat, din istoria ce avea loc în regiunea noastră, asupra vieţii de sat, dar toate au fost potrivite unor moduri preistorice”[17].

*

În aceste condiţii, în care noi, cei aflaţi „la răspântii”, veşnic „cu jăraticul ţinut sub spuză”[18] şi, uneori, ademeniţi de istorie, ripostăm cu „orgoliul” preistoriei, excesul de raportare la cultura elină, în tot mai desele demersuri de cercetare a folclorului românesc prin exces de grecism (modă introdusă de Elena Niculiţă-Voronca), nu conduce spre dumiriri (de cunoaştere nici nu poate fi vorba, în condiţiile absenţei iniţierilor), ci spre confuzii din ce în ce mai grave şi mai păguboase, dar cu rol postulativ, graţie autorităţii ştiinţifice a cercetătorilor.

*

Satul românesc a fost şi este preistorie, iar patrimoniul lui mitologic aparţine moş-strămoşilor tuturor popoarelor europene, „omului pelasg”, cum îl numise L. Klages pe omul preistoric, reţinând, desigur, că „în faza aurorară a omenirii”[19], consideraţiile lui Schelling rămân caracterizante, adică „timpul preistoric s-ar caracteriza prin procese specifice, adânci şi lăuntrice, aparţinând conştiinţei umane”, mitul fiind apanaj al preistoriei ca „fapt primar”, ca tendinţă nemărturisită de „uzurpare a Marelui Anonim” prin „încercările omeneşti de a organiza viaţa individuală şi socială pe pământ, potrivit unei viziuni absolute”.

*

Fără îndoială că scurtele perioade istorice din povestea veche a acestor pământuri ale noastre, cele ale statalităţilor geto-dacice („Cale victorioasă, calea geţilor”, „Strigăt de şoim luptător să brăzdeze pentru Dacia ta!”, se spunea în jurământul tinerilor Blaki, după anul 1015), au lăsat semne, odată cu asimilarea lor în matricea slilistică preistorică, dar dacismul nu însemna o identitate naţională, în sensul celei convenite astăzi, ci una istoricizantă, prin care populaţiile atentau la istorie, dacismul fiind regăsit, ca tentativă istoricizantă surprinzătoare, şi la scandinavi, şi la germanici, şi la spanioli, revendicat în epoci târzii, odată cu panteonul (nu şi matricea) prelins din matricea stilistică originală asupra populaţiilor europene, odată cu iniţierile săvârşite de Zalmoxe sau Deceneu, dar şi de Burebista şi Decebal, inţiatori în istoricitate, prin stat.

*

Datina, tradiţia şi obiceiul nu ţin de dacism, ci de preistorie, deşi dacismul s-a manifestat la graniţa dintre preistorie şi istorie, îmbinând elementele celor două culturi, dar fără a le uni definitiv.

*

„Cultul preistoric al bolovanilor şi prelungirile sale”[20], dincolo de fanteziile etimologiste deja obsesive, ţine de cultul străbunilor, de „stâlpi” („termenul v.scand. ass, „divinitate”, şi ass, „stâlp”, reprezintă, de fapt, unul şi acelaşi cuvânt, dar cu două sensuri”[21]), ca şi Calea cea Demnă de Admiraţiune sau Cheile Bâcului, cum i s-a zis mai târziu, care începea lângă Tecuci, în capitala hyperboreilor, Piroboridava, şi se sfârşeala Don.

