Descoperiri din perioada migrației în Bucovina

Piesa de aur din Muzeul cezaro-crăiesc din Viena

„În M. C. C. XIX (1893) p. 65, conservatorul Romstorfer a publicat desenul a două piese de bijuterii din aur, încrustate cu granate, aflate la Muzeul de Stat al Bucovinei din Cernăuți, care au fost găsite, cu puțin timp înainte, la Măreţei, în Bucovina. Una este, în general, similară cu cea arătată în Fig. 7, în care bijuteria este redată în mărime naturală şi se află în Muzeul cezaro-crăiesc austriac din Viena; dar bucovineanul găsește o bijuterie care, în loc de patru, are doar trei balamale suspendate de inelul central, iar desenul barelor de aur de pe apendice, care au o formă complet identică, este în parte diferită, deși practic în strânsă legătură. Cea de-a doua descoperire arată aproximativ forma unei semi-luni, cu cei doi lobi, în formă de cioc, care înconjoară un ochi circular central.

În 18 iulie 1902, conservatorul Romstorfer a raportat că o bijuterie a primei specii menționate a fost recent descoperită, din nou, pe același loc, piesă care, la momentul raportării sale, nu putea fi încă achiziționată pentru Muzeul Național Bucovina.

Aceste piese, consideră conservatorul Romstorfer, au, probabil, origini orientale şi aparțin, fără îndoială, monumentelor depozitelor de granate din aur din secolele V-VII după Hristos, care au fost atât de numeroase în Europa de Est, cu derivări stilistice spre „Romanicul târziu”. Bijuteria de la Muzeul cezaro-crăiesc austriac din Viena, prezentată aici în fig. 7, despre care inventarele, din păcate, nu spun nimic, apare și pe planşa I 3, reprodusă în culori. Descoperirile de la Măreţei merită un interes deosebit, deoarece sunt primele de acest fel care au fost scoase la iveală în Bucovina, în timp ce în România vecină au fost de mult timp descoperite, prin celebra comoară de la Pietroasa, iar în Transilvania, prin piesele găsite la Apahida. Ar fi necesar să se investigheze dacă ar fi adecvate investigații sistematice la locul descoperirii, la care obligă aceste descoperiri repetate / Riegl”[1].

Piesa din aur din Muzeul Ţării din Cernăuţi

[1] Mittheilungen der k. k. Central-Comision fűe Erforschung und Erhaltung, Band I, Nr. 11, November 1902, p. 408

Tezaurul pre-dacic de la Măriţei sau Merizei

În ciuda unor descoperiri accidentale, datorate inundaţiilor din verile anilor 1878 şi 1892, tezaurul pre-dacic de la Măriţei încă nu a fost descoperit, în ciuda eforturilor depuse de pionieri ai arheologiei în Bucovina, precum Josef Ritter von Gutter, Wilhelm Schmidt sau Carl Adolf Romstorfer. Interes, atunci, a existat, dar nu şi posibilităţi tehnice, iar tentativa profesorului sucevean Wilhelm Schmidt de a descoperi sursa pieselor de aur, aduse de aluviuni, pe dealul dinspre vest, unde exista un tumul, iar în preajma lui, morminte prăbuşite, vechi de peste două milenii, era cel puţin fantezistă, pentru că nu din morminte au fost desprinse aluviunile, cu tot cu piese de tezaur, ci de pe versanţi.

Ipoteza lui Romstorfer, conform căreia tezaurul ar trebui căutată pe albia superioară a pârâului Hatna, pe dealul dinspre Danila, nu este obligatorie, cum nu este obligatorie nici presupunerea lui despre o posibilă origine asiatică a tezaurului, chiar dacă aparent indic este şi numele pârâului, pentru că „Hatna este inscripţia de sub reprezentările lui Jina“[1], dar Hatna poate contrazice arianismul lui Max Muller, putând fi dus spre Sumer de către „capetele negre“, conduse de către Marele Păstor Enlil, Enlil însemnând „Fiul Muntelui“.

E drept, tezaure asemănătoare s-au găsit şi în pusta maghiară, la Bákod, lângă Kalocza, dar şi în apropiere de Curbura Carpaţilor, la Pietroasa, iar posibilitatea existenţei unui tezaur încă nedescoperit, dar şi mai spectaculos, pe coasta dealului „Zamezysz“ (Zamca?), de lângă Măriţei, este mare, în condiţiile în care tehnologiile moderne de căutare au pătruns chiar şi în rândurile cetăţenilor de fiecare zi ai României. Pârâul Hatna poate fi un reper şi nu, neapărat, o locaţie, pentru că, în 1876, se vorbea de două torente, nu despre un pârâu, care s-au format pe două dealuri din vecinătatea satului Măriţei, „de partea dreaptă sau de partea stângă“, şi au cărat aluviunile în albia pârâului Hatna, unde s-au găsit „o brățară masivă din aur, de formă primitivă, în formă de șarpe, și câteva fibule similare“.

Faptul că, în 1903, Romstorfer izbutise să localizeze pe dealul Dănilei locul în care se găsite bijuteria pe care el o cumpărase pentru Muzeul Ţării din Cernăuţi nu înseamnă că doar acest deal, imposibil de cercetat pe atunci, poate ascunde comori străvechi bănuite, în condiţiile în care, pe platoul dintre Siret şi Suceava s-au tot ivit, doar din întâmplare, şi alte mărturii, precum mormântul uriaşilor din Dealul Iancului, de lângă Grăniceşti. Romstorfer intenţiona să realizeze o hartă arheologică a Bucovinei (am să o caut, să văd dacă a tipărit-o), de care arheologii şi căutătorii de comori (în care îmi pun mai multe speranţe, deşi descoperirile lor distrug, pentru totdeauna, vestigii mărturisitoare) ar trebui să ţină cont. Nu neapărat pentru a o urma, ci pentru a încerca să desluşească în ea arealul locuirii pre-dacice, caracterizată, printre altele, de cele două mari evenimente echinocţiale, care despart vara de iarnă: intrarea şi ieşirea Şarpelui (îngheţului) în/din pământ, cu reliefări artistico-totemice atât de impresionante, în cadrul omagierii Constelaţiei Dragonului (şarpele), care arată, cu „capul“ triunghiular al celor trei stele, Nordul, deci originea îngheţului.

