1869: Mișcarea rutenismului în Bucovina

*

Încă de astă-toamnă, vedem pe câţiva preoți purtându-se cu o listă de subscripție pentru înființarea unei reuniuni de lepctură ruteană, în Cernăți, numindă „Cetalnița”; însă, precum ne convinserăm până în prezent, a sporit puțin osteneala lor și, între cele 30, până la 40 de subscripții, figurează pe lista respectivă mai mult nume de ale străinilor veniţi în țară, adică ale unoru ruteni, preoți, amploiaţi și învățători din Galiția, decât ale pământenilor bucovineni.

*

Se vede, dar, că ideea de a înființa, în Bucovina, o „cetalnița ruteană” este străină și nepopulară în opiniunea publică; mai mult, însă, din acel moment, va să zică, curiozitatea generală, despre motivele unei atari întreprinderi, deoarece auzim pe unii, alţii, întrebându-se dacă ideea „cetalniței rutene” nu este, cumva, o floricică răsărită în aerul nou înființatului consulat rusesc sau dacă propaganda catolicismului rutean din Galiția, care, de un timp, încoace, s-a înhobotat în vălul naționalității rutene, nu a orbit cumva pe unii, alţii dintre preoții noştri ortodocşi, spre a-și face din ei instrumentele sale sau dacă iezuitismul și fanariotismul, care, pe cum se pare, își deteră mâinile, spre a înfăptui deviza „Divide et vinces”, nu ațintesc a semăna gâlcevi, prin care, ruinând moralmente poporațiunea indigenă, să ridice flamura unei naționalități noi în Bucovina.

*

Presupunerile acestea, deşi surprinzătoare, se par a nu fi supte din degete, ci bazate pe niscaiva momente, pe lucruri cunoscute, bunăoră ca acelea că unii dintre bucovineni, preoți și mireni, au plăcerea de a conversa, adesea, cu consulul rus; că, de după spatele celora ce se poartă cu lista de prenumerațiune, pentru „cetalnița ruteană”, stau câțiva preoți și învățători ruteano-catolici; că, mai cu seamă în Cernăuți, se ceartă, deja, polonii cu nemţii pentru primatul național etc.

Pe cât știm, coloana inteligenței române, de care se ține nobilimea, amploiaţii, învățătorii și preoții, cu unele escepții mici, nu ia nici notița despre întreprinderea pentru înființarea „cetalniței rutene”, și anume, din simpla cauză, pentru că o privește de o plantă exotică, care, natural, nu poate prospera în aerul unui pământ românesc, în mijlocul unei poporaţiuni conștiente de originea sa naționalăa română. De ar fi de privit lucrul acesta numai din punctul de vedere național, am zice și noi ca Gamalieu: că să nu bage seama nimeni de „cetalnița ruteană”, căci, fiind acest lucru natural, adică de la Dumnezeu, nu se va împiedica, iar de este el nenatural, adică forțat prin o politică vicleană admenitoare, singură, de la sine, se va risipi. Dar, considerand că întreprinderea respectivă între împrejurările interne și pentru vecinătatea cu elementul rutean din Galiția, are și un reflex confesional, dăunos pentru ortodocsie; și cumpănind că daunele confesionale, adesea ireparabile, pot să revină și fără de cele naționale, ar fi o indiferență imputabilă, o omisiune periculoasă a tăcea sau, cel puțin, a nu atrage atenţiunea fundatorilor și apostolilor „cetalniței rutene” la pericolele cărora espun dânșii cauza ortodocsiei și interesele vitale ale poporațiunii în Bucovina.

*

Este, adică, știut și demonstrabil prin acte publice că, la dezlipirea Bucovinei de cealaltă parte a principatului Moldovei, în 1777, și încă vreo două-trei diecenii după aceea, afară de huțanii munteni, din cele zece comune din ținutul Putilei, toți locuitorii țării vorbeau numai și numai limba română sau, precum se zicea, moldoveneasca. Înşiși unii dintre apostolii de astăzi ai rutenismului își vor aduce aminte că, atât pe Ceremuș, cât și pe Prut, până la Nistru, în toate comunele, răsuna numai astă limbă din gura poporului, și că limba română sau moldoveneasca era aceea în carea ei, în pruncie, cereau de mâncat de la mamele lor și-și petreceau, cu fraţii lor, pe căminul părintesc. Vecinătatea Galiției, mulţimea de diregători, de servitori și de lucrători, veniţi de peste Nistru, și alte împrejurări fatale, pe care nu le mai înșirăm, făcură că, în deceniile următoare, se lăți, prin comunele dinspre Galiția, limba ruteană, până la uitarea limbii indigene române. Însă, pentru aceasta, precum nu a încetatu poporațiunea din acele comune de a fi de viță strămoșească și a păstra portul și toate datinile naționale române, așa nu s-a stins din inima ei simțul, nici din memoria ei, conștiința naționalității române, ceea ce perora deputatului Tureschi în senatul imperial, la angajamentele lui Litvinovici, mitropolitul rutean din Galiția, o mărturisește tot țăranul, când zice că dânsul, deși vorbește rusește, totuşi nu e rus, ca cei din Galiția, ci voloch (român). În ochii poporului bucovinean, însuși în ai celuia de pe malul Nistrului și ai țărmurilor Ceremușului, trec, așadar, de ruși sau ruteni numai locuitorii de peste Nistru, iar în Bucovina, numai cei zece preoți ruteano-catolici, cu poporenii lor, veniţi din Galiția, și aceasta, pentru datinile lor, diferite de cele naționale ale poporațiunii indigene, iar mai vârtos, pentru diferența confesională.

*

Credem că și părinţii celor ce se poartă cu lista de prenumerațiune, pentru „cetalnița ruteană”, vor recunoaște cum că aceste momente nu sunt un raționament deșert, ci lucruri faptice, înrădăcinate în opiniunea poporului ortodocs din Bucovina. iar a de stau lucrurile așa, să judecăm, cu seriozitat și fără de preocupare, dacă, în acest fel de împrejurări, prin înființarea „cetalniței rutene”, care, în ochii poporului, trebuie să aibă și un caracter confesional ruteano-catolic, se va face un serviciu bisericii dreptcredincioase din Bucovina. Și oare ce va zice poporul dreptmăritor, auzind, poate și văzând, că preoții noştri răsăriteni se adună, împreună cu cei ruteano-catolici, la masa cetalniței, pentru a se consulta pe rutenie, ba poate emit, împreună, și niscaiva proclamații  și broșuri în țară. Fără de a mai pomeni de iezuitism, care, din acea parte, poate prea ușor să se furișeze în „cetalnița ruteană”, dacă, prin acestă întreprindere și, așazicând, cu mâinile preoților, nu se va dărâma, cel puțin în ochii poporului, peretele confesional, ce desparte ortodoxia bucovineană de rutenismul galițian. Iar după aceea, care va fi soarta turmei dreptcredincioase din Bucovina? Oare nu cumva, asemenea celeia din Galiția, în timpul regatului Poloniei? „Caveant consules rutenismi, ne detrimentum capiat respublica ortodoxa!”.

*

Auzirăm, în adevăr, de multe ori, pe patronii rutenismului zicând că în prepțimea ruteano-catolică din Galiția s-a deșteptat simțul pentru ortodoxie, că, așadar, e de sperat reîntoarcerea rutenilor la ortodoxie, iar nu de temut alunecarea dreptmăritorilor în castrele catolice rutene. Cei ușori de credință pot prețui astfel de vorbe, până ce se vor vedea dezamăgiți cu totul. Noi, însă, care știm că partea cea mai mare de preoți ruteni e aproape de a intra însăși în castrele polonilor, noi, care vedem încordările preoților ruteano-catolici din Bucovina de a face prozeliți, prin comunele urbane și rurale, întrebăm cum de vine că acei zece preoți ruteni încearcă feluri de arte pastorale, spre a răpi din oile staulului nostru ortodox, dacă între dânșii e, deja, deștceptat simțul pentru ortodoxie. Purtarea acestor preoți este amanetul cel mai sigur pentru scopurile galițienilor cu bucovinenii, așadar ar fi mai logic și mai înțelept a aștepta până ce decanul ruteano-catolic, cu capelanii săi din Bucovina, vor reintra în sânul bisericii ortodoxe și, abia după aceea, a crede în seriozitatea vorbelor despre simțul pentru ortodoxie al rutenilor din vecinătate, ba, și în cazul acesta, a nu uita de soarta Troienilor, cu darul Danailor.

*

Eugen Hacman, autorul “Dorinţelor clerului”

Pare-ni-se că, între alte motive, din care purceseră fraţii noştri spre înființarea „cetalniței rutene”, fu și acela ca să împiedice subordonarea eparhiei bucovinene mitropoliei din Sibiu, la care, după zisa lor, ar aspira clerul, inteligența și nobilimea română. Acea fantomă deja a dispărut! Patronii parohiali și inteligența, cu reprezentanții comunali, în adresa lor, referitoare la regularea afacerilor bisericești, se declarară pentru autonomia bisericii bucovinene, neatârnate de mitropoliile din Sibiu și Carlovăț, iar părintele episcop (Hacman – n. n.), cu consistorul, a și autorizat acea declarațiune, prin o concluzie unanimă ( e vorba de refuzul unirii tuturor românilor din impereiul austro-ungar într-o singură biserică, celebrele „Dorințe ale clerului” motivând refuzul bucovinean cu „frăția” rutenilor ortodocși, deși motivele reale țineau și de banii fondului religionar, dar și de șansa lui Șaguna de a deveni liderul tuturor românilor, deși și șeful lui Eugeniu Hacman, mitropolitul Bucovinei – n. n.). Așadar, fraților rutenizanți, nu aveţi mai mult ce vă teme de Sibiu; dar vă lăsați și voi de toate celea, ce ne fac și nouă frica de Liov sau și de Moscova? iar de cugetă cineva a fi chemat de provedență spre lăţirea și mărirea slavismului, măgulindu-se cu gloria unui atare apostolat, atunci vă asigurăm că panslavismul, pe cât de surâzător la ușă, pe atâta de îngrozitor în casă, are și, fără de bucovineni, mii de organe servitoare, care cutreieră marea și uscatul, neștiind, adesea, unde să-și plece capul. Lăsând, dară, acea fatasmă măgulitoare în știrea autorilor și îngerilor servitori de pe aiurea, să ne îngrijim, mai bine, cu puteri împreunate, de vetrele noastre străbune, ce ne încălzesc, de moșiile noastre române, ce ne nutresc, de întărirea simțului genuin și a conștiinței naționale strămoșești în popor, de scăparea poporului nostru indigen de sărăcie și demoralizare socială, iară, mai presus de toate, de consolidarea bisericii și de mărirea Sionului ortodoxiei în Bucovina, ca atât mănăstirile și bisericile marelui Ștefan, și ale altor ctitori, cât și cele nou zidite să nu rămână deșerte, ci deșert și de minciună să rămână cuvântul unui preot catolic, care, la un examen, în școala din Roşia, zise: „Orientalii, în Bucovina, au și tot zidesc biserici moarte, iară noi, catolicii, urzim biserici vii”.

Cine are urechi de auzit să audă și minte de înțeles să înțeleagă!

*

(Albina, Anul IV, Nr. 4, duminică 12/24 ianuarie 1869)

1904: Alecsandri și Românii din Bucovina

– material biografic –

Vasile Alecsandri

*

Întâia dată când întâlnim numele lui Alecsandri, în legătura cu Bucovina, este iulie, anul 1848. Iraclie Porumbescu, un scriitor bucovinean de a doua mână (eroare gravă și inadmisibilă – n. n.), fost colaborator la ziarul fraţilor Hurmuzachi, pe când Bucovinenii nu aveau publicişti de seamă, povesteşte câteva amintiri din acel timp. Fără a face în total impresia veridicităţii, amintirile acelea au, totuşi, meritul de a ne pune la curent cu câteva fapte indiscutabile.

 *

„Era în vara anului 1848 – începe Porumbescu, în ale sale „Amintiri despre Alexandri” (vezi Scrieri, Cernăuţi, 1848, pp. 119-129). În Cernăuţi, se aflau aproape la 50 tineri moldoveni, fruntea tineretului surgunit de Vodă Mihail Sturdza. Printre cei goniţi din patrie, erau Kogălniceanu, Negri, Cuza şi Vasilică Alexandri, cu fratele său, Iancu.

*

Cei mai mulţi dintre ei erau găzduiţi pe la casele lui Doxachi Hurmuzachi, din Cernăuţi, şi pe la moşia acestuia, numită Cernauca”. Urmează descrierea unei scene duioase, în jurul căpeteniei acelei familii de boieri vechi moldoveni, ce se numeşte Hurmuzachi. Simplu, dar foarte sugestiv, Porumbescu prezintă câteva stări cu adevărat patriarhale, când desenează figura aeestui mare vornic, care, dis de dimineaţă, colinda pe la fiecare exilat, cântându-i imnul deş­teptării!

*

Dar nu numai bătrânul Doxachi Hurmuzachi, acest caracter uriaş, recunoscut de ceialalţi biografi ai iui, dl A. Sturdza, Bariţiu şi Sbiera, era o personalitate distinctă între fruntaşii adunaţi, atunci, la Cernăuţi. Mândre se înălţau şi capetele celoralalţi din pleiadă, iar, văzute prin prisma contemporanului, ele iau o strălucire deosebită.

