Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 28

Ion Paranici: Mersul înserării

Coperta Ion Paranici

*

„Încâlcit în ştirile / ce-s carnea vie-a zilei”, dar încă năzuind spre un „mâine (care) va fi poemul / întors de pe drumuri”, Ion Paranici îşi descoperă „Mersul înserării” (Junimea, 2016) „dintr-o înserare neiertătoare” – după cum îmi scrie în dedicaţie, cu retorisme contrarii („în fiecare întrebare-s nervi” versus „peste toate / se aşază colbul lenii”), în absenţa întrebărilor şi în prezenţa unei înţelepte împăcări cu tăcerea („liniştea bătrână vine de departe”), pentru că „vinul iar se crede zeu”, pentru că „versu-i / cumpăna prin care treci / când vrei”, în ciuda faptului că „însingurat e condeiul”, că „pagina de carte-i / loc de veci / al celui care cheamă în ea” şi că „iar s-anunţă / vreme rea în oameni”.

*

Cândva, cu prilejul unei alte cărţi, Ion Paranici îmi spunea că aceea e ultima, dar ştiam că se amăgeşte singur, pentru că Ion Paranici nu poate trăi în absenţa tainei lirice, a unei intimităţi secrete, „în amăgiri, ca într-o taină”, poate şi datorită faptului că poemele lui nu sunt cântece, ci „tristeţea unui loc / în care nu m-aşteaptă nimeni”, loc adânc zvârcolit de „jarul clipei / când în noi, tăcută, / încă-o zi va fi să moară”, jarul predestinat să urmeze „mersul sângelui / din zori şi până-n înserare”. Şi asta, pentru că, dintotdeauna şi pentru totdeauna, Ion Paranici nu a fost decât drumeţul tăcut şi, prin aceasta, secret „în umbrele de-acasă” („pe faţă / i se odihnea culoarea / lanului de grâu / care-ncepuse să viseze pâinea”, deci o ascendenţă „peste vorbele cu nervii rupţi”, „din cer înalt şi până-n frunză”, drumeţul care nu pleacă niciodată din rădăcinile sale, dar se lasă măcinat de „porniri ascunse”, deşi e conştient că „neamurile-i sunt / într-un neam de cuvinte”). Şi nu te poţi descălţa de destinul acesta, dar poţi urca şi coborî, odată cu sevele, pentru că „poemul, atunci când se ştie în viaţă, / e plecarea-ntr-un / crez fără margini / şi-i ţărâna ce-aşteaptă / s-o împrăştii / pe răni care ard şi acum / în litera şchioapei istorii”, iar condiţia fundamentală a poemului ţine de cea a Arborelui Cosmic („el va fi să creadă / că-i cerneala / pentru viaţa unei alte cărţi”).

*

Poezia lui Ion Paranici e o ţesătură fină şi fragilă, dar prin care poţi descoperi „în câte geamuri / este-acum lumină trează”, în ciuda faptului că „oraşu-i mai sărac / şi întunericul / e mult prea des” şi că „în bărbat se adunase vremea / care-avea în pază / drumuri neumblate”, bărbatul fiind acela care „a vrut, apoi, să ştie totul / despre aer, / despre-ngândurarea ploii” şi, nu în ultimul rând, „s-ajungă lângă / singuratici pomi / ce-şi spun / că-n fiecare zi / pădurile sunt ei”.

*

Poeziei lui Ion Paranici „i-au fost gândite temelii / să ţină-n spate timpul”. Poezia lui Ion Paranici, „încă o noapte tăiată / de ţipătul / păsării aflate în primejdie” evită „un vag Babilon de întrebări”, „acolo unde ţipă / secundele pe care graba / le-a uitat / pe când aveau de spus / că fără ele / Timpul nu-i întreg”, suie spre viaţă, spre vibraţiei, spre revărsarea sufletului pe cer, chiar dacă „tăcerea de-apoi va fi rece / ca fuga de teamă”. Şi asta, pentru că Ion Paranici, veşnic sfios în faţa propriului suflet, abia îndrăzneşte să cate spre eul său liric şi, dacă îl zăreşte printre pleoape, anevoie îndrăzneşte un zvâcnet discret de extaz: „Bucolică a fost această-nchipuire…”.