Gara Hatna

Mărturii despre descoperirile de la Măriţei

,,Corespondentul W. Schmidt raportează asupra satului Măriţei din Bucovina. Cătunul Măriţei formează un loc ciudat, lângă prima stație, Hatna, a căii ferate Lemberg-Cernăuți-Suceava, înfipt între dealuri și mărginit de un torent cu același nume cu Hatna. Descoperirile bogate în aur au atras atenția generală cu atât mai mult asupra acestei așezări, întrucât se știa că mulți țărani au vândut bucată cu bucată bogăţiile aruncate în poala lor prin voia coincidenței capricioase, unor pânditori ai profitului, care aşa au ajuns la prosperitate. Chiar și anchetele oficiale s-au dovedit a fi lipsite de rezultate, în confruntarea cu istețimea vicleană a căutătorului, vânzătorului și a cumpărătorului, până în 1878, când, în cele din urmă, anumite piste, care au fost urmărite, au condus la faptul că, după o puternică rupere de nori, din iulie, torentele care s-au năpustit în Măreţia au scos, din nou, la iveală diverse obiecte de aur, pe care le-au cules ţăranii şi le-au păstrat în secret, până ce le-au vândut, pentru o sumă derizorie, unui comerciant rătăcitor. După finalizarea anchetei, căutătorii și cumpărătorul au fost aduși, împreună cu obiectele găsite, la Căpitănia districtului, pentru cercetare.

Au fost înregistrate o brățară masivă din aur, de formă primitivă, în formă de șarpe, și câteva fibule similare. Toate piesele au arătat urme regretabile de frecare cu rocile torentului, deasupra cărora amețitorul curent de apă le-a determinat să se rostogolească. De asemenea, cu această ocazie, a ieșit la iveală un molar al unui Ursus primogenius. Căpitanul de atunci districtului, Anton Heschmann, s-a simțit obligat să meargă cu o comisie la fața locului, în Măreţei, pentru a putea determina proveniența descoperirilor, cercetând cu atenție terenul.

Corespondentul Schmidt a fost chemat în această comisie și a urmat cursul torentului, în amonte, pentru a descoperi semne de orientare. Deși a pătruns până la sursă, nu a văzut nimic semnificativ și se poate presupune, cu toată certitudinea, că astfel de aur găsește doar în cursul abundenţei de apă, torentele formându-se, la o distanță considerabilă, de partea dreaptă sau de partea stângă, și probabil că puhoiul realizează spălarea obiectelor și îndepărtarea pământului, de îndată ce valul sălbatic a atins o înălțime suficientă pentru a lăsa curentul să se învolbureze și să sape şi peste locul în care se află obiecte de valoare. Sătenii care au găsit aceste obiecte l-au asigurat că nu au habar de unde provin toate aceste comori.

Pe de altă parte, a fost fericit că a făcut o altă descoperire. În timp ce cobora, se uită în jurul zonei, văzând o înălțare spre vest, precipitată, dar ușor înclinată spre vest, de aproximativ douăzeci de metri, al cărei vârf era încununat de un fag bătrân. Când a ajuns în vârf, a observat, de departe, ceea ce doar ochii pricepuți pot vedea, niște denivelări discrete, care pot dezvălui, în orice moment, vremuri pline de viață. Tumulul era aproape în mijlocul platoului, în timp ce în jurul lui se aflau morminte scufundate. În ciuda înserării tot mai pronunţate, căpitanul de district și ceilalţi au urcat pe deal, iar Schmidt le-a arătat spre descoperirea sa; ascultându-l cu neîncredere, ei au răscolit în locurile arătate de el şi au scos la iveală, deocamdată, o secțiune transversală, care l-a încredinţat pe Schmidt despre corectitudinea presupunerii sale, apoi au aflat alte trei astfel de locuri de odihnă, în care se aflau resturi calcinate de coloană vertebrală. Unii au propus adunarea rămăşiţelor, astfel încât să se poată face o înmormântarea creştină a acestor rămășițe umane descoperite din întâmplare. Câțiva medici, prezenţi acolo, au explicat că, pentru a intra în această stare de calcifiere, scheletele umane trebuie să fi stat în pământ cel puțin două mii de ani, ceea ce a dus la decizia ca, în viitorul apropiat, după obținerea permisiunii, de la proprietarul moşiei, baronul Johann Kapri, să se caute cu atenție şi să se săpe pentru a descoperi tumulul. Problemele referitoare la costuri au amânat executarea acestei decizii.

De atunci, nu s-au mai făcut raportări ale altor descoperiri de aur în zona Măriţei, dar acest lucru nu înseamnă că astfel de descoperiri ar fi fost făcute și până acum, comorile rămânând ascunse, pentru presupusul avantaj al căutătorului“[2].

„Bijuteriile din aur de la Măriţei. La fel ca în anuarul din 1893, pagina 70, descris și ilustrat, pe care Muzeul Ţării Bucovinei îl editează, datorită intervenției binevoitoare a membrului său, domnul adjunct cezaro-crăiesc pentru construcţii A. Issecescul, domnul Dr. med. M. Much scrie, în „Anunțurile societății antropologice” 1894, pagina 28: „Conservatorul Romstorfer a raportat Comisiei Centrale cezaro-crăieşti despre descoperirea unor bijuterii din aur, la Măriţei, în Bucovina, descoperire în care obiectele din aur au ieșit singure la lumină. Ceea ce este remarcabil, în legătură cu aceste bijuterii, este realizarea tehnică a ornamentelor, care constă din pietre preţioase inserate în monturi, amintind de tezaurul din aur găsit în pusta maghiară, la Bákod, lângă Kalocza, și de faimoasa descoperire de la Pietroasa, în România“[3].