Iraclie Porumbescu

*

Alecsandri, privit cu „sfiala pioasă” a tânărului teolog Porumbescu, era, pe atunci, „de o statură mijlocie, dar sprintenă şi mlădioasă. Faţa îi era rotunzie şi cu trăsături din cele mai simpatice. Fruntea-i bine dezvoltată, pe care nu o împresura nici un păr, până după vârful capului, ce însă nu-i scad frumuseţea. Ochii erau negri, sprâncenele încordate, apoi împreunate la mijloc, gemene una pe alta, ce-l făceau şi mai frumos, şi mai drăgălaş. El era, pe atunci, de 26-27 ani”.

*

Ceva mai interesante sunt amănuntele despre modul de petrecere al exilaţilor moldoveni, în frunte cu Alecsandri. „Seara, întorcându-se de la plimbare, la Cernăuţi, ţinându-se câte şase-şapte inşi de-a braţele, Alecsandri şi Negri, întotdeauna la mijloc, cântau cu toții: Allons enfants de là patrie… Pasul lui Alecsandri era după tactul Marseilleisei”.

*

Până aci, găsim, deci, un Alecsandri intrat în vîrsta maturităţii, cu mare trecere de scriitor şi om politic, alături de tot ce Moldova avea mai bun, un Alecsandri vesel, în îndeletnicirile sale sociale. Veselia lui ne-o mai confirmă şi următorul episod, în care intră în acţiune şi bătrânul Alecsandri.

*

„Bătrânul boier, tatăl Alecsandri-ştilor, venise şi el, cu câteva zile înainte, la Cernăuţi, lucru ce-i dete marelui poet şi român Alecsandri posibilitatea a-şi face pe dor şi a da un banchet, în onoarea proclamării republicii în Bucureşti. Se zice că bătrânul boier era cam strâns la pungă. Însă însistențele dulci ale iubitului său Vasilică i-o dezbrăca şi, cu propria sa mână, fiind şi eu de faţă, numără bietul bătrân 125 de zimţaţi, pentru acel banchet. Era prezidat de tânărul Curtius, din Bucureşti, singurul reprezentant al Munteniei”.

*

Celelalte amintiri ale lui Porumbescu, despre Alecsandri şi legăturile lui sufleteşti cu poporul, despre principiile de artă naţională ale bardului, inspiră mai puţină credinţă şi par a fi reconstruite, după palide aduceri aminte, dacă nu chiar născocite pe de-a întregul. Doar dragostea pentru muzică, să fie un nou adaos, la multele dovezi de voioşie nesecată ale celui ce îşi cânta singur poesia „Scumpa dragă copiliță”, pe aria din opera italianăa „Norma”.

*

Poetul avea, deci, însuşiri multe, cuceritoare şi biograful său, Porumbescu, desigur n-a fost cel mai de seamă, dintre câţi a robit.

Bucovinenii, care s-au apropiat mai mult de Alecsandri, tot cu ocazia asta, căci, până aci, nu avem cunoştinţă de o prietenie a poetului cu fruntaşii din alte ţări, au fost fraţii Hurmuzachi. Întâile lor întâlniri şi convorbiri au stabilit, între ei, o prietenie atât de strânsă, încât, de aci, înainte, numele lor rămân alăturea multă vreme, colaborând la aceleaşi ziare şi reviste, scriindu-şi, mereu, şi discutând problemele sociale şi literare, ce se iveau în cursul timpului.

*

Nu greşim, afirmând că toate legăturile lui Alecsandri cu Bucovina se reduc la această cooperare şi înrudire intelectuală cu cele mai marcante individualităţi din istoria culturală bucovineană. Prin Hurmuzăcheşti, Alecsandri a ajuns să contribuie, în măsura aşa de mare, la mişcarea literară, distingând, cu o fecundă colaborare originală, ziarele lor. Prin ei s-au popularizat, în provincia asta, expusă deznaţionalizării, poeziile lui Alecsandri, scrise în o limbă atât de superioară, faţa de palidele încercări ale contemporanilor. Ei au introdus, în Bucovina, şi operele dramatice ale acestuia, prin canalul unor trupe destul de bune, de la Teatrul Naţional din Iaşi. E atât de intimă şi de intensivă colaborarea acestor elemente, pentru salvarea, deşteptarea şi întărirea românismului în „vesela grădină”, încât urmărirea activităţii lor nu e deloc lipsită de interes. Serile lungi de vară, petrecute în Cernăuţi, au fost un prilej pentru Alecsandri şi Hurmuzăcheşti nu numai a se cunoaşte, ci a făuri, totodată, un program de acţiune fecundă. În scrisorile trimise, scurtă vreme în urmă, lui Alecu Hurmuzachi şi publicate succesiv în „Bucovina”, Alecsandri, tratând despre poezia populară, rezumă, în două locuri, şi ideile, venite în discuţie, cu acea ocazie.

 *

„Iubite Alecu, scrie poetul, în numărul de la 12 octombrie 1849 al ziarului „Bucovina”. În trecerea mea prin Bucovina, am petrecut cu tine câteva zile, de a cător plăcere îmi aduc ades aminte. Multe am vorbit noi, atuncea, despre aceste frumoase părţi ale Europei, care se numesc ţă­rile româneşti şi despre poporul frumos, ce locueşte în sânul lor. Aprinşi amândoi de o nobilă exaltaţie, deși poate cam părtinitoare, am declarat, într-o ochire, patria noastră cea mai drăgălaşă ţară în lume şi neamul românesc, unul din neamurile cele mai înzestrate cu daruri sufleteşti”.

 *

Şi scrisoarea continua, în acest ton de caldă însufleţire, vorbind despre laudele ce aduseseră ei, atunci, trecutului, apoi munţilor, văilor, obiceiurilor şi cântecelor naţionale.

Dintre toate, cântecele poporului par a fi fost subiectul principalei lor preocupări. Era un fel de modă, corolar al mişcărilor poporaniste de la 1848, a vorbi şi de literatura poporală. Sporadic, se mai făcuse, dar, până acum, niciodată nu se îndreptase toată atenţiunea asupra comorii ascunse, de veacuri, în sânul mulţimii de la ţară şi de la munte, ca în anul când s-a proclamat suveranitatea poporului. Alecsandri n-a fost izolat; o mare parte din însufleţirea sa pentru folclor o datoreşte îndemnului prietinilor săi.

 *

„Îţi aduci aminte, scrie Aecsandri, vorbind, cu altă ocazie, despre balada „Mioriţa”, de o seară, din luna lui iulie a anului trecut, când ne aflam mai mulţi prieteni, la moşia voastră, la poetica Cernauca? Negri, Rolla și Cuza, tu şi eu ne porniserăm toţi patru o lungă şi mult interesantă disertație asupra neamului românesc. Unul vorbi despre istoria lui. Altul făcu analiza proverbelor, ce le culesese din gura poporului. Un al treilea descrise obiceiurile Românilor. În sfârşit, veni rândul meu şi fusei rugat a zice balada Mioarei. Deşi eu nu o ştiam, întreagă, pe de rost, totuşi vă spusei câteva părţi din ea, care deşteptară în voi o mare admirare pentru poezia poporului. Iată dar că, în memoria acelei seri minunate din Cernauca şi în speranța de a descoperi la lumină comorile de dulce poezie, ce stau ascunse în sânul poporului, iacă, zic, îţi trimit, acum, întreaga baladă. Oricare Român o va ceti, în gazeta ta, va avea dreptul de a se făli cu geniul neamului său” (așa se face că „Miorița” a fost publicată, pentru prima oară, în „Bucovina” Bucovinei, nr. 11 din 1850 – n. n.).

Se vede, deci, din cele citate, cât de mult l-au impresionat pe Alecsandri convorbirile cu Hurmuzăcheştii. Rezultatul practic al acestor înţelegeri a fost, între altele, colaborarea poetului la ziarul „Bucovina”.

*

La 4 octombrie 1848, apare, la Cernăuţi, „Bucovina”, ziar redactat de fraţii George şi Alexandru Hurmuzachi. În programul acestei foi, care avea să fie „defensorul intereselor naţionale, intelectuale şi materiale ale Bucovinei, reprezentantul dorinţelor şi nevoinţelor ei, organul suferinţelor şi bucuriilor ei”, fraţii Hurmuzachi vestesc pe cetitori că şi-au asigurat „colaboraţia multor scriitori de talent”, ceea ce-i pune „în plăcută poziţie de a împărtăşi cetitorilor, pe lângă articole de interes comun, şi noi producte ale literaturii româneşti”.

*

Nu putem cunoaşte toate puterile de muncă ziaristică, de care se face amintire în aeest pasaj. În corpul foii nu găsim articole iscălite, decât acele ale redactorilor responsabili. Mai ştim, tot de la Porumbescu, că a colaborat, la partea politică, şi Arune Pumnul, venit, tot atunci, la Cernăuţi, din iniţiativa lui Hurmuzachi, ca să ocupe catedra de limba română. A mai scris şi Bariţiu articole politice, referitoare la stările din Austria, cum se vede din corespondenţa acestuia. Alecsandri, care e vizat prin cuvintele „noi producţii ale literaturii româneşti”, intră în şirul colaboratorilor, abia cu numărul 1 din 1849, publicând poezia „Păsărică” (în volumul „Din Moldova 1848”), cu următorul cuprins alegoric:

*

Albă păsărică

Ce stai singurică,

Lângă cuibul tău

Nu-i ziua senină

Or nu curge lină

Apa рѳ părău?

 *

Ce plângi tu cu jale,

Vezi sorele tale

Cum se veselesc

Prin crengile-umbroase

Vezi cât de voioase

Zbor şi ciripesc.

*

Ce durere, spune,

Ce dor greu supune

Inimioara ta

De stai singurică,

Albă păsărică,

Şi nu poţi cânta?

 *

„Frate-n depărtare

O pajuară mare

Se-nalţă mereu:

Ghiara-i se lungeşte

Şi ochiu-i ţinteşte

Tot spre cuibul meu.

*

Apa-i lină, frate,

Frunza lin se bate

În codru-nflorit,

Dar cuibu-mi jos cade

Că de mult îl roade

Un şarpe cumplit”.

 *

Aluziile la stările politice şi, îndeosabi, la soarta Bucovinei sunt de tot transparente. Redactorii observară, cu drept cuvânt, în nota de la sfârşitul poeziei:

*

„Socotim de prisos a chema luarea aminte a cetitorului asupra alegoriei cuprinse în această poezie, ieşită din condeiul unuia din cei mai slăviţi poeţi româneşti”.

*

De aci, înainte, „slăvitul poet” continuă a colabora sistematic. Urmează, una, după alta, poeziile „Lăcrămioarele”, „Strigoiul”, „Adio la Moldova” şi „Adio la mormântul lui Grigore Romalo”, aceasta din urmă, cu o scrisoare, pe care o reproducem în întregime, fiind un episod necunoscut din mişcările politice, de la 1848, în Moldova:

*

„Soţul nostru de emigraţie, fratele nostru Grigore Romalo, e în agonia morţii, scrie Alecsandri. Martir al libertăţii, el îşi dă sufletul, poate în ora aceasta, pe patul unui spital. Jertfă a cruzimii lui Mihai Sturza, unul din cei mai buni tineri ai Moldovei, piere, acum, în amarul străinătăţii, departe de familie, departe de patrie, și cele de pe urmă ale lui cuvinte sunt pentru nenorocită ţara noastră.

„Mor, zice el, cu jalea că nu m-a ajutat soata să-mi dau viaţa pentru fericirea patriei mele”.

Ştiu că Grigore Romalo este unul dintre tinerii, prinşi și legaţi de cătră vitejii fii ai lui Mihail Sturza, în seara de 29 martie 1848. El a fost maltratat mai crud decât toţi ceilalţi, de către arnăuţii năimiţi de Curte. Cu capul spart, cu pieptul zdrobit de stralurile puştilor soldăţeşti, plin de răni şi de sânge, el a fost târât, de păr, până la cazarmă şi, de acolo, trimis la Măcin.

*

Umezeala închisorii şi lipsa de grijă sporind şi înveninând durerile ce le pătimea sărmanul nostru amic, din seara răzbunării hoţeşti a lui Beizadea Sturza, o boală grozava se incuibă în pieptul său, o boală de care omul nu scapă, oftica. Şi, acum, acest rău nevindecabil s-a descărcat, cu atâta furie, în plămânii săi, că, în câteva zile, el a ajuns pe malul mormântului. La noapte sau mâine, poate, el va cădea înăuntru pentru veșnicie.

Bucură-se Sturza, văzând cât de bine a izbutit a pune vârf nelegiuirilor sale de 15 ani, prin moartea unui fiu al Moldovei, prin disperarea şi doliul unei familii întregi. Dar, de mai este o dreptate în cer, fantasma lui Grigore Romalo va sta necontenit în ochii lui M. Sturza şi-l va sili să dea seamă lui Dumnezeu”.

 *

Tot acolo, cu data de 31 mai 1849, Alecsandri scrie despre acelaşi caz:

 *

„Fratele nostru s-a săvârşit, astă-noapte, pe la trei ore, în spitalul francez din Pera.