*

Coperta Ion Paranici 2


Vasile Tudor: Babel / poezie

Vasile Tudor Babel

*

Dincolo de „cuiburi de aer”, există „lumea-n silabe / în negrele secunde / albul infinit” şi nevoia de a scrie „la acelaşi cuvânt / până când hârtia mototolită / desprinde cerul / până când literele / mijesc ziua”, cuvântul fiind o vibraţie, prin fiecare căutare, năzuire, născocire, o matrice primordială, care ar putea redefini, odată cu spaţiul liric, însăşi fiinţa poetului. Tocmai de aceea, în secreta lui identitate poetică, Vasile Tudor premeditează descoperirea şi caligrafierea primordialului, al acelui in status nascendi, prin care „zilele toate se întorc într-o singură zi”, deşi „sunt linii care nu mai dor / în nici un chip”. Linii, adică schiţări de contururi pentru aspiraţii şi inspiraţii, şi nicidecum „umbra unei idei”, cum formulează Nichita Danilov, din frumuseţea altei perspective, în condiţiile în care Vasile Tudor nu este un iniţiat, ci un intuitiv al ancestralului cu care începe şi se sfârşeşte totul. Iar „fundalul acesta expresionist”, la care face apel Mircea A. Diaconu, introducând în evaluare şi un „pariu existenţial” („Seara un cântec râios mistuie văzduhul / umbra păstorului a ucis soarele”?) nu este nicidecum iniţiatic, pentru că păstorul nu este un element al peisajului mioritic al idilismului nostru patriotard, ci reperul primordial al iniţierilor, cu mult anterior Paradeshei lui Zarathustra.

*

Vasile Tudor, însă, deşi nu a avut vreme şi nostalgie pentru iniţieri mai vechi sau mai noi (Blaga, de pildă, doar se simte discret, dar nu înseamnă şi o amprentă iniţiatică), fiind doar cel care „fără formă învaţă-nchipuirea”; are instincte bune pentru a descifra „sufletul morţilor în mâna Cerşetorului” şi, desigur, că „cuvintele sunt pietre curgătoare”, atunci când „naşterea stă să se întâmple”, după aceea urmând îndepărtările, înstrăinările: „Să luăm aminte / eşti un punct / cu umbra / descompusă-n linii”. Vedeţi, aceleaşi linii, aceleaşi contururi bănuite („eroarea morţii e Cuvântul”), un fel de „lumină împotmolită în geamuri”, care naşte nu conştiinţa, ci doar tentaţia bănuitei condiţii umane: „O, de-aş avea cuvântul prim!”. Deci prima vremelnicire, pentru că vremelnicirea se produce, în primul palier al iniţierilor astrale, prin desluşirea desprinderii din veşnicie şi prin numirea acelei desluşiri, „chiar dacă uneori Cuvântul” l-a „îndemnat la erezii”.

*

Iar poezia, ca erezie (Babel se traduce prin „zidit de Dumnezeu”, şi nu prin vraiştea „încurcării” limbilor) şi ca admirabil orgoliu al sufletului omenesc („un rege obosit de Alb”), deşi înseamnă doar un „redându-mă iluziei” şi „un cimitir de păsări”, de inutile tentaţii ale zborului, „se-aude noaptea sângele mă plouă”, „noapte de noapte ţi-am ascultat mâhnirea”, noaptea însemnând premeditată şi pătimaşă însingurare şi nicidecum singurătate, chiar dacă „într-o altă apă numele-i scăldat”, „cum şi genele-n imagini / înnoptează alt contur”, deci aceeaşi tentaţie liniară… a liniilor abia schiţate „în sufletul meu incomod”, reperele acestea definind o parabolă pentru poezia lui Vasile Tudor, care este, în primul rând, o frumoasă înmănunchiere de caligrafii spaţiale, cu lujerii în propria-i însingurare şi cu inflorescenţe ciudat risipite pe cer, din ce în ce mai difuz şi mai neiniţiatic.

*

„Inima mea / e anticarul altor inimi, / gol pendulat pereţilor străini”, spune Vasile Tudor, apelând, în titlul noii sale cărţi de poezie, la mistica vraişte şi nu la mitica durabilităţilor dumnezeieşti pe pământ, vraiştea („cuvintele-mi rămân împrăştiate”) fiind, din perspectivă existenţială, nelinişte. Marcată rar de preţiozităţile ideii, adică de naive formulări axiomatice, poezia lui Vasile Tudor rămâne, şi-n „Babel / poezie” (Editura Paralela 45, Piteşti, 2016), ceea ce a fost, adică poeziei minunat elaborată („în literele negre / tăcerile-mi albesc”), în vreme ce „printre degete inocente / se risipeşte frumuseţea”, poetul fiind martorul, uneori panicat, alteori exaltat, al destinului astral, prin care „Timpul profanează intimitatea lumii”. Şi nu există intimitate a lumii mai dumnezeiască decât poezia.