„Bijuteriile de aur de la Măreţei, în Bucovina. În volumul al 8-lea al comunicărilor Comisiei Centrale cezaro-crăieşti (în 1882), Conservatorul din Siret von Gutter, acum decedat, a raport despre o descoperire de aur făcută la Hatna. În acest an (începutul lunii iunie 1892), alte piese din aur au fost găsite în acea zonă, după cum a semnalat corespondentul W. Schmidt din Suceava (sub nr. 50, din Mittheilungen, 1892). Este vorba despre o piesă, cu valoarea aproximativă a aurului pur, de 50 florini, și de o alta, cu valoarea aurului pur de aproximativ 10 florini. Acestea au fost deja depozitate la Muzeul de Stat din Bucovina, urmând să fie păstrate în țară, în timp ce, în mod obișnuit, alte descoperiri arheologice de monede etc., în special din zona Suceava, trec, prin intermediari, către comercianți, la Jaşi și la București.

De la Siret, se întinde, spre sud, un podiș înalt, care se îndreaptă spre Suceava, fiind în mare parte împădurit şi sfâșiat de râurile adânci ale dealurilor. Cea mai semnificativă ruptură a terenului este formată de pârâul Hatna sau Măriţei, care curge, din podișul înalt, și este orientat spre sud, iar pe ambele maluri, în aval, se află localităţile înşirate Măriţei și Hatna, aceasta din urmă pe partea stângă. În cursul mijlociu al pârâului, chiar deasupra satului Măriţei, pe malul înalt opus, se află dealul Zamezysz, al cărui nume indică o fostă tabără de pământ și pe care, potrivit inginerului A. Issecescul, se observă urme de morminte arse.

În acest caz, după o inundație, cele două bijuterii din aur, înfățișate la scară completă în Fig. I, au fost găsite întâmplător printre aluviunile aduse la Măriţei, fiind aflate, printre ele, de câţiva ţărani.

Cea mai mare dintre piese este un inel masiv, împodobit cu un ornament, de care sunt atârnate trei inele mobile, realizate tot din aur, fiecare fiind acoperit cu ornamente, atașate prin monturi, dar ciocănite, pe partea inferioară, pentru a forma un cârlig, la o distanță de 1,5 mm sub ornament. Este incontestabil faptul că materialul a fost împins în acest spațiu intermediar, din care bijuteria – formând probabil jumătatea unui fermoar – a fost fixată cu cele nouă nituri aurii, care sunt vizibile în desen, prin bucle forjate.

A doua bijuterie, de asemenea forjată în aur masiv și împodobită cu pietre preţioase şi perle (piesa din mijloc, în formă de buton) are, pe partea inferioară, o tăietură, de care este prinsă o sârmă de aur rotundă, lipită în mijlocul plăcii de bază, în jos atingând lungimea de 5 mm, iar ferecătura de argint gros fiind de 2 mm. Obiectele decorative descrise sunt destul de similare, prin caracter și execuție, cu cele de origine orientală. / Romstorfer“[4].

„Romstorfer: În 1893, la Măreţei, nu departe de Suceava, a fost găsit și cumpărat pentru Muzeul de Stat din Bucovina un ornat de aur garnisit, pe care prof. Alois Riegl l-a descris ca provenind din secolul al V-lea, al VII-lea. O piesă similară a fost găsită, în același loc, în 1902, pe care am cumpărat-o pentru Muzeul Ţării din Cernăuţi. Anul acesta, am făcutcercetări la fața locului și am reușit să aflu locaţia exactă a ultimului obiect menționat, în dealul dinspre Danila, pe un teren alunecos şi accidentat de rupturi. Săpături sistematice sunt greu de plănuit; descoperirile au fost, întotdeauna, după un potop puternic de ploaie, care sapă baza malurilor abrupte și aduce parțial prăbușiri“[5].

Podul, peste Suceava, de la Dărmăneşti

[1] Annual Report of the Mysore Archaeological, Bangalore 1919, p. 21

[2] Romstorfer, Carl A., 1891. Volumul 17. Nota 104, pagina 123 (Măriţei), Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 65. 66

[3] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1894, Czernowitz 1894, p. 121

[4] Mitteilungen der k. k. Central Commission, XIX Jahrgang, Wien 1893, pp. 65, 66

[5] Mitteilungen der Antropologischen Gesellschaft, XXXIV Band, Wien 1904, p. 56

Povestea arheologiei bucovinene (VI)

Siret – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

1890. Volumul 17, pagina 80 (Siret ca sit de obiecte arheologice), de conservatorul C. A. Romstorfer (cu ilustrație).

1891. Volumul 17, nota 103, pagina 123 (Suceava). „Corespondentul W. Schmidt a făcut comunicări foarte valoroase Comisiei Centrale despre semnificația arheologică a orașului Suceava, care, la mijlocul secolului al XVI-lea, conform unor surse diferite, a pierdut din importanța considerabilă, pe care o avea pe la mijlocul secolului al XVI-lea. Clădirile mândre ale boierilor de rang, care fuseseră anterior angajați de curte și ale căror case erau împodobite cu picturi ale unor evenimente istorice autohtone, au dispărut fără urmă. Din cele 40 de biserici, ale căror cupole decorate cu dubla cruce orientală au făcut ca fosta capitală a Moldovei să devină o mică aşezare bizantină, doar unsprezece au reușit să reziste vremurilor. Unele dintre ele au încă fresce bine conservate pe pereții interiori, probând o discretă influență italiană. Din punct de vedere tehnic, dintre toate aceste biserici, așa-numita biserică Mirăuţi merită cea mai mare atenție. Se află la capătul estic al orașului, pe latura de nord a unei creste, pe al cărui promontoriu, spre nord-vest, se află resturile rare ale castelului voievodal. Biserica Mirăuţi este o biserică bizantină de o perfect eleganţă, care merită o soartă mai bună, decât să fie lipsită de acoperișul de protecție şi să servească vandalismului mâinilor producătorilor de fructe, care au făcut din pământul ei o întinsă livadă. Castelul ascundea, între ruinele sale, o comoară de monede medievale, descoperite în locul unde a fost amplasată capela interioară a cetăţii și unde peste înălțimea unui om rămân ziduri cu resturi de frescă, care au depășit distrugerea violentă a fortificaţiei, prin aruncare în aer“.