În această casă numai, el a putut găsi grijile trebuincioase unui bolnav, căci rudele lui de la Fanar nici n-au voit să-l primească în casele lor, de frica molipsirii bolii. Iată cum ne plătesc Grecii, cărora noi, Românii, le deschidem braţele, de atâtea veacuri.

Grigore Romalo a murit, în vîrstă de 29 ani, cu gândul la patria sa. Încă unul de ai noştri, care ne lasă! Încă o rază de speranță a Moldovei, care s-a stins! Peste o oră, noi, toţi emigranţii români, vom merge să însoţim trupul fratelui nostru, la locaşul său de moarte”.

*

Sosim la o epocă dintre cele mai fericite pentru Alecsandri şi pentru literatura română, în genere: la îmbrăţişarea literaturii populare.

Într-un lung şir de scrisori, adresate lui Alecu Hurmuzachi şi apărute în „Bucovina”, în anii 1849 şi 1850, Alecsandri îşi arată toată admiraţia şi toată priceperea pentru poezia poporului, dovedind valoarea ei prin pilde citate, îndeosebi prin balade, pe care le comentează şi le împodobeşte cu impresiile sale sugestive.

Ce senzaţie au stârnit scrisorile lui Alecsandri, putem deduce din următoarea notiţă introductivă, a redacţiei de la foaia bucovineană:

* 

„Cu deosebită plăcere împărtăşim cetitorilor noştri acest articol, în care suntem datori penei măiestre a unui bărbat, pe care noi ne ţinem de fericirea de a-l numi între amicii noştri şi pe care naţia română de mult îl preţuieşte ca pe unul din cei mai geniali poeţi ai săi. Acest articol este comentariul, pe care dumnealui binevoi a-l promite gazetei noastre. Deschizându-ne un aşa însemnat tezaur de poezie, cu totul originală şi populară, dumnealui şi-a dobândit un nou drept la recunoştinţa patriei. Noi, din parte-ne, mulţumindu-i pentru onoarrea şi pentru mult preţuita conlucrare a domniei sale, ne bucurăm a aduce, aici, frumosului geniu poetic şi zelului naţional al dumisale un public omagiu” Bucovina, 12 octombrie 1849).

*

Omagiul era cât se poate de meritat, căci Alecsandri, prin articolele-scrisori şi prin textele, necunoscute până atunci, publicate înt-u ziar dintr- provincie străină, a făcut,în primul rând,un serviciu. Prin o lectură atât de aleasă, cum le-o oferea, se aducea cauzei româneşti un mare bine; prin descoperirea unor poezii atât de desăvârşite ca baladele voiniceşti, încrederea de sine şi vitejia lua, iarăşi, loc în şirurile populaţiei, ce, tocmai atunci, trecea prin zguduirea socială ameţitoare a anilor revoluţionari.

În „Bucovina”, poetul publica, în materia aceasta, scrisori mai lungi asupra baladei „Codreanu” (Nr. 32, 1849); frumoasa scrisoare, cu preţioase detalii despre „Mioara”, şi, în Nr. 57, din anul 1850, articolul „Hore româneşti”. Fiecare scrisoare e urmată de texte, iar baladele necomentate îşi au notiiţele lor explicative, aşa cum le-a tipărit, doi ani în urmă, Th. Codrescu, editorul celor două prime fascicole de „Balade”.

Mai târziu, Alecsandri şi-a reunit toate scrisorile într-un singur articol, mai lung, fără a-i putea însă imprima caracterul unităţii, şi le-a reprodus în volumul său de „Prosă”, cu mai multe schimbări şi omisiuni, sub titlul „Românii din poezia lor”, păstrând dedicaţia „dlui A. Hurmuzachi, redactorul foii Bucovina”.

În toate astea, se cuprinde o parte fundamentală din activitatea lui Alecsandri şi din principiile lui literare-estetice.

*

Putem remarca, înainte de toate, că întreg tonul, în care sunt scrise, este la înălţimea epocii poetului: plin de entuziasm şi de zgomot. Lipseşte cu totul calmul aprecierii, propriu ştiinţei. S-ar părea că bardul niciodată n-a privit poezia poporului altfel, decât prin ochi de poet.

*

„M-am înamorat de poezia poporală ca de o copilă din Carpaţi, tânără, mândră, nevinovată şi aşa de frumoasă, că pe soare ai putea căta, iar pe dânsa ba”, zice Alecsandri. Iar comparaţia e cea mai nimerit posibilă. El trata poezia, într-adevăr, ca pe o fată mare. Îi preamărea însuşirile, se inspira de ochii, sufletul şi puterea ei de a iubi şi a suferi. Când nu i se părea destul de frumoasă, o împodobea el, singur, cu rime de-ale sale.

Ce mirare, deci, dacă şi scrisorile, de care vorbim, fac impresia unor drăgălaşe răvaşe de iubire. Din „dulce” şi „sfânt”, din „falnic” şi „măreţ” nu încetează, fie că esplică obiceiuri de-ale poporului, fie că disecă versurile baladelor, pentru a sublinia frumuseţile lor poetice. Nimic nu poate dovedi mai bine ca aceste răvaşe cât de mult convenea firii şi talentului lui Aecsandri poezia asta uşoară la înţeles, limpede la rostit, înviorătoare de suflet.

Însufleţirea lui e foarte explicabilă, căci în poezia populară Alecsandri s-a găsit pe sine însuşi.

*

Textele apărute în „Bucovina” Alecsandri le-a adunat din Moldova, Transilvania şi chiar din Bucovina „fiindcă, pân-acum, nu am avut prilej a studia decât poeziile populare ale acestor trei provincii; suntem, însă, încredinţaţi că geniul poetic al Românilor din Valahia, Banat şi Basarabia nu este mai puţin puternic şi producător”, afirmă el, într-o notă din articolul despre „Horele româneşti”. Şi, până la 1866, s-a convins şi despre frumuseţea poeziilor celoralalte provincii, deoarece colecţia cea mare cuprinde şi texte de peste Prut.

Activitatea asta folcloristică, pentru publicul din Bucovina a continuat-o până la încetarea ziarului, întâmplată la 2 octombrie 1850. O parte din material a rămas chiar netipărit, din cauza motivelor politice, care au determinat apunerea grabnică a organului Hurmuzăcheştilor. Astfel, cel puţin, trebuie să deducem din o scrisoare inedită, trimisă lui Alecu Hurmuzachi, probabil tocmai în timpul de agonie a ziarului. Iată cuprinsul acelei scrisori:

*

„Iubite Alecu, / Prin „Balada lui Bujor”, ce îţi trimit acum, închei partea I a baladelor poporale, care s-au tipărit în gazeta Bucovinei şi care, în total, alcătuiesc un număr de 12: anume „Codreanul”, „Păunaşul Codrilor”, „Toma”, „Blestememul”, „Sârb sărac”, „Năframa şi inelul”, „Turturica”, Şalga, „Bujor”.

Îmi mai rămân încă multe de prelucrat şi multe de descoperit, dar nădăjduesc că, fără întârziere, oi putea să comunic foaiei Bucovinei unele din următoarele balade, precum „Ştefan Vodă”, „Moțoc Vornicul”, „Bătrânul Novac”, „Corbul”, „Movila lui Purcel” (sic!), „Chira”, „Vidra”, „Costiţe”, „Petrişor”, „Giumuz”, „Badiu”, „Român Grue Grozovanu”, „Luna şi Soarele”, „Holera” ş. c.

Până a nu mă apuca încă de prelucrarea acestora, am hotărât a-ţi trimite câteva „Doine”, câteva cântece haiduceşti şi câteva „Hore”, cu gând de a răspândi mai multă varietate în publicarea poeziilor populare. Pe lângă acestea, voi adăogi şi unele cântece de jale, care poartă şi numele de cântece de lume, în societatea cea înaltă.

Îţi comunic, acum, deocamdată, o colecţie de hore, atât din Moldova, cât şi din Transilvania şi Bucovina, pe care le voi începe a publica după ce va ieşi „Bujor” la lumină. / V. Alecsandri”.

*

Dar colaborarea lui Alecsandri la „Bucovina” nu s-a mărginit numai în acestea. Printre poeziile populare, a publicat şi câteva originale, de dată mai veche, ca „Trei arcaşi sau altarul mănăstirii Putna”, „Barcarola siliciană” şi „Sburătorul”.

Din acelaşi timp, datează o scrisoare a lui Alecsandri către Hurmuzachi, prin care îl vesteşte că-i va trimite, pentru „Bucovina”, un roman al lui Ghica, roman rămas necunoscut, până acum. Acea scrisoare, în întregime, este următoarea:

*

„Constantinopole, 12 Mai 1849.

Iubite Alecule,

Am cetit cu multă plăcere rândurile ce mi-ai scris şi, drept răsplată, îţi făgăduiesc în curând să-ţi trimit bogată materie pentru foiletonul gazetei Bucovinei. Aici am descoperit, la un prieten al meu, om cu duh şi cu judecată, o scriere însemnată, plăcută şi folositoare ţărilor noastre, un roman de meurs, un soi de Jerome Paturot românesc, şi îndată am gândit la tine, iubite Chiţigoiule. Această scriere, ce bate în moravurile şi în defectele societăţii noastre din Bucureşti, este menită a atrage luarea aminte a tuturor cetitorilor şi, în urmare, cred că nu poate figura mai bine aiurea, decât în Bucovina. Mă îndatoresc, dar, a-ţi trimite, peste puţin, partea întâia şi te îndemn a tipări, regulat, în foiletonul gezetei tale. Prietenul meu, ce doreşte a păstra anonimatul pentru toţi, afară decât pentru tine, îţi este cunoscut bine, căci numele lui este Ion Ghica; destul e să cunoşti numele autorului, pentru ca să judeci de meritul operei sale. El aşteaptă hârtiile sale de la Bucureşti şi, îndată ce le va primi, eu însumi ţi-oi expedia partea întâia a scrierii, de care ţi-am vorbit mai sus. Totodată, dacă cumva îmi aduce oarecine hârtiile mele, de la Iaşi, ţi-oi trimite şi ceva din poeziile populare, pe care tu ştii a le preţui atât de bine. Eu doresc ca foaia Bucovinei să devină cel mai bun organ de răspândire a ideilor frumoase printre Români, şi îţi făgădueisc a lucra pentru ea, cu aceeaşi râvnă, cu care am lucrat pentru Propăşire.

Acum să venim, puţin, la politică, generalul Grabe a fost în Constantinopole, cu o misie secretă în privirea provinciilor noastre, şi, pe cât am putut afla, ei au izbutit a încheia o convenţie cu Poarta, ce cuprinde următoarele condiţii (urmează textul francez al convenţiei, care are 7 puncte, între care se cuprind: 1) Numirea unui gospodar, pe 7 ani, de Sultan; 2) suspendarea proviyorie a Adunărilor generale; 3) instituirea a două comitete de revizuire; 4) cele două puteri suverane vor ocupa ţările române, ţinând pe teritoriul lor câte 25.000 soldaţi; 5) doi comisari imperiali vor fi numiţi lângă gospodari; 6) dispoziţiile acestea vor ţine 7 ani).

Iată, iubite Alecule, cum ne-au urzit nouă lanţuri duşmanii noştri, şi asta, în ochii şi sub nasul puterilor marii Europe. De acum, nu ştiu în cine să-mi pun nădejdea, căci şi Dumnezeu pare că a părăsit cauza Românilor. Poate că purtarea Ungurilor să aducă ceva prefacere în trebi, dar şi aceasta cine o poate asigura? Ceea ce m-am încredinţat este că cei mici plătesc, totdeauna, oalele stricate. Turcia are destulă putere de suflet: prin urmare, ne-au jertfit şi acum duşmanului nostru.

Sfârşesc, înştiinţându-te că Negri e sănătos şi că te sărută frăţeşte, precum şi pe Georgiţă. Asemene fac şi eu, până a nu închide acest răvaş.

Al tău frate, V. Alecsandri.

Alăturez, aici, o fabulă, intitulată „Zimbrul şi Vulpea”. Autor anonim”.

*

Încetând ziarul bucovinean, încetează şi relaţiunile mai strânse ale lui Alecsandri cu provincia asta. Publicul este, acum, perfect orientat asupra lui. Popularitatea lui e întemeiată. E singurul scriitor care domină peste toată întinderea românească.

În noiembrie 1850, când poetul a trecut prin Cernăuţi, pentru a însoţi pe frate-său şi pe doamna Maria Cantacuzin, în drumul lor spre Paris, el scrise lui Ghica:

*

„Gazeta Bucovinei nu mai apare, dar Hurmuzăcheştii spun că, peste câtva timp, vor da semn de viaţă”.

Totuşi, ea n-a reapărut şi abia, 14 ani în urmă, s-a putut întemeia „Foaia Societăţii”, de aceleaşi forţe, iar Alecsandri şi-a putut face reintrarea printre luptătorii pentru emanciparea Bucovinei.

*

În intervalul de la dispariţia „Bucovinei”, până la întemeierea „Foii Societăţii pentru cultura şi literatura Românilor din Bucovina”, relaţiile lui Alecsandri şi fruntaşii cu poporul acestei prorincii sunt mai puţine, dar nu sunt întrerupte. Bucovina e plină de cântecele bardului, care începeau, acum, să fie puse pe melodii, pentru a primi o răspândire şi mai mare.

