ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 99

George Popovici: RUNC

RUNC Convorbiri literare 1891

*

Glosă la o colecţiune inedită de documente moldo-câmpulungene

*

În nomenclatura topică, întâlnită în partea montană a Bucovinei, numirea Runc apare frapant de des[1]. În revistă, fugace, culegem de pe teritoriile a şaisprezece sate carpatine vreo treizeci şi trei de cazuri[2].

*

Dar cercul teritorial în care denumirea este răspândită nu rămâne închis în limitele munţilor bucovineni[3]. El este mult mai larg. În periferia lui cad toate provinciile locuite de români[4].

*

Este semnificativ faptul că, în confinele multora din amintitele complexe comunale, situate în Carpaţii Bucovinei, se poate constata existenţa unei pluralităţi de Runcuri. În hotarele satului Fundul Moldovei, am aflat vreo şase, în Dorna nouă, în Moldoviţa trei, în Ciocăneşti două, în Vama cinci[5]. Fenomenul indică că denumirea n-a putut fi imprimată respectivelor puncte topice în valoare de nume proprii. Ea cată să fi fost atribuită în funcţie de apelativ.

*

În regiunea despre care vorbim, locurile numite Runc sunt aproape exclusiv dealuri. Dar această coincidenţă, chiar dacă ar prezenta un paralelism desăvârşit, nu este decât accidentală; ea nu stă în vreun nex causal cu înţelesul cuvântului. Este, în genere, imposibil a presupune că runc are un termen care ar exprima configuraţia locală. Runcul Secăturilor[6], de exemplu; Runcul Ariniş[7], Runcul Boul[8] sunt, sub raport configuraţional, dealuri şi anume de felurite forme; Runcul Sacarelor cuprinde faţa unui deal şi o parte din şesul învecinat[9]; Runcul horodnicean este o terasă; cel de la Putna parţial o văgăună. În judeţul Prahova, întâmpinăm numele Runc, legat de o vale[10]. Iar Runcurile la care răspund teritoriile a sate întregi[11], prezintă în un singur cadru multiple variaţiuni de configuraţie. Vedem că formaţiunea topică, departe de-a fi un punct unificator, arată, din contra, divergenţe incompatibile. Nu aici vom putea, deci, bănui substratul comun al noţiunii.

*

Semnificarea cuvântului runc trebuie să-şi aibă locul în o altă grupă de idei.

Lexicografia indigenă nu ne vine întru ajutor. Cuvântul nu se află înregistrat în coloanele ei.

Din literatură cunoaştem numai două aprecieri etimologice, accidentale amândouă şi nule în privinţa elucidării.

Xenopol[12] află cuvântul enigmatic şi este dispus să admită în el o religie dacică.

Gaster[13] îi contestă romanitatea, fără a preciza unde cuvântul trebuie încetăţenit.

*

În ambele cazuri, înţelesul cuvântului rămâne un copil pierdut fără urmă. Dar acest nimb de adânc mister este numai reflexul unei nedumeriri individuale. În realitate, originea fonetică a expresiei şi chestiunea ideologică sunt de o evidenţă perfectă.

*

Primii stâlpi de drum conducători sunt puşi în scrierile autorilor romani, mai cu seamă în ale celor geoponici.

Acolo ne întâmpină verbul „runcare” şi substantivele „runcatio”, „runcator”, „runco”.

*

La Varror, Columella, Plinius, „runcare” apare în contexte unde înseamnă a plivi buruienele din holdele adulte şi de pe straturi[14]. „Runcatio” este săvârşirea acestui lucru agrest[15], „runcator” săvârşitorul[16]. Celebrul episcop din Hippo Augustin (m. 430), în epocalul „De civitate dei, libri XXII”, prima formulare sistematică şi admirabil de energic concepută a principiului despre supremaţia puterii clericale asupra statelor, istoriseşte, în un capitol plin de sarcasm, că desburuienirea arăturilor era pusă sub patronajul unei speciale divinităţi subalterne, numită Dea Runcina[17].

*

La Cato[18] verbul revine. Dar aici runcaţia nu se referă la purificarea holdelor. Efectul ei, după contextul de acolo, este curăţirea de spini a unui loc. Palladius[19] indică instrumentul întrebuinţat la astfel de operaţiuni şi îl numeşte „runco”.

Iese, aşadar, în relief ca semnificaţie mai abstractă stârpirea de plante, în stop teri-cultural.

A subsuma aici şi desarborirea, despădurirea pentru câştigarea de locuri arabile sau de păşune,este tot ce poate fi mai aproape şi mai firesc.

Dar, în această privinţă, tezaurul decimat al latinităţii antice nu oferă dovezi textuale.

*

Cu atât mai mult, însă, latina medievală. În glosarul ei, verbul „runcare” înseamnă a lăzui, iar substantivele runcus, roncale şi încă vreo câteva alte nuanţe sunt cuvinte ce se traduc prin laz, curăţitură.

*

Dovezi:

*

Un document baiovar fragmentar[20], scris către sfârşitul secolului al şaptelea sau la începutul celui următor[21], începe astfel: „quantum praecium venditoris ad emtoris de presente acceperunt et rememoratum runcum tradiderunt emptori demenio in perpetuo possidendi”.

*

Din o diplomă a regelui longobard Aistulf, din anul 753, notăm excerptul: „Quodsi in ipsis silvis roncare fecerit aut si peculia pabulaverit”[22]; iar din alta, a regelui Desideriu: „terra, silva, roncora et prata, insimul ad mensura justa”[23].

*

În capitala Remediu, „Dispoziţiuni penale, emise c. 800-806[24] pentru dieceza Curiensa”, de Remediu, semi-suveranul episcop al ei, aflăm un specimen în articolul prim („De dominicis diebus et reliquis festivitatibus”): „De opera vero quae abstinere decrevimus, iste sunt: arare, secare, excutere vannare, vineam facere, roncale, sepe, nogarios battere, lovellone collegere, lavendarias cosire, cerbissa facere, falce batere fabricare vel aliud magisterium facere et reliqua horum similia”[25].

*

În anul 856, februarie 25, un oarecare Haycho, pentru a salva libertatea fiilor săi, face o donaţie mănăstirii St. Gallus: „tradidi videlicet ad Hasumwanc ipsa marca adherentem runcalem i Lobam etiam et amplius continentem ex conditione, ut ipsi (sc. liberi) illic resideant et ibi laborant tempus vite suae”[26].

*

Din o diplomă, emanată în anul 1027 din cancelaria împăratului german Conrad II, spicuim: „de eadem corte cum capella ejusque dote cum omnibus suis appendicibus in integrum omnibus runcis novis cum suis intimis decimis, manso I”[27].

Iar un document al contesei Matilda, din anul 1096, contribuie: „de terra partim laboratoria et partim cum silva, quae inter runco (ra) deputata”[28].

Muratori a găsit şi un act inedit ferrariens (anul 1113), cu dispoziţiunea: „terram autem illam, quam roncabo, frui debeo per annos tres; postea reddam terraticum”[29].

*

De mai puţin interes sunt excerptele din două documente, din ediţiile benedictine ale lui Du Cange, anul 1142: „cum omnibus runcis et silvis, quae sunt juxta meam portionem” – anul 1184; „St. Mariae de Abbatia ubi jacere vollo relinquo runcos meos”[30].

Dar din rândurile unei diplome din anul 1235 iese la iveală, în pipăită plasticitate, semnificaţiunea ce o urmărim: „de decima de omnibus runchis omnium nemorum sive boscorum St. Zenonis, tam de illis runchis, qui iam facti sunt quam de illis qui adhuc in futuro fient”[31].

*

Adăugăm încă un citat, din statutele din Vercelli: „item quod habeant precipua mina prata, que sunt extra nemora, et omnes ronchos et terram cultam et vineas, quas ipsi comites et domini et prior predictus nomine ecclesie tenere” şi un excerpt din Statuta Cadubru: „ordinamus quod aliquis terrigena, forensis, non sit ausus nec possit, nec debeat in nemoribus Cadubru ronchare vel ronchari facere”[32]. „Roncare”, în înţeles de-a lăzui, şi „runcus”, în sens de loc curăţit prin stârpire de pădure sunt, deci, bine adeverite.

*

Faţă în faţă cu acest rezultat, punem unele constatări relative la runcurile din munţii Bucovinei.

Locurile numite runc sunt, în genere, situate în interiorul periferiilor săteşti sau în intima apropiere[33]. Ele sunt, dacă nu în toată întinderea, cel puţin parţial goale de pădure, vin aşezate la margine sau nu departe de codru, într-un cuvânt, nu sunt lipsite de semnele provenienţei lor silvice[34] şi sunt, sub raport teri-cultural, păşuni, fâneţe, arături, aşezări omeneşti[35].

Confruntarea operată întruneşte, în suficienţă, elementele ce le cere explicarea româneştii numiri Runc[36].

Aceasta din urmă este de cea mai lucie origine latină şi indică, prin semnificarea sa, că locul la care se raporta este o curăţitură.

*

Avem noi de-a face cu un arhaism, dispărut din uzul limbii noastre, cine ştie în ce secol medieval, şi transmis nouă numai sub forma pietrificată, de numire topografică? Înainte de toate, expresiunea este un interesant document istoric. Din ea sare o scânteie, în al cărei străfulger devine vizibil un nou fir de legătura dintre Roma şi cultura noastră[37]. Suntem în faţa unui monument ce mărturiseşte despre înaintările civilizatoare ale agricultorilor şi păstorilor de viţă latină în bătrânii codri dacici.

De altminteri, două documente moldo-câmpulungene[38] şi poezia muntenilor bucovineni arată că ar fi greşit a bănui în acest eufonic cuvânt o fosilă lingvistică memorială. Materialul indicat oferă, totodată, şi atestări ce confirmă, într-un mod cum nu se poate mai deplin, concluziunile semantice.

Din documentele relevate, primul este un act de vânzare, dat, în 1697, iulie 25, la mâna fraţilor Hurghiş. „Le-am vândut”, certifică vânzătorul, „o moşie car(e) au fost a părinţilor noştii anume la Bistriţ(a)[39] anume poiana Oiţa şi cu runcuri de păscut din piatra din capul strânpturii din gios pân în capul străpturii Orati din sus ales cari le sunt vândute iar cu runcuri de păscut”. Întrevedem precis natura economică.

*

Încă mai explicit este al doilea document, un inventar din 1768, februarie 20[40]: „am un runc, care a fost lăzuit de tatăl meu cu foc şi cu securea – şi runcul Brezei, şi aceste două runcuri încă nu-s împărţite”.

Izvoarele aflătoare în poezia poporană nu sunt mai puţin clare.

În comuna Fundul Moldovei există o strigătură, în care poetul anonim apare în situaţiunea unui flăcău, care a îndrăgit o fată ce are de zestre o pădure:

*

„Leliţă cu ochi căprii,

După mine tu să vii,

Că din brazii tăi cei verzi

Eu ţi-oi face runculeţ

Pentru vaci şi pentru oi,

Să le paştem amândoi”[41].

