Povestea arheologiei bucovinene (IV) | Dragusanul.ro

Povestea arheologiei bucovinene (IV)

Suceviţa, mănăstirea – de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

  1. Vol. 15. Nota 239, pagina 277 (Mănăstirea Suceviţa) „Între mănăstirile din Bucovina, după cum relatează Conservatorul Klauser, aceasta, din Suceviţa, este, fără îndoială, cea mai frumoasă. Se află la poalele Carpaților, într-o vale laterală a văii Suceviţei (Suczawathal, în text – n. n.). Imediat în spatele mănăstirii, se înalţă culmea Furcoi, de pe care puteți vedea, spre nord-est, o priveliște magnifică și să treceți, apoi, cu vederea întreaga vale a Suceviţei, până dincolo de Rădăuţi, în timp ce spre sud, se desfăşoară Carpații ascendenți, minunat împăduriti, ca o mare vegetală încântătoare.

 

În acest loc magnific, membrii familiei voievodale Mogilă au întemeiat mănăstirea, în 1578, au construit bisericile principale și clădirile de mănăstire și le-au înconjurat cu ziduri închizătoare asemănătoare unei fortărețe.

 

Clădirile mănăstirii sunt nesemnificative, din punct de vedere arhitectural, și nu fac decât prin aspectul lor curat și atrăgător, căruia îi datorează grija actualei mănăstiri în primul rând domnului Arhimandrit Philippowicz, o impresie foarte prietenoasă.

 

Dar mai interesantă este biserica principală. Este construită în stilul unei case lungi, care este destul de specific pentru bisericile vechi din Bucovina, și este derivată din stilul bizantin. Planul desenat de prof. E. Maximowicz îl simbolizează clar (fig. 9). Tinda cu intrare dublă, situate la capetele nordic și sudic al bisericii, datează aparent din vremurile ulterioare. Deasupra naosului bisericii se ridică turnul, care este format din tambur și felinare, în care sunt atașate ferestrele necesare pentru iluminarea interiorului.

 

În exterior, întreaga biserică este acoperită cu fresce, care, cu excepția unei mici părți, sunt încă foarte bine păstrate, dar despre natura lor vrem să aducem mai multe detalii mai târziu.

 

În interiorul bisericii se află, printre altele, mormintele ctitorului mănăstirii și ale surorii sale. Din fostele comori bisericești, doar câteva au supraviețuit, menționând în special cărțile evanghelice, scrise manual în limba rusă, decorate cu miniaturi, care au o valoare artistică semnificativă, sacrificii și coșuri din metal prețios, veșminte brodate și picturi în ulei, lucrări în filigran de aur și argint“.

 

  1. Raportul anual, pagina 38 (Landesmuseum). „Conservatorul Romstorfer raportează despre starea de nădejde a unui muzeu național istoric în Cernăuţi. El consideră că circumstanțele favorabile înființării unei astfel de instituții sunt demne de sprijin din partea Comisiei Centrale“.

 

  1. Raportul anual, pagina 43 (Harta arheologică pentru Bucovina). „Cu ocazia unui raport al conservatorului Romstorfer, cu privire la descoperirile din Bucovina, s-a ivit ocazia să vorbească şi despre necesitatea realizării unei hărți arheologice pentru acest pământ al Coroanei. Părerea lui este că includerea descoperirilor arheologice de tot felul și de fiecare dată pe o hartă, în mica Bucovină, ar putea fi un cadru de abordare şi explorare și, prin urmare, ar însemna un început meritoriu; altfel, o astfel de acumulare de informaţii nu ar fi recomandabilă, deoarece știința s-a exprimat, în mod repetat, pentru crearea hărților de căutare, în funcție de tipurile individuale de obiecte găsite și cu referire la anumite perioade de timp, pe care le reprezintă“.

 

  1. Raportul anual, pagina 110 (Suceviţa, Bădeuţ, Vama și Suceava). „Conservatorul Klauser relatează despre biserica din Suceviţa, despre biserica din Bădeuţ și despre așa-numitul Monument al Tătarilor, de lângă Vama, în Bucovina. Corespondentul Schmidt a făcut un raport despre Suceava și monumentele sale“.

 

  1. Volumul 16, pagina 47 (Tipul bisericilor mănăstirești din Bucovina), de conservatorul C. A. Romstorfer (Cu o hartă).

 

 

  1. Volumul 16, pagina 51 (Sihăstria de lângă Putna și Volovăţ). „În minunatul Putnathale, cu numele preluat de la abația cu același nume, situată mai sus, la o distanță de aproximativ trei sferturi de oră, se află ruina singuratică a unei biserici mici, pe o pajiște înclinată ușor. Fără îndoială, a aparținut unei foste mănăstiri, care a existat aici chiar înainte de a fi fondată Putna (1481). De la distanţă se observă strălucirea ruinelor de piatră, printre tufișuri înalte; în jurul ruinelor și pe pereți, tufişurile au prins rădăcini, cu mult timp în urmă. Nici o legendă, nici un raport înregistrat despre trecutul acestui mic monument, care, cu toate acestea, ne întoarce încă în secolul al XIII-lea. În figura din stânga (fig. 10) este desenat planul de bază (la scara 1/200). Biserica are dispunerea tipică a bisericilor moldovenești, cu cele trei abside de nișă, iar clopotniţa lipsește, incinta mică, cu fante la ferestre. Tinda nu este decât un mic vestibul, în care dă intrarea, în timp ce o a doua cameră, dublă faţă de incintă, poate o fi servit în scopuri rezidențiale. Zidăria este realizată în piatră de carieră, iar la exterior se pot vedea încă rămășițe de ziduri și de arcade, dispuse așa cum este tipic și în stilul vremii. Rămăşiţa jumătății de cupolă este formată dintr-o grămadă de cărămizi în cochilie, zidite în diagonală, conform schiței (fig. 11), motiv care se găsește și pe clădirile bisericii mai vechi. Deasupra bisericii, se observă bolta unei alte încăperi.