În direcţia asta, familia Hurmuzachi îşi făcea în primul rînd datoria. Bariţiu istoriseşte că doamnele Eufrosina şi Eliza Hurmuzachi au început, încă în anul 1849 „punerea în note” a cântecelor româneşti, iar mai târziu, şi-au asociat, pentru aceeaşi lucrare, pe cel mai de seamă compozitor bucovinean din acel timp, pe Miculi.

*

„Până acum, scrie Cost Hurmuzachi lui George Bariţiu, cu data de 5 octombrie 1851, acest rar talent (artistul Miculi) a transcris, sub nemijlocita asistenţă şi îmboldire a mea şi a surorii mele Săftica (Eliza), după executarea celor mai buni lăutari, ce i-am adus din toate părţile, mai bine de 36 de cântece naţionale din cele mai frumoase, care, curând, se vor trimite la Lipsca”.

*

Să ne oprim, puţin, la sonorul nume al lui Miculi, căci nu se poate trece peste el, într-o biografie a lui Alecsandri. Străin de origine, probabil german (armean din Polonia – n. n.), Carol („Şarl” îi zice Alecsandri) Miculi s-a întors în Bucovina, patria sa, prin 1848. Făcuse studii muzicale serioase, în străinătate (fusese elevul lui Chopin, căruia îi va orchestra, mai târziu, întreaga operă – n. n.) şi era apreciat ca talent muzical extraordinar, iubit şi de Români. Alecu Hurmuzachi, vorbind despre un concert, dat la 19 aprilie 1849, îl prezintă în următoarea lumină:

Karol Mikuli

*

„Acest concert ne-a dat prilejul să admirăm matura, frumoasa executare pianistică a dlui Miculi, ce petrece în mijlocul nostru, de când s-a întors de la Paris. Acest amabil artist, pe care Bucovina, cu mândrie, îl poate numi al său, a fost primit, la înfăţoşarea sa, cu cea mai vie bucurie. Deşi el singur e însemnat componist, a executat, însă, numai compuneri ale dascălului său, Chopin”.

*

Alecsandri a început şi el, de timpuriu, să se intereseze de compozitorul bucovinean şi, când doi ani în urma acestei date, colecţia de melodii, anunţată de C. Hurmuzachi, a apărut, în adevăr, poetul ia condeiul şi scrie, în „România Literară” (1855, p. 110), o lungă şi entuziastă dare de seamă asupra ei.

 *

„Cu o nemărginită bucurie, facem ştiut că o parte din cele mai duioase melodii ale poporului român au ieşit la lumină, într-un album foarte elegant, tipărit la Leopold, şi cuprinzând 48 de arii de tot soiul: doine, hore, cântece de lume, cântece hoţeşti”, scrie Alecsandri, în articolul „Melodiile româneşti”.

*

În urmă, povesteşte că „autorul şi editorul acestui album este unul din Bucovina, un artist de frunte… dl Şarl Miculi, pe care societatea ambelor capitale, a Moldovei şi a Valahiei, a avut plăcere de a-l asculta şi aplauda”. Ariile le-ar fi adunat şi în voiajul, făcut la 1850, în provinciile române, „ascultând pe cei mai vestiţi lăutari din Iaşi şi Bucureşti”. Alecsandri nu are cuvinte destule pentru a lăuda „fapta patriotică” a lui Miculi şi găseşte că „albumul lui e binevenit, căci aduce un contingent de mare preţ la comoara cunoştinţelor Europei în privirea naţionalităţii noastre”. După darea asta de seamă, în care se găsesc şi alte păreri preţioase ale lui Alecsandri, precum şi reproducerea (în traducere?) a prefeţei lui Hauri Ehrlich asupra muzicii populare române, poetul şi compozitorul s-au apropiat. Nu ştim când şi unde s-au cunoscut; cert este însă că Alecsandri ţinea foarte mult ca Miculi să scrie muzica la textele sale.

*

Iată ce-i scrie, în privinţa asta, lui Alecu Huruzachi, doi ani după articolul din „România Literară”: „M-am bucurat foarte mult că prietenul nostru Miculi a compus o nouă melodie pentru „Hora Unirii” şi sunt încredinţat că trebue să fie minunată. Bucuria mea însă ar fi şi mai mare, dacă aţi putea voi litografia notele, la Cernăuţi, pe formatul ce l-am trimis, pentru ca să le adaog la sfârşitul tomului meu. Acest tom are să fie gata pe la sfârşitul lui martie, tocmai pe când sperăm că presa va putea să-şi întindă aripile mai pe larg.

Aici, în Iaşi, avem numai un singur litograf şi acela lucrează astfel de încet, că te face să pierzi toată răbdarea. Notele cu „Hora Unirii” nu le poate tipări în Austria. Nu s-ar putea însă închipui ceva la Lemberg, pe sub cumpăt? Combinaţi, împreună cu Miculi, cum îţi şti, şi, dacă veţi găsi că nu este alt chip, decât a trimite la Paris notele horei, expediaţi-mi-le mie, cât mai în grabă, ca să am vreme de a scrie fratelui meu.

*

Oricum să fie, îmbrăţişează pe Miculi, din parte-mi, şi-i spune că am mare dorinţa de a lucra ceva împreună cu el: vreo operă sau vreo scenă istorică, fantastică, romantică etc., cum i-a plăcea”. În continuare, Alecsandri scrie: „Zici că publicarea muzicii „Babei Hârca” te-a nemulţumit, fiind lipsită de cuvintele acelei operete? Trebuie, însă, să-ţi descarci mânia asupra lui Codrescu, pentru că el a făcut acea publicare. Eu n-am ştiut nimica despre dânsa, până mai deunăzi.

În volumul ce-l scot acum la lumină, îţi dedic ţie studiile mele asupra poeziei poporale, fiindcă tu eşti cel dintâi care le-ai publicat, în gazeta „Bucovina”. Am adunat, în acel volum, tot ce am scris în proză, până acum, şi am adaos vreo două piese de teatru noi, o comedie şi o dramă istorică în trei acte („Cetatea Neamţului” – n. Ilarie Chendi), ce se va reprezenta în curând. Aş fi dorit mult să-mi încoronez volumul cu hora lui Miculi.

 Al tău frate, V. Alecsandri.

În P. S.: „Am dat fratelui Costaki o colecţie a tuturor uvrajelor ce am publicat până acum, spre a le trimite Bibliotecii studenţilor Români din Bucovina”.

*

De compozitorul Miculi, Alecsandri mai aminteşte, în o scrisoare din 30 ianuarie 1865, fiind vorba de poezia sa „Bucovina”. E o scrisoare importantă asta, nu numai pentru că datează din preajma apariţiei „Foii Societăţii”, însemnând, deci, reluarea legăturilor sale literare intime cu Bucovina, dar mai ales pentru amănuntele ce le dă asupra stării teatrului român din acel timp. Fiind necunoscută, o dăm în întregime .

*

„Mirceşti, 30 Ianuar, 1865

Iubite Alecu,

Astăzi e una din acele zile de iarnă, în care focul sobei pare a se mândri de importanţa sa, căci el ţine locul soarelui. Afară, ninge cu viscol, pământul s-a învelit cu o blană albă, o blană însă ce-ţi insuflă fiori îngheţaţi; numai câţiva corbi se zăresc înnegrind şi se aud cârâind prin aer… Ei râd de ger şi trag palme, cu aripele lor, peste faţa iernii. Acum, dar, e vreme să grăim împreună, ca doi vechi amici, care au multe de spus.

Mă întrebi cum petrec şi lucrez la ţară? Petrec, cu mulţumire, în compania bibliotecii mele, şi mă ocup de compuneri dramatice. Am trimis, până acum, lui Millo, la Bucureşti, vreo 5 manuscrise, adică două comedii şi trei cântecele comice, şi, de nu aş fi fost bolnav, vreo trei săptămâni, aş mai fi adăugit ceva la acele opere uşoare.

Dacă m-ar întreba cineva de ce mă dedau la un şir de lucrări de asemenea natură, voi răspunde că lipsa de artişti capabili îmi taie aripele şi mă sileşte a mă mărgini într-un cadru potrivit cu puterile trupelor actuale din ţară. Nu îţi pot spune, dragă Alecule, ce adâncă disperare simt în sufletul meu, când mă văd lipsit de artişti de talent, care să ştie a interpreta tot ce aş voi să scriu. Adeseori, mi s-a întâmplat, la Paris, asistând la vreo însemnată reprezentare de la Theatre français, să-mi vină lacrimi în ochi, şi asta pentru că n-am actori după placul meu! Mă găsesc ca un om culcat într-un pat prea scurt, prea îngust; nu mă pot întinde, fără să mă lovesc şi să-mi fac vânătăi. Singurul om de un talent adevărat şi mare este Millo; prin urmare, lucrez mai mult pentru el şi am întreprins o serie de portrete de tipuri, sub nume de cântece comice, care sunt, totdeauna, jucate în perfecţie. Astfel, am făcut „Şoldan viteazul”, „Angheluşa doftoroaie”; „Herşcu boccegiul”, „Napoilă – retrogradul”, „Clevetici – ultra progresistul”, „Surugiul”, „Chiriţa în Paris”, „Barbu lăutarul”, „Gură-Căscată politic”, „Paraponisitul”, „Ioan păpuşeriul” etc.

Toate acestea sunt monologuri, amestecate cu cântece; unele din ele reprezintă tipuri ce se pierd, pe toată ziua, din societatea noastră, precum Mama Angheluşa, Surugiul, Barbu lăutarul, Ion păpuşeriul etc. Pentru urmaşii noştri, ce vor fi curioşi a avea o idee de timpul actual, acele cântece le vor înfăţişa portretul fotografic. Întru aceasta consistă tot meritul lor.

*

Într-un timp când Românii de pretutindeni începeau a înţelege rostul asociaţiunilor culturale, când Bucureştenii se gândeau la societatea academică, Transilvănenii, la „Asociaţia” lor de astăzi, s-a organizat, şi la Cernăuţi, o societate, mai înainte „reuniune”, căreia i-a fost rezervat un rol deosebit în mişcările culturale.

„Societatea pentru literatură şi cultura română din Bucovina”, cum îşi zice ea, cu un nume împrumutat de la asociaţii similare străine, se constituie la 11/23 ianuarie 1865, mărturisind ca program „concentrarea puterilor spirituale naţionale, spre a sprijini şi dezvolta onoarea limbii, cunoştinţa literaturii şi cultura poporului. Ca preşedinte al adunării figurează George cavaler de Hurmuzachi.

Tot ce Bucovina avea mai de frunte, fraţii Hurmuzachi, Pumnul, Sbiera, Eusebie Popovici şi diferiţi membri ai familiilor boiereşti Stârcea, Vasilico etc. iau parte la punerea temeliei societăţii. Şi, chiar ia întâia lor adunare generală, fruntaşii bucovineni votează, „unanim şi cu aclamaţiune”, de „mădulari onorari”, pe principii poeziei noastre, Vasile Alecsandri şi Dimitrie Bolintineanu, poeţii iubiţi şi adoraţi de toată naţiunea, ale căror versuri încântătoare vor pieri numai (după) cel de pe urmă cuvânt din lume”.

*

Era absolutismului pentru Austria fiind închisă, legile de presă deveniseră mai liberale şi ideea reînfiinţării unui organ pentru interesele culturale române putea fi realizată. Societatea, îndată după înfiinţarea sa, a şi întemeiat „Foaia”, cu menirea „de a conlucra la reînvierea spirituală, a întruni inteligenţele din ţară şi de peste marginile ei spre a vorbi, faţă cu nămolul ameţitor al idiomurilor străine din Austria, iubiţilor compatrioţi, dulcea noastră limbă românească”.

În deosebire de harnica „Bucovina”, de la 1848-1850, noul ziar are un caracter pur literar. Cu girarea lui, ca redactor, se însărcinează Ambrosiu Dimitroviţă, secretarul societăţii. Acest Dimitroviţă nu este o figură istorică. Născut la 1838, din părinţi preoţi, era doctor în drept, ocupa un Ioc de inferior, de conţopist în Comitetul Ţării, şi s-a distins, înaintea compatrioţilor săi, prin o singură lucrare, prin „Catihisul naţional”, premiat de baronul Mustaţă. Calitatea lui de redactor al „Foii” i-a adus titlul de membru al Societăţii academice din Bucureşti, unde, însă, nu s-a prezentat niciodată. A murit, de tânăr, şi toată activitatea lui se mărgineşte la nişte articolaşe incolore.

*

Spiritul conducător al foii, însă, nu era Dimitroviţă. Tot în casa Hurmuzăcheştilor ardea lumina pentru Bucovineni. Cel mai fecund membru al comitetului de redacţie era George Hurmuzachi. Fratele acestuia, Alecu, la început era „împiedicat de sănătate” a se interesa de ziar. „Nu sunt nici în fruntea ei, am fost numai un an, până ce s-a înfiinţat, nici în comitetul ei administrativ, nici în acela al redacţiunii; fratele meu, George, e într-aceste”, scrie el lui Alecsandri.