*

Un alt specimen, în aceeaşi vreme interesant şi pentru detaliile demonologice:

*

„A codrilor crăiasă

Şi a zmeilor mireasă

Iese, seara, într-amurg,

Paşte cerbii sus, pe runc,

Ciutele şi caprele

Şi le mulge laptele

Şi-l încheagă în fântână

Să nu iasă altă zână,

Şi îl face mândru caş,

Bolovan de bicaş,

Şi îl pune în părău

Să-l spele apa mereu,

Să-i treacă dorul de zmeu”[42].

*

Un al treilea, o doină, în care întâlnim frumoasa derivaţiune a runcului[43]:

*

„Frunză verde, iarbă lată,

Aşa-mi vine câteodată

Să-mi las mamă, să-mi las tată,

Lumea-n cap ca s-o apuc

Şi-n pustiuri să mă duc,

În pădurea fără stâni,

În codrii fără stăpâni,

Să m-apuc să runculesc

Loc să-mi fac, ca să trăiesc

Şi să scap de boieresc”[44].

*

Apoi, un fragment dintr-un cântec de ogor:

*

„Şi să scoată rădăcini

De copaci şi mărăcini

Şi să facă foc cu iască

Codru-ntreg să-l runculească,

Să facă codrul ogor,

Să semene grâuşor”[45].

*

În urmă, un bazin bizar, în care fantezia poporului îmbracă originea runcurilor în farmec mitologic:

*

„Zâna codrilor şi-a pădurilor scoate, noaptea, cerbii şi căprioarele, de le paşte pe runc. Adică runc se chema, demult, imaşul sălbăticiunilor. Iar când nu mai aveau sălbăticiunile branişte îndeajuns, atunci zâna punea pe cerbi să jupuiască, cu coarnele, copacii, ca să se usuce; pe căprioare le punea să roadă coaja copacilor; pe porcii sălbatici să rupă rădăcinile şi să sape pe sub copaci, ca să cadă jos; pe urşi să care copacii la un loc şi pe corbi să dea foc lemnelor şi să care cărbunii din loc. De aceea corbii sunt aşa de negri. Şi pentru ajutorul lor se hrănesc din stârvurile sălbăticiunilor. Şi aşa s-au lărgit runcurile”[46].

*

Şi, în anexă, o legendă, identică în motiv, dar creştină în personaje şi scenariu:

*

„Când a început Hristos a boteza pe păgâni, au fugit toţi demonii şi s-au ascuns în codri şi în păduri întunecoase. Dar Hristos a pus pe Sfântul Ilie cu bici de foc să-i alunge şi de-acolo. Şi Sfântul Ilie a început a trăsni în diavolii ascunşi. Unde pălea pe câte un drac, ardea pădurea împrejur şi acel loc se cheamă runc, de atunci. Dumnezeu voieşte să moară dracii şi să facă loc la creştini, ca să se lăţească şi prin păduri”[47].

 

Tot în acele regiuni de munte circulă şi proverbele „De pe runc nou iese brânză multă”, „de la iarba de runc vitele se împung”[48], amândouă primordiale observaţii păstoreşti, înţelepciuni de stână.

Din exemplele spicuite reiese cum că runcul, în funcţie de apelativ şi în moştenită semnificaţie, se afirma vioi în circulaţia limbii. Românii îşi dobândeau noi pământuri din stăpânirea codrului verde, runculindu-l.

Rămâne a ilustra actuala vigoare lexicală a acestor termeni[49].

*

Aici, rezultatele vor fi mai defavorabile. Numai pe alocuri[50], cuvântul şi derivaţiunile sale mai află aplicaţiuni izolate si anacronice. De altminteri, a trecut circulaţia lor peste ultimul moment de agonie[51]. Chiar memoria primitivului lor înţeles există numai sporadic[52]. Alături cu absolutismul cuvântului, s-a ivit şi indispensabilul corelat: descompunerea semnificaţiei[53]. Nota esenţială s-a înfundat şi actuala generaţie umple lacuna arbitrar, cu note prinse din aparenţele concrete ale locurilor la care se referă denumirea[54].

*

La suprafaţa curentului viu, sunt astăzi vocabulele: curăţitură, curătură, arşiţă.

Cele două dintâi, în înţeles de loc despădurit prin instrumente[55]; arşiţa, în sens de pădure prefăcută în câmp, prin foc[56].

Din citaţiunile scoase din documentul din 1768, rezultă că uzul limbii punea cuvântul runc indistinct pentru amândouă speciile de locuri lăzuite[57]. Runculire este tot atât de mult arderea pădurii, în scop de-a o preface câmp, pe cât şi curăţirea ei cu securea. Indicatul dualism faptic n-a rămas fără sedimente lingvistice. El a născut termeni specifici. Pe lângă abstractul runc, limba a activat în substantivele curăţitură (curătură) şi arşiţă creaţiuni diferenţiate. Acestea au anihilat, tot mai desăvârşitor, uzanţa celui dintâi. După lupte seculare, runcul a căzut.

*

Este misiunea cuvântului pentru eternitate încheiată?

Limba literară nu va simţi îndemnul de a reabilita pe acest deposedat nobil, de pur sânge?

*

George POPOVICI

(Convorbiri Literare, Anul XXV, No. 9, Bucureşti, 1 decembrie 1891, pp. 705-716)

*



[1] Fenomenul îl aflăm remarcat şi în V. Bumbac, Schiţe de excursiuni feriale, Revista Politică, An V, No. 16, 17, în o notă subliniară.

[2] După excelenta hartă a Institutului Geografic Militar din Viena: În Gura Humorului – Runcul Largei, Runcul lui Ochian; Capu Câmpului – Dealul Runc; Stulpicani – Runcul Tochin, Runcu; Slătioara: Runcul Tăutului; Frumosul – Runcul Cadoi; Vama – Runcul Focşu, Runcul Ariniş, Runcul Porcului; Prisaca – Runcul Prisacei; Câmpulung – Runcul, Runcul Corlăţan; Moldoviţa – Runcul, Runcul Boul; Sadova: Runculet; Fundul Moldovei – Runculeţ, Dealul Runc, Runculeţ; Breaza – Runcul; Valea Putnei – Runcul Poştei; Valea Seacă – Runcul, Runcul dos; Ciocăneşti – Dealul Runc; Dorna – Runcul Rusca, Runcul, Runcul Candrenilor, Runcu, Runc, La Runc, Runcul, Runcul. Cercetări locale ar scoate la iveală un număr mai mare încă. În Fundul Moldovei, de unde harta înseamnă trei Runcuri, în realitate se află vreo şase.

[3] O regăsim, pe alocuri, şi în diferite alte părţi ale Ducatului, de exemplu în teritoriile satelor Vicovu de Jos şi Horodnicu de Sus (vezi Harta Institutului Geografic), la Putna (informaţiune din partea d-lui supraforestier Ulric din Horodnic), la Crasna (împărtăşire particulară), şi în Prevorochi (Wickenhauser, die Urk d Kl Moldowiza, Wien 1862, 222)

[4] Ajunge o ochire în, de exemplu, Frunzescu, Dicţionar topografic şi statistic al României, Buc. 1872, 41; Radian, Despre judeţul Bacău (Buletinul Societăţii Geografice Române, An IX, 48); Filip, Notiţe geografice asupra Olteniei (Buletinul Societăţii Geografice Române, An VII, 90); Lahovari, Dicţionar Geografic al judeţului Argeş, Buc. 1888, 132; Ionescu, Agricultura română din judeţul Mehedinţi, Buc. 1868, 110 sqq; Bielz, Handbuch der Landeskunde Siebenburgens, Hermannstadt 1857, 6o1.

[5] Cifre mai mari decât le dă harta şi datorate unor informaţii primite de la persoane locale. Amabilele împărtăşiri ale acestora (d-nii R. Bârgăoan, paroh, Ciocăneşti, M. Ciupercovici, forestier, Fundul Moldovei, E. Lewicki, forestier, Moldoviţa, N. Lomicovschi, paroch, Vama, D. Popescu, paroch, Gura Humorului, V. Zurcan, învăţător, Dorna) le am în vedere oriunde mă refer la un chestionar.

[6] Fundul Moldovei

[7] Vama

[8] Moldoviţa

[9] Fundul Moldovei

[10] Frunzescu, Dicţionar topografic şi statistic, IX

[11] Frunzescu, 41

[12] Xenopol, Teoria lui Rossler, Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filosofie, An II, vol. IV, 556

[13] Gaster, Nomenclatura topică a judeţului Vâlcea, Buletinul Societăţii Geografice Române, An. VI, 137

[14] Varro, De re rustica, I, 30; Columella, De re rustica, II, 3; Plinius, Naturalis historia, XVIII, 21, 47

[15] Columella, II, 12. 6 , 12. 9, 9. 18. Plinius, XVIII, 21

[16] Columella, XI, 3. 19

[17] Augustin, De civitate dei, IV, 8, cf. Servius ad Georg I. 12, Huschke Jurisprudentine anteiustinianae, ed. Ter. 4

[18] Cato, De re rustica, II. 4

[19] Palladius, De re rustica, I. 43, 3

[20] Monumenta Boica, XXVII. Mon. 1829, Colect. Nova I, 5

[21] Bruner, Zur Rechtsgeschicte de rom. u germ., Urkunde, Berlin, 1880

[22] Du Cange, Gloss med. et inf. latin, Ed. Favre, voc Runcalis. Dar Du Cange introduce citările relative la Runcalis prin o definiţie greşită. Excerptele aduse de el arată, evident, că e vorba de locuri lăzuite, iar nu de câmpuri de au fost purificate.

[23] Du Cange, voc. Runcalis (runcora).

[24] Schroeder, Lehrb. d deutsch. Rechtsgesch., Leipzig, 1889, 236, cf. Bruner, Deutsch Rechtsgesch, I, Leipzig, 1887, 364 sq.

[25] Monumenta Germaniae, Legum T. V. 442, Ed. Zeumer; 182, Ed. Haenel.

[26] Wartmann, Urkundenbuch der Abtei Sanct Gallen, II, Zurich, 1886, 65.

[27] Du Cange, voc Runca. Forma admisă de Du Cange nu are întemeiere. Semnificaţia propusă de el dă, cu privire la adjectiv (runci novi) o absurditate. Lucrul se schimbă îndată de înţelegem prin runcus o curăţitură.

[28] Du Cange, voc, Runcalis (runcora).

[29] Muratori, Antiquitates ital med aev (ed. 1770-80) IV col 326.

[30] Du Cange, voc. Runcus, v. notele 24 şi 28.

[31] Du Cange, voc. Runchi. Chiar şi în faţa acestui context precis ca o definiţie, Du Cange rămâne în eroarea sa, izvorâtă din galicism (franc. Ronces).

[32] Du Cange, voc. Ronchus; voc. runcare (ronchare)

[33] Chestionarul vămean: Runcurile sunt situate în apropierea satului sau cel puţin a locuinţelor omeneşti – cf. harta Institutului Geografic Militar din Viena.