1891. Volumul 17. Nota 104, pagina 123 (Măriţei) ,,Corespondentul W. Schmidt raportează asupra satului Măriţei din Bucovina. Cătunul Măriţei formează un loc ciudat, lângă prima stație, Hatna, a căii ferate Lemberg-Cernăuți-Suceava, înfipt între dealuri și mărginit de un torent cu același nume cu Hatna. Descoperirile bogate în aur au atras atenția generală cu atât mai mult asupra acestei așezări, întrucât se știa că mulți țărani au vândut bucată cu bucată bogăţiile aruncate în poala lor prin voia coincidenței capricioase, unor pânditori ai profitului, care aşa au ajuns la prosperitate. Chiar și anchetele oficiale s-au dovedit a fi lipsite de rezultate, în confruntarea cu istețimea vicleană a căutătorului, vânzătorului și a cumpărătorului, până în 1878, când, în cele din urmă, anumite piste, care au fost urmărite, au condus la faptul că, după o puternică rupere de nori, din iulie, torentele care s-au năpustit în Măreţia au scos, din nou, la iveală diverse obiecte de aur, pe care le-au cules ţăranii şi le-au păstrat în secret, până ce le-au vândut, pentru o sumă derizorie, unui comerciant rătăcitor. După finalizarea anchetei, căutătorii și cumpărătorul au fost aduși, împreună cu obiectele găsite, la Căpitănia districtului, pentru cercetare.

Au fost înregistrate o brățară masivă din aur, de formă primitivă, în formă de șarpe, și câteva fibule similare. Toate piesele au arătat urme regretabile de frecare cu rocile torentului, deasupra cărora amețitorul curent de apă le-a determinat să se rostogolească. De asemenea, cu această ocazie, a ieșit la iveală un molar al unui Ursus primogenius. Căpitanul de atunci districtului, Anton Heschmann, s-a simțit obligat să meargă cu o comisie la fața locului, în Măreţei, pentru a putea determina proveniența descoperirilor, cercetând cu atenție terenul.

Corespondentul Schmidt a fost chemat în această comisie și a urmat cursul torentului, în amonte, pentru a descoperi semne de orientare. Deși a pătruns până la sursă, nu a văzut nimic semnificativ și se poate presupune, cu toată certitudinea, că astfel de aur găsește doar în cursul abundenţei de apă, torentele formându-se, la o distanță considerabilă, de partea dreaptă sau de partea stângă, și probabil că puhoiul realizează spălarea obiectelor și îndepărtarea pământului, de îndată ce valul sălbatic a atins o înălțime suficientă pentru a lăsa curentul să se învolbureze și să sape şi peste locul în care se află obiecte de valoare. Sătenii care au găsit aceste obiecte l-au asigurat că nu au habar de unde provin toate aceste comori.

Pe de altă parte, a fost fericit că a făcut o altă descoperire. În timp ce cobora, se uită în jurul zonei, văzând o înălțare spre vest, precipitată, dar ușor înclinată spre vest, de aproximativ douăzeci de metri, al cărei vârf era încununat de un fag bătrân. Când a ajuns în vârf, a observat, de departe, ceea ce doar ochii pricepuți pot vedea, niște denivelări discrete, care pot dezvălui, în orice moment, vremuri pline de viață. Tumulul era aproape în mijlocul platoului, în timp ce în jurul lui se aflau morminte scufundate. În ciuda înserării tot mai pronunţate, căpitanul de district și ceilalţi au urcat pe deal, iar Schmidt le-a arătat spre descoperirea sa; ascultându-l cu neîncredere, ei au răscolit în locurile arătate de el şi au scos la iveală, deocamdată, o secțiune transversală, care l-a încredinţat pe Schmidt despre corectitudinea presupunerii sale, apoi au aflat alte trei astfel de locuri de odihnă, în care se aflau resturi calcinate de coloană vertebrală. Unii au propus adunarea rămăşiţelor, astfel încât să se poată face o înmormântarea creştină a acestor rămășițe umane descoperite din întâmplare. Câțiva medici, prezenţi acolo, au explicat că, pentru a intra în această stare de calcifiere, scheletele umane trebuie să fi stat în pământ cel puțin două mii de ani, ceea ce a dus la decizia ca, în viitorul apropiat, după obținerea permisiunii, de la proprietarul moşiei, baronul Johann Kapri, să se caute cu atenție şi să se săpe pentru a descoperi tumulul. Problemele referitoare la costuri au amânat executarea acestei decizii.

De atunci, nu s-au mai făcut raportări ale altor descoperiri de aur în zona Măriţei, dar acest lucru nu înseamnă că astfel de descoperiri ar fi fost făcute și până acum, comorile rămânând ascunse, pentru presupusul avantaj al căutătorului“.