Totuşi, cele mai frumoase dări de seamă, despre fluctuaţia vieţii culturale din Bucovina, sunt din condeiul lui Alecu Hurmuzachi.

Alecsandri avea, de timpuriu, cunoştinţa că Bucovinenii pregătesc terenul pentru o revistă. El a scris, anume pentru inaugurarea noului organ de răspândire a culturii, poezia sa „Bucovina”, care se şi publică în numărul prim al ziarului, cu nota redacţiei:

 *

„Genialul nostru poet, dl Vasile Alecsandri a avut bunăvoinţa de a ne noroci cu această frumoasă salutare a Bucovinei, înlesnindu-ne, astfel, o inaugurare atât de îmbucurătoare a foii noastre şi dând, prin aceasta, foii speranţa că o va sprijini şi mai departe, din când, în când, cu nepreţuitul său geniu şi cu măreţele sale producte literare”.

Pe cum văzurăm, efectul poeziei lui Alecsandri a fost uimitor, ca acela al unui imn deşteptător, făurit în zile revoluţionare. Dar nu mai puţin cetite, jucate şi aplaudate au fost comediile lui Alecsandri, cele vechi, care se reprezentau tocmai în această epocă, şi cele noi, care erau în curs de publicare, în coloanele „Foii”. În acest chip, numele poetului era pomenit şi cunoscut de la un colţ al Bucovinei, la altul, ca acela al unui apostol.

Conducătorilor poporului bucovinean Ie convenea foarte mult literatura pe care o făcea Alecsandri. Pentru deşteptarea poporului aveau anume trebuinţa de un ajutor ca literatura dramatică a poetului moldovean.

*

După înfiinţarea „societăţii”, povesteşte dl Sbiera, adeseori s-a discutat, printre membrii ei, asupra mijloacelor mai potrivite, prin care s-ar putea înviora simţul naţional în publicul mare, în toate păturile poporului. Cu toţii au convenit că mijlocul cel mai nimerit ar fi nişte reprezentaţiuni teatrale; dacă vor fi de conţinut patriotic şi naţional şi dacă vor fi executate de artişti cât se poate de buni, nu vor întârzia să gâdilească amorul propriu în publicul român, să-l împingă la mai strânsă unire şi să dovedească străinilor detractori că limba românească este destul de dezvoltată pentru artă şi literatură dramatică. Cât de juste erau aceste păreri ale bucovinenilor s-a dovedit îndată ce ele au fost puse în practică.

După prima reprezentaţie, dată Ia Cernăuţi de o trupă ieşeană (cu piesa „Radu Calomfirescu”, de I. Dumitrescu) însufleţirea a fost mare. „Nicicând nu se văzuse atâta entuziasm”, scrie tot dl Sbiera, amintind cum din piepturile publicului, cărturarilor, ale ţăranilor şi şcolarilor, izbucni cântecul:

*

Astăzi, fraţilor Români,

Ne vedem şi noi stăpâni

Pe-ale noastre nămestii

Ce şedeau mai tot pustii.

 *

Întâia stagiune teatrală în Cernăuţi a ţinut, de la 1/13 martie, la 15/27 mai 1864. „Spre deplina mulţămire a publicului român, spre uimirea celui străin”, s-au reprezentat treizeci şi trei de piese teatrale, dintre care ale lui Alecsandri, „Chiriţa în Iaşi”, „laşii în carnaval”, „Doi morţi vii”, „Herşcu Boccegiul”, „Scara mâţii”, „Corbul român” şi „Piatra din casă”. În a doua stagiune, 12/24 noiembrie 1864 – 9/21 martie 1865, piesele acestea s-au reluat, jucându-se, afară de ele, şi „Chir Zuliardi”, şi „Concina”.

În două articole din „Foaia” (1865, pp. 70 şi 100-106) şi în trei scrisori din „Familia” (1884, pp. 25, 37 şi 49), Alecu Hurmuzachi vorbeşte, pe larg, de succesul pieselor lui Alecsandri, ca cele mai valoroase, din câte s-au reprezentat în cele două stagiuni. Aceste articole şi scrisori iau proporţiile unor critici teatrale din cele mai serioase. În ele, Hurmuzachi manifestă, mai mult ca oriunde, cultura sa literară, gustul estetic şi muzical, cunoştinţele de teatru şi de oameni. Pe lângă toate, sunt foarte frumos scrise; îndeosebi, scrisorile sunt modele de stil şi de analize literare.

În general, Hurmuzachi se arată foarte mulţumit de rezultatele trupei, de sub direcţiunea doamnei Fani Tardini, din Iaşi, şi de caracterul literaturii dramatice contemporane. Scenele din viaţa poporului, „care ne arată pe acesta în nestricata sa naivitate şi adeseori cu toate virtuţile sale”, „amintirea datinilor trecute sau sub ochii noştri trecânde” le considera, cu drept cuvânt, ca subiecte fericit alese pentru scena poporului. Uneori, socotea însă timpul împlinit pentru producţiuni modeste şi cerea autorilor teze mai mari, trecerea la comedia de salon şi la drama istorică; fiind, în acest punct, în acord deplin cu Alecsandri.

Sub impresia frumoasei scrisori, de la 30 ianuarie 1865, şi a reprezentaţiilor recente, unde Alecsandri se afirmase, cu atâta zgomot, Hurmuzachi se grăbeşte a-i recunoaşte tot meritul pentru teatrul român şi-i scrie:

*

„Am fost foarte, foarte fericit că ţi-ai păstrat interesul, că nu te lasă inima să părăseşti şi să laşi în decădere ce ai creat, că tot scrii şi tot te interesezi pentru teatru, a cărui însemnătate, cu timpul şi cu datinile, nu se poate nega şi a cărui existenţă este neapărată şi trebuie sprijinită şi înnobilată. Tot asupra ta, amice, rămâne astă sarcină grea, frumoasa misiune. Încă tot singurul eşti care scrii şi scrii tocmai ce ne este potrivit. De Kogălniceanu şi Bolintineanu ştiu că nu scriu de aceste. Pe Negruzzi poate că ar fi bine a-l mai îndemna, că comedia lui „Doi ţărani şi cinci cârlani” trebuie să o numărăm între cele mai bune, pe care le avem. Cred că şi Carada, care a scris „Urâta satului” (după cum aud, o prelucrare după „La petite Fadette”), piesă iarăşi bună şi unele canţonete, ar merita de a fi îndemnat şi povăţuit de tine. Încet, încet, s-ar mai ivi, poate, şi vreun talent.

Nu-ţi pot spune, ce mulţămire, ce satisfacţiune am, văzând că şi tu tot aşa te revolţi, te îngreţoşezi de încercările şi apucăturile cele nebuneşti ale mai multor autori, actori şi directori de teatru, care introduc piese ticăloase în toată privirea.

Iată de ce o privesc, de o adevărată binefacere, că, în sfârşit, te-ai hotărât de a scrie o dramă istorică, ştirea cea mai dorită, cea mai bună ce mi-ai putut da.

Arată-le calea, învaţă-i limba, tonul, stilul cel nobil şi poetic, precum anume şi cel popular, învaţă-i gustul firesc, nestricat, dar cult şi de a nu-şi opinti şi sili nebuneşte fantezia şi a-şi umple gura de fraze goale, pompoase, care crapă ca băşicile, dezgolind deşertul. Pune-le un model, sau mai bine cât de multe, şi Dumnezeu să te ţie lung, lung şi să-ţi conserve tot atât de lung puterea inspiraţiunii tale atât de bogate şi de frumoase”.

*

Cu câteva zile în urmă, Alecsandri, plăcut impresionat de căldura cuvintelor şi de adânca pricepere, cu care îl întâmpina amicul său bucovinean, îi răspunse:

*

„Răspund îndată la scrisoarea ta, ca să-ţi mai exprim adânca mulţumire ce-mi insuflă renaşterea simţului de naţionalitate în Bucovina. La voi, care aţi fost martori ai rătăcirilor noastre din Principate, acea renaştere se va realiza cu înţelepciune şi cu rezultate bune, căci o veţi feri negreşit de ameţeala ce produce, totdeauna, lipsa de ispită. Am bună sperare că, sub privigherea voastră, a fraţilor Hurmuzăcheşti, spiritele vor apuca pe o cale dreaptă şi literatura se va cultiva ca o grădină cu flori şi fără buruieni sălbatice”.

După astea, deschide o paranteză mai lungă asupra „Foii”, laudă articolele apărute, critică, în parte, ortografia şi revine la chestia teatrului:

„Precum ţi-am mai spus-o, dragă Alecule, am, pentru scena română, o iubire părintească şi nu o voi părăsi niciodată, căci, pe lângă interesul înfloririi sale, mă domină şi amorul artei dramatice. Îmi place să lucrez pentru teatru şi mă simt oarecum legat către el şi prin lucrările de mai înainte, şi prin lipsa de autori dramatici. Până acum, am compus bucăţi mai mult sau mai puţin uşoare, în potrivire cu puterile actorilor şi cu neîndemânarea limbii: a venit însă timpul că se cere ceva mai serios, mai literar, fără a mă preocupa de gradul de înaintare a actorilor în arta dramatică. În curând, deci, mă voi pune pe lucru, de voi fi sănătos şi ferit de năcazurile agriculturii, eu care sunt osândit de un an…”.

*

În acest ton, de convorbire literară, mai ales teatrală, scrisoarea continuă, dovedindu-ne, cu fiecare pagină, mai mult ce demnă era tovărăşia între cei doi şi cât de binefăcătoare pentru popor. Alexandru Hurmuzachi nu scrie numai reflexiuni generale asupra teatrului român şi a pieselor lui Alecsandri. El intră şi în amănunte critice, având totdeauna păreri judicioase şi căutând chiar, în unele părţi, a completa pe autor, cu sfaturile sale, pornite din o vastă cultură literară.

Un interes literar istoric special are analiza proverbului „Concina”, asupra căreia trebuie să ne oprim.

*

Alecsandri trimisese piesa asta Bucovinenilor ca manuscript. Ea s-a tipărit abia în urmă, în „Foaia” din 1866. De jucat s-a jucat însă în a doua stagiune teatrală, de către trupa doamnei Tardini, cu o îngrijire şi un succes, care astăzi ne uimeşte, cunoscând mica importanţă a acestei prime comedii de salon. Nu ne explicăm adânca impresie ce a făcut aceasta nuvelă sentimentală dramatizată, decât prin împrejurarea că noua lucrare a poetului ieşea, cu totul, din cercul subiectelor sale de până aci şi se apropia mai mult de trebuinţele sufleteşti ale clasei culte, ale boierimii îndeosebi, care cerea, de mult, ridicarea nivelului artistic, prin îmbrăţişarea unor subiecte din viaţa sa.

Titlul piesei era „Barcarola”, ales astfel după poezia cuprinsă în text şi cântată, Ia sfârşit, de cele două personaje principale. Hurmuzachi, pentru a înconjura un echivoc, i-a schimbat acel titlu, dându-i-l pe cel de astăzi, mai potrivit cu subiectul:

*

„Am pus piesei numele „O partidă de concină”, scrie Hurmuzachi poetului, ca să mulţumim şi pe aceia care se bucură, când şi titlu e naţional, şi a evita un amestec cu barcarola, care s-a cântat deunăzi; pentru asta, dar, mă vei scuza”.

Vorbind despre caracterul piesei, Hurmuzachi ne lămureşte asupra înţelesului „proverbului” dramatic.

„Proverb, adică o comedie elegantă, de salon, cum se zice, de tot mică, fără acţiune dramatică şi fără intrigă, un gen nou de comedie, ivit, în timpul din urmă, la Francezi, a căror limbă fină e atât de aptă pentru conversarea elegantă. În o asemenea simplă convorbire, dar, se cuprinde şi trebuie de căutat meritul acestor proverbe, care sunt, cum am zis, un fel nou al literaturii dramatice şi se ţin de comedia înaltă sau nobilă. Scopul lor nu e de a căutat mari prin acţiuni încurcate şi poznaşe, ci mai lin şi plăcut, acela pe care îl poate produce jocul, cum am zice lucirea, scânteierea spiritului cult şi fin, asupra altor spirite culte şi mulţumirea pe care gluma delicata, umorul fin şi limba elegantă îl pot aduce acestora”.

*

 Reproducem definiţia asta, pentru că ea precizează unul din multele genuri dramatice, îmbrăţişate de Alecsandri, pe care adeseori îţi este cu neputinţă a le deosebi, după caracterul lor.

Important este, iarăşi, că, la montarea şi jucarea presei, Alecu Hurmuzachi a introdus câteva modificări, între altele omiţând şi un pasagiu, ce îi părea prea sever şi prea jignitor pentru filologii ardeleni.

Se ştie că Alecsandri, cu simţul lui atât de dezvoltat pentru o bună limbă românească, era de o intransigenţă fără de pereche împotriva reformatorilor latinişti. În corespondenţa sa, în „Dic­ţionarul grotesc”, în comedii şi articolaşe de reviste, găsim pagini de o satiră crudă la adresa „ciuniştilor” şi „iuciunililor”. E un capitol acesta, în care se oglindeşte o întreagă luptă lingvistică, câteva decenii de prefacere culturală şi nu trebuie să ne mai mirăm de animozităţile şi exagerările din ambele părţi.