[34] Chestionarul din Fundul Moldovei: Runcurile aflătoare pe teritoriul satului Fundul Moldovei sunt toate locuri goale, unele cu mai puţină, iar altele cu mai multă pădure tânără, pe alocuri; altele, fără pădure pe ele, precum Runcul Sacarelor şi Runcul Ţâmpenilor. Fiecare se mărgineşte însă cu locuri păduroase, fie din toate sau dintr-o parte numai.

[35] Chestionarul ciocăneştean: Runcurile sunt, în parte, păscătoare, în parte, fânaţ. – Chestionarul dornean: Au întrebuinţare de păscătoare, fânaţ, arătură, mai înainte locuri numai de păscut.

[36] Un academician român a emis, nu de mult, în nume propriu, opţiunea despre filiaţiunea cuvântului „runc” din verbul român „a arunca”. Ideea este de o imposibilitate evidentă. Ambele cuvinte sunt cosângene, negreşit, dar numai în linie transversă.

[37] Asemenea indicii există, în bună parte, şi pentru vechiul drept român. El are, netăgăduit, multe rădăcini în dreptul roman, cu deosebire în cel vulgar, şi arată, şi în ulterioarele sale dezvoltări, un caracter romanic, dacă facem abstracţie de întocmirile politice, în care s-au manifestat timpuriu influenţe străine.

[38] Inedite, aflătoare între hârtiile familiei Zugrav, din Ciocăneşti, în Bucovina.

[39] Numire străveche a satului Ciocăneşti. O inedită carte de judecată, emanată în 31 iulie 1775, din cancelaria vorniciei Câmpulungului, „precum au avut giudecată de faţă înaintea mea Damaschin Hurghiş din vatră cu Ion Ciocan ot Bistriţa de la Ciocăneşti”.

[40] Documentul mi-a fost accesibil numai în o monstruoasă traducere germană. Originalul român lipseşte.

[41] Chestionarul din Fundul Moldovei, în care d. Miron Ciupercovici a adunat, cu multă pricepere, un material foarte avut.

[42] Auzit de la Victor Andronicescu din Fundul Moldovei.

[43] Chestionarul din Fundul Moldovei: Se zice că mărginaşii, adică oamenii din satele care erau în preajma munţilor şi a pădurilor mari, sihle în care se oploşeau tâlharii, făceau poteră şi dădeau foc, de jur-împrejur, unui munte sau deal cu pădure, unde ştiau că se ţin tâlharii, şi ziceau apoi că au runculit pe tâlhari.

[44] Auzit de la Simion Frâncu din Fundu Moldovei.

[45] Auzit de la Maria Ursescu din Fundul Moldovei.

[46] Auzit de la Dumitru Şuiu din Fundul Moldovei.

[47] Auzit de la Andrei Şuiu din Fundul Moldovei.

[48] Auzite în Fundul Moldovei.

[49] Cercetările mele se mărginesc la teritoriul districtului Câmpulung, în Bucovina.

[50] Chestionarul din Fundul Moldovei înregistrează cazuri din Sadova şi Rus pe Boul.

[51] Chestionarul ciocăneştean: Astăzi cuvântul runc e numai o denumire locală. Verbul „a runculi” nu se menţionează defel. – Chestionarul dornean, vămean, moldoviţean şi cel din Gura Humorului constată acelaşi fapt.

[52] F. Zdrob, din Fundul Moldovei: Locurilor deşerte de păduri, adică câmpurilor ce se făceau, demult, prin păduri, le ziceau oamenii runcuri. – Chestionarul moldoviţean: Între cuvintele întrebuinţate pentru a exprima o lăzuire, cuvântul runc nu-l aflu. Vorba „a runculi” nu este obişnuită, nici cunoscută. – Chestionarul dornean: Runc nu are acest înţeles de lăzuire. – Chestionarul ciocăneştean: Or de-i runc curăţitură nu se poate şti. – Chestionarul din Gura Humorului: Expresiunea runc, în înţeles de curăţitură, nu este cunoscută. De asemenea, nici verbul a runculi.

[53] O nuanţă intermediară par a vădi basmul şi legenda din Fundul Moldovei.

[54] V. Bumbac, lucrarea citată: Unii din munteni îmi spuseră că Runc însemnează un munte despădurit, alţii, din contră, zic că însemnează picior de munte. – Chestionarul ciocăneştean: Oamenii cred că numirea runc înseamnă un deal stâncos, corhanos şi gol de pădure, cu tufe şi ciritei, numai unde şi unde sălbatic şi puţin productiv. – Chestionarul vămean: Se presupune că mai ales corhanelor sau vărţarelor goale li s-au dat, în vechime, numirea de runc şi astăzi, să fie crescută sau nu pădure pe el, tot runc se numeşte, ca mai înainte. – Chestionarul din Gura Humorului: Oamenii ştiu da răspunsul, cum că ei sub „runc” îşi cugetă o ridicătură de loc, un deal gol de pădure, cel puţin în parte. – Chestionarul din Fundul Moldovei: Numirea runc înseamnă, după închipuirea şi socotinţa poporului, un deal gol din vechime, care trebuie, după forma lui, să fie lung trăgănat.

[55] Chestionarul vămean: Curăţitură, unde s-a tăiat pădurea, ca să se facă păşunat. – Chestionarul din Gura Humorului: Numirea curătură este cunoscută şi ei numesc astfel o parte de loc, pe care a fost, odinioară, pădure, care însă s-a curăţat. – Chestionarul din Fundul Moldovei: Locurile ce se stârpesc de pădure, prin instrumente, se numesc curăţituri.

[56] Chestionarul din Fundul Moldovei: Locurile de pădure care se ard cu foc, pentru a se preface în câmp, se numesc arşiţă.

[57] Ca şi în basmul poporan, unde curăţirea şi focul contribuie, amândouă, pentru lărgirea runcului.


Năzbâtiile lui Nicolae Iorga: epigrama şi poezia

Nicolae Iorga, la Văleni - Boabe de grâu, nr. 5/1930, p. 269

Nicolae Iorga, la VăleniBoabe de grâu, nr. 5/1930, p. 269

*

Cu câteva dintre poeziile lui Nicolae Iorga mă mai întâlnisem – şi-mi făcuse plăcere, dar cu epigraele lui, nici vorbă. Nici nu-mi puteam închipui un Iorga epigramist, datorită temperamentului său vulcanic şi a sarcasmului pătimaş, datorat, probabil, conştiinţei de sine, uriaşa lui personalitate excluzând, prin definiţie, contrele mărunte.

*

În revistele pe care le conducea, Nicolae Iorga, refractar la modernism, mai ales că modernismul românesc începuse printr-un exces de suxualism şi de indecenţă, deloc pe bustul unui intelectual rafinat, care suspina doar în gând de dorul Reginei, devenea, adeseori, chiar trivial în riposte, iar când tinerii poeţi bucovineni Mircea Streinul şi George Drumur i-au contestat agresivitatea gomoasă (mai ales faţă de… Tudor Arghezi), Iorga a ripostat în felul său: a publicat ştirea din „Iconar”, referitoare la protestul bucovinean,  minimalizându-i pe cei doi tineri bucovineni, cu o operă poetică net superioară liricii lui Iorga”:

*

Streinul si Drumur vs Iorga

*

Mircea Streinul, însă, avea să câştige bătălia cu Iorga, pentru că, după o întâlnire la Braşov, în care Iorga îi făcuse pe poeţii bucovineni „popeşti şi popovici”, Streinul i-a trimis o scrisoare, pertinentă, dar tăioasă, care probabil că a muiat inima „bătrânului Stejar”, din moment ce Iorga avea să se abţină, pe viitor, la orice atac împotriva „iconarilor”:

*

Streinul replica lui Iorga

*

Cu Arghezi şi cu avangardiştii, Nicolae Iorga nu avea să facă vreodată pace. Pe această falie a urii, de altfel, avea să se manifeste predispoziţia epigramistică a inegalabilului cărturar şi istoric, iar două exemplificări de înjurături rimate şi ritmate cred că sunt mai mult decât convingătoare:

*

Epigrame Iorga

Epigrame Iorga lui Dragomirescu

*

În bătălia cu avangardiştii, care au adus un spirit profund novator în literatura română, Nicolae Iorga nu prea beneficia de satisfacţii, pentru că avangardiştii îi ignorau atacurile cu peniţa. Doar Geo Bogza, care, înainte de a se consacra în reportajul literar, violenta societatea burgheză a vremii cu un exces de sexualism, avea să-i aducă o mare bucurie lui Iorga, prin vestea că, pentru ce a scris şi publicat, Geo Bogza a fost… arestat:

*

Arestarea lui Bogza

*

Deşi nu era un poet, în adevăratul sens al cuvântului, Nicolae Iorga a lăsat după sine şi versificări frumoase, întotdeauna construite pentru a pregăti o morală sau chiar un aforism. Mie îmi plac poemele lui simple, dar elegante şi înţelepte, iar dacă vă pun câteva la dispoziţie este pentru a vă ajuta să vă faceţi, tot acum, o părere şi despre poezia lui Iorga – în cazul în care nu o cunoaşteţi deja:

*

Poezie Iorga poeziei noi

Poezie Iorga despre Dainuire

Poezie Iorga

*


Ion Grămadă, pe urmele lui T. Robeanu

I1

*

În arhivele Academiei Române, se află, de pe urma lui Gh. Popovici, vrafuri de scrisori de la particulari, articole din jurnale, discursuri şi studii în domeniul vechiului drept românesc.

*

Un sentiment de pietate faţă de memoria lui, aşa de scumpă tinerimii bucovinene, dar şi curiozitatea m-au îndemnat să răsco­lesc aceste manuscrise, foaie după foaie, căutând să dau peste vreo poezie inedită, peste vreo scrisoare de interes literar sau biografic, să cetesc studiile lui nepublicate despre vechiul drept românesc, dar, fiind mai ales cu gândul la detestabila dezlănţuire de patimi josnice, ce-au otrăvit, iarăşi, în timpul din urmă, ini­mile bucovinenilor, doream ca, răsfoind aceste manuscrise, să retrăiesc, cu gândul măcar, în acea neuitată vreme de redeşteptare naţională, când a apărut, a trăit şi a luptat el în viaţa noastră politică jertfindu-şi toată averea pentru noi. Această jertfă prea mare a fost motivul principal al morţii sale năprasnice.

*

Răsfoind aceste manuscrise, care vor servi, cândva, ca docu­mente pentru istoria Bucovinei, am aflat şi alte lucruri, am in­trat, fără să vreau, în intimităţile intelectualilor rommâni din Bu­covina, văzându-i pe mulţi nemascaţi. Pe o mulţime dintr-înşii, care, în Bucovina, trec drept români buni, dezinteresaţi, i-am văzut în altă lumină, şi m-am încredinţat că sunt români de paradă, nişte figuri de carton. M-a înspăimânta primejdia culturii şi limbii germane, care fac ravagii în rândurile românilor bucovineni, cari nu-şi dau seama de acest pericol ameninţător.