*



[1] Poruciuc, op. cit., p. 25

[2] HESIOD, Munci şi zile, Bucureşti, 1969, p. 75

[3] Ibidem, p. 34

[4] Datina este un dat, o creaţie sacerdotală (Solomon, dar şi Siegfried susţineau că înţeleg „limba păsărilor”, a îngerilor, „limba iluminării”, numită „luga suryanyya”, deci „limbajul ritmului” – Guenon, p. 73), încredinţată, ca tradiţie (ansambluri de ritualuri divinatorii calendaristice – „adeziunea la unul sau altul dintre scenariile mitice”, cum formula deja citatul Eliade), prin ritualuri iniţiatice de tip şamanic, şi devenită obicei prin preluarea subconştientă de practici ritualice şi divinatorii care apără şi ajută. Datina ar fi fost creată, conform filosofilor culturii, de Spiritul Divin şi încredinţată popoarelor prin intermediul iniţiaţilor. „Poporul conservă, fără a înţelege, frânturi ale tradiţiilor vechi, aparţinând unui trecut atât de îndepărtat, încât devine imposibil de delimitat, fiind, din această cauză, asociat obscurului domeniu al preistoriei; el îndeplineşte, prin aceasta, funcţia unui soi de memorie colectivă, mai mult sau mai puţin subconştientă, al cărei conţinut este clar venit din altă parte” – Guenon, p. 26. „Folclorul, fiind constituit în mod esenţial din elemente aparţinând unor tradiţii stinse, reprezintă inevitabil un act de degenerescenţă în raport cu ele”, chiar şi în condiţiile în care un text liric şi o nouă frazare muzicală par să atingă perfecţiunea, din perspectiva sistemului contemporan de valori. Un poem, în sine, un cântec în sine, abia compuse, oricât de valoroase ar fi, nu înseamnă tradiţie şi, cu atât mai puţin datină, deşi pot deveni obicei, funcţie de procentul de divertisment pe care îl conţine.

[5] Blaga, op. cit., p. 199

[6] Polybios, Istorii II, Ed. Ştiinţifică, 1966, 1988, p. 92

[7] Pe vremea aceea, „anul se împlinea la răsăritul Pleiadelor” (Polybios), pentru că, odată cu ivirea „gingaşelor fete ale uriaşului Atlas” (Pindar, Nemmene, IV, 1), abia „acum anul sfânt se împlineşte / Şi Horele sărbătoreau pentru masa lui Apollo” (Pindar, Paiane, I, 52): „O, Hore tinere, frumoase şi prinse-n rotitoare dansuri, / Având veşminte-nrourate, gătite cu frumoase flori… / Veniţi la jertfele aduse de cei abia iniţiaţi / Să ne meniţi recolte bune şi favorabile anotimpuri” (Orfeu, Cele trei Hore). Acolo, la masa sărbătorească a Soarelui, în jurul căreia se roteau, în dansuri ameţiloare, Horele, „La masa de unde răii sunt izgoniţi prin blânde daruri, / A răsărit Pean, vindecătorul cu plante, anume ca să-şi arate sănătatea / Cu armonia lui deplină umplând întregul univers” (Proclos din Lycia, Imn către Helios).

[8] Blaga, op. cit., p. 392

[9] Universe Today, Poveştile Cerului: „În mitologie, Constelaţia Pisces este reprezentată ărin doi peşti, legaţi împreună de o coardă. Conform unui mit grecesc, Pisces reprezintă peştii în care Aphrodite şi fiul său, Eros, s-au transformat, pentru a scăpa de monstruosul Typhon… Mai mult, Pan însuşi s-a schimbat într-un peşte-ţap (Capricorn) şi a sărit în râu, pentru a-i salva”.

[10] Ibidem.

[11] Poruciuc, op. cit., pp. 27, 28

[12] Blaga, op. cit., p. 392

[13] Ibidem, p. 176

[14] Blaga, Lucian, Fiinţă istorică, în „Trilogia cosmologică”, p. 389

[15] Ibidem, p. 391

[16] Ibidem, p. 390

[17] Ibidem, p. 390

[18] Ibidem, p. 417

[19] Ibidem, p. 383

[20] Poruciuc, p. 38

[21] Ibidem, p. 39


Adrian Poruciuc, o operă provocatoare (II)

Civilizaţia primordială nu credea în zeităţi, ci în elemente cosmice

Civilizaţia primordială nu credea în zeităţi, ci în elemente cosmice

*

Şapte mari teme, în general construite pe complementaritatea legendă grecească / patrimoniu spiritual românesc din timpurile recente, propun o descifrare a tainelor străvechi (aş risca, dacă m-aş referi la faptele stilistice ale omului metafizic[1], toate anihilate, după cum se şi lăuda Herodot, de pragmatismul grec[2], care s-a substituit, mai ales în percepţiile şi, deci, în perspectivele cercetătorilor, fragmentelor mitologice ale datului primordial[3]. Dar există şi un plus, deja consacrat de Hasdeu, rădăcina etimologică, pe care Adrian Poruciuc, ca şi Haşdeu, pune mare preţ, adesea exagerând conştient, tot ca şi Hasdeu, care a fost primul care a răscolit, aidoma unui arheolog împătimit, toate răzoarele istorice ale civilizaţiilor şi ale culturilor europene, intuind că din datul european comun se trag literaturile populare, toate „adăpate din fântânele unui instinct virginal”, moştenirea spirituală preistorică fiind „vastă şi confuză, ca tot ce este primordial”[4].