*

O asemenea ieşire, contra gramaticilor, se găseşte şi în „Concina” şi e oarecum la locul său, căci Leonard, bătrânul născut şi crescut înainte 1848, avea toată dreptatea să regrete stricarea limbii, „această comoară naţională, păstrată cu sfinţenie de strămoşii noştri”. Lui Hurmuzachi îi era, însă, teamă ca pasagiul să nu jignească pe cineva şi-i scrise lui Alecsandri:

„Un lucru îţi spun în sinceritate, că am lăsat afară două linii, acolo unde iar pocneşti în filologii ardeleni, că se linguşesc şi se târâie pe brânci. Aici nici nu aş fi putut spune asta. Şi-apoi, aluziunea e prea specială: de vei voi s-o laşi afară sau s-o fac mai generală, piesa nu va pierde nimic din frumuseţea şi valoarea ei şi nu va vătăma, fără nevoie, o jumătate din Români, toţi cei de dincoace, care, altminteri, s-ar putea bucura, ca şi noi, de ea. Rends-moi cette grace, iubite Vasilică, şi nu-i pocni, şi astă dată, aşa de-a dreptul.

*

Fiind la Iaşi, te poţi încredinţa, în toate zilele, şi de demnitatea profesorilor ardeleni, şi cred că nu ar fi bine de sprijinit nici aceştia, în ura şi lupta lor în contra eterohtonilor; urât lucru în sine (e vorba de războiul, de aproape un veac, între etimologişti, inclusiv cei bucovineni, care se puseseră pe „tradus” chiar şi textele lui Alecsandri, şi fonetişti – n. n.).

Graţie acestei omisiuni, piesa a putut fi gustată de toată suflarea bucovineană şi stagiunea teatrală s-a putut închide, cu un succes neobişnuit de tumultuos pe scena română.

„Astfel s-a încheiat, în chipul cel mai potrivit şi mai frumos, şirul reprezentărilor Teatrului Naţional din ist an şi s-au adus, totodată, spre bucuria tuturor, şi omagiul dator aceluia, care este, în timpul nostru, nu numai cel mai însemnat poet, ci totodată şi cel mai mare autor al Românilor”, termină Hurmuzachi darea sa de seamă, prin care ne dovedeşte, încă o dată, că în inimile Bucovinenilor se înălţase un altar de veneraţie, poetului de la Mirceşti.

Alăturea de reprezentaţiile teatrale, continuau a influenţa, asupra Bucovinenilor, şi bucă­ţile literare ale lui Alecsandri. În „Foaia” din 1865, el publica, afară de „Bucovina”, poeziile „La o mamă”, „Sus la stâncă”, „Cântec vechi de lume”, „Tudora din Târguşor” şi patru „Imnuri şcolare”, cu următorul fragment de scrisoare:

 *

„Ai auzit, negreşit, de Azilul Elena, în care sunt crescuţi copiii lepădaţi de părinţii lor. În acel locaş, instituit şi protejat de Măria Sa Doamna Românilor, s-a introdus muzica vocală şi, în toate zilele, copii cântă, în cor, imnuri religioase, care produc o mare impresie în sufletele inocente. Îţi trimit, pentru foaia societăţii, acele imnuri, ce, după îndemnul Măriei Sale, le-am compus, pe măsura melodiilor adoptate în şcolile de copii din Franţa”.

Aceste poezii şi cântece, ca şi altele, din anul 1866 şi 1848 („Suvenir de la Prale”, „Dorul mumei” şi „Mariei Docan” etc.) n-au fost primite în ediţia completă a poeziilor lui Alecsandri şi abia la o ediţie din anul curent au fost adăugate, la cele cunoscute.

*

Anul 1865 pare a fi fost, pentru Alecsandri, unul din cei mai fericiţi, sub raportul succesului şi al producţiei lui, în genere. Afară de „Barcarola”, „Florin şi Florica”, apărute în „Foaia” din 1866, el a mai scris „Covrigarul”, scena din „Poarta Cişmigiului”, „Kera Nastasia”, cânticel; „Arvinte şi Pepelea”, poveste într-un act; „Drumul de fier”, comedie în două acte „şi am început o mare comedie, în 5 acte, intitulata „Ciocoii regimentului”, care o să fie urmată de „Ciocoii convenţiei”. Iată, iubite, rezultatul iernii mele”.

Din o altă scrisoare, vedem că şi „Harţă Răzeşul” a fost scrisă în iarna acelui an. Din corespondenţa lui Hurmuzachi, merită o specială amintire scrisoarea politică, cu data de 20 martie 1866. Ea tratează despre detronarea lui Cuza, înregistrată de Alecsandri cu multă amărăciune; despre alegerea de Domn a Contelui de Flandra, alegere persiflată cu destulă ironie, despre „foştii mei amici, ce sunt la putere şi au găsit de cuviinţă a mă lăsa la o parte”.

„E curios, iubite Alecule, adăugă el, în legătura cu apostrofarea prietenilor săi de odinioară, de a vedea cum oamenii îşi însuşesc tot patriotismul şi toată capacitatea, îndată ce ajung la o culme oarecare şi cu ce uşurinţă ei acuză pe ceilalţi muritori de rea credinţă şi de ignoranţă. Pentru mine, găsesc un bun subiect de comedie în această slăbiciune şi îmi propun de a descrie un proverb asupră-i, destinat pentru Foaia Bucovinei”.

O legătura directă cu subiectul ce ne interesează însă are o altă scrisoare către Hurmuzachi, în care-l anunţă că „dacă n-aş fi în duşmănie cu frigul şi obligat a mă închide, iarna, în bârlog, ca ursul în pădure, aş răspunde, cu venirea mea în Cernăuţi, la chemarea prezidentului Societăţii bucovinene şi, astfel, aş avea fericirea de a revedea pe vechii mei amici Hurmuzăchesti, cărora le păstrez o nestimată iubire frăţească”.

* 

Dorinţa asta putu s-o realizeze, însă, abia către sfârşitul anului 1866.

În zilele din urmă, ale lui decembrie 1866, Alecsandri, „ilustrul reprezentant al literaturii noastre şi al geniului naţional”, cum îl cunoşteau Bucovinenii, s-a înfăţişat, în sfârşit, înaintea admiratorilor săi, împlinindu-le, astfel, una din cele mai arzătoare dorinţe.

„Îndemnat de statornică, adevărat frăţească şi românească simpatie pentru Buovina, pe care de mult o cunoaşte, şi-a îndreptat, în călătoria sa spre Paris, în adins drumul pe aici, ca să ne dea, măcar în fugă, încă o probă de interesul cel viu, cu care dumnealui urmează şi petrece necontenit, toate năzuinţele şi încercările patriei noastre, pe calea mântuirii, a dezvoltării şi a culturii naţionale”, zice entuziastul Hurmuzachi, în frumoasa dare de seamă, despre petrecerea poetului în Cernăuţi şi, continuând a-l zugrăvi, în toată măreţia pe care o vedea şi simţea cu adevărat, el mai adaogă reflexii, atât de caracteristice pentru cei ce vor a cunoaşte farmecul ce-l răspândea Alecsandri în jurul său:

*

„Chiar şi cine nu ar fi având fericirea de a cunoaşte pe Alecsandri îi cunoaşte şi iubeşte numele, astăzi cel mai popular între Românii de la Moina, de la Milcov, de la Prut, de la Carpaţi, pentru că acel nume a devenit identic cu aceea ce Românul are mai scump şi mai frumos, cu aceea ce, împreună cu limba sa, e legătura cea mai puternică şi neîntreruptă între toţi fiii unei mume, adică cu poezia naţională”.

Intrarea în Cernăuţi a poetului mirceştian a fost triumfală, cum se şi cuvenea unui rege al poeziei: omagiile ce i s-au adus erau, în adevăr, extraordinar de mari şi nu pot fi asemănate decât cu primirea ce se face unui cuceritor, întors, din luptă, la poporul ce-i iese înainte, cu stâlpi ornaţi şi flori. Membru onorar al „Societăţii”, era natural să fie sărbătorit, în primul rând, în sânul acesteia. Abia sosit, comitetul şi preşedintele societăţi se şi prezentară la locuinţa-i luminoasă, ca să-l salute de bine-venire, „ce se împlini în modul cel mal demn, prin mijlocirea unei scurte adrese, compuse în termenii cei mai frumoşi, de Samuil Andrievici”, pe atunci consilier consistorial.

*

Alecsandri se duse, apoi, în localul Societăţii, ca să primească, şi acolo, onorurile. Decoraţii; urări de bună venire; ferestre iluminate feeric; „în faţă, pe perete, decorat cu frumoase covoare, dintre plante şi flori se ridica portretul poetului, purtând o cunună de lauri; iar pe masă era un exemplar frumos al poeziilor sale, acoperit de cununi de flori şi de lauri”.

Remarcabil este discursul („orăciunea”), pe care l-a rostit, aici, profesorul Calinciuc, vicepreşedintele societăţii. Amintind meritele lui Alecsandri pentru Bucovina, merite de care toţi fruntaşii bucovineni erau atât de conştienţi, declară că „Societatea” se simte mult îndatorită şi-i va fi pururea recunoscătoare pentru „simpatia statornică şi concursul moral neîntrerupt”.

Alecsandri era în elementul său. Asemenea solemnităţi erau atmosfera în care se simţea bine, căci avea multe calităţi de a primi onoruri şi a fascina pe cei ce i le aduceau. De o atenţie rară, faţă de toţi şi de toate, impresia adâncă, ce o făcea, atinsese o culme, când pronunţă discursul, pe care Hurmuzachi îl parafrasează astfel:

*

„Răspunsul domniei sale era ca tot ce suntem deprinşi a auzi de la dumnealui, frumos şi cordial, zis în cuvinte a căror sinceritate pătrunde la inimă şi cu un aer de nobilă modestie, ce-l distinge atât de mult şi uimeşte totdeauna pe cei ce-l ascultă”.

După ce a vorbit despre rolul societăţii pentru „viaţa intelectuală” şi „unitatea spiritului naţional”, face făgăduinţa solemnă că va conlucra, şi pe viitor, la scopurile societăţii bucovinene şi ale organului lor de publicitate. Un moment plăcut pentru poet a fost un dar de flori al damelor române.

„Mişcat adânc de atenţiunea atât de delicată, cu care-l bucurară doamnele, rugă pe dl Sbiera a le rosti mulţumirile sale, rezervându-şi de a le exprima aceasta şi pe cale mai dreaptă”.

*

Epilogul lungii dări de seamă a lui Hurmuzachi e prea frumos, ca să nu-l reproducem:

„Se pare, zice el, vorbind de înfăţişarea simpatică, lipsită de pretenţii, blândă şi demnă a lui Alecsandri, se pare că toţi cei de faţă eram pătrunşi de încredinţarea de a ne fi îndestulat pe noi înşine, prin astă cordială şi solemnă manifestare, dovedind, prin ea, că ştim a aduce omagiul nostru aceluia care e unul din antemergătorii Românilor, că, onorându-ne pe noi înşine prin aceasta, ştim a da onoarea cuvenită aceluia care însuşi este o ilustraţiune, o onoare a na­ţiunii, că suntem recunoscători, că suntem recunoscători acelora care lucrează, pe oricare cale, cu geniul său, cu talentul, cu pilda, cu fapta sau cu cuvântul, cu energia şi sârguinţa, spre ridicarea şi mântuirea ei, că-i susţinem şi inspirăm pe ei înşişi, cât de înalţi şi iluştri ar fi, prin simpatia, prin iubirea, prin aclamarea noastră şi prin încredinţarea, ce le dăm, că suntem pururea şi cu tărie hotărâţi а-i urma pe acea cale”.

Despre sinceritatea acestor ovaţii nu trebuie să ne îndoim. Alecsandri le descrie întocmai. în răvaşul către soţia sa, şi adaugă cu puţin umor:

*

„Se vede că-s mare poet, judecând după complimentele ce am primit; eu nu mă credeam aşa de mare. Aice, piesele mele au produs un efect extraordinar; toţi cântă cântecele din „Florin şi Florica”, iar mai cu seamă poezia ce am adresat Bucovinei a ajuns a fi cântecul naţional de aice, în ciuda Nemţilor”.

*

„Timpul gloriei din Cernăuţi” numeşte poetul, tot acolo, zilele puţine, petrecute, la sfârşitul lui decembrie 1866, în cercul prietenilor săi entuziaşti.

De-aci luă drumul, peste Lemberg şi Viena, la Paris, de unde continua a le trimite material literar pentru foaie. Întâiul semn de viaţă, trimis din Paris prietenilor săi, era însă o scrisoare, dintre cele mai importante din acest timp, importantă, fiindcă, în mod obiectiv, ea tratează despre influenţa Hurmuzăcheştilor în Bucovina şi atinge una din cele mal gingaşe chestiuni politice, vorbind despre Cuza.

Iată cuprinsul acelei scrisori, interesantă şi pentru mărturisirile personale ale poetului.

*

„Paris, Februarie 1867.