*

Toate partidele noastre politice au luptat când în contra rute­nilor, când în contra evreilor, dar nicicând împotriva superioarei culturi germane, care, la noi, nu produce altceva decât nişte „catâri intelectuali” neproductivi, cum a spus-o un distins pro­fesor universitar din Bucureşti (Nicolae Iorga – n.n.).

*

Între scrisorile adresate lui Gh. Popovici,  sunt o sumedenie de felicitări de sărbători, dar mai ales cu ocazia alegerii lui ca de­putat în Parlamentul din Viena. Bucovina întreagă e reprezentată în aceste scrisori şi cărţi de vizită, pe care el nu le-a distrus, cum a făcut cu cele mai de seamă, ci le-a lăsat parcă anume ca să servească de documente ale păcatelor şi indolenţei noastre. Trei sferturi din aceste felicitări, trimise de preoţi, advocaţi, me­dici, învăţători, judecători, profesori, ba chiar şi de deputaţi, sunt scrise şi tipărite în nemţeşte! Şi să nu se uite că scrisorile acestea, care nu erau destinate pentru publicitate, sunt oglinda cea mai fidelă, tocmai pentru că-i intimă, a culturii şi mentalităţii românilor bucovineni.

*

E interesantă constarea ce-am făcut-o: pe toţi aceşti gratulanţi „intelectuali” i-am aflat, după vreo lună de la alegerea lui Popovici ca deputat, venind cu alte scrisori, în care cereau o parohie mai bună, o permutare, un sprijin de la Dietă sau pro­tecţie pentru ocuparea unui post de copist etc., dar şi aceste cereri, precum şi multe alte epistole, erau toate în limba germană sau într-o oribilă şi stâlcită limbă românească.

*

Am aflat, însă, şi o scrisoare de la un ţăran sau, mai bine zis, muntean din Câmpulung, o scrisoare care-i şi naivă, şi frumoasă, şi serioasă. Şi ce credeţi că cerea acest muntean cuminte şi cinstit? Pământ, vreo parohie grasă, vreun post de copist sau poate mijlocirea lui Popovici pentru o subvenţie? Ferit-a Dumneueu! El cerea şcoală, un liceu românesc la Câmpulung! Iată cât de frumos scrie el româneşte, cu mult mai frumos decât toţi „intelectualii” noştri la un loc! Adresa e aşa:

*

Cătră mult doritul nostru d. doctor Gheorghe Popovici, mult iubitul nostru deputat şi Luminătorul Românilor din Bucovina. Dumnezeu să-l trăiască şi să-l ferească de duşmani, şi nouă să ne fie tuturor veşnic!

*

Noi ne-am ruga la mare mila d-tale să ni faci un Gimnaziu, ca să mai vie şi Românii la o cinste, că nu ţi-ar trebui alt bine să faci, că mulţi copii de-ai noştri s-ar folosi, şi mare bine ni-ai mai face pentru neamul nostru românesc, cât de curând în Câmpulung, şi în anul viitor; că mulţi oameni îşi iau băieţii de la Suceava pentru depărtare, şi cărţile-s scumpe, dar aici tare bine ar fi. Noi avem băieţi cari învaţă foarte bine; s-ar putea să ni iasă domni, dară până la Suceava îi foarte departe; şi noi pentru aceia te-am ruga, ca şi pentru celelalte treburi fi neajunsuri, dacă dă bunul Dumnezeu să-ţi lungească anii vieţii, să biruieşti ce-ai gândit. Amin!

*

Că tare se mai bagă toţi veneticii la alegeri şi împing pe Români, ca să rămânem de ruşinea veneticilor, dar Dumnezeu să te binecuvânteze şi mulţi ani să-ţi dăruiască. Amin. Ormă (?) Alexandru Rusu a scris aceasta”.

*

Am rămas foarte emoţionat, cetind scrisoarea aceasta, scrisă cu litere mari, greoaie, într-un caieţel mic, cu învelitoare verde, de acelea, pe care le cumpără ţăranii noştri pentru pomelnicul morţilor neuitaţi. Generaţii întregi, zeci şi sute de ani, vor vedea acest caieţel verde, în Arhivele Academiei Române, împreună cu scrisorile şi cărţile de vizită nemţeşti şi franţuzeşti ale „domnilor”, care scrisori vor fi o mustrare neîncetată la adresa inleleclualilor români din Bucovina, doritori de pensii, de posturi lăptoase şi subvenţii nemeritate. Caieţelul cel verde, însă, e un testimoniu de laudă pentru ţărănimea noastră, care ştie că deputaţii, aleşii ei, au să lupte numai pentru cultura şi drepturile întregii na­ţiuni româneşti, nu pentru favoruri personale, după cum cred „domnii”.

*

Se vor întreba cetitorii: cum, şi în Bucovina se tipăresc cărţi de vizită în franţuzeşte? Da, din fericire am aflat numai una şi pe aceasta ceteşti: „Le Chevalier…, docteur in droit!”.

Scrisorile acestea prezintă un tablou foarte variat, caleidoscopic.  Două sunt de la M. Teliman, pe care le-am copiat în întregime. Iată ce scrie, pe o carte de vizită, nenorocitul nostru foilelonist: „Domnule doctor Popovici! Sunt prea blnav; n-am făcut nimic. Eu nu pot să mă urnesc. Cu distins respect, M. Teleman”.

*

Nişte participanţi la un banchet îi trimet salutări şi închină păhare în sănătatea lui. Diletantul în istoria românilor, F. A. Wickenhauser, îi mulţumeşte pentru nişte copii de documente şi-l roagă să-i traducă ceva, din româneşte, în nemţeşte, căci el „nu prea ştie româneşte”, o mărturisire care explică atâtea greşeli în opera lui Wickenhauser. Evreii îşi arată şi aici obrăznicia, vârându-i-se în suflet şi intitulându-l cu „lieber” sau chiar „liebster Popovici”. Iar d. Aurel Onciul, marele nostru romanizator, care, într-unul din numerele trecute ale „Foii Poporului”, îi dădea încă un ghiont fostului său prieten, mort acum, îi scria atunci: „Scumpe George! Fără să vreau mă gândesc la sărutarea dată lui Hristos în grădina Ghetsimani!”.

*

Unii dintre cerşitorii români de posturi bine plătite şi îmbinate cu puţină muncă îi  scriau epistole nemţeşti, pe hârtie… roză, sperând că astfel le va satisface mai degrabă dorinţele. Un oarecare Iakob Handel – să fie cel ce a insultat preoţimea noastră? – îl felicită într-o poezie, dorind ca dl. Gh. Popovici, ajuns deputat, să nu-l uite, ci „er soll sich erinnern an das dicke Mandel. Mit Hochachtung: Jakob Handel”!

*

Se păstrează şi un foarte frumos şi gingaş răvaş către iubita lui, precum şi o importantă scrisoare de interes politic , adresată dlui Aurel Onciul: Popovici a fost prevăzător şi şi-a făcut o copie după respectiva epistolă, pe care voi publica-o altădată şi în alt loc.

*

Între hârtiile lui Popovici, am dat de o satiră politică la adresa fostei societăţi „Concordia”. E scrisă în felul satirelor lui Mihail Teliman, şi-i intitulată astfel: „O zi în Abdera, foi rupte din carnetul unui Cernăuţean, de M. (Marţial) Democritos”. Scrisul satirei nu-i al lui Popovici, e străin. Poate că-i unul din debuturile lui Teliman, trimise lui Popovici, spre îndreptare. Acesta face o mulţime de observaţii potrivite, pe margini, corectând pe unele locuri; de altfel, scrisul nu seamănă cu cel din epis­tolele de mai târziu ale lui Teliman. La începutul satirei, se află unele descrieri, într-adevăr frumoase, pe mijloc, însă, dar mai ales spre sfârşit, acţiunea e foarte dezlânată şi banală.

*

Cele mai de seamă manuscrise sunt, însă, studiile, în româ­neşte, despre vechiul drept românesc. Unele sunt isprăvite şi au chiar corectura pentru tipar, altele, iarăşi, nu-s decât nişte încer­cări, de pe vremea când era student, făcând parte din societatea „Junimea”, de la Cernăuţi. Sute de hârtii, cu notiţe privitoare la acele studii, aşteaptă încă omul care le va rândui şi publica la locul lor, împreună cu toate studiile de prin „Convorbiri”, „Can­dela” etc. şi cu poeziile rămase de pe urma lui Gh. Popovici.

*

Tinerimea bucovineană, al cărei conducător a fost, precum şi toate societăţile culturale din Bucovina sunt datoare să-şi arate prinosul lor de recunoştinţă, adunând banii necesari pentru edi­tarea operelor lui Gh. Popovici, pentru care se va afla, cred, ci­neva care să le strângă, să le copieze sistematic şi să le publice.

*

Ion Grămadă

*

(Neamul Românesc Literar, Anul II, No. 52, 26 Decembre 1910, pp. 825-829)

*


Ion GRĂMADĂ: Ocuparea oraşului Cernăuţi de către ruşi

1914 sept 5 A Ocuparea Cernauti 1

*

Amănunte noi – Panica şi zăpăceala austriacă – Un sublocotenent de 25 ani ocupă Cernăuţul cu 100 de oameni – Ruşii, amabili cu românii, dar grosolani cu primarul – „Jos cu tabloul lui Franţ Iosef” – Cavalerismul României – Contribuţia de război

*

Se ştie că, Duminică, în 17 august, autorităţile politice din Cernăuţi au părăsit, în taină, oraşul, fără ca cineva să afle de plecarea lor. Guverna­torul Bucovinei, contele Meran, era perfect informat că se apropie de Cernăuţi numeroase trupe ruseşti, pentru care, ca zel, avea ordin să se mute 1a Vatra Dornei. Trupele austriece au rămas, însă, până în dimi­neaţa zilei de 18 august, când, pe la orele 3, dimineaţa, au aruncat în aer podurile de peste Prut şi pe cel care leagă oraşul cu mahalaua Horecea. Din cauza detunăturii, s-a produs o panică indescriptibilă în populaţia oraşului, care alerga îngrozită pe străzi, orbecăind prin întuneric, căci, după a doua detunătură, s-au stins toate lămpile de pe valea Prutului. Luminându-se de ziuă, s-a văzut că podurile sunt sfărâmate, că armata şi autorităţile politice sunt plecate spre sud şi că în oraş e o mare lipsă de apă, din cauza ruperií podului de pietoni de peste Prut.

*

Lumea care avea bani a luat trăsuri şi a fugit spre Siret şi Vatra Dornei, cei sărmani au rămas acasă. Toată ziua de 18 august nu s-a văzut însă nici un rus prin apropierea oraşului, asemenea şi marţi, în 19 august. Cu toate acestea, oraşul rămase, şi mai departe, în voia întâmplării. Atunci, un rănit rus, care se afla într-un spital din oraş, profitând de zăpăceala generală, a evadat şi a alergat spre nord, până ce a întâlnit trupe ruseşti, înştiinţându-le despre evacuarea Cernăuţului.