*

„Românescul dulf, „montru marin” – în legătură cu cuvinte greceşti şi cu anumite elemente de religie eurasiatică timpurie”, „Marea şi motivul potopului marin în folclorul românesc”, „Întrupări ale sacralităţii – de la sanctuarele preistorice la biserici neo-bizantine”; „Demeter ca „Pământ-Mamă” şi Dionisos ca „Mirele Pământului”, „Leul colindelor româneşti şi predecesorii săi”, „Dificultăţi etimologice”, „Orpheus – nume şi funcţie” şi „Orfism popular şi adaosuri creştine” reprezintă reperele exhaustive (fiecare capitol ar putea deveni un studiu temeinic) ale cutezătoarei cărţi „Sub semnul Pământului-Mamă”. Reperele arhaicului sunt, precum se vede, legendele greceşti, cu încărcătura lor vulgară de folk-tale motifs, de vană literatură, care s-a substituit limbajului primordial, limbajului ritmicităţii[5], şi nicidecum textele difuze şi aparent fără logică, încă supravieţuinde prin rafturile bibliotecilor europene, cu tot cu simbolistica lor „anterioară gândirii umane”[6]. „În privinţa aceasta ne poate servi ca punct de reper un vechi document literar german, dinainte de anul 1000. Ne referim la aşa-numitele „Merseburger Zauberspruche” (Descântecele de la Merseburg), care cuprind formule ca şi descântecele ce se mai găsesc şi astăzi în satele noastre. Formule ca: „să se adune os la os, sânge la sânge” etc. se utilizau în vrăji, evident, şi acum o mie de ani, şi deci şi acum trei mii de ani”[7].

*

Formulele acestea aparent ilogice şi rudimentare făceau parte, împreună cu sunetul şi mişcarea, din ritualul străvechi al omului metafizic. Nu primitiv, ci metafizic. Ele supravieţuiesc oarecum în marea poezie elină (mai ales în cea lăsată nouă moştenire de Pindar, Hesiod, Orpheu şi Homer), dar şi în cea latină (mai ales la Lucretius Carro). În spaţiul românesc, prin excelenţă conservator, locuitorii satelor şi, mai ales, cei ai satelor de munte, au păstrat, neconştientizate, dar ca instinctuală „recuperare ritualică a Timpului original”[8], conform dezarmantului imbold al lui „aşa am apucat”, anumite elemente de „scenarii mitico-rituale”, de „fragmente mitologice şi ritualuri dispărute”[9], dar datina, cea care a generat obiceiurile, ne rămâne încă necunoscută, datorită capacităţii noastre metafizice deja epuizată de şabloanele savantlâcului, care ne determină „să tratăm cu dispreţ drept „superstiţii” tot ceea ce nu înţelegem”[10], şi locuţiuni, şi calendare, şi ritualuri, şi simbolistică.

*

Legendele greceşti, pe care Adrian Poruciuc le ia ca reper, ca şi folclorul de mai târziu vulgarizează metafizicul, îl spulberă cu „lumea lor dramatică şi plină de tâlcuite întâmplări, (care) reprezintă un tip de plăsmuire, în care elementele naturii primesc, printr-un joc fantezist, o umanizare estetică a lor. Aşa se face că, în concepţia poetică populară, soarele şi luna au fost fraţi, ce s-au iubit cu ardoare; anumite flori şi paseri sunt metamorfozele dramatice ale unor personagii, închipuite şi acestea. Motivul real, de la care pleacă povestea din legendă, nu mai poate fi surprins decât în deznodământul acestui joc creator, în care se complace desfăşurarea ei pur imagistică”[11]. Civilizaţia primordială, după cum preciza şi deja citatul Herodot, nu credea în zeităţi, ci în elemente cosmice (identificate, pe Cer, cu numele vietăţilor pe care le reprezentau simbolic, altele la fiecare civilizaţie în parte) şi în fenomene, metafizicul concretizându-se printr-o „solidaritate mistică între om şi natură, care nu mai este accesibilă conştiinţei moderne”[12], dar care marchează, sub „teroarea istoriei”[13], „drama cristologică” a civilizaţiei umane.