Iubite Alecu,

Am primit, chiar acum, răvaşul tău, din 3 februarie, şi îţi răspund îndată, pentru ca să te felicit că ai fost ales deputat. Alegătorii au probat că ştiu a preţui onorabilitatea caracterului, patriotismul înfocat şi inteligenţa dezvoltată prin studii serioase. Dacă s-ar putea ca să fie compusă Camera Bucovinei tot de oameni ca tine şi ca fraţii tăi, negreşit că soarta Românilor de acolo ar ajunge la un mare grad de fericire. Oricum să fie, însă, eu am bună sperare că, deşi în număr mic, voi, câţiva oameni cu bună credinţă şi devotament, veţi face mult pentru a nimici tendinţele duşmane, ce cată a lovi în naţionalitatea română.

Când se face un început, şi când începutul e bun, el prinde rădăcina şi dă fructe, mai târziu. Ferice de aceia ce sunt chemaţi a pune cea dintâi piatră la edificiul social al unei ţări; în mâna lor e viitorul, şi acel viitor îi ridică ia înălţimea de strămoşi.

Ai avut teamă că m-aş aşeza, pentru eternitate, în Paris? De aş avea vreo zece ani mai puţin în spinare, poate că ademenirile acestui oraş m-ar aduce în stare a uita farmecul luncii de la Mirceşti; însă, aşa precum mă găsesc astăzi, cu părul cărunt, crede-mă că aspir necontenit la dulcea monotonie a vieţii câmpeneşti. În centrele cele mari de civilizaţie, omul se pierde şi se simte încreţit de tristul egoism ce domneşte în atmosferă. Interesele meschine devin o a doua natură şi reduc omenirea la un grad de înjosire vecină cu decadenţa.

*

Prefer, dar, de o mie de ori, simplitatea patriarhală a ţăranilor noştri, şi acea paşnică mulţumire, ce pătrunde sufletul, în mijlocul câmpiilor noastre, unde tot încă suflă câte o boare de poezie.

Cu toate aceste, îmi place Parisul şi spiritul ce caracterizează pe Francezi: sunt un vechi student din Paris, prin urmare mă găsesc aice în elementul meu din copilărie, dar Moldova are mult, mult farmec.

De când am sosit aice, am văzut, de câteva ori, pe fostul Domn, Cuza, şi am vorbit multe de toate cu el. Acum înţelege greşelile ce a făcut în timpul domniei sale. Ce folos, însă! Prea târziu! El petrece, în Рагіs, o viaţă cu totul retrasă, viaţă de familie, căci are o mare slăbiciune pentru coрііi lui, şi seamănă a nu regreta nicidecum mărirea poziţiei ce a pierdut. Visul său este de a se încuiba la Ruginoasa şi de a asista, de acolo, ca un spectator, la transformările politice-sociale ale României. Un fenomen curios, în analele ambiţiei princiare, este următorul:

*

Prinţul Carol nu are un mai călduros partizan decât prinţul Cuza! Cât pentru Sturdza, Bibesco şi Stirbey… sărmanii! Tot încă speră că se vor învrednici a mai muşca din plăcinta domnească…

Am fost de am vizitat palatul expoziţiei universale. E un lucru gigantic. Vitrina română promite a fi destul de frumoasă. Mai multe ziare au pomenit de dânsa, până acum; nu ştiu cum or fi productele, cât pentru decorul vitrinei, e foarte plăcut şi are un ce original. Fratele meu a făcut tot.

Am auzit că, în deosebitele secţii ale Camerei din Bucureşti, s-a respins proiectul de lege pentru transmutarea Curţii de Casaţiei la Iaşi. Prinţul Carol a declarat ieşenilor că orice s-ar putea întâmpla, acea transmutare se va realiza…

*

Fie сe-a fi; lucrurile se încurcă, la noi, căci, în loc de a ne căuta de păcate, noi umblăm după cai verzi. Nu am primit încă pachetul, ce mi-ai expediat: îţi mulţumesc, însă, de două ori. Şi pentru broşurile ce îmi trimiţi, şi pentru felicitările de anul nou, ce-mi adresezi. Felicitările frăţeşti, fie cât de târzii, sunt totdeauna bine primite.

Al tău vechi amic, V. Alecsandri”.

*

Făgăduinţa, făcută în cuvântările de ocazie şi în scrisorile sale, Alecsandri o ţinu cu o statornicie vrednică a fi scoasa la iveală. Din emanciparea culturală a Românilor bucovineni şi-a făcut o adevărată problemă de viaţă şi aproape tot ce scria, acum, punea la dispoziţia conducă­torilor „Societăţii”. Găsise ceea ce-i trebuie oricărui scriitor, pentru a produce cu pasiune: un public cunoscător şi însufleţit, prieteni, ce-l îndemnau neîncetat.

I. G. Sbiera

Redactorul „Foii”, de la moartea Iul Dimitroviţă, era Ion al lui G. Sbiera, academician, de pe atunci încă, om de litere, cu pregătiri serioase, care, după decedarea lui Pumnul, ce înveli în doliu adânc întreaga Bucovina, deveni urmaşul şi la catedra acestuia. Prin schimbarea redacţiei, foaia nu suferi nimic, dimpotrivă, articolele mai şterse fură înlocuite cu cercetări literare temeinice şi, cu toate deosebirile de păreri, ce se năşteau, adeseori, între redactori şi George Hurmuzachi, acest foarte cult şi fin bărbat, organul societăţii continua să apară în bune condiţiuni, până la sfârşitul anului 1869.

În tot timpul, Alecsandri continuă să fie cel mai strălucit colaborator al ei. Scriau ei şi alţii, bine şi folositor, mai cu seamă George Hurmuzachi, a cărui claritate în expunere şi îngrijire a limbii se apropiau de aceleaşi însuşiri ale frate-său, Alecu. Dar recordul tot Alecsandri îl ţinea. Îi era, de altfel, şi la îndemână, deoarece „Convorbirile” abia se plămădiseră şi o altă revistă potrivită nu avea.

După plecarea sa din Cernăuţi, Alecsandri a mai publicat, în reviste: „Millo, director”, comedie; „Barbul lăutarul”, cânticel comic; „Surugiul”, cânticel; „Arvinte şi Pepelea”, comedie, şi un şir de poezii, ca „Strofele pierdute”, însoţite de un giuvaer de scrisoare:

*

„Septembrie 1867, din Mirceşti.

Iubite Alecu,

Un amic al meu are obiceiul, când se află în nevoie de bani, de a cotrobăi prin toate saltarele mobilelor şi prin o mulţime de felurite cutiuţe, şi mai totdeauna el găseşte câte un galben, doi, pierduţi în acel cafarnaum.

Asemenea am urmat şi eu, după plecarea ta de la Mirceşti. Am deschis un mare portofoliu de marochin, în care stau înghesuite, de ani întregi, un nămol de hârtii: proiecte de legi, de pe timpul când eram ministrul trebilor străine, note diplomatice, planuri de piese de teatru, nuvele începute etc.

Printre acele coli, destinate a aprinde focul din sobe, am descoperit şi câteva strofe pierdute, ce datează de la deosebite epoci. Dând cu ochii de ele, am stat pe gânduri, ca să-mi aduc aminte de împrejurările triste sau vesele ale vieţii mele, în care zisele strofe au luat fiinţă, şi astfel nu m-am îndurat a le arunca pe foc.

*

lată acei nenorociţi copii în şapte luni, scăpaţi de la moarte! Îi trimit foii Bucovinei, nu ca pe nişte copii din flori; adică frumoşi şi drăgălaşi, dar ca o probă de bună voinţă, ce am, de a colabora necontenit în acea foaie literară.

Te rog, dar, să le primiţi în coloanele ei, sub titlul de „Strofe pierdute”, până când voi trimite ceva mai nou şi mai important.

Al tău vechi amic, V. Alecsandri.

Eu sper a pleca, în curând, şi a trece prin Cernăuţi, unde voi avea mulţămiri a te vedea şi a grăi multe cu tine”.

*

Nu am putut stabili dacă Alecsandri s-a oprit, şi în 1867, în Cernăuţi. Cum în „Foaie” nu se face nici o amintire, e probabil că a luat alt drum, spre Paris, unde nu a stat decât vreo lună, căci iată ce-i scrie aceluiaşi amic, îndată după întoarcere:

 *

„Mirceşti, 10 Dec. 1867.

Iubite Alecu,

Întorcându-mă, din străinătate, în micul meu locaş, de la moşie, am găsit răvaşul tău, plin de amicale mustrări. Nu am alta de răspuns, spre întâmpinarea lor, decât că, după vizita ce tu mi-ai făcut, la Mirceşti, eu te credeam de mult înturnat la Cernăuţi. Cine putea să presupună că ai fi prelungit şederea ta, în districtul Roman, până pe la mijlocul lui Octombrie, şi asta, fără a mi-o faci cunoscut, măcar prin un bilet de două rânduri, ca un om ce ar fi comis un delict, delictul petrecerii în Bucureşti!

Eu, în încredinţarea că ai fi trecut hotarul, ţi-am scris, chiar de atunci, la Cernăuţi, şi ţi-am şi trimis o colecţie de câteva mici poezii, pentru „Foaia Bucovinei”. Publicatu-s-au ori nu? Nu o ştiu, fiindcă nu a mai sosit, la Mirceşti, nici un număr, chiar de astă-vară. Nu am primit nici pe acela, în care este tipărită oda mea către Marea Mediterană.

Precum ai aflat, poate, eu am plecat, la începutul lui Octombrie, ca să-mi duc copila la Paris. După o scurtă şedere acolo, temându-mă de asprimea iernii, am grăbit a mă întoarce, căci aveam oarecare interese de pus la cale, în Bucureşti, şi, dar, am mai dat o raită prin acest cuib de nebuni. Sosind, însă, a doua zi, după spartul iarmarocului, adică a dizolvării Camerei, am găsit toată lumea turburată şi mai căpiată decât totdeauna. Roşii, triumfători, deşi cam îngrijiţi de triumful lor, iar Albii, necăjiţi, disperaţi, înfuriaţi, din cauza influenţei lui Brătianu asupra Domnitorului.

Unii având frică pentru averile lor, alţii mergând cu prostia de a visa guillotina ridicată în Câmpul Libertăţii! Iată la ce grad de tâmpire aduce atmosfera Bucureştenilor! Puterea şi îndrăzneala acelor ce se poreclesc Roşii consistă numai şi numai în mişelia şi ameţeala acelor porecliţi Albii, încât, pentru un om cu sânge rece, spectacolul ce prezintă societatea Capitalei este tragico-prostico-caraghiozlicesc.

*

Unul din singurii oameni, cu care am avut plăcere a convorbi, în treacăt, este bătrânul Eliad, pe care am fost de l-am vizitat, la casa lui, de pe podul târgului de afară. L-am găsit în grădină, făcând straturi şi trăgând linii de alee, fără a se ocupa de buimăceala din oraş.

În timp de doua ore, cât am şezut cu dânsul, am grăit, împreună, despre lucrările Societăţii literare şi ne-am înţeles de minune, în primirea ortografiei şi a gramaticii române.

Eliad este, în privinţa cunoştinţei limbii noastre, cel mai învăţat, cel mai competent dintre noi, toţi cei care ne ocupam de literatură. El vroieşte, pentru România, o limbă simplă, dulce, armonioasă, ferită de cacofonii, precum şi o ortografie lesnicioasă pentru toate clasele poporimii din ţară. Principiul etimologiei îl admite în acelaşi grad ca şi noi, care vroim să fie combinat cu acel fonetic. Într-un cuvânt, Eliad şi eu ne potrivim, în cele mai multe idei, despre lucrările Societăţii literare, şi chiar am convenit de a aşterne împreună un proiect de gramatică şi de ortografie, pe care îl vom prezenta, la anul viitor, membrilor acelei societăţi.

*

Am să întru, în curând, în corespondenţă cu bătrânul filolog şi, dacă îţi va fi cu plăcere, ţi-oi comunica scrisorile lui. Până atunci, însă, noi să urmăm corespondenţa noastră amicală, căci şi pe viitor doresc a fi colaboratorul „Foii” voastre.

Al tău frate, V. Alecsandri”.

 *

Fireşte că a rămas colaborator; a publicat şi articole în proză, anume „Jurnalul meu de călătorii”, din care întâia parte apăruse în „România liberă” şi în „Salba literară”, apoi o recenzie iscusită despre poeziile Iui Petrino, poetul bucovinean, care, mai târziu, ajunsese pamfletarul lui Alecsandri, şi articolul despre Alecu Russo. Nu numai atât, el a convertit şi pe alţii pentru a participa la redactarea foii; a stăruit pe lângă Ion Ghica, Constantin Negruzzi, a trimis însuşi proză preţioasă de-a lui Alecu Russo şi poezii de-ale lui Negri. Pe lângă aceste, se publicau şi scrisorile, cu care îşi însoţea articolele, cuprinzătoare informaţii; era, cu un cuvânt, spiritul de direcţie al organului bucovinean.

Dar timpul trece. La Iaşi, se ivi o societate mai tânără, cu forţe intelectuale şi literare mai mari. Magistrul ei, dl Maiorescu, publicase studiul său, „Despre scrierea limbii române”, scris „într-un limbagiu clasic”, cum zice însuşi George Hurmuzachi, recomandându-l „de urgenţă” Bucovinenilor.