 

Volovăţ. La poalele crestei care formează bazinul hidrografic dintre Suceviţa și târgul Solca, și la aproximativ o oră de mers, cu mașina, de la Rădăuţi, se află satul Volovăţ, care are peste 2.200 de locuitori. Legenda spune că, întâlnind-o pe Iţa, Voievodul Dragoş, fondatorul principatului moldovenesc, a ridicat aici biserica mănăstirii din lemn, transferată ulterior la Putna, la începutul secolului al XIV-lea. În Schematismus-ul gr. or. al Bucovinei, scos de Dioceza Arhiepiscopală, se menționează această biserică, realizată din materiale moi și pictată, din parohia Putnei, construită în 1346, în Volovăţ, de Dragoş, şi transferată, în 1468, de Voievodul Ștefan cel Mare la Putna și reparată minuțios în 1871. Potrivit lui Ureche, se spune că, prin mutare, s-a modificat forma inițială. Astfel, biserica menționată ar fi cel mai vechi monument al Bucovinei. În locul acestei biserici de lemn, Ştefan cel Mare, a terminat, în anii 1500-1502, biserica de zidărie actuală, care a fost făcută, după cum se atestă pe partea exterioară a bisericii, în stânga, alături de placa de piatră a ușii din față, în inscripţia inscripția slavonă, tradusă de Wickenhauser astfel:

 

„Iubitorul creștin, temător de Dumnezeu, Io Ştefan Voievod, prin harul lui Dumnezeu Hospodar al Țării Moldovei, fiul Voievodului Bogdan, împreună cu soția sa Maria, fiica lui Radul Voievod, și cu fiul său iubit, Bogdan, a zidit această biserică, în numele Înălțării Crucii venerate și dătătoare de viață. A început-o în anul 7008 (1500) și a terminat-o în 7010 (1502) în anul 40 și 6 al domniei sale, în luna lui septembrie 4“.

 

Conform legendei, Voievodul Dragoş a fost înmormântat în Volovăţ. Cu toate acestea, după cum mă informează Wickenhauser, în biserica care există acum, după cum afirmă parohul ei, Protopresviterul Constantin Tarangul, cercetările dintr-un mormânt nu au găsit nici o urmă.

 

 

În planul desenat (fig. 11), biserica diferă, în esență, de celelalte biserici din acea vreme, prin lipsa absidelor laterale segmentare sau semicirculare și tipul de construcţie. Chiar dacă aceasta din urmă ar putea să nu fie cea originală, forma de astăzi este mai mult sau mai puțin condiționată de forma planului și se pare că biserica, chiar și în cruce, nu deținea o boltă cu cupole. Vestibulul sau tinda este egală cu încăperea pentru bărbați, boltită ca un butoi semicircular şi susținută de stâlpi puternici, iar absidele sunt acoperite de o jumătate din cupolă. În turnul sudic sunt două scări, care coboară, înainte de iconostas, la două trepte, care conduc în sus, astfel încât încăperea bărbaților, față de cea a femeilor este delimitată printr-un șanț adâncit cu aproximativ 30 cm. În aceasta din urmă, pe peretele de sud, se află mica încăpere tipică, așa-numitul Diaconarium, pentru depozitarea vaselor sfinte, cu vatră pentru sfeşnice și, în sfârșit, o mică fereastră.

 

 

Doar patru ferestre mici luminează interiorul, care este acum alb și se zăreşte doar în împrejurimea ușii care dă spre tindă, fragmente dintr-o frescă mai veche. La fel, pereții exteriori, care, spre deosebire de contraforturile puternice, nu au o altă protecție, ci doar o friză formată din nișe mici, albe (fig. 12). Acoperișul înalt de șindrilă este remarcabil, mai ales spre peretele vestic al bisericii, deoarece spre partea de est, deasupra absidei, are formă semicirculară. Ca aproape toate bisericile, cimitirul înconjoară și acest loc, din care figura din dreapta arată un monument caracteristic al unei pietre funerare, care conține inscripțiile de pe suprafața asemănătoare mesei (fig. 13).

 

 

Conform unei traduceri a articolului despre Dragoșu Vodă, publicat în „Liberalul” (lui Titus B. Costinean, nr. 4-6 Jassy 1886), de domnul Olinski-Olinescu, cică povestesc oamenii bătrâni că, pe vremea bunicilor lor, un păstor a găsit, în pădure, zidurile bisericii uitate. Din cauza vremii, biserica suferise rău, nu mai avea acoperiș, nici iconostas sau imagini interioare, fiind apoi complet renovată“[1].

 

[1] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 57-59.