*

E drept că în reprezentările preistorice îndeobşte cunoscute şi care încântă prin realizare artistică, putem „descifra” şi simbolistici eline, ba chiar şi romane, dar civilizaţia străveche, caracterizată de o simbolistică aproape indescifrabilă pentru conştiinţa leneşă, dar trufaşă a omului modern, a rămas suficient de necunoscută („în ciuda unui efort considerabil, tradiţiile populare sunt încă insuficient cunoscute”, spunea Mircea Eliade), deşi simbolistica ei supravieţuieşte, la nivelul subconştientului, în datinile popoarelor care mai au astfel de vestigii. În mod firesc, refacerea drumului ar trebui să se facă, pas cu pas, dinspre noi (frunzele sau chiar inflorescenţa şi fructul), înspre crengi, trunchi, şi-abia după aceea înspre rădăcini şi sămânţă, adică înspre civilizaţia preistorică şi, abia la urmă, înspre cele două civilizaţii primordiale, polară şi boreală, ambele anterioare celei pe care o numim cucuteniană.

*

Poate că nu întâmplător „colindele românilor, la fel ca dainas ale popoarelor baltice sunt adevărate tezaure de elemente mitice şi folclorice preindoeuropene, şi îndeobşte timpurii”, susţine Miriam Robbins Dexter, în „Prefaţa la ediţia americană (2010) a remarcabilei cărţi a profesorului Adrian Poruciuc. Poate că dainas-ul baltic, în interferenţa celor două civilizaţii primordiale, polară şi boreală, reprezintă o contaminare folclorică boreală sau poate că doina românilor înseamnă un vestigiu de contaminare polară în acest spaţiu boreal. Dacă nu cumva colindele, cele mai vechi cântece ale omenirii, pe care „zeii le-au ctitorit”[14], din convingerea că doar „cuvântul trăieşte vreme mai îndelungată decât faptele”[15], s-au numit, pe vremea orgolioşilor ionieni, care, abandonând spaţiul polar, coborâră spre ţărmurile Mediteranei, „peanuri”, cu rădăcină în „imnele Titanilor”, după cum mărturisea Strabon[16].

*

Ca să ne dumirim, ce-i de făcut? Rămânem, de pildă la Demeter şi Dionysos sau, pornind de la acest reper de degenerescenţă mitică, ne despovărăm de legendă şi încercăm, pe seama unor „fântâni” şi mai vechi, să descifrăm câte ceva din tainele „poporului lui frunză-verde”[17]?

*

Încercăm să descifrăm în doina românească şi în daina scandinavă invocaţia individuală, alta decât cea obştească, numită colindă, sau evităm subiectul, care, fără îndoială, ne-ar îmbrânci din terestrismul legendelor greceşti în metafizicul primordial?

*

Cu câteva răspunsuri desigur că vă sunt dator, în materialele care vor urma. Pentru că în asta constă valoarea cărţii lui Adrian Poruciuc, în faptul că provoacă, incită la a gândi şi la a răscoli spuza de pe vatra unui popor veşnic mult prea grăbit şi prea uituc.

*



[1] „Se ştie că anumite scenarii mitico-rituale, existente încă la ţăranii din Europa centrală şi sud-orientală la începutul secolului al XX-lea păstrau fragmente mitologice şi ritualuri dispărute în Grecia antică, înainte de Homer”, susţine Mircea Eliade, op.cit., p. 7

[2] „nu numai că nu obişnuiesc să înalţe statui, temple şi altare, ci, dimpotrivă, socot că cei ce le ridică sunt curat nebuni, şi aceasta, cred eu, pentru că ei nu şi-au închipuit pe zei ca fiind înzestraţi cu fire omenească, aşa cum o fac elenii… Ei obişnuiesc să aducă jertfe… suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte… Aduc jertfe soarelui, lunii, pământului, focului şi vânturilor. Din vremuri străvechi, acestor singure divinităţi aduc jertfă”, spune Herodot în Istorii, Cartea I, CXXXI

[3] „tradiţia primordială”, cum o numea Guenon, op. cit., pp. 60 şi 71, subliniind că, prin folclor, „poporul conservă, fără a înţelege, frânturi ale tradiţiei vechi”