*

„O carte de un merit ştiinţific ca aceasta este, în ochii noştri, o faptă patriotică mult mai mare, mai folositoare şi mai demnă de laudă decât sute de cuvântări politice, pamflete şi articole de fond, în care am absorbit mai tot spiritul şi toate puterile claselor inteligente ale poporului român de peste hotare”, scrie învăţatul bucovinean, iscălind prin o asemenea recomandaţie sentinţa de moarte a artificialităţii şi a aberaţiilor pumnuliene.

Către această nouă societate Alecsandri se simţi tot mai mult atras, căci direcţia, pentru care muncise el, aproape trei decenii, direcţia poporală, îşi găsise interpretul ei ştiinţific, în capul „Junimei”. Dimpotrivă, limba Bucovinenilor începea să-i placă tot mai puţin, găsea, adeseori, că e o „stropşitură”. Iritat mai ales de faptul că dl Sbiera intervenea în textele ce le trimitea spre publicare, îi scrie lui Hurmuzachi:

 *

„Dacă Foaia Societăţii ţine ca să mă aibă de colaborator, pretind ca să mă primească cu defectele mele de stil şi de limbă, iar nu să mă ciuntească, din cap, până în picioare, şi să-mi schimbe cuvintele…

De este Foaia Societăţii o publicaţie serioasă, îi dau mâna cu frăţie; iar dacă această foaie are de gând… a propaga Pumnulismul, cu lepturism, eu unul mă despart de ea ca de o nevastă care-şi pierde cărăruşa”.

Şi s-a despărţit. Dl Sbiera, supărat şi domnia sa pe „genialul şi blândul Alecsandri”, şi-a dat demisia, din calitatea sa de director, iar foaia a apus pentru totdeauna. În schimb, poetul s-a înrolat sub noua flamură din Iaşi, rămânând aici până la sfârşit, harnic, vesel şi pururea sfătuitor, cum ne-o dovedeşte, aşa pe elocvent, vasta sa corespondenţă cu dl Iacob Negruzzi.

*

Ilarie CHENDI

*

(Tribuna, Anul VIII, Nr. 220-239, 21 nov. / 4 dec. 1904 – 19 dec. 1904 / 1 ian. 1905)

1863: Institutul de fete din Cernăuţi

*

În anii trecuţi, se deschise, la Suceava, gimnaziul român, durere – numai cu numele, însă promite a deveni cu totul astfel.

În anul expirat, înregistrarăm, în acest ziar, din Bucovina două acte momentoase din câmpul învăţământului şi culturii naţionale, adică Adresa către Excelenţa Sa Episcopul Eugeniu Hacman, în cauza şcolii reale, înfiinţată în Cernăuţi, şi cuvântul ţinut de Alexandru Hurmuzachi, la deschiderea Reuniunii române din Cernăuţi. Ce sunt acestea, decât tot atâtea semne de renaştere, de deşteptare din amorţirea în care românii din Bucovina au zăcut, un timp prea îndelungat, cum zice chiar domnul Alexandru Hurmuzachi? Multe au de-a face fraţii Bucovineni, pentru adevărata renaştere; şi învăţământul, în spirit curat român, este puntea care îi va trece la adevărata viaţă.

*

Ce se atinge de educaţia sexului femeiesc, în Bucovina, n-avem ce ne mira de cutare corespondent din „Gazeta Transilvaniei”, care se plânge că, în Bucovina, toată educaţia fetelor este deznaţionalizantă, nu, pentru că educaţia fetelor, şi la noi, mare parte nu este mai naţională; înţelegem asta, la familiile ceva mai înstărite şi mai de frunte, care, vezi dumneata, încă s-ar ţine în fuga mare de afurisita de modă, care şi învaţă fetele a îmbla, vorbi, a se îmbrăca şi a face toate numai după modă; care vor a face, din fetele lor, tot altceva, numai mame bune de familie nu.

Un singur institut de fete, cu tendinţă naţională, se ridică, în astă toamnă, în Cernăuţi, de către Doamna Olimpia Simiginovici.

Ca publicul cititor să-şi poată face o idee despre întocmirea şi spiritul ce promite a nutri acest institut, iată, reproducem, după „Românul”, programul acelui institut, în întreg cuprinsul, care astfel sună:

 *

„Femeia este sufletul familiei; ea este aceea pentru casă ce este regina pentru stupi. Nimeni nu poate tăgădui marea înrâurinţă a femeilor asupra stării morale a societăţilor. Învăţăturile cele mari trebuie să vină, pururi, de Ia ele sau către copii, ca de la mame, sau către bărbaţi, ca de la soţii. Pretutindeni, unde femeia are mari simţăminte, bărbatul ia exemplu de la dânsa, pentru a o întrece. Ca să corespundă femeia acestei chemări înalte şi adevărate, îi trebuie, neapărat, o creştere potrivită acestei idei şi potrivită împrejurărilor timpului de faţă, căci secolul în care trăim cere, neapărat, cultivarea spiritului, cere, mai cu seamă, cultivarea inimii femeii, unde face focul cel sacru, care face din femeie un exemplu, un mustru de virtute şi de fapte măreţe.

Pătrunsă fiind de necesitatea unei creşteri asemenea pentru fetiţele noastre, de la care singure atârnă viitorul moral al societăţii, şi provocată fiind, din mai multe părţi, iată, mă hotărăsc de a înfiinţa un institut naţional pentru creşterea fetiţelor într-acest înţeles.

*

Scopul acestui institut va avea, mai cu seamă, cam cutare direcţiuni: înfăţişarea cuviincioasă a fetiţelor, purtarea lor casnică şi cultivarea inimii şi a spiritului.

Aşadar, grija institutului va fi aţintită într-acolo: ca elevele să-şi păstreze şi să-şi întărească sănătatea; să se deprindă în purtări cuviincioase şi potrivite sexului femeiesc; ca iubirea spre rânduială, curăţenie şi lucrare să se deştepte în ele şi să se înrădăcineze, odată pentru totdeauna, fiindcă acestea-s ornamentul cel mai frumos pentru o femeie; ca să li se dezvolte şi cultive puterile minţii, înnobilându-li-se inima şi deşteptându-se în ele simţăminte nobile, îndemnătoare şi lucrătoare, şi aşa să Ii se întemeieze şi întărească un caracter moral, care să rămână statornic şi neclătinat în oricare împrejurări ale vieţii şi în orice schimbări ale sorţii. Deprinderea în economia casnică şi în cruţare va fi un lucru de frunte, aşa încât elevele, pe lângă cină şi toate acelea ce se ţin de dânsa, să ştie croi şi coase orice veşminte, să ştie face mult din puţin şi aşa să aibă o rezervă „de bani albi, pentru zile negre”, după cum e vorba.

Obiectele de învăţătură se vor împărtăşi, în toţi cei patru ani, precum urmează:

*

Anul I.

1. Deprinderea în citire şi scriere.

2. Istoria biblică, propusă ca o poveste.

3. Numărarea.

4. Limba germană.

Anul II.

1. Citirea, cu înţelegere.

2. Caligrafia.

3. Gramatica.

4. Ortografia.

5. Limba germană, adică citirea, scrierea şi tălmăcirea.

6. Istoria biblică şi catehismul.

7. Geografia universală.

8. Calculul, cele patru operaţiuni.

Anul III.

1. Citirea, cu înţelegere şi tălmăcire.

2. Gramatica, cu ortografia.

3. Caligrafia.

4. Limba germană, adică citirea, cu înţelegere şi tălmăcire, gramatica şi ortografia.

5. Morală.

6. Geografia ţărilor române.

7. Istoria românilor şi istoria ţărilor române.

8. Istoria universală, din punct de vedere al civilizaţiei.

9. Calculul.

Anul IV.

1. Citirea, cu înţelegere, cu tălmăcire, gramatica şi ortografia.

2. Istoria bisericească.

3. Limba germană, că în al 3-lea an.

4. Istoria literaturii române.

5 . Istoria naţională (urmare).

6. Istoria universală (urmare).

7. Economia de casă (culinară, vaci, găini, legumărit, mătăsuri ş. a.).

8. Istoria naturală şi fizica populară.

9. Calculul.

*

Lucrările de mână şi gimnastica se vor deprinde în toţi patru ani, pentru învăţătura din obiectele arătate mai sus, precum şi pentru cost, straie (afară de schimburi, încălţăminte şi mantale); se va plăti o sumă anuală de 3.000 florini v. a. (vienezi – n. n.).

Muzica instrumentală şi vocală, desenul, alte limbi, jocul, precum şi învăţături mai înalte, pentru fetiţele care au gătit aceşti patru ani sau Şcoala Normală din Cernăuţi, ba şi pregătiri pentru guvernante, încă se vor preda, Ia cerere deosebită.

*

De Crăciun şi de Paşti, se pot lua copilele, de părinţi, pe acasă, pe cel mult 15 zile, altminteri, în decursul anului, vor fi copilele libere, de două ori pe lună, duminica, de a cerceta părinţii sau pe alţi consângeni, însă totdeauna numai sub conducerea şi vegherea unui mădular al familiei copilei.

În anul curgător, se va începe cursul Ia 15 septembrie.

Recomandându-mă bunăvoinţei stimabilului public, îmi subscriu cu respect.

*

Teresia Olimpia Simiginovici

Cernăuţi, la 6 August 1862”

*

(Amicul Şcolii, Anul IV, Nr. 2, 12 ianuarie 1863)

1897: Lupta în Bucovina

*

Peste trei, patru săptămâni, vor începe, în Bucovina, alegerile pentru parlamentul din Viena. În Bucovina, cu câteva zile mai curând, decât în celelalte provincii ale monarhiei! De aceea, uşor se înţelege că toţi s-au grăbit să se lămurească cum să stea în faţa acestui lucru, de mare însemnătate, şi pe cine să aleagă. Şi fruntaşii poporului român din Bucovina s-au adunat la Cernăuţi şi s-au chibzuit asupra acestei trebi. Multe s-au pus, aici, la cale şi multe va trebui să zicem despre acea adunare. Dar lăsăm să le vină rândul.

*

Acum, vom vorbi numai despre ce s-a hotărât pentru alegerea în curia a cincia, pentru că această alegere e cea dintâi şi chiar foarte aproape. Fruntaşii români, adunaţi la Cernăuţi, au hotărât ca toţi românii, la acea alegere, să-şi dea glasul pentru Dr. George Popovici, din Cernăuţi, bărbat tânăr încă, ajuns abia în floarea vieţii. Naţia românească din Bucovina a intrat, acum, în timpuri grele, că-i prigonită de cei de la putere. Cu atât mai vârtos, trebuie să se pună ea pe lucru, trebuie să sară în luptă. Mai ales ţărănimea din Bucovina pătimeşte mult şi are multă lipsă de ajutor.

*

Toate liftele străine se aşează în ţară şi strâmtoresc pe bieţii români. Trebuie să fi văzut Bucovina cu ochii tăi, ca să ştii cât de jalnică soartă au nepoţii ostaşilor lui Ştefan Vodă. De aicea urmează că alegerile de deputat sunt un lucru deosebit de însemnat pentru naţia românească din Bucovina. Dacă va fi ales un om cuminte, cu inimă cinstită şi cu voinţă tare, el va putea multe îndrepta.

Fruntaşii români, adunându-se la Cernăuţi, au chibzuit că de folos ar fi, mai ales acuma, dacă s-ar alege deputat, pentru curia a cincia, dl Dr. George Popovici. Dr. Popovici este un bărbat care poate ajuta poporului român din Bucovina şi este omul care vrea să ajute. Căci mulţi sunt care pot, dar sufletul lor e mic şi împietrit. Dl Dr. George Popovici e unul dintre cei dintâi bărbaţi de carte din Bucovina. E un tânăr înţelept şi cald la inimă. Tinerimea românească din Bucovina i se încrede ca unui sfânt. Silinţele mari, ce şi-a dat, cu Internatul din Cernăuţi şi cu cabinetele de cetire, de pe la sate, sunt aminte tuturor românilor din Bucovina. Aşa un bărbat, care lucră şi cu mintea, şi cu fapta, le trebuie Românilor bucovineni. E adevărat că dl Dr. George Popovici e încă tânăr. N-a fost încă deputat şi-i va trebui câtăva vreme, până s-a deda în cele ale deputăţiei.

*

Dar ca om întreg ce este, în un an, doi, va fi deprins şi meşter. Şi Românii din Bucovina ştiu ce este răbdarea. Ei nu vor cere fructe înainte de timp. Dar fără îndoială că, punându-şi toată speranţa în un om şi dându-i timp şi răgaz, nu se vor lăsa, când va fi sosit ziua vedelei, amăgiţi numai cu vorbă dulce, ci vor cere fapte.

Până atunci, însă, vor avea încredere, pentru că bărbatul de care e vorba are nume bun şi cinstit. La începutul lunii viitoare, românii din districtele de miazăzi ale Bucovinei îşi vor da, cu toţii, glasul pentru Dr. George Popovici şi vor fi dobândit un tare apărător, care, cu sabia ascuţită a vorbirii sale înţelepte, va cuceri, pentru poporul român din Bucovina, o soartă mai cu dreptate. Să le ajute Dumnezeu Bucovinenilor. / Minor.

 *

(Tribuna poporului, Anul I, Nr. 20, sâmbătă 1/13 februarie 1897)