1891. Volumul 17, nota 160, pagina 178 (Conservarea monumentelor din Bucovina). „Profesorul conservator Romstorfer a înaintat deja Comisiei Centrale un raport foarte important, privind necesitatea conservării multor monumente importante din Bucovina. În același timp, el a atras atenția asupra bisericilor mănăstirești din Putna, Suceviţa, Dragomirna, asupra bisericilor mai vechi ale parohiilor și ale filialelor din Horecea, Toporăuţi, Siret (2), Mănăstirişte, Suceava (4) Ilişeşti, Pătrăuţi, Sf. Ilie, Rădăuţi, Suceviţa, Solca, Comareşti, Arbore, Volovăţ, Milişăuţii de Sus, Satulmare, Mănăstirea Humorului, Voroneţ, Vatra Moldoviţa etc., în afară de numeroasele biserici din lemn. La biserica din Mănăstirea Humor, mortarul piedestalului, care are o înălțime de aproximativ un metru, a căzut parțial, cu excepția peretelui inferior, care poartă încă picturi splendide. Pe cei aproximativ 30 cm lățime, pietre de profil pietonal sunt desfăcute sau chiar aruncate, îmbinările fiind mai ales fără mortar. Trotuarul din jurul bisericii s-a scufundat atât de adânc, încât nu numai că nu mai servește scopului, dar a devenit de-a dreptul dăunător construcției. Când s-au desființat mănăstirile, această biserică a devenit biserică parohială, iar iconostasul de acolo este de remarcat“.

1891. Volumul 17, nota 175, pagina 183 (Mari descoperiri, legături, monede). „Profesorul conservator Romstorfer a raportat Comisiei Centrale că, în suburbia Roşa, din Cernăuți, a fost găsită, în 1887, când s-a săpat un iaz, la o adâncime medie de 3 metri, o greutate elipsoidă, de 4 cm lungime, 3,5 cm grosime, din lut ars roșu. Acolo ar putea fi descoperite şi resturi de copaci, și ceramică arsă.

Pe înălțimile de la Gura Humorului există mai multe puncte fortificate, numite metereze, iar unul, la Piciorul, este aplatizat și îngrădit. Se poate vedea o încăpere subterană boltită, care este făcută din pietre cioplite.

În Şipotul Succevei s-au găsit monede poloneze din secolele XVI și XVII, apoi opt monede de proveniență moldovenească și turcă“.

1891. Volumul 17, nota 196, pagina 188 (Bile de piatră din Suceava). „Conservatorul Romstorfer a anunțat Comisiei Centrale că, în grădina ornamentală de lângă vechea reședință a arhimandritului din Suceava, la aproximativ 6 metri distanță și la adâncimea de aproximativ 0,5 metri, s-au găsit opt bucăți bile de piatră, folosite pentru tunuri, de circa 30 cm în diametru; una dintre ele a fost depusă în Muzeul Ţării“[1].

Şipotele Sucevei – desen de Robert Zuss

[1] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 63-65

Povestea arheologiei bucovinene (V)

1890. Volumul 16, nota 6. Pagina 69 (Descoperiri în Bucovina). „În urma notiţei cu același nume, inclusă Mittheilungen, anul 1889, nota 36, fie-ne permisă raportarea asupra altor descoperiri interesante, nepublicate încă.

1). O mare parte dintr-o cămașă de zale, împletită din inele de aproximativ 12 mm lungime şi de 2 mm grosime, a fost găsită, în 1883, pe malurile pârâului Cibou, lângă Cârlibaba. Parţial încă bine conservată, unele părți ale acestei zale au fost degradate de solul argilos, în care s-a format o puternică rugină. Consilierul guvernamental J. Kochanowski (partenerul contelui de Bellgarde în conducerea Câmpulungului – n. n.) a dăruit aceste zale pentru colecția arheologică națională din Cernăuți.

2). Patru bucăți mici de cămăși de zale, realizate în același mod, dar care constau din inele de 8 până la 12 mm, în diametru, cu grosimea de 1 până la 2 mm, au fost găsite, acum câțiva ani, în Capu Câmpului, districtul Gura Humorului, şi la Fundu Moldovei, în districtul Câmpulung; Proprietar: Asociația Arheologică Română din Cernăuți.

3). O sabie (Fig. 14) a fost găsită, în 1852, lângă Cernăuți, în râul Prut. Este cu mâner pentru două mâini, de 129 cm lungime, cu lama lată de peste 5 cm lățime şi are o lungime de 103 cm. Garda dreaptă, parțial lucrată în jur, este de 17 cm lungime şi are o montură, în care s-a aflat o piatră preţioasă, de 5 cm în diametru. Mânerul, format dintr-un material de fier gros de 1/2 inci, 1,8 mm înălțime și 2 cm lățime, în partea inferioară arată o inflexiune, probabil cauzată de o lovitură. Lama este împodobită, pe de o parte, cu un fir mic de alamă, introdus cu spiralele în jos, prin triunghiuri mici, în primul rând al traversei de întăritură și puțin mai adânc, care se desfășoară paralel cu canalul de scurgere a sângelui, aşa cum se arată în desen, care poate fi interpretat ca un Wappenthier[1] (unicorn săritor? – n. Romstorfer).

4). O sabie similară, cu două tăișuri, dar fără decorațiuni detectabile, și de numai 108 cm lungime, mai ușoară, lucrată și prevăzută cu plăcuţe octogonale, a fost găsită, în 1886, în pădure, aproape de Poiana Miculi, de lângă Gura Humorului; Proprietar: Asociația arheologică românească din Cernăuți.

5). Barda de fier (fig. 15), cu tăiş larg şi, proporțional, foarte mare, de 36 cm lungime, pe axul de 5 cm, în muchia de tăiere 29 cm lățime, cu 28 cm lungime, 4 cm lățime, deja foarte ruginită, a fost găsită, acum câțiva ani, în Rogojeşti, județul Siret; Proprietar: Asociația arheologică românească din Cernăuți.

6). Bijuterii din argint, de aceeaşi formă și mărime cu cea descrisă și ilustrată în anul 1889, găsită prin săpare, în 1887, la Vilauce, districtul Vijniţa; Proprietar: Asociația arheologică românească din Cernăuți; vezi şi pagina 53.

7). Două vârfuri de săgeată, realizate din bronz, cu trei tăișuri, lungime de 3 ½ și 4 cm, săpate, în 1886, în Satulmare, districtul Rădăuţi, pe un deal, încă 2 bucăți vârfuri de săgeată, de aceeași dimensiune, dar numai cu două tăișuri, și 2 bucăți de vârfuri de săgeată cu trei muchii, complet topite (fig 16, proprietatea aceluiași).