Florin Suşinschi, boierul caricaturii româneşti

Florin Susinschi

*

Descendent al unui puternic neam de boieri moldoveni, cu o ramură în nordul Bucovinei, în satele de pe Sireţel şi de lângă Cernăuţi, formată din răzeşii care se trag, de pe la 1600, din Toader Bercea, strănepotul lui Bercea cel Bătrân, Florin Suşinschi, şi cu un adaos de sânge germano-polon în vine, păstrează, ca şi rubedenia lui, artistul plastic Radu Bercea, apucături genetice de purtător de lance, pe care şi le pune în valoare, cu condeiul-lance, pe herbul imaculat al colii de hârtie. Dacă nu ar fi avut acele apucături genetice de boieri luptători (pe vremea lui Bercea cel Bătrân, „boliarin” era călăreţul care sosea în oastea domnească, însoşit de minimum doi suliţaşi pedeştri), nici Radu Bercea şi nici Florin Suşinschi nu ar fi devenit şi caricaturişti, şi încă unii remarcabili, cu numeroase premii naţionale şi internaţionale.

*

Caricaturistul Florin Suşinschi s-a născut ieri, într-un ieri de mai adineaori, dar eu am aflat abia astăzi, şi, preţuindu-i de decenii desenele acide, cu linii subţiri, elegante, nu puteam să nu-l salut măcar astăzi, urându-i, după cum mi-i obiceiul:

*

La mulţi ani şi Dumnezeu să te ţie numai întru bucurie!


BOA, un artist în care eu cred

BOA

*

Are, ca şi mine, rădăcini străvechi în Boian, dar nu din această cauză cred eu, aproape necondiţionat, în destinul artistic al lui Ambrozie Ovidiu Bortă-BOA, grafician şi pictor plin de imaginaţie şi, drept consecinţă, de o inteligenţă novatoare dezarmantă. Cei mai mulţi îl ştiu drept caricaturist şi drept autor de portrete-şarjă pline de savoare, dar dincolo de aceste meşteşuguri oarecum consumiste, BOA este un grafician de primă mână, ale cărui linii subţiri şi care încărunţesc în dimensiunea paginii vestesc şi un pictor plin de forţă, care, spulberând aparenţa de dibace îmbinare a stilurilor, îşi defineşte propria identitate creatoare cu forţa omului care izbuteşte să-şi întipărească sufletul pe retină.

*

Fiind norocosul care, prin voia sorţii şi a întâmplării, l-am debutat cândva, încredinţându-l unei vieţi publice sucevene care l-a îmbrăţişat cu entuziasm, Ovidiu BOA, pururi retras într-un tainic lăuntru şi aparent distrat, în viaţa de fiecare zi, este artistul în care eu cred şi care, prin creaţiile lui, îşi pune amprenta creatoare peste dăinuirea în timp a amintirii generaţiilor care suntem.

*

La mulţi ani, Ovidiu BOA, şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!

s

BOA lucrare


Cristian Irimia, mai mult decât un doctor

Cristian Irimia

*

Față de omul Cristian Irimia am o admirație sinceră și durabilă. Fără a ignora calitățile de medic ale domniei sale, mă plec, totuși, mai adânc în fața faptelor, care au prins contururi în peisagistica medicală suceveană. Cristian Irimia, în vremelnicia politicii și a unei funcții guvernamentale, a izbutit să modernizeze sistemul medical sucevean ca nimeni altul. Fără trufie, fără să aștepte recunoștință publică, ci doar biruindu-și propriile suferințe, care îi puteau încetini faptele. Și, astfel, deși puțini știu, după omul și doctorul Cristian Irimia au rămas și vor rămâne durabilități care îi sublimează noblețea înnăscută.

*

La mulți ani, Cristian Irimia, și Dumnezeu să vă ție numai întru bucurie!


Pagina 28 din 76« Prima...1020...2627282930...405060...Ultima »