Evghenie Mihailovici Pigarevschi

Evghenie Mihailovici Pigarevschi

*

Comandantul micului detaşament de ruşi din apropierea Cernăuţului, voind să se încredinţeze de adevă­rul celor relatate de rănitul evadat, a trimis în oraş, miercuri, în 20 august, pe la orele 7, dimineaţa, o pa­trulă de recunoaştere, care a intrat pe Strada Rusească, trăgând focuri în aer, cu scopul de a-i atrage pe austrieci, pe care îi bănuiau ascunşi. Nearătându-se nimeni, s-au întors îndărăt peste Prut, în staţia Jucica.

*

Un cazac s-a rătăcit, însă, prin oraş, a intrat într-o cârciumă şi s-a îmbătat de-a binelea, încât, suindu-se pe cal, a fost luat la bătaie de mulţimea care-l înconjura. I s-au furat calul, armele şi cartuşele, iar după aceea, stâlcit cum era, a fost lăsat într-un şanţ, de unde l-au dus, pe urmă, într-un spital.

*

Dincolo, peste Prut, se aflau numai 100 de soldaţi ruşi, sub comanda sublocotenentului (porucicului) Evghenie Mihailovici Pigarevschi, un tânăr de 25 ani, de loc din Petrograd. Acesta, fiind un om hotărât, a luat ca ostateci pe doi locuitori din Jucica, un tată şi fiul său, şi a tri­mis, la orele 12 şi jumătate, prin cel din ur­mă, o scrisoare către primarul ora­şului, pe care scrisoare am copiat-o din arhiva primăriei din Cernăuţi. Epistola e scrisă ruseşte, dar şi în copie nemţească.

*

„Oraşul Cernăuţi. Trimit la d-sa, domnule primar, ca să aflu dacă eşti dispus să predai oraşul şi să garantezi intrarea oştirii ruseşti fă­ră luptă. În caz că ai înţeles, te rog să vii la fabrica de zahăr din Jucica Veche, ca să discutăm în pri­vinţa locuitorilor de acolo.

Porucic (sublocot) Pigarevschi”.

*

Traducerea în nemţeşte, după originalul rusesc, a fost făcută de un soldat evreu din armata rusă, dar e făcută într-o nemţească înspăimântătoare.

În caz că cel mai tânăr dintre ostateci n-avea să se întoarcă cu răspunsul până la ora 2, după-amiază, tatăl său, care fusese reţinut, avea să fie împuşcat.

*

Armata rusa Cernauti Universitatea A 20 aug 1914

*

Primarul oraşului s-a dus, cu toţi consilierii comunali, pe la orele 2, la fabrica de zahăr din Jucica, unde tânărul sublocotenent Pigarevschi a fixat condiţiunile pentru  predarea oraşului. Ele au fost scrise în ru­seşte şi în nemţeşte. Le dau, aici, du­pă originalul nemţesc, pe care l-am luat din arhiva primăriei:

*

„Fac cunoscut că azi, în 20 august, armata rusească a luat oraşul Cer­năuţi. De azi, înainte, oraşul se află în mâinile noastre. Îi înştiinţez pe locuitori că, în caz că se va auzi o singură împuşcătură, oraşul va fi imediat nimicit. Ordon locuitorilor ca nimenea să nu se arate pe la fereşti sau pe balcoane, ca feres­trele să fie, în decursul nopţii, lumi­nate, iar hotelurile să fie goale şi închise. Pentru aceea, mă obligă că nu voi primejdui oraşul Cernăuţi

În caz că se va opune o rezis­tenţă, atunci oamenii care se află la noi vor fi împuşcaţi şi oraşul ni­micit.

Comandantul oraşului Cernăuţi.

Porucic Pigarevschi”.

*

Armata rusa Adevarul 19 aug 1914

Primarul a predat, apoi, cheile de aur ale oraşului, care au fost trimise la Movilău, în Rusia, şi depuse în muzeul Regimentului „Ţarul Alexan­dru I”. Nimeni din Cernăuţi n-a ştiut, până după ocuparea oraşului, că Cernăuţul a fost ocupat numai de 100 de oameni.

*

Întorcându-se primarul în oraş, a tipărit imediat afişe cu condiţiunile impuse de ruşi pentru predarea oraşului. Puţin după aceasta, a ple­cat cu birja din oraş, spre Jucica şi girantul consulatului român din Cernăuţi, d. G. D. Gallin, împreună cu fiul său mai  mare, şi el funcţionar la consulat. Pe capră duceau un steag alb şi drapelul României. Întâlnindu-se cu comandan­tul Pigarevschi, i-a spus că în Cer­năuţi se află un consolat al României, care-i neutră în acest răz­boi, şi pentru care cere scut, ca şi pentru supuşii români, aflători în acest oraş. Ofiţerul rus s-a purtat foarte amabil cu reprezentantul consulatului român, promiţându-i că va scuti consulatul şi pe supuşii români; totodată, i-a dat o gardă de onoare, ca să-l petreacă până acasă; d. Gallin însă a refuzat să primea­scă garda, deoarece nu voia ca toc­mai reprezentantul României să fie acela care a adus, mai întâi, soldaţi ruşi în oraş. Garda l-a însoţit numai până la Prut.

*

Două ore mai târziu, au intrat trupele ruseşti în oraş, prin mai multe puncte, deodată, cu toate că podurile erau rupte. Marşul a durat peste 2 ore si jumătate. Cei dintâi au intrat cazacii şi cerchezii, apoi infanterie, artilerie, dragoni şi ia­răşi cazaci. Trupele erau comandate de generalii Arutinov şi Pavlov.

*

Dintre aceştia, cel mai mare în rang era Arutinov, un omuleţ de-o şchioapă, chel şi foarte brutal. Pe cap purta căciulă albă de astrahan, semnul distinctiv al generalilor de cazaci. Când îi vorbea primarul Weisselberger, în fata primăriei, că-i predă oraşul, generalul, făcând spume la gură de furie, striga, bătând din picior: „Gavarit poruschi! Gavarit poruschi!” (Vorbeşte ru­seşte!). Nici cu mitropolitul nu s-a purtat, la început, mai cumsecade, pe urmă, însă, intrând în primărie, i-a sărutat crucea şi mâna şi a pus şi pe ceilalţi ofiţeri să-l imite.

*

Unul din aceştia, văzând tabloul, în mărime naturală, al M. S. împă­ratului Francisc Iosif I, l-a lovii cu cravaşa, spunând redactorului Menczel, de la „Allgemeine Zeitung”, să-l dea jos de pe perete.

– Dă-l dumneata, dacă-ti place!,  a fost răspunsul.

*

Pe cât de brutal s-a purtat gene­ralul cu primarul, pe atât de ama­bil a fost cu girantul consulatului român, d. G. D. Gallin, care a ţinut, în franţuzeşte, următoarea vorbire:

*

„Am onoarea a mă prezenta Ex­celenţei Voastre, în calitate de ge­rant al consulatului regal al României în Cernăuţi. Cum imperiul Rusiei şi regatul României sunt le­gate prin sentimente de prietenie şi patria mea nu are nici un fel de amestec în evenimentele războinice, care se petrec între Rusia şi Austro-Ungaria, eu solicit scutul Excelenţei Voastre pentru oficiul meu, pentru personalul şi clădirea consulatului şi pentru supuşii români. În acelaşi timp, am onoarea a ruga pe Excelenţa Voastră să binevoiască a lua în scut şi instituţiunile şi clădirile românilor bucovineni, ca: internatele de băieţi şi de fetiţe române, şi cel de meseriaşi, azilul de băieţi orfani, Palatul Naţional şi Palatul reşedinţei Mitropolitului, care, deşi nu aparţin României, ci sunt făcute pe cheltuiala românilor bucovineni, totuşi aparţin unui popor, cu care avem legături prin faptul că avem origine şi cultură comună.

*

Totodată, pentru că consulatul fiind, de 20 de ani, aici, datoreşte recunoştinţă statului pe lângă care a fost acreditat, îmi iau libertatea de a solicita bunăvoinţa Excelenţei Voastre pentru un supus austriac, general la pensie, om de aproape 80 de ani, care trăieşte în Cernăuţi, un venerabil prieten al meu, d. general de brigadă Unczowski”.

*

La acestea, generalul Aritinow a răspuns: „Bine! Domnilor, orice ar cere consulul român, să se facă fără discuţie, căci România a fost, întotdeauna, în frăţie de arme cu noi!”.

Generalul Aritinow neştiind franţuzeşte, un ofiţer din suita lui a făcut pe interpretul, îmtre dânsul şi d. Gallin. Imediat după această convorbire, generalul rus a dat ordin ca imediat să se trimită la locuinţa generalului Unczowski o gardă de onoare, de 10 soldaţi, iar generalului i s-a dat permis, să se mişte netulburat de nimeni prin oraş.

*

Atitudinea românească şi hotărâtă a girantului consulatului român a făcut cea mai bună impresie atât între românii bucovineni, cât şi între străjnii din oraş, aceasta, cu atât mai mult, cu cât, doua zi, d Gallin a cerut, de la generalul Pavlov – generalul Aritinow plecase, dimineaţa – ca să ia sub scut pe toţi românii bucovineni care se află în raza ocupaţiunii ruseşti. Motivarea d-lui Gallin a fost, în adevăr, măiastră. D-sa a zis că o face ca un act de condescendenţă faţă de Austria, care, de 20 de ani, a arătat toată solicitudinea faţă de consulatul român, dar şi din convin­gere că, în caz că i se vor încre­dinţa, sub scutul său, românii buco­vineni, aceasta va face cea mai bu­nă impresie în România, trezind simpatii pentru Rusia, care se poar­tă bine cu elementul românesc.

*

Argumentarea d-lui Gallin şi-a avut efectul dorit, căci generalul Pavlov, un om foarte amabil, a admis toate, chiar şi acordarea de paşapoarte speciale pentru ieşirea din ţară a românilor bucovineni şi trecerea lor în România, prin vama Mamorniţa. D. Gallin merită toată recunoştinţa noastră, a bucovinenilor, dar şi a guvernului austriac, căci tot d-sa a fost acela care, văzând că ruşii au de gând să ia, du­minică, în 24 august, pe toţi răniţii austrieci din spitalele din Cernăuti – aproape toţi erau români, răniţi în lupta de la Boian – şi să-i transporte în Rusia, a cerut de la co­mandantul oraşului Cernăuţi, Căpi­tanul Kirienko, ca să-i dăruiască pe cel mal grav rănit dintre ofiţerii austrieci. Norocul a căzut pe sub­locotenentul Gorjeţchi, care avea trei răni în piept şi care murea, desigur, pe drum, dacă ar fi fost transportat în Rusia.

*

În aceiaşi seară de 20 august, s-a impus şi contribuţia de război de 600.000 coroane – după obiceiul austriecilor şi germanilor, a zis gene­ralul Aritinow – şi care a fost redusă, in urma intervenţiei mitro­politului Repta la jumătate. În 24 de ore, s-au strâns toţi banii, în aur şi argint, dar şi în obiecte de aur şi argint. Pe baza acestui stoc me­talic, s-au emis bancnote cernăuţene, în limba română, rusească şi germană, căci în oraş se simte mare lipsă de bani mici.