8). Vârf de lance din bronz, cu două tăișuri, foarte frumos patinat în verde, de 14,5 cm lungime, prezentând trei perforații, dintre care cea de-a treia a fost probabil cauzată doar de ruginire; cea mai mare lățime este de 3 cm; a fost găsită, acum câțiva ani, în Securiceni, districtul Suceava, ocazional, în timpul construirii unei case (proprietarul aceleiași).

9). Trei axe, un topor fără deschidere, un topor din piatră dură întunecată, cu perforație, și unul din piatră foarte ușoară, lungă de 8 cm, tot cu o gaură, toate găsite în pădure, înainte de Poiana Miculi, districtul Gurahumora, în anul 1886 (proprietate a aceluiași).

10). Un inel celtic special din bronz mare (fig. 17) și un inel de bronz foarte drăguț au fost găsite, în urmă cu aproximativ 10 ani, în Bucovina. Primul prezintă un desen elaborat foarte frumos, pe baza unei schițe, şi are o lungime de 13,3, o lățime superioară de 3,8, o lățime inferioară de 4,6 cm şi o grosime, în burtă, de aproximativ 3 cm. Inelul de bronz este foarte bine conservat, precum și pălăria ornamentală, care are un diametru exterior de 8,4 până la 9 cm, grosimea de 4 până la 15 mm și are gravat un model gravat curat (Proprietar: Profesor universitar Dr. Johann Wrobel).

11). În anul precedent, au fost necesare lucrări considerabile de stabilizare a pământului pe așa-numitul deal Dominik sau Muntele Episcopului din Cernăuți, care a închis imediat reședința Arhiepiscopului, în special, cupola, şi s-au făcut săpături de până la aproape 2 m adâncime, pentru realizarea unui platou. Acest deal domină o mare parte din Câmpia Prutului, din înălțimile nordice și din valea îngustă a pârâului Clocucica, cu afluenții săi mici, și pare, deci, important din punct de vedere strategic. În urmă cu mulți ani, au fost găsite bijuterii din aur în ruinele de cărămidă de la poalele sale. Subsemnatul conservator a luat legătura cu inginerul urban, executant de lucrări L. West, și cu grădinarul urban A. Piotrowski și a vizitat deseori şantierele. În afară de un mormânt, care conținea un schelet descompus, probabil dintr-o perioadă recentă, la o adâncime de aproape 2 metri, nu s-au descoperit obiecte de fond și nu s-au arătat nici urmele unei ştiute foste pepiniere de arbori (Romstorfer)“.

1890. Volumul 16, nota 18, pagina 77 (Placă de aramă) „Conservatorul Carl A. Romstorfer a raportat că, cu ocazia reparației unei căi forestiere din localitatea Ostra, au fost găsite mai multe vârfuri de lance și două similare celor din figura alăturată (fig. 18), precum şi un sfert de placă de aramă. Placa de aramă are grosimea de 3,5 mm, este tăiată ca un puzzle și apoi întărită. Pe partea din spate este o abordare în formă de pană pentru fixarea acesteia la un alt obiect. Înfățișarea este o reproducere a scutului şi a stemei moldovenești“.

1890. Volumul 16, nota 57, pagina 133 (Sabia și toporul de piatră) „Conservatorul Klauser spune că, lângă Suceava, cu prilejul aratului, s-a găsit sabia descrisă în Fig. 19, iar pe câmpurile de lângă Jaslovăţ (Rădăuţi) un topor de piatră, lung de 11 cm, şi mai multe monede de argint (Filip al IV-lea). În ceea ce privește sabia, aceasta a fost expertizată de custodele împărătesc Custus Boeheim, care completează că sabia aceasta aminteşte de așa-numita formă gotică a săbiilor călăreților germani din secolele 14-15. Rămășițele vaselor, descoperite în acelaşi loc, indică o vechime mult mai îndepărtată. Lama pare să provină dintr-un atelier italian“.

1890, volumul 16, nota 178. Pagina 258 (Descoperiri de bronz în Prelipce și Presecăreni). „Pe lângă rapoartele fostului conservator von Gutter, care formează baza notei 71 din anul 1882 și a notei 121 din anul 1885, domnul R. F. Kaindl (Cernăuți) raportează următoarele: Dintre piesele de bronz din Prelipce (nota 71), care fuseseră deținute în mod privat, a venit, recent, un topor de luptă în cabinetul de antichități al Universității Cernăuți. Acest topor, la fel ca primul din nota citată, se remarcă prin faptul că gâtul său se ridică din tubul arborelui cu ajutorul unui gât special și formează un disc asemănător cu frânghia. Acest disc este circular și merge într-un vârf. Lungimea sa este de 34 cm. Marginea tăietoare are 6,76 cm lățime. După cum se dovedește prin marginile de turnare, toporul a fost turnat într-o matriță formată din două piese simetrice, care s-au împărțit pe direcția tăierii. Conform notei 121 de mai sus, dintre cele 12 piese celtice de bronz, găsite la Presecăreni, în primăvara anului 1885, două au fost duse la Muzeul din Cernăuți sau, mai corect, la Universitatea de acolo. Totuși, aici este acum doar o piesă celtică, faţă de care dimensiunea și descrierea menționate în notă nu se încadrează. Piesa celtică are o lungime de 10,2 cm, iar muchia sa de lățime este de 4,5 cm, în timp ce în notă lungimea este de 11 cm, iar lățimea de 5,5 cm. De asemenea, afirmația generală, conform căreia piesele celtice sunt „decorate cu dungi în formă circulară și în formă de pană ridicată”, nu se încadrează pe celticul existent, iar striaţiile (Fig. 5) din Mittheilungen nu corespund, de asemenea, acelei epoci. Prin urmare, în mod evident, descrierea și ilustrația din Nota 71 se aplică doar celticului pierdut între timp; și așa, cel puțin, acest lucru este păstrat în cuvinte și imagini“.

