1855, Vasile Alecsandri: Melodiile românești

*

Cu o nemărginită bucurie, facem știut că o parte din cele mai duioase melodii ale poporului român au ieșit la lumină, într-un album foarte elegant, tipărit la Leopol, și cuprinyând 48 de arii de tot soiul: doine, hore, cântece de lume, cântece hoțești etc.

Unul din compatrioții noștri din Bucovina, un artist de frunte, elev al vestitului pianist Chopin, Dl Șarl Mikuli, pe care societaea ambelor capitale, a Moldovei și a Valahiei, a avut plăcere de a-l asculta și a aplauda minunatul său talent, este alcătuitorul și, totodată, editorul acestui Album neprețuit.

*

În voiajul său, ce l-a făcut, la 1850, în provinciile noastre, Dl Șarl Mikuli, deși deprins din copilărie cu armoniile europenești, totuși s-a simțit cuprins de un adevărat entuziasm, la auzirea melodiilor poporale ale românilor, și a și hotărât a le prescrie, pentru ca să le scape din noianul uitării. Cu o răbdare și un tact de artist înamorat de frumusețile artei, el a ascultat pe cei mai vestiți lăutari, din Iași și din București, și a știut a deosebi ariile adevărat românești, din mulțimea de arii străine, ce au năvălit, de vreo câțiva ani, la noi, trecând prin gurile și instrumentele țiganilor și ajungând la urechile noastre, într-un hal de dihanie muzicală fără formă și fără nume.

Mulțămită fie, dar, Dlui Mikuli, din partea Românilor, pentru fapta sa patriotică și vrednică de toată lauda, căci, în mijlocul grozavelor nenorociri, ce au căzut ca un potop negru asupra neamului românesc, acest neam a știut a feri de înecare toate odoarele naționalității sale, portul, limba, credințele, poezia, cântecele și numele său atât de falnic, și oricare om, care îi vine într-ajutor ori care îi întinde o mână frățească, pentru ca să scoată în lumina soarelui aceste neprețuite odoare, face o faptă bună și nobilă, o faptă ce merită recunoștința patriei.

*

Albumul Dlui Mikuli are îndoitul merit de a fi întocmit cu gust și știință, și, mai cu seamă, de a se ivi la vreme priincioasă. Astăzi, când Europa întreagă se ocupă de soarta Principatelor, când mai toate publicațiile periodice tipăresc articole interesante despre dânsele, când o mulțime de broșuri și volume, scrise în toate limbile, ies, în fiecare zi, tratând despre chestia Orientului și, prin urmare, despre viitorul României; astăzi, când țările noastre au deșteptat nu numai curiozitatea, dar chiar și simpatia lumii; când oamenii politici cercetează istoria tratatelor, încheiate între Porta Otomană și Principatele Dunării; când economiștii studiază izvoarele de avuție ale pământului nostru; când pictorii ilustrează unele publicații cu o mulțime de desene, ce înfățișează priveliștile cele mai pitorești ale câmpiilor, ale munților, ale orașelor și ale costumelor românești; astăzi, zic, Albumul Dlui Mikuli e binevenit, căci aduce un contingent de mare preț la comoara cunoștințelor Europei în privința naționalității noastre.

Până acum, am fost noi, Românii, uitați și neștiuți de lume; dar, de la 1848, am început a ieși din întunericul în care eram cufundați, și frații noștri de la Apus, și toate națiile civilizate au îndreptat privirile lor în partea Răsăritului, ca să vadă ce este acest neam românesc, rătăcit, de două mii de ani, pe marginea Europei. Revoluția din Valahia, mișcările din Moldova, ocupațiile armiilor rusești au atras asupra acestor provincii luarea aminte a acelor care nu vroiau să priceapă importanța acestor țări neînsemnate în cumpăna politicii; pe de altă parte, împăștierea prin lume a exilaților de la 1848 a deprins urechile străinilor cu numele de Român și, încet câte încet, ajutați de scrierile autorilor ce se interesau de soarta noastră, precum și prin minunatele desene ale Dlui Buke și alții, Românii au izbutit a ieși puțin la iveală.

*

Chestia Orientului de astăzi ne-a scos cu totul la lumină și acum suntem un subiect de studii interesante pentru Europa; istoria patriei noastre, obiceiurile poporului, poeziile ale, tot ce ține de naționalitatea Românilor au deșteptat curiozitatea publică; suntem, astăzi, o nație nouă, descoperită de puțin timp, și avem tot prestigiul noutății; trebuie, dar, să ne arătăm Europenilor cu ce avem mai frumos și mai vrednic de a-i interesa.