*

I. Grămadă

(Adevărul, 5 septembrie 1914)


Ion Grămadă, mărturii din vremea jertfirii de sine

Fotografia din ADEVĂRUL

Fotografia din ADEVĂRUL

*

Spre jurnalistica bucureşteană a Eroului Bucovinei, scriitorul Ion Grămadă, abia acum şi printr-o norocoasă întâmplare, am izbutit să răzbat.

*

Condamnat, în Bucovina, la moarte prin spânzurătoare, pentru că trecuse în România, împreună cu prietenul lui, Dimitrie Marmeliuc (cel care avea să scrie, împreună cu Iancu Nistor, la „Pajura Neagră”, Proclamaţia Unirii Bucovinei cu Ţara), Ion Grămadă s-a năpustit în presa bucureşteană pentru a-şi asuma o cauză, iar chestia asta i-a enervat atât de rău pe liberali (cei care-l persecutaseră şi pe Eminescu(, încât l-au ameninţat pe viitorul erou de la Cireşoia că-l expulzează în Bucovina, ca să fie spânzurat, dacă nu se potoleşte.

*

Jurnalistica lui Ion Grămadă, cu toate subiectivismele care îl caracterizau şi pe el, înseamnă o formidabilă mărturie, înseamnă spovedania celui care-şi asumase şi moartea, urmând să se jertfească, aidoma lui Iisus – cum zicea un popă sucevean, care-l terfelea drept trădător, în 1915 – pentru a-şi asuma păcatele neamului său.

*

Acest prim material, scris de omul care mi-a luminat dintotdeauna sufletul, va fi însoţit şi de alte fotografii, decât cele folosite de ziarul „Adevărul”, pentru că eu însumi am nevoie de o teleportare în acele timpuri, ceea ce, spre uimirea muzicianului Răzvan Mitoceanu, îmi cam izbuteşte, ori de câte ori îmi propun să o fac.

*

MARTIRIUL ROMÂNILOR BUCOVINENI

*

de Dr. I. GRĂMADĂ

 *

Adevarul p cu Gramada

*

Cine-i mitropolitul Vladimir de Repta? – Răzbunarea guvernului austriac împotriva lui – Austriecii îi întind o cursă, luându-l prizonier – Scopul lor este: Jefuirea fondului bisericesc – Mitropolitul e târât peste munţi, iarna, pe viscol – Ruşii îl cheamă pe Repta la Cernăuţi – Ruşi au voit să aducă la Cernăuţi un mitropolit şi preoţi ruşi – Urmările prigonirii preoţilor: pustiirea satelor – Ruşii îl chemară din nou pe Repta la Cernăuţi – Propaganda catolică împotriva ortodoxiei – Austriecii răpesc odoarele mănăstirilor – Ei duc şi moaştele Sfântului Ioan, atingând însăşi suveranitatea statului român – Cazacii fac gardă de onoare în jurul mormântului de la Putna – Alte orori

*

După o ezitare îndelungată, m-am hotărât să destăinuiesc, azi, o parte din suferinţele românilor bucovineni, care gem sub teroarea autorităţilor militare austriece. Destăinuirile mele de azi se referă la biserica românească din Bucovina şi la însuşi capul ei, la mitropolitul Vladimir de Repta, care este, împreună cu întregul său consistoriu, tratat ca prizonier de război al austriecilor.

*

Azi, când nu mai sunt cetăţean austriac, dacă aş tăcea mai departe, ar însemna să mă fac complicele zbirilor naţiunii mele. Denunţ, deci, lumii şi opiniei publice româneşti şi străine fărădelegile şi prigonirile cârmuirii austriece faţă de biserica noastră şi faţă de venerabilul ei cap în Bucovina, având ferma speranţă că, la viitoarele întruniri ale „Ligii culturale” şi ale „Acţiunii Naţionale”, vor fi discutate aceste fapte din Bucovina.

*

 Mitropolitul Vladimir de Repta

 *

Mitropolitul de Repta avea să-i supravieţuiască lui Ion Grămadă. Iată-l, în 10 mai 1919, între Ion I. Nistor şi Iacob Zadik

Mitropolitul de Repta avea să-i supravieţuiască lui Ion Grămadă. Iată-l, în 10 mai 1919, între Ion I. Nistor şi Iacob Zadik

*

Nu voi povesti în mod amănunţit cine este mitropolitul Vladimir de Repta. Aceasta ar putea-o face mult mai bine ambii mitropoliţi de astăzi ai României, care i-au fost, pe vremuri, elevi la Facultatea de Teologie din Cernăuţi. Scriind acest articol, mă gândesc şi la ce ar putea face foştii elevi pentru profesorul de ieri şi mitropolitul de azi pentru ca autorităţile militare şi politice din Vatra Dornei să-i redea acestui venerabil şi paşnic bătrân libertatea şi toată stima şi consideraţia ce i se cuvin unui cap al bisericii ortodoxe româneşti din Bucovina.

*

Se ştie că, atunci când autorităţile austriece din Cernăuţi au fugit în faţa primei năvăliri ruseşti, mitropolitul Repta, deşi slab bătrân de aproape 80 de ani, a rămas, totuşi, la postul său, pentru mângâierea şi ajutorarea păstoriţilor săi, lăsaţi în cea mai cumplită deznădejde de vitregii lor stăpâni. Impunând ruşii oraşului Cernăuţi o contribuţie de război de 600.000 de coroane, ei au redus această sumă – care trebuia adusă în 2 ore – la jumătate, numai în urma intervenţiei lui Repta, care, văzând că nu se ajung banii, a oferit ruşilor însăşi mitra sa de mitropolit, bătută cu pietre scumpe, numai să fie uşurată populaţia săracă de un impozit aşa de oneros. Ruşii, însă, ce-i drept, n-au primit-o, după cum n-au voit să ia cu dânşii nici contribuţia de război.

*

Numai cine n-a trăit acele clipe de nespusă groază şi disperare – când ruşii spuneau că vor dărâma oraşul cu tunurile, în caz că nu se vor strânge banii în termenul fixat – numai acela nu-şi poate da socoteală de opera creştinească şi românească a lui Repta şi a dlui Gh. Galin, girantul consulatului român din Cernăuţi, cărora bucovinenii le poartă toată recunoştinţa pentru jertfa lor în acele vremuri grele şi neuitate.

*

Austriecii, însă, deşi ei înşişi dăduseră ordinul să rămână în Cernăuţi şi să primească pe ruşi, deciseră, încă înainte de a se reîntoarce la Cernăuţi, prinderea lui Repta, pe simplul motiv că el a fost silit, de guvernatorul rusesc Evreinow, să dea acea circulară, din 19 septembrie 1914, către preoţii din Bucovina, ca să se roage lui Dumnezeu pentru sănătatea ţarului rusesc. De fapt, altele erau însă motivele lor, pentru a-l ţine în captivitate, cu întregul consistoriu.

*

Răzbunarea guvernului austriac împotriva lui

*

Felicitat de împăratul Carol, Eduard Fischer (în dreapta), şeful jandarmilor din Bucovina, partener de afaceri necurate cu Vintilă Brătianu, căzând prizonier la români, avea să fie eliberat cu onoruri militare

Felicitat de împăratul Carol, Eduard Fischer (în dreapta), şeful jandarmilor din Bucovina, partener de afaceri necurate cu Vintilă Brătianu, căzând prizonier la români, avea să fie eliberat cu onoruri militare

*

Imediat după retragerea ruşilor din Bucovina, i se anunţă lui Repta – într-o miercuri – vizita contelui Meran, preşedintele Bucovinei. Repta retractase circulara din 19 septembrie, prin altă circulară, publicată în „Foaia ordinăciunilor”, zicând că tot ce a făcut, pe timpul ruşilor, a făcut numai sub presiunea baionetelor. Cu toate acestea, Meran îl „sfătui” pe bătrânul mitropolit să se retragă la Dorna, „din motive de sănătate”, cu atât mai mult că aceasta era şi dorinţa guvernului central din Viena, care – de milos ce era! – nu voia ca mitropolitul, om bătrân şi slab, să suporte o eventuală bombardare a Cernăuţului.

*

Mitropolitul, însă, nu voia să plece la Vatra Dornei şi avea, pentru aceasta, motivele sale bine întemeiate. Unui mitropolit, adică unui urmaş al lui Hristos, nu-i este permis să-şi părăsească turma şi dieceza, în faţa primejdiei, dezertând de la datorie. Aceasta ar fi însemnat să calce canoanele ecumenice. Afară de asta, un om bătrân, debil, ca mitropolitul Repta, nu putea suporta clima cea aspră de la munte, fără să-şi primejduiască sănătatea. Dar austriecii n-aveau aceste lucruri în vedere.

*

Văzând Meran că nu i-a succes să-l înduplece pe Repta de a părăsi reşedinţa sa, a plecat cu automobilul la Dorna. Două zile după plecare acestuia, îi sosi mitropolitului o telegramă de la guvernul central din Viena – din partea ministrului de culte Hussarek – ca să părăsească numaidecât Cernăuţul, împreună cu întregul consistoriu, şi să se aşeze în Vatra Dornei. Dar Repta s-a opus şi de data aceasta, nevoind să se mişte de la postul său.

*

 Austriecii îi întind o cursă, luându-l prizonier

*

Cernăuţenii, de 1 mai 1917

Cernăuţenii, de 1 mai 1917

*

Văzând Meran că mitropolitul opune o astfel de rezistenţă maşinaţiunilor guvernului, puse la cale o stratagemă, în urma căreia Repta avea să cadă în cursa ce i-o întinsese, în înţelegere cu colonelul Fischer. Îi telegrafia mitropolitului, din Vatra Dornei, să vină numaidecât acolo, în interes de serviciu, iar după aceasta va putea să se întoarcă, îndărăt, la Cernăuţi.

*

Mitropolitul, nebănuind nimic, plecă, duminică, în 8 noiembrie, la Dorna, unde contele Meran îi comunică ştirea că nu-i este permis să părăsească Dorna, ci trebuie să rămână acolo, la dispoziţia guvernului. Zadarnice i-au fost toate protestele, capul bisericii româneşti din Bucovina fu reţinut în captivitate. I se dădu o odăiţă, deasupra locuinţei contelui Meran, la poarta căruia străjuiau soldaţi înarmaţi.

*

În curând, fură aduşi la Dorna – cu nepusă masă – şi membrii consistoriului, precum şi patru lăzi mari, cu cele mai importante şi mai indispensabile acte din arhiva mitropoliei.

Dovada cea mai eclatantă că mitropolitul nici de gând n-avea să se retragă, de bună voie, la Dorna este şi faptul că mitropolitul chemase la Cernăuţi, pentru joi, 3 noiembrie, pe 11 studenţi teologi, ca să-i sfinţească în preoţi. Aceştia fură chemaţi, apoi, două săptămâni mai târziu, pentru acelaşi scop, la Dorna, unde fură sfinţiţi.