Raportul anual 1890, pagina 39 (Colecţia de antichităţi și Muzeul Ţării). „R. F. Kaindl a făcut un raport despre colecția de antichități, aranjată de el și de Conservatorul Romstorfer la Universitatea din Cernăuți, cu privire la înființarea Muzeului de Stat din Cernăuţi“.

Raportul anual 1890. Pagina 52 (Tumul la Dănila). „Corespondentul prof. Schmidt a indicat că explorarea tumulului de la Dănila (Bucovina) va avea loc în curând“.

Raportul anual 1890, pagina 97 (Manuscris). „Conservatorul Isopescul, din Cernăuți, a atras atenția asupra unui manuscris de cântări liturgice, în scrierea slavonă a bisericii”[2].

[1] Domnul corespondent F. A. Wickenhauser, fostul proprietar al sabiei, ne-a trimis o schiță istorică detaliată. Când, cum și de la cine a ajuns această sabie în albia râului nu o spune nici o legendă și nici un document: totuși, prin coincidența circumstanțelor, se poate spune, cu mare probabilitate, că sabia de luptă în cauză a aparţinut unui Cavaler al Ordinului German, răpus în anul 1497.

[2] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 60-62.

Povestea arheologiei bucovinene (IV)

Suceviţa, mănăstirea – de Rudolf Bernt (1844-1914)

1889. Vol. 15. Nota 239, pagina 277 (Mănăstirea Suceviţa) „Între mănăstirile din Bucovina, după cum relatează Conservatorul Klauser, aceasta, din Suceviţa, este, fără îndoială, cea mai frumoasă. Se află la poalele Carpaților, într-o vale laterală a văii Suceviţei (Suczawathal, în text – n. n.). Imediat în spatele mănăstirii, se înalţă culmea Furcoi, de pe care puteți vedea, spre nord-est, o priveliște magnifică și să treceți, apoi, cu vederea întreaga vale a Suceviţei, până dincolo de Rădăuţi, în timp ce spre sud, se desfăşoară Carpații ascendenți, minunat împăduriti, ca o mare vegetală încântătoare.

În acest loc magnific, membrii familiei voievodale Mogilă au întemeiat mănăstirea, în 1578, au construit bisericile principale și clădirile de mănăstire și le-au înconjurat cu ziduri închizătoare asemănătoare unei fortărețe.

Clădirile mănăstirii sunt nesemnificative, din punct de vedere arhitectural, și nu fac decât prin aspectul lor curat și atrăgător, căruia îi datorează grija actualei mănăstiri în primul rând domnului Arhimandrit Philippowicz, o impresie foarte prietenoasă.

Dar mai interesantă este biserica principală. Este construită în stilul unei case lungi, care este destul de specific pentru bisericile vechi din Bucovina, și este derivată din stilul bizantin. Planul desenat de prof. E. Maximowicz îl simbolizează clar (fig. 9). Tinda cu intrare dublă, situate la capetele nordic și sudic al bisericii, datează aparent din vremurile ulterioare. Deasupra naosului bisericii se ridică turnul, care este format din tambur și felinare, în care sunt atașate ferestrele necesare pentru iluminarea interiorului.

În exterior, întreaga biserică este acoperită cu fresce, care, cu excepția unei mici părți, sunt încă foarte bine păstrate, dar despre natura lor vrem să aducem mai multe detalii mai târziu.

În interiorul bisericii se află, printre altele, mormintele ctitorului mănăstirii și ale surorii sale. Din fostele comori bisericești, doar câteva au supraviețuit, menționând în special cărțile evanghelice, scrise manual în limba rusă, decorate cu miniaturi, care au o valoare artistică semnificativă, sacrificii și coșuri din metal prețios, veșminte brodate și picturi în ulei, lucrări în filigran de aur și argint“.

1889. Raportul anual, pagina 38 (Landesmuseum). „Conservatorul Romstorfer raportează despre starea de nădejde a unui muzeu național istoric în Cernăuţi. El consideră că circumstanțele favorabile înființării unei astfel de instituții sunt demne de sprijin din partea Comisiei Centrale“.

1889. Raportul anual, pagina 43 (Harta arheologică pentru Bucovina). „Cu ocazia unui raport al conservatorului Romstorfer, cu privire la descoperirile din Bucovina, s-a ivit ocazia să vorbească şi despre necesitatea realizării unei hărți arheologice pentru acest pământ al Coroanei. Părerea lui este că includerea descoperirilor arheologice de tot felul și de fiecare dată pe o hartă, în mica Bucovină, ar putea fi un cadru de abordare şi explorare și, prin urmare, ar însemna un început meritoriu; altfel, o astfel de acumulare de informaţii nu ar fi recomandabilă, deoarece știința s-a exprimat, în mod repetat, pentru crearea hărților de căutare, în funcție de tipurile individuale de obiecte găsite și cu referire la anumite perioade de timp, pe care le reprezintă“.

1889. Raportul anual, pagina 110 (Suceviţa, Bădeuţ, Vama și Suceava). „Conservatorul Klauser relatează despre biserica din Suceviţa, despre biserica din Bădeuţ și despre așa-numitul Monument al Tătarilor, de lângă Vama, în Bucovina. Corespondentul Schmidt a făcut un raport despre Suceava și monumentele sale“.

1890. Volumul 16, pagina 47 (Tipul bisericilor mănăstirești din Bucovina), de conservatorul C. A. Romstorfer (Cu o hartă).