[4] Hasdeu, B. P., Studii de folclor, p. 26

[5] Guenon, Rene, Simboluri ale ştiinţei sacre, p. 71

[6] Ibidem, p. 55

[7] Blaga, Lucian, op. cit., p. 388

[8] Eliade, Mircea, op. cit., p. 27

[9] Ibidem, p. 7

[10] Guenon, Rene, op. cit., p. 73

[11] Hayeck, Mel, Consideraţii filosofice asupra legendei populare, p. 2

[12] Eliade, op. cit., p. 259

[13] Ibidem, p. 262

[14] Pindar, Nemeene, I, 2

[15] Ibidem, IV, 1

[16] Strabon, Geografia, II, XII. 12,13: „Peanul tracilor este numit de eleni imnul Titanilor”

[17] Hasdeu, B. P., Studii de folclor, p. 26


Adrian Poruciuc, o operă provocatoare (I)

Adrian Poruciuc / Sub semnul pământului mamă

Adrian Poruciuc / Sub semnul pământului mamă

*

O carte cu adevărat importantă, „Sub semnul pământului mamă”, de Adrian Poruciuc, a apărut recent la Iaşi (Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2013, Colecţia „Ethnos”), cu modestia premeditată că opera aceasta, care ţine indiscutabil de filosofia culturii, ar fi doar „un studiu arheomitologic, un domeniu care include arheologie, mitologie comparată şi folclor” (Marija Gimbutas[1]).

*

Adrian Poruciuc, deşi ignoră existenţa, în spaţiul spiritualităţii planetare, a lui Lucian Blaga (iar „Trilogia cosmologică” valorează infinit mai mult decât operele tuturor „autorilor recenţi”), cutează să ia în discuţie, mai curând cu metodele lui Nicolae Densuşianu, decât cu cele ale lui Mircea Eliade, nedumeririle savante deja clasicizate despre „edificiul spiritual al neoliticului” şi problemele „supravieţuirii tradiţiilor religioase precreştine” în folclorul românesc, dar şi recursul la Mircea Eliade, pe care îl comite Adrian Poruciuc, ignoră faptul că „timpul preistoric s-ar caracteriza prin procese specifice, adânci şi lăuntrice, aparţinând conştiinţei umane”[2], exprimând, în fond „adeziunea… la unul sau altul dintre scenariile mitice, la una sau la alta dintre imaginile exemplare”[3], exprimând, deci, „amprentele unui stil” (câmpul stilistic şi, în fond, primul fapt stilistic)[4].

*

Optând pentru rudimentul folk-lore, inclusiv pentru savantismele desuete ale „ştiinţei” respective, Adrian Poruciuc riscă o aserţiune ambiguă, dar care a provocat, de-a lungul ultimelor două veacuri, încrâncenate dispute: „În timp ce mulţi autori recenţi au considerat că folclorul pare, de multe ori, să reprezinte mitologie în decădere, Nillson a perceput (corect, cred) faptul că folclorul conţine aspecte mai arhaice decât mitologia propriu-zisă”[5].

*

Dacă prin mit vrem să înţelegem naraţiuni precum legenda lui Perseu, la care autorul face referire, în care se găsesc în exces „motive de basm (folk-tale motifs)”[6] sau „antichităţi populare”, cum le numea arheologul William J. Thomas, în 22 august 1846, când lansa, în revista londoneză „Athenaeum” ambiguitatea folk-lore, observaţia poate fi corectă. Dar asta înseamnă, de fapt, mitul? Nu cumva el este însăşi „matricea stilistică”, deci un fel de amprentă cosmică definitivă, „anterioară gândirii umane”[7], dar care diferă de la popor la popor funcţie de capacitatea metafizică a populaţiilor respective? Nu cumva „arhaicul”, anterior mitului, înseamnă, de fapt, însăşi mitul în conţinutul lui metafizic, celebrele folk-tale motifs ale legendelor de tip elen însemnând, de fapt, „mitologie în decădere”, deci „degenerescenţe ale datului primordial”[8], cum opina Guenon?