Vineri, în 14 noiembrie, ruşii intrară din nou în Cernăuţi.

*

 Scopul austriecilor era: Jefuirea fondului bisericesc

*

Guvernul austriac îşi dădu pe faţă adevăratele gânduri, ce le avea cu mitropolitul Repta şi cu întregul consistoriu ortodox din Bucovina.

Se ştie că statul austriac este administratorul marii averi a bisericii române din Bucovina. Cu toate acestea, statul austriac nu poate lua, după statute, o leţcaie din acest fond, fără ca mitropolitul şi consistoriul să fi votat – măcar de formă, pentru salvarea simulacrului legalităţii – acea sumă de care statul are nevoie. Dar nici biserica nu poate întrebuinţa nici ea vreun ban, fără consimţământul guvernului.

*

Fondul bisericesc din Bucovina dispune de un numerar de aproape 36 milioane de coroane, plasate pe la băncile din Viena, în hârtii de stat, şi anume rentă de aur.

Aflându-se, acum, statul austriac, din cauza războiului, într-o mare strâmtorare, a făcut un împrumut intern, negarantat însă prin nimic, dar la care au fost silite să contribuie toate instituţiile financiare, precum şi ceilalţi contribuabili cu dare de mână. Între instituţiile cu averi mari este şi fondul bisericii române din Bucovina.

Voind guvernul austriac să aibă, cu vremea, la dispoziţia sa, pentru necesităţile războiului, tot fondul disponibil al bisericii române din Bucovina, adică 36 milioane coroane, iar mai târziu, cu siguranţă, şi banii luaţi cu împrumut, ipotecând moşiile din Bucovina, a pus mâna pe mitropolitul Repta şi pe întregul său consistoriu, ca să le poată smulge iscăliturile – prin diferite mijloace – pentru votarea sumelor necesare molohului războiului.

*

La Dorna, sub teroarea legii marţiale, mitropolitul Repta şi consistoriul său au fost constrânşi să voteze, deocamdată, numai suma de două milioane coroane în aur pentru împrumutul de război. Cele două milioane de coroane sunt însă pierdute pentru totdeauna, deoarece statul austriac, care va bancruta, în curând, sau se va desfiinţa, n-a garantat acest împrumut prin nimic.

Chiar dacă nu s-ar realiza această ipoteză, totuşi fondul bisericii române din Bucovina va fi păgubit cu vreo 400.000 de coroane, deoarece şi-a dat din mână hârtiile sale bune, garantate prin renta de aur, într-o vreme când cursul banului austriac a scăzut pe toate pieţele financiare cu cel puţin 20 la sută.

Iată, deci, de unde izvorăşte „mila” guvernului austriac pentru sănătatea mitropolitului Bucovinei şi Dalmaţiei! Hinc illae lacrimae!

*

De altfel, guvernul austriac n-a jefuit fondul religionar din Bucovina pentru prima dată, sub pretextul unui „împrumut de război”. Au mai fost, până acum, şi alte „împrumuturi” de acest soi, care n-au fost plătite nici până azi. În anul 1859, după teribilul dezastru al Austriei la Magenta şi Solferino, Episcopul Eugeniu Hacman – un rutean – a fost silit să împrumute statului austriac 2 milioane de coroane; tot aşa, şi după înfrângerea de la Kouiggractz, în 1866.

*

 Mitropolitul e târât peste munţi, iarna, pe viscol

*

În vreme ce austriecii întrebuinţau acest ruşinos şantaj faţă de capul bisericii din Bucovina, ruşii se apropiară, cu oaste numeroasă, de Câmpulung şi de Dorna. Austriecii fură, atunci, constrânşi să părăsească Dorna şi să treacă munţii în Ardeal, luându-l cu dânşi pe mitropolitul Repta, împreună cu întregul său consistoriu.

Atunci le-a fost dat românilor bucovineni să-l vadă pe bătrânul lor cap bisericesc, om de 76 de ani, slab, bolnav şi zdrobit sufleteşte, din cauza umilinţelor şi suferinţelor prin care trecuse, târât de austrieci, în puterea iernii celei aspre şi silit să treacă munţii în Ardeal, pe un viscol cumplit, într-un automobil. După zile de suferinţe şi de chinuri, rebegit de frig, slab, prăpădit şi bolnav, ajunsese la Cluj ca un dezertor involuntar din eparhia sa, călcând prin aceasta şi canoanele bisericeşti, care nu permit unui episcop să-şi părăsească dieceza în vremuri grele.

*

Iată ce au făcut austriecii cu un moşneag octogenar, cu un prinţ al bisericii sale, cu un membru al Senatului din Viena, cu un consilier intim al împăratului Franz Iosif I! Şi să ne mai mirăm, acum, de atrocităţile austriece, comise faţă de nişte simpli „valahi puturoşi”, care au fost schingiuiţi, împuşcaţi şi spânzuraţi ca nişte dobitoace necuvântătoare?

La Cluj, a petrecut mereu sub pază, umilit şi amărât până în adâncul sufletului său, afară de asta – privat şi de cel mai elementar confort.

*

În aceste clipe grele, l-a ispitit gândul să se retragă într-o mănăstire, depunând cârja pastorală, dar, în cazul acesta, austriecii sunt hotărâţi să-l numească în locu-i pe un rutean, Artemon Manastirsky, iar această numire a unui slav în scaunul mitropoliei bucovinene, într-o vreme când Bucovina e în pericol să devină o provincie rusească, ar putea avea nişte consecinţe nespus de grave pentru biserica noastră.

Desigur că numai teama de un astfel de pas l-au determinat pe Repta să ducă crucea suferinţei şi a umilinţei până la sfârşit.

*

Ruşii îl cheamă pe Repta la Cernăuţi

*

Cernăuţi, 1 mai 1917

Cernăuţi, 1 mai 1917

*

Intrând ruşii, a doua oară, în Cernăuţi, guvernatorul Cernăuţului, Evreinow, văzând că mitropolitul şi-a părăsit reşedinţa, i-a trimis înştiinţare, mai întâi la Dorna, unde petrecea pe atunci Repta, ca să se întoarcă în scaunul păstoriei sale, deoarece nu i se va întâmpla nimic. Mitropolitul, care locuieşte – şi azi – la Dorna, într-o biată cămăruţă, deasupra guvernatorului Meran, la poarta căruia păzesc soldaţi înarmaţi, ce putea să facă, decât să dea un răspuns evaziv, că este bolnav?

Ruşi voiau să aducă la Cernăuţi un mitropolit şi preoţi ruşi

*

Văzând Evreinow că nu-i chip să-l aducă îndărăt pe Repta în scaunul său, le comunică preoţilor din Cernăuţi că va aduce la Cernăuţi un episcop rus, ca să păstorească dieceza văduvită.

Aceştia, împreună cu alţi români din Cernăuţi, merseră la consulatul român, cerând intervenţia României, ca să împiedice lovitura ce se pregătea. Şi numai graţiei intervenţiei consulatului român din Cernăuţi, al cărui girant a pus în vedere dlui Evreinow că asemenea măsură ar face sânge rău în România şi ar putea da prilej la agitaţiuni contra Rusiei, se datoreşte că Bucovina a scăpat de episcopie rusească.

Evreinow, convins de argumentările aceste, renunţă la măsura cea mai drastică, spunându-le, mai târziu, şi preoţilor că nu se mai gândeşte, deocamdată, la realizarea acestui plan, deşi starea bisericilor şi poporului din satele fără preoţi este lamentabilă.

*

 Urmările prigonirii preoţilor: pustiirea satelor

*

În acest punct, al lipsei de preoţi, Evreinow avea perfectă dreptate, deşi măsura ce o proiectase era o lovitură pentru noi, mult mai dureroasă decât a austriecilor.

De la începutul războiului între Austria şi Rusia, austriecii au dezvoltat o teroare nemaipomenită mai ales împotriva preoţilor şi învăţătorilor din Bucovina, care erau prin satele din apropierea câmpului de bătaie. Din aceste sate, pentru o simplă bănuială de spionaj, fură aproape toţi preoţii şi învăţătorii din satele din nordul Bucovinei parte arestaţi, parte împuşcaţi sau spânzuraţi; alături de ei, şi o mulţime de ţărani. Unii dintre preoţi fură recrutaţi şi duşi, ca preoţi militari, în război, încât sate întregi au rămas fără preoţi, fără primari şi fără învăţători, adică fără cei mai chemaţi conducători ai poporului, mai ales în aceste vremuri de restrişte.

*

De opt luni de zile, de la izbucnirea războiului, în o mulţime de sate din Bucovina, mai ales în nord, se nasc copii, fără a mai primi, mai târziu, botezul; nu se fac cununii, oamenii mor, fără să primească sfânta cuminecătură şi sunt înmormântaţi ca şi elinii, fără preoţi, deoarece preoţii lor – dacă n-au fost încă trimişi pe lumea cealaltă – zac cu zecile în temniţele din apusul Austro-Ungariei. Bisericile stau zăvorâte şi pustii, iar unde sunt preoţi nu e permis să sune nici clopotele şi să-i cheme la slujba dumnezeiască pe cei rămaşi acasă, care sunt însetaţi de cuvântul lui Dumnezeu.

E o nespusă jale şi o sfâşietoare deznădejde neagră în sufletele acestor nenorocite fiinţe, care n-au putut să asiste, în acest an, măcar la slujba Învierii. Ei mor pe capete, neştiuţi de nimeni, din pricina epidemiilor şi a foametei, sunt îndobitociţi şi înnebuniţi de schingiuirile jandarmilor austrieci şi trăiesc în bătaia tunurilor şi ploaia gloanţelor ce bântuie prin preajma lor. Cine să-i apere? Cine să-i mângâie şi să-i sfătuiască? Nimeni!

*

 Ruşii îl chemară din nou pe Repta la Cernăuţi

 *

Un singur pretext îl putea induce sărmanul mitropolit Repta – prin gura căruia vorbea, însă, guvernul austriac – că n-are la ce merge la Cernăuţi, anume că el poate conduce dieceza şi de la Dorna. După ce a ieşit, însă, din cuprinsul diecezei sale, petrecând la Cluj, el nu mai avea nici acest pretext.

Atunci guvernatorul rusesc Evreinow îi trimise o întrebare precisă: vine sau nu vine la Cernăuţi?

*

În caz că avea să vină, guvernatorul îi făgăduia că îi va trimite un act în toată forma, prin care i se garantau libertatea personală şi toate drepturile şi privilegiile ce le avusese şi înainte. Iar de nu venea, existau două motive pentru acest refuz: sau nu voia, şi atunci Evreinow era hotărât să-l privească drept dezertor şi să-l înlocuiască, sau nu putea veni, ceea ce însemna că austriecii îl ţin în captivitate, ca pe un prizonier de război, şi, în cazul acesta, ruşii aveau să ia alte măsuri, probabil represalii.