*

*

În Franța, Germania și Austria, poeziile noastre poporale, traduse și tipărite, au produs o mare plăcere și au recomandat, cât se poate de mult, geniul poetic al Românilor. Nu rămâne îndoială că melodiile noastre naționale vor dobândi locul ce-l merită în admirarea acelor ce prețuiesc frumusețea originală a melodiilor poporale și care știu a cunoaște sufletul unui neam în tainele acelor melodii.

Nu-mi este iertat mie ca să hotărăsc despre meritul cântecelor românești, căci poate aș cădea în prepus de părtinire. Mărturisesc eu însumi că, pentru mine, unele din melodiile românești, unele Doine, unele Hore, unele cântece de lume cuprind o lume întreagă de armonie dulce și duioasă, care îmi pătrunde inima de lacrimi; las, dar, să se exprime asupra lor un om competent și nepărtinitor, un pianist de mare talent, ce a petrecut, câțiva ani, printre noi, Dl Hanri Erlih; iată ce zice acest artist, în prefața colecției de arii românești, ce atipărit în Viena, la 1850.

„Strigătul de naționalitate și de drepturi egale a aflat un răsunet puternic la poporul român, care locuiește în Valahia, Moldova, Basarabia, Bucovina, precum și în cea mai mare parte din Transilvania și Banat, și câteva comunități, în Ungaria.

Ocupând el singur un teritoriu de peste 5.000 mile pătrate, poporul român prezintă un element național compact, tare și unit.

*

Am trăit, mai mult de trei ani, printre acest popor. Am avut prilej a-i învăța limba, a-i cunoaște obiceiurile, năravurile și ariile naționale; și fiindcă pământenii m-au încredințat că am nimerit bine caracterurile acestor melodii atât de originale și atât de interesante, cred că îndeplinesc o datorie de recunoștință, pentru primirea favorabilă, de care totdeauna m-am bucurat, lângă Români, contribuind, din partea mea, prin publicarea acestei colecții, care este o probă mai mult că naționalitatea acestui popor se pronunță curată și necontestabilă, nu numai în limba și datinile sale, dar încă și în muzica sa, care se deosebește de oricare alta, cunoscută până acum.

Negreșit, aceste arii vor părea foarte curioase, la întâia vedere, pentru melodia lor cu totul originală și, câteodată, sălbatică, pentru acompaniamentul lor, care, uneori, cuprinde acordurile cele mai capricioase, cele mai bizare, și, alteori, e cu totul simplu și monoton.

Și cu toate acestea, nu ne sfiim de a spera că, cu cât își va da cineva osteneala de a le juca, cu atât va prețui expresia de melancolie dulce, și dureroasă chiar, care se pronunță mai în toate ariile de cântec ale Românilor. Sunt, în muzica națională a acestui popor, acele pasaje misterioase, care fac să se presimtă dorință înfocată și ascunsă în fundul inimii, și care se manifestează prin plânset numai.

De altă parte, ariile de dans, pentru acea veselie nebunatică, zgomotoasă, la care nenorocitul se apucă cu totul în aceste momente de plăcere.

*

Instrumentele ce le întrebuințează românii sunt: buciumul, fluierul păstorilor, cimpoiul și naiul. Sunt mulți țărani, care mai joacă și din vioară, dar artișii de acest intrument se află, mai cu seamă, printre țigani, care sunt adevărații muzicieni ai orașelor: aceștia se slujesc și cu naiul, și cu cobza, un soi de mandolină cu coarde de metal, pe care le ating cu o pană. Capul trupei execută melodia pe vioară; naiul face să se audă mai tare, în sunetele ascuțite, pasajele cele mai pătimașe; cobza ține loc de bas și mai todeauna e jucată de către cel mai în vârstă dintre artiștii țigani, care execută, pe acest instrument, acompaniamentele cele mai grele, cu o îndemânare vrednică de mirat.

Pe acești lăutari îi întâlnești în toate sărbătorile; ei poartă, mai todeauna, haine orientale. Când cineva îi aude executând, cu un chip serios și melancolic, care niciodată nu-l lasă, ariile naționale române, într-o societate aleasă, adăugind muzicii instrumentelor lor un cântec plin de tristețe, și când vede cineva impresia ce o produc asupra asupra auzitorilor, atunci pricepe că, deși toți Românii care au primit o educație, cât de puțin îngrijită, au luat manierele și năravurile societății moderne, dar, cu toate acestea, sentimentul național există în toată virtutea la dânșii și pătrunde lustrul modelor străine.