*

Continuu să cred că mitul, în primordial, era marcat şi condiţionat de „limbajul ritmicităţii”, deci de exprimări simbolice multiple şi diverse (semn, sunet, gest), care caracterizează ritualul menit intrării în armonie. Pe de altă parte, rămân partizanul lui Lucian Blaga şi în materie de interpretare, cel care susţinea că „nu e recomandabil, când încercăm să examinăm şi să definim mentalitatea popoarelor sau spiritul unei anumite culturi, să pornim la drum cu noţiuni prea condiţionate de perspectivele epocii noastre”[9].

*

Mitologia elină, mai curând legendă decât mitologie, „cu lumea ei dramatică şi plină de tâlcuite întâmplări, reprezintă un tip de plăsmuire, în care elementele naturii primesc, printr-un joc fantezist, o umanizare estetică a lor”[10].

*

Adrian Poruciuc, prin însăşi titlul cărţii sale („Sub semnul pământului mamă”), deja refuză un adevărat postulat al filosofiei culturii, cel care stabileşte că mitul delimitează şi armonizează „ordinea celestă, căruia îi aparţine drumul soarelui, şi ordinea terestră, căreia îi aparţine, dimpotrivă, succesiunea anotimpurilor”[11] („Mitologia devine destinul unui popor”[12], dar şi „triumful asupra propriului destin”[13], iar „adeziunea unui popor la unul sau la altul dintre scenariile mitice, la una sau la alta dintre imaginile exemplare, spune mai multe despre sufletul lui profund decât un mare număr de întâmplări istorice”[14]).

*

În ce măsură Pământul sau Cerul îşi pot disputa statutul de „mamă” e greu de descifrat. La inzi, de pildă, principiul An-Ki îl are pe Ki (Pământul) drept componentă masculină şi pe An (Cerul), drept componentă feminină, maternă. În creştinism, iniţial Hera (atmosfera) reînvie drept „fântână” (Maria, concreteţea Celui Veşnic, Neprecizat şi Fără Nume fiind apa) şi îl va naşte pe Cel Trimis. În simbolistică, intrarea în vremelnicie se face prin Poarta Părinţilor (Pitr-Yana), iar întoarcerea, prin Poarta Zeilor (Deva-Yana), iar în taoism „mama” este sinonim cu „originea” şi, implicit, cu „desluşirea”. Balcanizând, poziţionând mitul primordial în interpretările eline de mai târziu, majoritatea refuzate de „matricea stilistică” românească, nu facem decât să tragem oblonul peste fereastra care deschide perspective spre orizonturi limpezi de „recuperare ritualică a Timpului original”[15].

*

În acest început de argumentare, aparenţele înşeală, pentru că eu nu-mi propun să contrazic admirabila carte a domnului profesor Adrian Poruciuc. Dimpotrivă, am toată admiraţia faţă de această operă, care îţi obligă mintea să raţioneze şi să caute argumente plauzibile despre ceea ce ar trebui să ştim, dacă am râvni la fericirea începuturilor, mărturisită şi de Lao Tse, şi de Hesiod. Dovadă că admir cartea voi face în materialele care vor urma.

*



[1] Apud Poruciuc, Adrian, Sub semnul pământului mamă, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2013, Colecţia „Ethnos”, p. 19

[2] Blaga, Lucian, Trilogia cosmologică, Humanitas, p.384

[3] Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Gengis-Han, p. 208

[4] Blaga, Lucian, Trilogia cosmologică, p. 377

[5] Poruciuc, Adrian, Sub semnul pământului mamă, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2013, Colecţia „Ethnos”, p. 23

[6] Ibidem.

[7] Guenon, Rene, Simboluri ale ştiinţei sacre, p. 55

[8] „Folclorul, fiind constituit în mod esenţial din elemente aparţinând unor tradiţii stinse, reprezintă inevitabil un act de degenerescenţă în raport cu ele”, continuă Guenon, p. 71

[9] Blaga, Lucian, Trilogia cosmologică, p. 362

[10] Hayeck, Mel, Consideraţii filosofice asupra legendei populare, p. 2

[11] Guenon, Rene, Simboluri ale ştiinţei sacre, Humanitas, 2008, p. 279

[12] Ibidem, p. 385

[13] Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Gengis-Han, p. 261

[14] Ibidem, p. 200

[15] Eliade, Mircea, op. cit., p. 27


Pagina 75 din 83« Prima...102030...7374757677...80...Ultima »