Răspunsul ce-l dăduse mitropolitul Repta era însă aşa de nelămurit, încât Evreinow le comunică preoţilor ortodocşi din Cernăuţi, asemenea şi altor români, că e decis să ia hotărâri în privinţa ocupării scaunului de mitropolit.

*

Dar şi de data aceasta, tot în urma intervenţiei consulatului român din Cernăuţi, care-i atrase atenţia asupra susceptibilităţii opiniei publice din România. Evreinow nu avu încotro şi renunţă la planul său.

În curând, ruşii fură alungaţi din Bucovina, până la Boian, uitând şi de mitropolitul Repta, şi de planurile lor reformatoare.

Repta petrece, însă, până azi, în captivitatea austriecilor, în cămăruţa sa, păzită de soldaţii lui Fischer.

*

 Propaganda catolică împotriva ortodoxiei

*

 

"Prigoniţii" Wassilko von Serecki

„Prigoniţii” Wassilko von Serecki

*

Şicanele şi prigonirile guvernului austriac împotriva bisericii române şi a credincioşilor ei din Bucovina nu sunt cazuri izolate, ele fac parte dintr-un sistem diabolic, bine stabilit, sistem menit a ne zdrobi prin orice mijloace şi a ucide în noi orice sentiment românesc, orice legătură ce am putea avea cu fraţii noştri din regat. Iar biserica este, desigur, o astfel de legătură trainică între noi şi ei, de aceea duşmanii i-au jurat pieirea.

*

Din pricina dezastrelor armatelor austriece în Galiţia şi Bucovina, s-a produs, în cercurile cele mai înalte din Viena, o astfel de atmosferă duşmănoasă faţă de tot ce-i ortodox în monarhia habsburgică, încât aceste cercuri nu fac taină, ci spun pe faţă că o parte din aceste dezastre ale austriecilor sunt de atribuit şi faptului că în nord-estul monarhiei este o populaţiune ortodoxă, despre care pretind ei că simpatizează cu Rusia şi trădează mişcările armatei austriece.

*

După război, guvernul austriac hotărâse să dezvolte o vastă propagandă catolică în aceste provincii austriece, deoarece biserica romano-catolică va forma un zid izolator între Rusia şi foştii ortodocşi. Din pricina acestei atmosfere insuportabile, duşmănoase a sferelor înalte de la Viena, toţi ortodocşii sunt aproape constrânşi să treacă pe faţă la catolicism.

Alexander Wassilko von Serecki

Alexander Wassilko von Serecki

*

Astfel, avem de înregistrat, în timpul din urmă, trecerea la catolicism şi a doi membri din aristocraţia română din Bucovina, fraţii Baron Vasilco, dintre care unul, Ştefan, este consilier la ministerul de interne, iar altul, Alexandru, căpitan în armata austro-ungară şi aghiotantul unui arhiduce austriac. Ei au făcut acest pas, de silă, lepădându-se de credinţa strămoşească, cu toate că un frate al lor este preot ortodox şi cu toate că rudele lor din Bucovina şi din România se ţin încă de legea veche strămoşească.

*

Austriecii pun mâna pe odoarele mănăstirilor bucovinene

*

Despre aceste „adăpostiri” ale odoarelor din vechile mănăstiri bucovinene şi din muzeul mitropoliei din Cernăuţi s-a amintit ceva, şi până acum, în presa din România. Ştirea este adevărată şi nu a fost dezminţită până acum. Asupra marelui preţ şi a importanţei acestor odoare, guvernul austriac din Bucovina nu-şi dăduse încă bine seama.

*

În vara anului 1913, însă, a făcut o călătorie de studii, pe la mănăstirile din Bucovina, vestitul profesor de istoria artelor, de la Universitatea din Viena, Strzygowski, care a atras atenţia guvernului, într-un articol-foileton din ziarul „Zeit”, asupra nepreţuitei valori artistice a acestor odoare, decât care, spunea el, nu sunt altele mai de preţ în întreaga monarhie, afară de cele din tezaurul Curţii Împărăteştin din Viena.

*

Cunoscătorii spun că preţul acestor odoare, rămăşiţe scumpe de la marii voievozi ai Moldovei şi de la vechii boieri din acea ţară, trece peste 20 milioane coroane.

Aceste odoare au fost – aşa zicând – confiscate, pentru că nu e de crezut că austriecii le vor reîntoarce mănăstirilor şi mitropoliei din Bucovina, ci le vor păstra, sub diferite pretexte, chiar şi dacă li se va impune în viitorul tratat de pace să le restituie foştilor proprietari.

În pacea de la Paris, în 1815, i s-a cerut Franţei să restituie comorile de artă, răpite de Napoleon; cu toate acestea, cele mai însemnate din ele au fost trecute ca pierdute în vălmăşagul războiului, iar azi împodobesc muzeele din Paris.

Cu siguranţă că şi austriecii vor întoarce acelaşi lucru şi vor induce aceleaşi scuze. Pierderea acestor vechi comori de artă veche moldavo-bizantină este, deci, ireparabilă, din moment ce ele au intrat în ghearele vulturului cu două capete şi două feţe.

*

 Răpirea moaştelor Sfântului Ioan de la Suceava

atinge suveranitatea statului român

*

Sub pretextul că ruşii ar putea fura relicvele sfântului din vechea mitropolie a Sucevei, austriecii au trecut racla, cu moaştele lui, peste munţi, în Ardeal, însoţite de părintele protosingel Pancratie Sidorovici, care a mers cu ele până la Viena, unde au fost aşezate în capela românească de acolo.

Nu mă ridic împotriva faptului că a fost dus la Viena acest sfânt, care este patronul Bucovinei şi de ale cărui moaşte, de când Alexandru cel Bun le-a adus de la Cetatea Albă, în 1402, se leagă o bună parte din istoria Moldovei, ci mă ridic împotriva faptului că transportarea acestor moaşte, în mod clandestin, de către autorităţile austriece, a atins, întrucâtva, suveranitatea statului român şi drepturile ce le are acest stat asupra moaştelor şi asupra mănăstirii din Suceava, în care au fost păstrate.

*

Se ştie că mănăstirea din Suceava, împreună cu moaştele Sf. Ioan, stă sub patronajul României. Mitropolitul de la Iaşi, împreună cu ministrul de culte de la Bucureşti au dreptul, rămas prin uz şi tradiţie, de a propune spre numire pe egumenul acestei mănăstiri; mitropolia din Iaşi subvenţionează mănăstirea din Suceava cu 6.000 lei pe an; prin urmare, o astfel de transportare clandestină a moaştelor şi odoarelor din această mănăstire atinge direct însuşi dreptul de patron al statului român, care cred că n-a fost deloc înştiinţat de guvernul austriac despre acest proiect de răpire.

*

Guvernul român are dreptul să-i ceară socoteală celui austriac de acest pas. Dacă austriecii se temeau ca moaştele şi odoarele de la Suceava – şi din celelalte mănăstiri – să nu fie luate de ruşi, n-avea decât să le treacă, peste apă, la Burdujeni, cum au făcut cu sutele de vagoane şi de maşini, care au împiedicat, cu lunile, circulaţia pe liniile româneşti. Sau poate vagoanele de porci ale statului austriac sunt mai de preţ decât comorile de artă ale bisericilor şi mănăstirilor noastre?

 *

 Ruşii pun gardă de onoare la mormântul lui Ştefan cel Mare

*

Dovadă că austriecii n-aveau nici un motiv să ia aceste măsuri faţă de invazia ruşilor şi că, dimpotrivă, ruşii au arătat cu mult mai multă pietate faţă de bisericile şi mănăstirile noastre, dovadă este, zic, însăşi purtarea ruşilor la mănăstirea Putna, pe timpul celei de a doua invazii a lor, care purtare diferă de barbariile germane de la Reims.

Înainte de a trece ruşii apa Siretului, pe care ei îl considerau ca viitoarea graniţă între România şi Rusia (?!?), a venit la Cernăuţi însuşi comandantul aripii stângi ruseşti, adică a armatei din Galiţia şi Bucovina, generalul Webel, ca să pună la cale operaţiunile din sudul Bucovinei.

*

De la acest general, consulatul român din Cernăuţi a obţinut promisiunea că mormântul şi mănăstirea Putna – care este o adevărată „Meca” a românilor – nu vor fi încălcate de trupele ruseşti.

Şi, în adevăr, generalul Webel a dat ordine severe generalilor Aritinow şi Laurentiew, colonelului de cazaci Seşin, precum şi şefului statului major al aripii stângi, generalul Morlewicz, să nu permită soldaţilor ruşi să intre înarmaţi în incinta mănăstirii, doar cel mult pentru rugăciune, ca să se închine, însă totdeauna fără armă. Asemenea, şi ofiţerii n-aveau voie decât să se închine, încolo nu le-a permis să intre în lăcaşul cel sfânt.

*

Ba, ce-i mai mult, oamenii de prin partea locului spun că ruşii au pus, la început, gardă de onoare la mănăstire, care o păzea, să nu se întâmple vreo pângărire. Pe urmă, a fost retrasă.

Episodul acesta, în care purtarea unor duşmani contrastează aşa de mult cu impietatea austriecilor a făcut cea mai bună impresie între românii bucovineni, care numai filosofi nu sunt. El merită să fie cunoscut şi de lumea românească din regat, cu atât mai mult că, într-un ziar din Iaşi, s-a scris, prin noiembrie, că Putna a fost prădată de cazaci.

 *

 Alte orori austriece

*

Austriecii, de o îndrăzneală care frizează obrăznicia, vor căuta, desigur, să dezmintă acuzaţiile grave, ce le-am adus în acest articol-rechizitoriu, voind să tragă, din nou, un văl de nepătruns peste ruşinoasele lor fapte şi crime faţă de neamul şi biserica românească din Bucovina. Ei pot smulge chiar declaraţii de dezminţire însuşi mitropolitului Repta şi consistoriului, dar toate aceste declaraţii nu vor avea nici o valoare, deoarece ştim când, cum şi în ce împrejurări au fost smulse acele declaraţii. Eu voi menţine în întregime cele afirmate aici de mine.

*

Dezminţirile ce ar urma nu mă vor opri de la dezvăluirea celorlalte orori, comise de ei, şi pe care ţin de o sfântă datorie a mea de a le denunţa românilor de pretutindeni, când fraţii noştri din Bucovina nu pot vorbi ei înşişi cum trebuie.

*

În curând, voi stigmatiza, din nou, autorităţile militare austriece, aducând alte cazuri, mai înfiorătoare. Jandarmii şi soldaţii austro-ungari, în loc să se războiască cu duşmanii, dinaintea cărora fug mereu, asasinează în mod laş propria lor populaţie paşnică, neînarmată şi nevinovată.

Aceste „isprăvi” vor fi, în curând, cunoscute.

*

Dr. Ion Grămadă

(Adevărul, Anul XXVIII, No. 10090, vineri – 17 aprilie 1915, pp. 1, 2).


Pagina 99 din 117« Prima...102030...979899100101...110...Ultima »