Cât pentru caracterul și ritmul muzical al ariilor române, se cade să mărturisesc curat că este tot ce e mai greu de a deprinde și de a înțelege, dacă cineva nu le-a auzit jucate, în țară, de către lăutarii indigeni. Mă voi încerca, însă, de a explica, pe cât se va putea, deosebitele genuri și nuanțele cele caracteristice ale muzicii naționale române.

*

Ariile române se împart în Doine sau Balade, în cântece de lume sau romanțe, în cântece de joc sau Hore și altele, și în marșuri antice naționale.

Baladele sunt arii vechi, ale căror cuvinte totdeauna amintesc vreun suvenir istoric sau vreun roman de amor. Țăranii de la munte, care sunt adevărații barzi români, cântă aceste balade cu un glas plângător foarte lin, cu un muvement de muzică cu totul neregulat, stăruind asupra notelor e cântec și iuțind pe cele de fantezie. Ei știu să dea acestor arii o expresie de întristare visătoare, de un efect extraordinar. Adeseori, când cineva umblă în munții țărilor române, aude, de departe, un fluier, care fluieră cu dulceață un cântec de dor. Atunci se oprește, fără voie, ca dominat de un farmec necunoscut, spre a asculta mai mult timp aceste suspine ale muntelui. Am întâlnit mulți călători străini în țările române, care, nefiind deloc de școală romantică, mi-au mărturisit că aste cântece atât de simple și atât de expresive le-au făcut o impresie mai vie și mai adâncă decât toate gambadele muzicale, ce se aud, azi, în sălile de concert și de teatru, și care sunt primite cu aplauze frenetice.

*

Cântecele de lume (romanțele) sunt melodii făcute pe poezii mai noi, și au mai tot acel caracter ca al baladelor. Ele se deosebesc de balade în aceea că, jucate cu un muvement mai iute, ele slujesc, asemeni, ca arii de joc. Cântecele de joc sunt melodii anume pentru dans.

Dansul cel mai obișnuit în orașe este Hora. La țară se joacă Hora, jocul de brâu, călușarii etc.

Hora se joacă astfel: dănțuitorii, atât oameni, cât și femei, al căror număr nu este mărginit, se apucă de mână și formează un cerc, unde fiecare poate intra și ieși, după plac. Se joacă în rând, îndoind un picor, în vreme ce celălalt face un pas înainte sau îndărăt; tot deodată, brațele se clatină încet; dănțuitorii se apropie sau întind cercul, tot cu acele mișcări, ceea ce dă Horei un oarecare aer de indolență și de o lene, care nu se întrerupe decât de către vreun vesel dănțuitor, ce-și manifestă veselia bătând cu piciorul în pământ. Această legănare grațioasă se cuvine, mai cu seamă, de a se exprima în muzică; de aceea, trebuie să se apese mai mult baterea dintâi a fiecărei măsuri, iar a doua, foarte puțin.

Cu cât mișcările Horei sunt line, egale și liniștite, întru atât cele ale jocului de brâu sunt vioaie și zgomotoase; dănțuitorii se țin, cu mâna stângă, de încingătoare, rezemându-se, cu mâna dreaptă, de umerii vecinului, și executând acest dans cu cea mai mare iuțeală.

*

Dansul Călușarilor are o semnificație cu totul istorică pentru români; țăranii păstrează în memoria lor fapte confuze din istoria vechilor Romani, ai căror urmași sunt, și răpirea Sabinelor este unul din înaltele fapte cele mai favorabile ale glorioșilor lor străbuni, al căror suvenir ei îl celebrează prin jocul Călușarilor. Ei aleargă, la sunetele fluierului, a viorii și a cimpoiului, înarmați cu emblemele anticilor arme romane, măciuci, lăncii, securi, și sar, strigă, iau poziții războinice, încât, prin aceste mișcări și prin zăngănitul armelor, ei își reprezintă suvenirul acestui cavaleresc episod al analelor primitive ale Romei antice. Săptămâna Rusaliilor este cu totul consacrată acestui joc al Călușarilor, care ține loc de un capitol de istorie.

Cititorul îmi va ierta că m-am oprit la descrierea tuturor ăstor amănunte. Am socotit că era neapărat a zice câteva cuvinte asupra caracterului unei muzici naționale care, fiind necunoscută artiștilor, precum și amatorilor, până acum, nu va lipsi, după cum sper, de a lua unul din cele dintâi rânduri printre ariile naționale ale altor popoare, ce au fost primite cu favor”.

*

Vasile ALECSANDRI

*

(România literară, Nr. 9, 27 februarie 1855).