1890. Volumul 16, pagina 51 (Sihăstria de lângă Putna și Volovăţ). „În minunatul Putnathale, cu numele preluat de la abația cu același nume, situată mai sus, la o distanță de aproximativ trei sferturi de oră, se află ruina singuratică a unei biserici mici, pe o pajiște înclinată ușor. Fără îndoială, a aparținut unei foste mănăstiri, care a existat aici chiar înainte de a fi fondată Putna (1481). De la distanţă se observă strălucirea ruinelor de piatră, printre tufișuri înalte; în jurul ruinelor și pe pereți, tufişurile au prins rădăcini, cu mult timp în urmă. Nici o legendă, nici un raport înregistrat despre trecutul acestui mic monument, care, cu toate acestea, ne întoarce încă în secolul al XIII-lea. În figura din stânga (fig. 10) este desenat planul de bază (la scara 1/200). Biserica are dispunerea tipică a bisericilor moldovenești, cu cele trei abside de nișă, iar clopotniţa lipsește, incinta mică, cu fante la ferestre. Tinda nu este decât un mic vestibul, în care dă intrarea, în timp ce o a doua cameră, dublă faţă de incintă, poate o fi servit în scopuri rezidențiale. Zidăria este realizată în piatră de carieră, iar la exterior se pot vedea încă rămășițe de ziduri și de arcade, dispuse așa cum este tipic și în stilul vremii. Rămăşiţa jumătății de cupolă este formată dintr-o grămadă de cărămizi în cochilie, zidite în diagonală, conform schiței (fig. 11), motiv care se găsește și pe clădirile bisericii mai vechi. Deasupra bisericii, se observă bolta unei alte încăperi.

Volovăţ. La poalele crestei care formează bazinul hidrografic dintre Suceviţa și târgul Solca, și la aproximativ o oră de mers, cu mașina, de la Rădăuţi, se află satul Volovăţ, care are peste 2.200 de locuitori. Legenda spune că, întâlnind-o pe Iţa, Voievodul Dragoş, fondatorul principatului moldovenesc, a ridicat aici biserica mănăstirii din lemn, transferată ulterior la Putna, la începutul secolului al XIV-lea. În Schematismus-ul gr. or. al Bucovinei, scos de Dioceza Arhiepiscopală, se menționează această biserică, realizată din materiale moi și pictată, din parohia Putnei, construită în 1346, în Volovăţ, de Dragoş, şi transferată, în 1468, de Voievodul Ștefan cel Mare la Putna și reparată minuțios în 1871. Potrivit lui Ureche, se spune că, prin mutare, s-a modificat forma inițială. Astfel, biserica menționată ar fi cel mai vechi monument al Bucovinei. În locul acestei biserici de lemn, Ştefan cel Mare, a terminat, în anii 1500-1502, biserica de zidărie actuală, care a fost făcută, după cum se atestă pe partea exterioară a bisericii, în stânga, alături de placa de piatră a ușii din față, în inscripţia inscripția slavonă, tradusă de Wickenhauser astfel:

„Iubitorul creștin, temător de Dumnezeu, Io Ştefan Voievod, prin harul lui Dumnezeu Hospodar al Țării Moldovei, fiul Voievodului Bogdan, împreună cu soția sa Maria, fiica lui Radul Voievod, și cu fiul său iubit, Bogdan, a zidit această biserică, în numele Înălțării Crucii venerate și dătătoare de viață. A început-o în anul 7008 (1500) și a terminat-o în 7010 (1502) în anul 40 și 6 al domniei sale, în luna lui septembrie 4“.

Conform legendei, Voievodul Dragoş a fost înmormântat în Volovăţ. Cu toate acestea, după cum mă informează Wickenhauser, în biserica care există acum, după cum afirmă parohul ei, Protopresviterul Constantin Tarangul, cercetările dintr-un mormânt nu au găsit nici o urmă.

În planul desenat (fig. 11), biserica diferă, în esență, de celelalte biserici din acea vreme, prin lipsa absidelor laterale segmentare sau semicirculare și tipul de construcţie. Chiar dacă aceasta din urmă ar putea să nu fie cea originală, forma de astăzi este mai mult sau mai puțin condiționată de forma planului și se pare că biserica, chiar și în cruce, nu deținea o boltă cu cupole. Vestibulul sau tinda este egală cu încăperea pentru bărbați, boltită ca un butoi semicircular şi susținută de stâlpi puternici, iar absidele sunt acoperite de o jumătate din cupolă. În turnul sudic sunt două scări, care coboară, înainte de iconostas, la două trepte, care conduc în sus, astfel încât încăperea bărbaților, față de cea a femeilor este delimitată printr-un șanț adâncit cu aproximativ 30 cm. În aceasta din urmă, pe peretele de sud, se află mica încăpere tipică, așa-numitul Diaconarium, pentru depozitarea vaselor sfinte, cu vatră pentru sfeşnice și, în sfârșit, o mică fereastră.

Doar patru ferestre mici luminează interiorul, care este acum alb și se zăreşte doar în împrejurimea ușii care dă spre tindă, fragmente dintr-o frescă mai veche. La fel, pereții exteriori, care, spre deosebire de contraforturile puternice, nu au o altă protecție, ci doar o friză formată din nișe mici, albe (fig. 12). Acoperișul înalt de șindrilă este remarcabil, mai ales spre peretele vestic al bisericii, deoarece spre partea de est, deasupra absidei, are formă semicirculară. Ca aproape toate bisericile, cimitirul înconjoară și acest loc, din care figura din dreapta arată un monument caracteristic al unei pietre funerare, care conține inscripțiile de pe suprafața asemănătoare mesei (fig. 13).

Conform unei traduceri a articolului despre Dragoșu Vodă, publicat în „Liberalul” (lui Titus B. Costinean, nr. 4-6 Jassy 1886), de domnul Olinski-Olinescu, cică povestesc oamenii bătrâni că, pe vremea bunicilor lor, un păstor a găsit, în pădure, zidurile bisericii uitate. Din cauza vremii, biserica suferise rău, nu mai avea acoperiș, nici iconostas sau imagini interioare, fiind apoi complet renovată“[1].

[1] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 57-59.